BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

29/01/2012

Babilon: Ioan BARB, apariţie editorială




La editura Brumar a apărut o nouă carte de poezie semnată de Ioan Barb. Cartea, intitulată "Babilon", face parte din colecţia „Poeţi români contemporani” şi are o prefaţă semnată de criticul Cornel Ungureanu.

„Mi-e greu să scriu despre poezia domnului Ioan Barb fără a pune accentul pe ideea de construcţie culturală în zonele absente din orice geografie a literaturii. Sau care lipsesc, dintr-un motiv sau altul, din obişnuitele istorii. Primul impuls al poetului (care trăieşte visul de a realiza, aici, un Centru) este de a marca absenţele, locul gol, lipsa oricărui impuls. Totul se instalează într-o paradigmă negativă, în care un NU, rostit fără energie, îşi desfăşoară discursul. Desigur, modelele impuse de un Nu atotcuprinzător se fac resimţite; uneori autorul le aşază în faţa cititorului pentru a ne atrage atenţia asupra unui arbore genealogic ilustru. Ceea ce nu înseamnă că poetul Ioan Barb nu îşi proclamă autonomia. Că originalitatea sa, în această poetică, atât de asediată azi, nu merită a fi consemnată. Ioan Barb trăieşte, sub semnul numitei paradigme, buna aşezare în acest timp a scrisului…”.



Lansarea cărţii va avea loc în data de 24 noiembrie, ora 18, în cadrul Târgului de carte GAUDEAMUS, Bucureşti.


În luna decembrie cartea va fi lansată la Biblioteca Judeţeană Deva şi în municipiul Hunedoara.




Photobucket



teodor dume: puţin dintr-un coşmar


somnul e o parte din
transparenţa trupului
uneori absent
ca imaginea din
fereastră
ea există
poate de aceea am ochii
lipiţi de geam
să privesc înspre
locul în care dispar culorile
în rest ştiu că
nu se mai întâmplă nimic
din aerul despicat
picură teama
între cele două margini
locul e tot mai strâmt
ploaia se curbează
peste umbre
ca într-o moarte
cerul se sufocă
oamenii se ascund
unii într-alţii
nu-mi pot da seama
dacă doresc să mai rămân
sau să trec
într-o altă realitate
aici suntem mulţi şi
ne împiedicăm prea des
de umbrele din ziduri
care vorbesc şi vorbesc
despre lucruri sau
alte nimicuri
mai mult
tăcând
aş vrea
să mă plimb prin mine
să sparg pojghiţa de linişte
prinsă de pereţi apoi
să mă aşez lângă inimă
să desenez fericiri şi-n cele
din urmă
multe multe chipuri
nu ştiu cât ar mai conta...

teodor dume: printre lumânări stinse


tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine


e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...


stau în mijlocul camerei
şi sufăr
mă gândesc la toţi oamenii care mor


am prea multe morţi în mine


azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec


aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit


nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept

teodor dume: o noapte în afara fiinţei


nu, nu sunt supărăcios şi nici
impulsiv deşi aş putea să lansez
înjurii
sau alte cuvinte
teleghidate din mine
în astfel de cazuri
am descoperit că
e mai bine să mimez tăcerea
şi să privesc în vieţile altora
precum Dumnezeu
chiar dacă gestul pare să fie
doar o simplă piesă de schimb
m-am hotărât să nu mai cred
în surogate şi nici în gesturi
ambalate frumos
atâta timp cât viaţa
va rămâne o rană dezinfectată cu alcool
dar nici în liniştea proptită de colţ
ca un beţiv provincial care-şi
îndeasă privirea în sticla cu vodcă


nu cred...

oricum nu-mi pasă ce va crede lumea
foarte posibil şi cu multă insistenţă
mă va arăta cu degetul şi
va coborî în mine
ca într-un puţ părăsit
aşa că nu-mi rămâne decât
să caut alte refugii sau
să rămân chircit în
scobitura nopţii până iese
din depou prima locomotivă
dimineaţa devreme când lumina
nu este conectată la zi
şi să mă duc...


nu mă va recunoaşte nimeni


voi călători până în ziua în care
voi învăţa să trec printre oameni


şi în sfârşit poate mult prea târziu
îmi voi suspecta liniştea de trădare...
<i></i></b></div>

teodor dume: decembrie se repetă


tata a murit într-o noapte de joi spre vineri


aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea


undeva s-a produs o greşeală


mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme


dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor


poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici


mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture


nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună


dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata


şi e decembrie


am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata


e decembrie


şi oricum anotimpurile se repetă
<i><b><i></i></b></i></b></div>

28/01/2012

teodor dume: o singură dorinţă


aveam o încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara

îmi iubeam singurătatea

ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama 
îşi alunga frica iubindu-mă...

oricum m-aş gândi oamenii au dreptate

sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine...

uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi 
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât 
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama

teodor dume: raport între două lucruri

astăzi voi fi un cetăţean model
o să mă spăl pe dinţi
îmi savurez cafeaua din ceaşca roşie
aşezată mereu lângă veioza de pe
noptiera de la capătul patului
verific gazul
lumina şi
uşa de la intrare
aşez cheia sub preş apoi
o să am grijă să dau prioritate
la urcare în autobus
femeilor

asta dovedeşte respect

îmi impun un salut sobru şi
privesc mimica colegilor de birou
abia apoi trec şi la celelalte
nevoi ale zilei...

şi dacă mai am timp
voi deschide fereastra şi voi privi
de o parte şi de alta ca şi cum
rânduielile lumii ar depinde de mine

sau poate o să mă pitesc tăcut
în pântecul zilei
vieţuind
ca albul în culoare

oricum îmi voi păstra chipul

25/09/2011


TEODOR DUME
- pastişă -

Moartea dansează printre frunze
(ultima clipă lângă tata)

în odaia copilăriei mele e tăcere
mult mai multă decât poate să respire tata
aud clopotul şi tremur
în fiecare dimineaţă
şi preotul nu mai vine

pe patul celălalt e mama
obosită de aşteptare
împătureşte ştergare vechi
nu vreau să deranjez
îmi întorc privirea spre el
apoi spre bucăţica de cer gri
îmi amintesc de păpuşa îngropată
pe care nu am mai găsit-o

cu o ultimă sforţare
tata înghite pâinea şi vinul
preotul face un semn din cap
şi nimeni nu spune nimic

în ochii verzi a venit toamna
musca se aşază pe fruntea miruită
o alung de parcă ar fi moartea
şi ating uşor fruntea sub care
locuia visul cu mine
devenit lacrimă
O şterg în grabă şi tresar
la fierbinţeala obrazului

Mă strigă mama să albesc perdelele
Apa e mai rece ca oricând
O frunză de nuc cade pe pragul casei

- Bunicul nu mai respiră! o aud pe fiica mea

sângele se albeşte şi el
pare să curgă în sens invers
îl iau de umeri îl scutur şi strig:
- Tată, respiră, mai respiră o dată!

nimeni nu zice nimic
mama face o scamă de lumină
şi coboară în mine încet

privesc dincolo fereastra închisă
o altă frunză de nuc pluteşte
peste bradul din grădină
( îl plantasem cu tata, demult
şi era aşa de luminat la sărbători…)

Dumnezeu îmi face cu mâna şi zâmbeşte
mă ghemuiesc în umbra
unui trecut static şi-mi număr anii
Nu-l înteb de ce
mă uit la linia vieţii din palmă
şi-mi îngheţ plânsul

în văzduh un înger cu tata de mână
lângă cadavru doar eu
şi ea rânjind


PS: Într-un coment la poemul lui Teodor Dume ,,Moartea valsează printre ziduri" scriam:
,,Nu pot să nu îmi amintesc de ultimele clipe lângă tata...De aş fi ştiut că-s ultimile i-aş fi sărutat lacrima scursă din ochii pierduţi la atingerea mâinii mele...
E mult fior în poem...o teamă pe care o înţelege doar Dumnezeu şi cel ce trece pe acolo..."

Am încercar o pastişă a acelui poem, retrâind ultimele momente lângă tata...Poemul lui Teodor m-a răscolit profund fiind postat când se împlneau 11 ani de la plecarea tatălui meu...

****
Maria(na) Doina Leonte
Fondator admin Postat la: 2011-09-25 09:09:48
<i></i></b></div>

ultima clipă lângă tata, de teodor dume (pastişă de maria (na) doina leonte


<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<b>TEODOR DUME
- pastişă -


Moartea dansează printre frunze
(ultima clipă lângă tata)


în odaia copilăriei mele e tăcere
mult mai multă decât poate să respire tata
aud clopotul şi tremur
în fiecare dimineaţă
şi preotul nu mai vine


pe patul celălalt e mama
obosită de aşteptare
împătureşte ştergare vechi
nu vreau să deranjez
îmi întorc privirea spre el
apoi spre bucăţica de cer gri
îmi amintesc de păpuşa îngropată
pe care nu am mai găsit-o


cu o ultimă sforţare
tata înghite pâinea şi vinul
preotul face un semn din cap
şi nimeni nu spune nimic


în ochii verzi a venit toamna
musca se aşază pe fruntea miruită
o alung de parcă ar fi moartea
şi ating uşor fruntea sub care
locuia visul cu mine
devenit lacrimă
O şterg în grabă şi tresar
la fierbinţeala obrazului


Mă strigă mama să albesc perdelele
Apa e mai rece ca oricând
O frunză de nuc cade pe pragul casei


- Bunicul nu mai respiră! o aud pe fiica mea


sângele se albeşte şi el
pare să curgă în sens invers
îl iau de umeri îl scutur şi strig:
- Tată, respiră, mai respiră o dată!


nimeni nu zice nimic
mama face o scamă de lumină
şi coboară în mine încet


privesc dincolo fereastra închisă
o altă frunză de nuc pluteşte
peste bradul din grădină
( îl plantasem cu tata, demult
şi era aşa de luminat la sărbători…)


Dumnezeu îmi face cu mâna şi zâmbeşte
mă ghemuiesc în umbra
unui trecut static şi-mi număr anii
Nu-l înteb de ce
mă uit la linia vieţii din palmă
şi-mi îngheţ plânsul


în văzduh un înger cu tata de mână
lângă cadavru doar eu
şi ea rânjind




PS: Într-un coment la poemul lui Teodor Dume ,,Moartea valsează printre ziduri" scriam:
,,Nu pot să nu îmi amintesc de ultimele clipe lângă tata...De aş fi ştiut că-s ultimile i-aş fi sărutat lacrima scursă din ochii pierduţi la atingerea mâinii mele...
E mult fior în poem...o teamă pe care o înţelege doar Dumnezeu şi cel ce trece pe acolo..."


Am încercar o pastişă a acelui poem, retrâind ultimele momente lângă tata...Poemul lui Teodor m-a răscolit profund fiind postat când se împlneau 11 ani de la plecarea tatălui meu...


****
Maria(na) Doina Leonte
Fondator admin Postat la: 2011-09-25 09:09:48
<i></i></b></div>

08/09/2011

printre lumânări stinse

tot ce ţine de moarte există în mine şi în lucruri doar numele poate face diferenţa întâmplările sunt aproape aceleaşi şi nimic nu mă leagă de ziua care sfârşeşte în mine e o zi ca oricare alta în care nu se mai întâmplă nimic... stau în mijlocul camerei şi sufăr mă gândesc la toţi oamenii care mor am prea multe morţi în mine azi a murit mătuşa din partea lui tata de la o vreme vorbea în somn ultima dată am văzut-o în curtea spitalului municipal nu m-a recunoscut era atentă la fluturii albi care zburau înspre cer... din când în când râdea ironic şi îmi spunea să plec aşa s-a întâmplat şi cu bunicul l-am visat într-o noapte era îmbrăcat în halatul alb de casă şi vorbea stâlcit nu îmi fac griji îmi înmoi obrajii între palme şi aştept

03/09/2011

teodor dume: preinfarct

jocul cu moartea


şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

liviu ofileanu: "a fi sau a nu fi antologat", - tratamente pentru inimă (antologie; teodor dume şi alţi cinci autori))


Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii (Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011), doldora de texte poetice cât vezi cu ochii.

O poezie directă ne propune Liviu-Ioan Mureşan în grupajul intitulat Să fim rezonabili, unde miza cade pe economia de tropi (manieră douămiistă), livrându-se totuşi în texte faceţioase, presărate ici-colo cu vreun simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei prozaice dintre autor şi textul său. Iată un exemplu: “(…) ne înţelegem prin semne majoritatea speciilor nu au coarde vocale/ de băut beau cu toţii să-şi mai înmoaie simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci comune tuturor/ unele specii au dezvoltat un al şaselea/ altele au suplimentar simţul măsurii/ cu aceştia e distractivă conversaţia/ te măsoară din cap până în picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului (…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care i se potrivesc sunt cele în care tautologia, excesul de naivitate jucată şi diafan sunt înlăturate în favoarea unei curgeri naturale a fluidului liric: “în oraşul acesta nimic special/ două trei crime duminica şi câte o sinucidere în cursul săptămânii/ câteva accidente de circulaţie şi mai multe morţi bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii despre normalitatea lucrurilor, p. 7). Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc şi de principiu catalizator, mai ales că temele obsedante sunt epuizate – dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii, relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat (calchiind tematica Anei Blandiana), însă analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi eliminat, pe viitor, cu bisturiul conciziei.

Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt, atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O “sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci, a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, atmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vi-tul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria// de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).

Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate înainte (între alte minusuri legate de tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia Ardeleanu a publicat vreo carte personală până acum… Tocmai de aceea, Poemelor din dreptul inimii i se pot trece cu vederea clişeele, reluările naive ale unor refrene perimate în dreptul poeziei de curtare. Perorând asupra relaţiei de tip “lesbi” a poetei cu Poezia, a dragostei care aduce fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici câte un croşeu de dreapta pentru cei care bagatelizează miracolul dintre El & Ea: “ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar fi de lepădat o mai mare atenţie acordată reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim la versurile “timpul geme/ turtit între noi”, (lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N. Stănescu fiind incriminatoare: “timpul se turti-ntre piepturile noastre”, (poemul Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).

Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită de factură ”talking poetry”: “eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114); sau: “ (…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ - puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ - păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ - mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ - pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115). Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, “femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel de l’ecriture dans le miroir, specifică însinguraţilor întru literatură.

Penultima antologare o cuprinde pe autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun epigramist, care încearcă şi lextul liric cu un Debut inimos, (şi parcimonios, totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii. Se spune că din două-trei texte îţi dai seama dacă un autor are vână… în dreptul acestor poezii spunem că da, autorul trece proba citirii, textele au subiect şi predicat, tropi, o anumită doză de lirism şi un timbru personalizat. Însă, la recitire, nu toate poemele au şansa unui treceri, iar acesta e din nou cazul autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de vină, acea ars combinatoria ghiduşie, temperamentul unui epigramist, care fac din textul poetic o ghicitoare, alăturare oximoronică a termenilor: “pierdut/ plăcere în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p. 132); dar şi poemul-poantă: “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct”, (EKG, p. 137).

Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupra oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).

Concluzii de final – se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă-moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.


(Litere, Anul XII, aprilie 2011

am citit> ana sofiana> lăcaş

Lăcaş


Dacă ţi-aş fi-ncăput în tot sufletul,
m-ai fi primit de multă vreme
în sunet de clopot
(bisericile se-nchină spre înserat)
şi-n rafală de vânt
(tocmai ce s-a oprit viscolul din mine).

Ai preferat să mângâi răsărituri
în mări învolburate,
să stingi amurguri pe crupe de munţi
şi să-mi colinzi văile
îmbrăcate în ploaie rareori...
alunecai
şi-n târziul aşteptărilor mele
te-ai temut c-ai să rămâi,
că n-ai să mai poţi pleca niciodată.

Se-nnoadă în mine atâtea sensuri
şi doar o lamă de cuţit
le va tăia fărădelegile urzite
mereu,
adânc, tot mai adânc.

Dacă ţi-aş fi încăput în tot sufletul,
m-ai fi oprit amăruie,
purtând povara norilor mei cenuşii,
imperfectă
şi mai frumoasă ca niciodată...

teodor dume: preinfarct

(jocul cu moartea) 

 

şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

terodor dume: efectul culorii

am crezut că dincolo de toate lucrurile de care depind uneori e locul în care se adună oamenii ţinând între degete culoarea fără de care n-ar exista celelalte şi am nevoie de această culoare fie doar şi pentru o singură noapte pentru că ştiu în mijlocul acesteia există adevărul despre mine...

30/07/2011

"Detaşat pe frontul minunii", de George PAŞA




La editura „Karta Grafic” din Ploieşti, a apărut, de curând, al treilea volum de versuri, Detaşat pe frontul minunii. Cartea are 96 de pagini, cu un format personalizat (20,50x14,20, în landscape) şi o copertă sugestivă, realizată de Claudiu Voicu. Pe pagina a patra, se află consemnată activitate  literară a poetului , iar pe coperta a patra, o scurtă prezentare aparţinând poetului şi omului de cultură Florin Caragiu.

Cartea este structurată pe patru cicluri poetice:
I – detaşat pe frontul minunii (paşadine), 21 de texte;
II – ceva care seamănă cu tine (minipoeme), 16 texte;
III – a creşte odată cu visul (tristihuri), 30 texte;
IV – Reverberaţii în pilule de timp (grupaje de poeme într-un vers), 105 texte.

Despre volumul de versuri Detaşat pe frontul minunii, pe coperta a patra, Florin Caragiu spune:

În versurile lui George Paşa se împletesc aşteptarea şi odiseea în cuvânt. Răsucire în cenuşa lui fertilă, poezia atinge imposibilul ca parte din vis. Pe frontul tristeţilor sunt invocate minunea, dragostea, risipirea, semnele veacului, culoarea divină. O privire gravă schiţează geometria întâmplării încleştate în carne. Prezenţa în absenţă. Retragerea ce lasă să apară frumuseţea.

Paşa George
Detaşat pe frontul minunii / George Paşa –
Karta Grafic, Ploieşti, 2011
ISBN 978-606-8312-17-0
821,135.1-1

Notă!

Informaţii pentru prietenii cărţii: volumul Detaşat pe frontul minunii se va găsi şi într-o librărie din Ploieşti sau prin comandă la editură. Relaţii pe site-ul editurii sau la adresele de e-mail: voicupauldan@kartagrafic.ro (Paul Voicu) sau mihaela.voicu@kartagrafic.ro; la nr. de telefon: 0722730710 (Paul Voicu), 0733043410 (Mihaela Voicu).




Photobucket
PS: Datele aparţin autorului şi sunt preluate din articolul semnal

17/07/2011

roşu sau negru

umbra se aşază peste mine
nu-i mică şi nici mare
mi se potriveşte ca o mănuşă

(oricum lângă mine
nu mai încape nicio viaţă
fiecare creşte în jurul alteia)

şi pentru că nu mai pot
privi îndărăt
o să aştept
înăuntru
e cald atât de cald încât
îmi ies aburi prin pori
din spatele umbrei vine un zgomot
închid ochii şi aştept
văd multe imagini şi pe Dumnezeu
păşind printre lucrurile mele

pare îngândurat

amorţeala îmi intră în degete
inima bate orizontal
nu e frică
ci mai degrabă un gest
care se fixează în mine

nu doare deloc

tot ce vreau acum e
să ies din noapte şi să-mi
împreunez mâinile

15/07/2011

TEODOR DUME: ultimul diagnostic. SUSPECT DE MOARTE

nu ştiu
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...

am senzaţia că aştept pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămaşi de la nunta fiului meu

între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină

mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust
şi umed ca igrasia crescută dinăuntru

peste alte gesturi
plouă

încă mai plouă

09/07/2011

teodor dume: voi fi bătrân

lucrul cel mai firesc

lumina din veioză
se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi

cu fiecare piatră tocită
voi înainta înspre
capătul celălalt

insesizabil o să mă uit la ceas

nicio tresărire

înăuntrul meu aceleaşi întâmplări
aceleaşi atingeri

în urmă încă o piatră tocită


trag perdeaua şi încerc
să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi aduna sentimentele

cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă

şi aştept

25/06/2011

teodor dume: aluviuni (la margine de copilărie)

aveam cred vreo şapte-opt ani
era primăvară sau toamnă târzie
ploua mărunt era frig şi
multă ceaţă
nu-mi aduc bine aminte
tata mă ţinea strâns de mână
şi lăcrima
din când în când
mă privea pieziş
purta o cămaşa albă
cu mâneci lungi
înăuntru era mult întuneric doar
sub lumânarea aprinsă ca într-un luminiş
se zărea o carte mare şi fotografia mamei
în care părea că aşteaptă pe cineva drag...

de undeva din fundul grădinii venea
un scheunat de câine
era scărpinici câinele dăruit
de mama în prima mea zi de şcoală

trupul îmi era umed şi tremuram
simţeam cum parcă cineva ar muşca din mine
ca dintr-un măr copt
în preajmă multe femei
tata îmi ţinea capul strâns între palme

aş fi vrut să întreb unde e mama
ca să ştiu dacă pot să mai dorm

aşteptarea era grea şi fierbinte
picăturile ploii sfredeleau în linişte
rămăşiţele nopţii lăsase o umbră
şi mulţi aburi...

24/06/2011

teodor dume. "mă doare tot ce iubesc acum"

(mă doare tot ce iubesc acum, pentru că
presimt în orice frumuseţe sfârşitul,
dar poate că aşa arată adevărata iubire-
Octavian Paler)


iubesc într-un fel al meu
nu folosesc cuvinte
nu, niciunul
iubesc adolescentin
înainte de asta
îmi rânduiesc lucrurile
le curăţ îmi aleg cu grijă hainele
ca să le îmbrac după anotimp şi
după ora de întâlnire
apoi privesc ceasul oglinda
şi portofelul subţire
în care am pus un bileţel
conţinând două cuvinte

nu o să îndrăznesc să i-le spun
poate nici nu am nevoie dacă T
poartă tricoul înscripţionat cu
Michael Jakson

la rândul ei mă va privi
dinăuntrul formei topindu-ne încet
din ce în ce mai încet până când
ne vom pierde unul în celălalt

19/06/2011

teodor dume: ultima dorinţă a bunicului (ultimul psalm)

după ce şi-a reamintit
că mai are de citit un psalm
şi-a răsucit capul prins între palme
m-a privit
întrebător
i-a zâmbit cerului
apoi printre buzele
zgâriate de timp
a şoptit...
doamne,
eu
sunt cel din
lăuntrul sufletului
dă-mi atâta putere
cât să-ţi împlinesc cuvântul
ca să pot veni la tine

mirosul mâinilor
nu atinge sângele

lângă mine stă viaţa
şi totuşi aş vrea să mai rămân
puţin înlăuntrul meu

măcar atât cât să pot aprinde o lumină

14/06/2011

teodor dume: un fel de remiză

(scrisoare neterminată)


ştiu că nu ne-am văzut demult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

04/06/2011

teodor dume: poem cu gust de lemn putrezit

dacă aş fi ştiut că
toate zilele sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni

fără nicio îndoială
aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi

dar ştiu

aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă

***


Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul
noaptea
miroase a lemn putrezit...

dar pleoapele tale
acoperă totul

02/06/2011

Gheorghe Grigurcu: Planetă de tânăr poet (prefaţă la volumul Strigăt din copilărie, de Teodor Dume)

Pe  Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: "Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte"(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: "un fulger /cu polen de primăveri"
( Incendiere)."Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori" (Timp); " Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii" (În zi); "păsări cu miros/ de păduri" (iubiri rătăcite); "Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt" (Captivitate); "Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări" (Dar); "şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi"( Pentru o iarnă cu zăpadă}.


Deci ceea ce Teodor Dume surprinde  în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.


(...)
Pe Teodor Dume îl văd ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai momentului  şi nu pot fi contazis pentru că scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii precum şi  în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte şi pătrunde în profunzimea cuvântului.
Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.

(...)


Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

dr. Gheorghe Grigurcu,



***********************                   ''''        ********************


În calitatea mea de scriitor dar şi de reprezentant al culturii din Bihor, va trebui să mă refer asupra unei cărţi apărute la o editură bucureşteană şi prezentată azi, aici la Casa ştiinţei şi Tehnicii din Oradea. Cartea se numeşte Adevărul din cuvinte şi este scrisă de Teodor Dume (ce nume de rezonaţă poetică)
Teodor Dume este animatorul unui cenaclu care şi-a câştigat efectiv, în ultimi ani, un statut cu totul şi cu totul aparte în viaţa cultural-artistică a judeţului Bihor. Acest cenaclu tinde să devină un element de referinţă în viaţa noastră culturală, nu numai prin calitatea materialelor ce se vehiculează în acest cenaclu, ci şi prin modalitatea de asimilare a lui. Teodor Dume este unul dintre animatorii cu înzestrare pentru asemenea, mă rog, manifestare şi cred că sub oblăduirea domniei sale se vor naşte şi vor creşte mlădiţe literare, oameni care demonstrează că viaţa cultural-artistică a Bihorului este integrată în circuitul armonios al culturii şi artei din Romania.
Aşa s-a născut şi această carte, gândită la Oradea şi pecetluită la Bucureşti, frumos intitulată Adevărul din cuvinte. Titlul mi se pare în deplină consonanţă cu întreaga substanţă a volumului, autorul urmărind nu atât originalitatea cu orice preţ, ci mai degrabă strădania de a face cuvântul să vibreze prin conştinţă, să întemeieze o gândire poetică bazată pe datele dintotdeauna ale poeziei.
Iată, îmi adun gândurile, vizavi de această primă carte a lui Teodor Dume. Mă strâng puţin, mă adun,renunţând la o prezentare liberă a cărţii, venind în faţa dumneavoastră cu nişte gânduri pe care le-am adunat pe câteva coli de hârtie. Nu ştiu dacă gândurile mele concordă cu Adevărul real sau cu Adevărul din cuvintele acestei cărţi, dar sun sigur că dacă am reuşit să surprind ceva din esenţa acestei cărţi, de vină este numai cartea, pentru că această carte este una dintre cărţile care au un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul ei este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o carte cinstită, o carte corectă, o carte care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare., care promite întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi în viitor, în opere artistice, în volume concludent.
Aşa cum spunea Lucian Blaga, într-o cunoscută poezie :"Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte". Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cartea domniei sale, nou nouţă, sugestiv intitulată Adevărul din cuvinte, este gata să-şi ia zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume.Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la această carte este onestitatea cu care este scrisă. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare pagină. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spune în prefaţă Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stî în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme această primă bătaie de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei". Încheiat citatul.
Inventarul tematic al "Adevărului din cuvinte" este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat în această carte care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu încredere deplină în steaua lui Teodor Dume, poleind cu lumina ei virginală filele acestei cărţi, îi dorim noi izbânzi viitoare.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,



Viorel Horj, scriitor



**************



Viorel Horj: Cuvânt la prezentarea cărţii, Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume




În calitatea mea de scriitor dar şi de reprezentant al culturii din Bihor, va trebui să mă refer asupra unei cărţi apărute la o editură bucureşteană şi prezentată azi, aici la Casa ştiinţei şi Tehnicii din Oradea. Cartea se numeşte Adevărul din cuvinte şi este scrisă de Teodor Dume (ce nume de rezonaţă poetică)
Teodor Dume este animatorul unui cenaclu care şi-a câştigat efectiv, în ultimi ani, un statut cu totul şi cu totul aparte în viaţa cultural-artistică a judeţului Bihor. Acest cenaclu tinde să devină un element de referinţă în viaţa noastră culturală, nu numai prin calitatea materialelor ce se vehiculează în acest cenaclu, ci şi prin modalitatea de asimilare a lui. Teodor Dume este unul dintre animatorii cu înzestrare pentru asemenea, mă rog, manifestare şi cred că sub oblăduirea domniei sale se vor naşte şi vor creşte mlădiţe literare, oameni care demonstrează că viaţa cultural-artistică a Bihorului este integrată în circuitul armonios al culturii şi artei din Romania.
Aşa s-a născut şi această carte, gândită la Oradea şi pecetluită la Bucureşti, frumos intitulată Adevărul din cuvinte. Titlul mi se pare în deplină consonanţă cu întreaga substanţă a volumului, autorul urmărind nu atât originalitatea cu orice preţ, ci mai degrabă strădania de a face cuvântul să vibreze prin conştinţă, să întemeieze o gândire poetică bazată pe datele dintotdeauna ale poeziei.
Iată, îmi adun gândurile, vizavi de această primă carte a lui Teodor Dume. Mă strâng puţin, mă adun,renunţând la o prezentare liberă a cărţii, venind în faţa dumneavoastră cu nişte gânduri pe care le-am adunat pe câteva coli de hârtie. Nu ştiu dacă gândurile mele concordă cu Adevărul real sau cu Adevărul din cuvintele acestei cărţi, dar sun sigur că dacă am reuşit să surprind ceva din esenţa acestei cărţi, de vină este numai cartea, pentru că această carte este una dintre cărţile care au un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul ei este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o carte cinstită, o carte corectă, o carte care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare., care promite întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi în viitor, în opere artistice, în volume concludent.
Aşa cum spunea Lucian Blaga, într-o cunoscută poezie :"Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte". Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cartea domniei sale, nou nouţă, sugestiv intitulată Adevărul din cuvinte, este gata să-şi ia zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume.Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la această carte este onestitatea cu care este scrisă. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare pagină. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spune în prefaţă Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stî în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme această primă bătaie de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei". Încheiat citatul.
Inventarul tematic al "Adevărului din cuvinte" este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat în această carte care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu încredere deplină în steaua lui Teodor Dume, poleind cu lumina ei virginală filele acestei cărţi, îi dorim noi izbânzi viitoare.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,
Viorel Horj