TEODOR DUME: Libertatea de a trece prin ceaţă gratis

Uneori îmi închipui frica un alt mod de a fi
şi atunci mă prefac în lucruri fără identitate

(nu nu scot nici măcar un strigăt după care
aş putea fi identificat)

alteori îmi înghesui frica în sân şi
trec mai departe ca şi când
nu s-ar fi întâmplat nimic


în spate o dâră de ceaţă
ca o linişte
mă pătrunde rânjind

în rană rămâne
doar frig prea mult frig şi
doar întrebări

ca o rugă
pentru cel care trece

libertatea asta o am
şi atât
dincolo de ultima clipă.

TEODOR DUME: Gara cu peronul pe partea stângă

În fiecare zi îmi spun că trebuie să plec şi că
în mine n-a mai rămas nimic chiar nimic
nici măcar o tristeţe
nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca bucata de lut
tăvălită prin flăcări
o singură dată
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup mai ţine umbra
peste nisipul ud
în fiecare zi
îmi spun că trebuie să plec ştiu
în mine există o gară cu peronul
pe partea stângă
biletul doar dus se cumpără în a şaptea zi
când Dumnezeu deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn

totul pare să fie perfect

cotrobăi prin sertare şi încep să împachetez
şerveţelele cu dedicaţii de la primele întâlniri
globul cu iluzii şi câteva zile
doar câteva
cât să-mi ajungă până la ultima oprire

de la o vreme începe să mă doară rău spatele
la ora când cocoşii echilibrează noaptea
tresar îmi rotesc ochii prin cameră
cobor din pat şi ca un ultim gest
îmi pipăi părul până mă pierd prin
respiraţia albă a pereţilor
dincolo geamul
cade o stea
gândul se ghemuieşte în mine
într-un colţ al gurii
se opreşte o rugă
ca o tristeţe
stau încovoiat cu umerii grei
şi aştept

nici nu ştiu dacă am luat totul...

TEODOR DUME: Preinfarct

şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

dar unii cred c-am murit
o nu nu nu...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

TEODOR DUME: Scrisoare cu destinatar necunoscut

nu ştiu cât de mult
mi-am obosit paşii
astăzi
poate mai puţin
ca altădată
dar ştiu că uneori
mă opresc şi atunci
mă inund cu amintiri
tristeţile îmi dau târcoale
şi mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivităţile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace

ştiu

nu mai este loc pentru mine

trupul mi-a devenit gest
dar unul simplu de pe care
s-au desprins toate privirile
iar sufletul un cerc rostogolit
pe o margine undeva care
conţine un fel de acid...

poate nu m-am străduit prea mult
chiar dacă astăzi am fost la biserică
şi am dus prescură şi câteva lumânări

dar ce folos...

timpul oprit în mine arată
ceea ce sunt şi nu
ceea ce am fost

mi-am împărţit până şi respiraţia
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să mă strig pe numele de botez

azi nu mă strigă nimeni
aşa că nu mă strigaţi nici voi
şi nu vă grăbiţi
pământul îmi absoarbe umbra
trupul a murit
moartea mi-a dozat sufletul
şi consumă o tabletă pe zi
pentru a nu lăsa urme
trăieşte ca o femeie
în mijlocul lucrurilor...

cu singura diferenţă
că nu trădează niciodată

oricum nu mai contează
priviţi-mă ca pe un refuz

TEODOR DUME: Şi totuşi un motiv

pe stradă la muncă sau acasă sub duş
peste tot acolo unde mizeria se
ascunde în golurile din viaţă
mă urmăreşte o amorţeală
e ca un fel de frig continuu
pişcă nu doare
şi nici nu-mi pasă

în fiecare zi
înăuntrul meu se ghemuieşte
o şansă

îmi împachetez senzaţia şi
plec departe de locul
în care oamenii se bifurcă...

oriunde

pentru că nu ştiu cum altfel
să-mi schimb înfăţişarea
mereu aceeaşi

TEODOR DUME: Omul din piatră

am pus totul deoparte
somnul munca libertatea
ipocrizia şi femeia

stau nemişcat şi fac infuzie
cu aromă de cer

poate puţin dezamăgit
că n-am oprit un strop
de înţelepciune

cât să pot să mai rămân
printre oameni

TEODOR DUME: Vis întrerupt

se făcea că am murit şi lumea
mă privea ca pe un accesoriu de schimb

în palme mi se adunaseră toate grijile
de parcă eu aş fi fost ultimul
chiar şi moartea mă privea
cu suspiciune deşi ochiul îi
părea de plastic colorat viu
mă fixa aşa obsedant
doar o bucăţică din mine
zvâcnea în ritmul bătăilor de ceas

camera părea tapiţată în gri
cu bucăţi de hârtie rupte
din ziare vechi
tavanul un muşuroi
ridicat proaspăt şi
geamul o gură înfundată
cu sârmă ghimpată prin care
trecea liniştea înspre noapte

altădată aş fi dormit mult
mult mai mult numai că
cineva mă striga de afară
pe numele mic
iar în uşa pe care
se urca un păiangen
se izbea necruţător vântul

de afară mă privea orizontal soarele

cearşaful mototolit era singurul indiciu
că cineva trecuse prin patul meu...

|

TEODOR DUME: Doar un semn

Cred că într-o bună zi
voi uita geamul deschis
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns

pe noptieră am doar cărţi
un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici

celelalte lucruri nu-mi mai aparţin
însă sunt conştient că golul
dintre mine şi oameni
se rotunjeşte sub talpi
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte...

TEODOR DUME: Ca o corabie în derivă

În inima aceasta n-a mai locuit nimeni
de ceva vreme
miroase cumplit a mucegai
din toamnă până-n primăvară
aerul închis decojeşte pereţii
cu un fel de revoltă

(nu nu poţi trăi într-o lume în care
îţi imaginezi moartea ca
pe o îmbrăţişare frăţească
ştiind că totul se termină
cu o simplă zugrăveală...)

probabil plouă afară doar
o linişte tuciurie
creşte până la ştreaşină
totul se termină se termină şi
dimineaţa ancorată în mine
din care respir
tăcere multă tăcere
se împrăştie peste tot
orele se scurg
alunec alunec mă scufund
simt nevoia să strig...

coridoarele inimii se întunecă
încerc să mă ascund în spatele
jaluzelelor trase
dar nu pot
cineva muşcă din mine

încă exist

(nici nu-mi pot imagina lumea
fără toate lucrurile acestea mici)

ca un sacrificiu voi locui
în inima aceasta şi
nu voi pleca niciunde
până când voi găsi pe cineva
să mă înlocuiască

o fi prea târziu

nu ştiu...