teodor dume: în locul în care bunica-mea creştea linişti

e pustiu nu mai locuieşte nimeni
în mine printre multe alte chestii
despre care nu o să vorbesc acum
existau oameni ...

de la o vreme încoace
sunt neliniştit şi tot mai fragil
uit tot mai multe lucruri
le simt forma şi locul lor
în camera dinspre stradă unde
bunica-mea creştea linişti
în spatele farfuriilor prinse
de-asupra ferestrelor
doar un păianjen
mai construieşte câteceva

e multă linişte acolo
o linişte absolut necesară

şi Dumnezeu e trist

poate că nu ar fi trebuit
să oprească ceasul
ca dovadă le aud respiraţia trecând
prin peretele celuilalt capăt...

în felul acesta îmi vizitez părinţii
şi atunci liniştea umblă prin mine
şi-mi descompune uitarea

teodor dume: voi fi bătrân

poezie

lucrul cel mai firesc

lumina din veioză
se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi

cu fiecare piatră tocită
voi înainta înspre
capătul celălalt

insesizabil o să mă uit la ceas

nicio tresărire

înăuntrul meu aceleaşi întâmplări
aceleaşi atingeri

în urmă încă o piatră tocită


trag perdeaua şi încerc
să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi adunase sentimentele

cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă

şi aştept

---

Distribuie pe facebook

Adrian Dinis: snapshots

1. pe strada din casă noaptea păşesc pe vârfuri
nu vreau să fac niciun zgomot
dar uşa scârţâie îngrozitor
oasele încep să-mi trosnească

atunci liniştea devine cel mai de temut duşman
şi aş da orice pe smiorcăiala
unei mâţe când e ucisă de şobolani

cineva mă trage de mânecă
îmi ascund în buzunare
mâinile pline de sânge şi de bomboane

în toată mizeria asta de viaţă
moartea mă ceartă ca o mamă

2. mă întorc în cameră deschid şifonierul
pe tricourile mele scrie adidas sau nike
sau beatles sau kurt
şi ar trebui să scrie Georgiana

dau peste chiloţii pe care i-a uitat
mă doare că viaţa nu mai e ca fluturii de pe ei

hm hainele s-au scămoşat
n-avem bani să cumpărăm altele
biletul spre rai e scump îmi spune mama
în timp ce îmi spală păcatele doar cu apă rece

3. nu-mi mai plouă în casă nu că mi-ar păsa dar
câte şanse sunt să fii lovit de fulger
într-o zi însorită

nu am nevoie să apară curcubeul
copiii îl ating într-o baltă de benzină

4. îmi scot capul din pulover
ca dintr-un ou abia crăpat
în fiecare zi mai pun o umbră pe mine
până devin eu însumi doar umbră

las un bilet « plecat până la Romană »
pe la ora asta Georgiana
se fereşte de luminile oraşului
doar lumina lunii cade ca un reflector pe faţa ei
şi îi descompune fiecare trăsătură ca o prismă

pe la ora asta Georgiana
iese de la ase
am ieşit s-o văd şi mi-e teamă
că dacă ne vom întâlni se va supăra

5. şi dacă mă vede Georgiana zâmbeşte
ca pisica de cheshire
corpul îi dispare
până îi mai rămâne doar faţa

apoi îi dispare şi faţa
mai rămâne doar un rânjet
pe care-l fixez ore întregi
după ce nu mai e acolo

ca poeziile mele dacă aş scoate-o pe ge din ele
ca în Georgiana şi poza cu riduri
din care am taiat-o

să-i înţeleg absenţa
când am căzut unul lângă altul
tot decartând albume întregi pe masă
din sertarele minţii

două poze una cu tine una cu mine
una lângă alta ne uneau despărţirea

arătăm aşa urâţi când nu suntem împreună
suflete chircite

cărora nu le mai recunoşti zâmbetul
decât după amprenta dentară
cărora nu le mai poţi recunoaşte moartea
în niciun fel

6. sunt cel mai frumos trecător singur
privirea mea cochetă flirtează
cu fete cu nasul pe sus sau cu fundul mare
din când în când inspirate mă întreabă
dacă am plâns “ţi se vede umbra lacrimii”

aşa că îmi feresc privirea de orice ochi înţelegători
mă simt al naibii de poet şi de sexi în seara asta

7. undeva nimeni nu salvează pe nimeni
băiatul trebuie lăsat să plângă
fata să fie un fel de supergirl

& supergirls don’t cry
acolo cu magnetul din copilărie
băiatul atrage fiarele vechi
aproape de inimă şi scuipă sânge

îşi înghite în sec saliva
gândindu-se la fata din vitrină
care îşi ajuta mama să coase un fluture
pe rochia de mireasă

fredonez the blower’s daughter
aici nici aici nimeni nu salvează pe nimeni
miroase a moarte fericită

8. ajung pe alei întunecate
unde confund gunoaiele cu oamenii
mă pitulesc şi-mi bag mâinile în buzunare
înăuntrul meu
rupturile sunt lipite cu gumă de mestecat

Dâmboviţa e atât de limpede că văd moartea prin ea
aici sunt aruncaţi toţi copiii nedoriţi

lumina pe care o reflect
mi se ghemuieşte în căuşul palmelor
păsările beau apă împreună cu mine din ele
haloul pe care îl lasă în jur zborul lor
mă înconjoară

din vene îmi cresc lovituri de cuţite
care se scurg pe piele
în cicatrici mai albe
decât un miligram de heroină

ge nu mai încapi în mine
dar eşti prea slabă să-mi pocneşti de sub piele

9. ge te-am văzut printr-un geam plin de praf
pe care ar fi trebuit să scriu spală-mă
în loc de sclav caut stăpână
şi un număr de telefon

îmbrăcam într-un cocon o femeie frumoasă
şi aşteptam să izbucnească din ea
valuri de fluturi

când mi-am dat seama că erai tu
devenise un vitraliu cu o sfântă

respiraţia mea plămânii mei inima mea
au aburit geamul
până s-a depus peste el un strat de steluţe argintii
apoi l-am şters cu mâna
dispărusei

uite ge uite
închid ochii şi cred în îngeri
vreau când îi deschid ca tu să apari

10. după ce am făcut un om mai puternic să sângereze
m-am speriat de mine
lovitura în ţeastă mi-ar fi adus moartea
am fugit şi m-am ghemuit în întuneric
tremuram

m-am mângâiat mama mi-a spus
mâinile ridicate n-or să mai putrezească
dantura imprimată îmi rânjeşte în fiecare zi
pe dinăuntru eşti tot o brută

degeaba faci dragoste cu lumina stinsă
şi strigi alte nume
dacă ţi-o închipui mereu pe Georgiana

iar atunci orbit de lumina
pe care o revărsă asupra ta
îţi repeţi spasmodic într-un colţ

ge eu nu sunt aşa
întins în balta propriului sânge

degeaba
în timp ce vomitam îngeri şi fluturi
degeaba mă scorojesc şi mănânc din mine

11. mi-e atât de silă încât am mâinile cleioase
şi zâmbetul mi-a rămas imprimat
ca ochii pe care îi uiţi deschişi unui mort

de undeva dintr-un sicriu
Georgiana îmi face cu ochiul
“hai să facem dragoste adi o să te simţi mai bine
chiar dacă mâine nu voi mai fi aici”

încă mai cerşesc porumbei de la Dumnezeu
dar nu tot ce zboară se mănâncă frate
mă lipesc de peretele rece
umbra mea se dă jos şi mi se ghemuieşte în braţe

prea mulţi şi-au băgat picioarele în sufletul meu
fă-mi loc ge să intru şi închide-mă
poţi să bagi săbiile pe rând
nu e niciun truc niciodată n-a fost

12. mă plimb pe străzi mai ceva ca un autobuz
cu trupul înghesuit de bătrâni certăreţi tineri nesimţi
şi de Georgiana mea pe care toţi vor s-o atingă

când mă opresc în faţa unui bloc
luminile se sting pe rând în note de pian
în afară de una
întotdeauna mai rămâne una

într-o implozie de zăduf
Georgiana citeşte întinsă în pat
prinsă între cearşafuri albe
cu fereastra deschisă şi cu pieptul dezgolit

ştiu că văd lucruri
nu poate fi ea la fiecare fereastră
cu lumina aprinsă

bântui
pe stradă maşinile nu trec oamenii nu trec
secundele nu trec

dimineaţa a început să ningă
copiii îşi făceau bulgări din mine
şi aruncau cu inima mea
peste tot

13. m-am plimbat până la capătul lumii
când m-am plictisit de tristeţe
am lovit de trei ori din călcâiele adidaşilor
dar nu se auzeau decât petardele

m-am aşezat în fund ca un copil
am început să plâng
şi nu plec de aici
până nu vii să tragi tu de mine

14. ninge
omizile de pe blocuri îţi cad în cap
fluturii se nasc direct pe haine
frumoasele şi-i prind în păr

alteori ninge cu puf de păpădie
care-şi sfârşeşte zborul
în sânul lor
dar şi dacă ar fi aşa
după iarnă vine toamna

nu mai e mult nu mai e mult
moartea te învaţă să numeri până la minus infinit

---

Distribuie pe facebook

Adrian Diniş: o lumânare pe apă

uiţi apa la baie deschisă
uiţi că trebuie să iubeşti la rândul tău
şi deodată cineva moare din cauză că uiţi
aragazul deschis

dragostea mea a uitat
venele deschise

dragostea mea mi-a croşetat din vene
un pulovăr de sânge
pe care-l port toată viaţa
pe dedesubt

pulovărul ei ţine de cald
şi de frig şi de carne

pulovărul ei de sânge
e atât de frumos încât nimeni
nu-şi dă seama că e un pulovăr de sânge

aşa că nimeni nu priveşte îngrozit spre mine
când rămân doar în pulovărul ei de sânge
că port un pulovăr de sânge

minunaţi de frumuseţea lui
mă întreabă de unde am pulovărul ăsta
vrem şi noi unul
sau măcar împrumută-ni-l

dar eu am grijă ca nimeni
să nu pună mâna pe sângele ei

şi ce altceva? iarna asta
niciun colindător nu mi-a bătut la uşă
şi niciun fulg nu mi-a atins
geamul aburit

am vrut să ningă şi n-a nins
când a început a nins fără oprire
şi am vrut să se oprească
ninsoarea

am vrut să se oprească
sângerarea

am vrut să salvez cerul
în fiecare dimineaţă
avea gâtul tăiat

e vina mea că
nu m-a lătrat niciun câine
şi nu te gândeşti la mine

nici ura n-am meritat-o
atunci

şi în fiecare seară
trebuia să îmi câştig somnul
numărând seringi şi înţepături
pe piele ningea cu toată cocaina din lume
dar trebuia să îmi câştig somnul

şi dimineaţa soarele cu dinţi
îmi zâmbea cu dantura spartă

şi eu am întrebat că cine
i-a tăiat gâtul cerului
şi soarele mi-a spus că pot să-l torturez iar
toată ziua că eu i-am tăiat gâtul cerului

Georgiana, îţi pun lumânări
la vii în speranţa că poate
o să-mi pui şi tu una acolo
la morţi şi tot mă voi bucura

Georgiana, e ceva timp
de când ţi-am jurat ură eternă
până când moartea ne va despărţi
dar a făcut-o deja Despina

care e mult mai frumoasă
decât moartea

Despina, nu ştiu câţi păianjeni
sau cât de veninoşi
au ţesut rochia ta de mireasă
şi ne-au cununat în ură eternă

ştiu doar că
de pe una din cele şapte coline ale Iaşiului
pot vedea ca de pe lună Zidul Chinezesc

sau măcar New York
oraşul care nu doarme niciodată
aproape la fel ca mine
oraşul luminilor

ştiu că tu eşti undeva acolo
o lumină aprinsă
pe care mă duci s-o văd
în fiecare seară

o lumânare pe apă
pe lângă care vântul îşi ţine palmele în jur
cu grijă să n-o stingă

Gheorghe Grigurcu: 8 ipostaze ale cerului

poezie

I

Ah dureros cel mai dureros
cer printre frunze
răsărind spre-ale corupe.

II

De-a pururi se ţese
crisalida cerului
virginala indiferenţă.

III

Ochi estropiat
văzîndu-se doar
pe sine.

IV

Lichid vîndut acestor ape
neîncoronate
(Tiara se află alături).

V

Pe cer se plimbă o furnică.

VI

Cuib obscur
al omului dispreţuind ciocîrlia
fiincă-o poate iubi.

VII

Iese un astru din altul.

VIII

Un fluture mort
de-o mie de ori mai de seamă
dar nimeni nu ştie nimeni
cum l-am putea regăsi.

Nichita Stănescu: autoportret

Eu nu sunt altceva
decît o pată de sînge
care vorbeşte.

liviu-ioan mureşan: nisip

o voi numi planeta de nisip
de vreme ce are munţi de nisip ape de nisip suflet de nisip
şi pentru setea ce niciodată nu se curmă
e o planetă mică vremea o număr în paşi
străbat ecuatorul zilnic
cum omuleţul lui gopo
soarele ei muribund acoperă orizonul
şi nu are noapte doar o zi veşnică.

derutat omul
se simte neajutorat
strînge nisipul în pumni şi îl aruncă spre cer
atunci plouă şi ninge şi plouă iar
atunci rîurile de nisip ies din matcă.

într-o bună zi aceeaşi zi veşnică
după cîteva înconjurări ale planetei
apăru ea femeia albastră
cu părul albastru
cu tălpile roşii
o vedeam din spate ceea ce îmi dădea sentimentul urmăririi
da femeia albastră dădea ocolul planetei de nisip
da femeia albastră a obosit
şi am ajuns-o de după zare
paşii ei roşii precum tălpile lăsau urme roşii
în care se scurgea viaţa soarelui muribund.
pentru moment gîndul că ar fi criminală
că însăşi grăbeşte pieirea unui sistem de nisip
în care ar putea trăi oamenii de nisip asemenea mie
cel ce deveneam om de nisip.

urmăresc urmele paşilor roşii
după munţi o umbră albastră
alerg
urmele paşilor se adîncesc
pămîntul devine mişcător şi îngroapă în sine
apele de nisip
cîntecele de nisip
şuierul vîntului de nisip.

mă îngroapă pe mine
pînă la gît
ridic braţele să apuc
o lacrimă albastră.

o talpă roşie mă apasă
şi un punct negru
cît un fir de nisip.

liviu-ioan mureşan: eu n-am fost cu tata la femei

eu n-am fost cu tata la femei
nici cu prietenii
am rătăcit singur printre zîmbete

am ales femeile suple şi timide
dacă mi-ar fi zis cineva că femeile cu sînii şi fesele mari
cele ce îţi intră pe sub piele
sînt mai dulci

le mestecam încet între dinţi
cum măcrişul primăvara
la bunica în curte

aş fi vrut să îi povestesc bunicii
să simtă şi ea furnicile ce se urcau pe mine
îmi intrau pe sub piele

bunica mă privea cum stau pe piatră
mănînc măcriş şi furnici
zîmbea de parcă ar fi petrecut nopţile alături de mine

îmi zicea că noaptea e lungă
că voi hoinări singur
şi tata nu va veni nici de data aceasta
că el şi-a spălat mîinile bătătorite
în apă de femeie
neîncepută.

teodor dume: între două respiraţii

pe aici n-a mai trecut nimeni

sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătăţile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristeţe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieţi
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniştea

nu mai e nimeni

mă agăţ de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaş de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
porneşte un nou început

urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere

tălpile miros a iarbă

între cele două respiraţii
se joacă un copil

teodor dume: să nu spui niciodată nu

fac parte din gaşca băieţilor de cartier
care au iubit
nici nu ştiu cât de mult şi dacă
am făcut-o într-un anumit fel
doar acum încep să înţeleg

iubirea e ca o ceaşcă de cafea
savurată dimineaţa devreme

acum stau în faţa ferestrei
şi desenez cercuri
mă redescopăr
dincolo de mine un fluture
prins între geamuri
se zbate haotic
caută o fisură...

din inima mea porneşte multă căldură
de fapt e un fel de ură
împachetată frumos
şi e singurul lucru pe care îl mai simt
sunt tot mai multe zile în care
mă strecor în singurătate
şi aştept
în locul acela strâmt
de prea multă tăcere
miroase a rânced
din când în când
cineva
îmi vorbeşte despre iubire
ca despre multe alte lucruri

ştiu că între toate acestea există oameni
şi sentimentul care nu poate fi rostit

şi mai ştiu că o iubire
nu poate să existe fără golul
care intermediază atingerea...

pentru asta suferi

mi-ar plăcea ca într-o zi
să am curajul să privesc tabloul
în care doi oameni îşi jurau
să se iubească acum şi încă o viaţă

în sfârşit
să nu spui niciodată nu


***

fluturele s-a întors şi
priveşte înspre mine

nu ştiu ce se petrece

sub aceste priviri
chipul meu devine altul...

teodor dume: viaţa ca o clepsidră

(în memoriam)

fruntea ei crestată de soare
transpira mereu
ştiu
nu împărţea cu nimeni nimic
Dumnezeu era singura linişte
în care aţipea

bucăţica aceea de trup era
ca o poveste în care
alergam zi de zi
de la un capăt la altul

acum respir de parcă
cineva ar ciopli în mine
restituindu-mi toate amintirile...

poate că nu ar fi trebuit să
mă opresc şi să mă uit îndărăt
ci să mă limitez la mersul firesc
şi să încerc să respir regulat...

oricum soarele îl am mereu deasupra

în rest câteva firicele de nisip
rămase pe tălpi şi o scorbură
prin care mă scurg continuu...

teodor dume: patru aprilie, ziua în care am învăţat să mint

( omul este drumul cel mai scurt între viaţă şi moarte, Emil Cioran )


sunt prea fericit când mă gândesc
că Dumnezeu a moşit în prima zi
a vieţii mele
cu alte cuvinte a decis
să rânduiască lucrurile
înainte ca eu să deschid
cufăru lui tata
umplut cu amintiri şi
cu alte lucruri la care
te uiţi o singură dată

eram sigur că cineva
trebuia să-mi dea un nume
o proprietate până când în mine
se va aşeza un Om ca o blândeţe
ascunsă sub cearcănele mamei

deşi cheia se răsuceşte încet
spre stânga încet spre dreapta
locul din mijloc rămâne gol
şi nu am de ales
cu cât încerc mai mult cu atât
mă simt mai străin şi responsabil
de întreaga diversiune a vieţii...

ce e drept niciodată nu voi înţelege de ce
dar ştiu de la mama că în corpul prins
între cele două rătăciri mereu
priveşte Dumnezeu şi fiecare lucru
primeşte un nume o biografie şi un destin

singurul detaliu în care mai cred...

teodor dume: locul din care nu fug niciodată, copilăria

(în amintirea părinţilor mei: ioan şi ana)

m-am născut în ziua în care
albul din cireşi plesnea de culoare

mama se pregătea să învelească sarmale
în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)

câteva gânduri mocneau printre cuvinte

calul vecinului era dus la plug
înspre hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix
dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată
ca o pâine scoasă din cuptorul
de după casă făcut de străbunicul
înainte de război

aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica
şi m-am simţit bine până
am rămas singur
mama s-a dus
să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu cu puţin întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă când liniştea
spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni
din răsăritul târziu
separându-i trupul
de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

tata s-a dus şi el
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie
învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors

o fi vrând
să se întâlnească cu mama

aş fi vrut să-i spun că am mai crescut
şi că-i seamăn mult că o duc bine şi că
o aştept seara la capătul uliţei
şi privesc spre sat până când
văd cerul aplecându-se
să sărute pământul
de noapte bună...

sunt singur

ştergarul alb
în care mi-am uitat copilăria
(singurul suvenir de la mama)
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi

cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig

ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...

teodor dume: avalanşă

primăvara s-a aşezat
pe umerii mei ca un prunc grăbit
să prindă soarele între palme

florile îmi machiază faţa
de parcă m-ar pregăti de festival

umbrele iau forma trupului
surprins sub greutatea nopţii

tac...

m-aş întoarce în mine
dar nu mai am timp

teodor dume> rezultatele concursului de poezie în limba română *îngerul blond*

Rezultatele Concursului de Poezie în Limba Română ’’Îngerul Blond’’ 21 Martie 2010
(Scris de Catalin Bolohan )

Nume Prenume
Localitate
Media

Premiu

Cioancă Costel
Bucureşti
8.71

Marele Premiu
Tenea Georgeta Jeanina
Rm Valcea
8.57

Premiul I
Constantin Oana Camelia
Bolintin Vale
8.43

Premiul al II-lea
Casian Mariana
Botosani
8.43

Premiul al III-lea
Iovan Adrian
Resita
8.36

Premiul ADSUM
Popescu Marina
Bucureşti
8.29

Premiul Revistei ZIP
Sasarman Elena
Bistrita
8.29

Premiul Editurii ZIP
Sisu Mihaela
Craiova
8.21

Mentiunea I
Cozan Dorin
Vaslui
8.21

Mentiunea a II-a
Dicu Caliopi Carmen
Bucureşti
8.14

Mentiunea a III-a
Moldoveanu Cristina Monica
Bucureşti
8.14

Mentiunea a III-a
Bezna Adrian Robert
Piatra Neamt
8.14

Mentiunea a III-a
Horonceanu Bernevic Tincuta
Bacau
8.14

Mentiunea a III-a
Nastasoiu Dumitru
Ploiesti
8.14

Mentiunea a III-a
Anghel Daniela Claudia
Caracal
8.14

Mentiunea a III-a

Fotografii de la Evenimentul ZIP "Frunză verde de albastru" şi festivitatea de premiere a concursului

Felicitări câştigătorilor, dar şi tuturor participanţilor !!!


S-au primit pe adresa de concurs (prin formular sau direct pe mail) 322 de mesaje

Au fost acceptate în concurs 295 de lucrări
Au fost eliminate la preselecţie 87 de lucrări din cauza nerespectării regulamentului

Cu părere de rău a trebuit să eliminăm texte cu adevărat valoroase din cauza publicării lor în mediul virtual înainte de finalizarea concursului

Am primit lucrări de pe întreg teritoriul României, dar şi din următoarele ţări:
Republica Moldova, Ucraina, Franţa, Italia, Canada, Australia, Marea Britanie

Mulţumim şi pe această cale juriului pentru efortul depus în timpul foarte scurt pe care l-au avut la dispoziţie:

Lector Univ. Dr. Cristian Tiberiu Popescu
Lector Univ. Dr. Mariana Dorobanţu
Dr. Alexei Rău, Dir. gen. al Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova
D-na Doina Stănescu, Preşedintele Asociaţiei Bibliotecarilor B.N.R.
Conf. Dr. Ing. Florin Iordache, dramaturg
Dl. Candid Stoica, actor Teatrul de Comedie
Prof. Mariana Sava, redactor Revista ZIP

Poeziile care au obţinut un punctaj peste 7 vor fi publicate, pe site şi selectiv în Revista ZIP
Vom publica, până la sfârşitul lunii martie răspunsuri la poeziile descalificate

De asemenea, vom publica într-o secţiune specială cele mai frumoase şi interesante mesaje primite de la concurenţi prin intermediul formularului de înscriere

teodor dume: undeva în golul dintre noi

ştiu

trenul cu care vii o să întârzie
aşteptând într-un gând
o să privesc dincolo zborul desfăcut
dintre aripi
precum un zâmbet
mă agăţ de vise
ca o iederă de cer dar
nu pot vedea totul
şi mi-e o teamă nebună
cineva respiră din mine

îmi sorb liniştea
o dată
de două ori
apoi înghit

multă acreală

sunt epuizat
nu-mi amintesc bine lucrurile
mi-e dor de tine
mi-e dor de Dumnezeu

aici nu mai e nimeni
iar zborul s-a pierdut
în spaţiul închis
dintre noi doi

şi totuşi

ceva mă face să cred
că te văd dincolo geamul

pe drum
umbrele dorm mă târăsc
în aşteptarea asta
doar tu

exişti

teodor dume: undeva cât mai aproape

mi-am aşezat gândurile în cutiuţa
cu amintiri a bunicului plecat
în noaptea în care Dumnezeu
a uitat să aprindă lampa
şi-a adormit atât de tare
încât nu m-a auzit

imaginea revine încet şi începe
să mi se lipească pe retină

(ca şi cum aş sfida orice atingere
încerc să înţeleg chiar şi depărtarea)

mă proptesc în faţa oglinzii
şi mă privesc cum mi se usucă pielea

mi-e teamă că aş putea rămâne
o bucată de hârtie scăpată pe jos
sau poate o cărare pe care
nimeni nu pleacă decât
o singură dată

cu ninsorile