Teodor Dume

Teodor Dume: Sexul e arta de a şti să-ţi consolidezi căsnicia.

Teodor Dume

Teodor Dume: Bătrâneţea e un cufăr plin cu amintiri.

Teodor Dume

Teodor Dume: Iadul nu poate fi decât un cer negru luminat de suferinţa celor care-l locuiesc.

Teodor Dume

Teodor Dume: la asfinţit - /mâinile cerului/ating pământul

Teodor Dume

Teodor Dume: Timpul din noi este singura proprietate primită în arendă, ca şi viaţa.

Teodor Dume

Teodor Dume: Sunt lucruri care mor în noi zi de zi puţin câte puţin şi-ncele din urmă nu ne aducem aminte că au fost.

Teodor Dume

Teodor Dume: Viaţa e ca o pungă de unică folosinţă, te lasă înainte de a ajunge la capăt.

Teodor Dume

Teodor Dume: Nu-l ruga pe Dumnezeu să-ţi dea ceea ce nu poţi duce.

Şansa de-a merge mai departe de Teodor Dume

Şansa de-a merge mai departe de Teodor Dume: oamenii sunt tot mai răi/de la o viaţă la alta/nevoile cresc precum iedera/toamna/îngălbenesc cărările umblate/şi neumblate de oameni/în universul de piatră/nu mai doare nimic/oamenii sunt tot mai reci/urmele lor roase de ură/au răscolit istorii/s...

Om bun de Teodor Dume

Om bun de Teodor Dume: Ca o candelă în biserica /de lut/este trupul meu/care pâlpâie/în faţa ta, Doamne/uit de mine/nu ştiu cât va dura/frigul rătăceşte prin vene/mă pierd/dar nu-mi pasă/drumul e plin cu oameni/gestul îmi îngăduie /să iau forma zilei/şi să respir

Viaţa fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri de Teodor Dume

Viaţa fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri de Teodor Dume: la trei ani mă ţineam de fusta mamei/şi-o iubeam necondiţionat/de fapt /a fost prima mea iubire care/ne-a înnodat sufletele/la patru ani alergam pe câmp după fluturi /şi cerul oglindit în ochii mamei /îmi zâmbea complice/la doisprezece ani simţeam...

Teodor Dume

Teodor Dume: Oamenii buni ard în lăuntrul lor fără cenuşă, nu contaminează, nu intoxică.

Teodor Dume

Teodor Dume: Omul bun este întotdeauna pe potriva inimii celuilalt.

Teodor Dume - PARNAS21.blogspot.ro

BIOGRAFIE SELECTIVA

Teodor Dume, jurnalist, scriitor și poet român (n. 04 aprilie 1956, Luncasprie, Bihor): A urmat cursurile școlii generale din satul natal și Şcoala profesională "Înfrăţirea" din Oradea. Este absolvent al Liceului "Înfrăţirea" din Oradea, al Şcolii Populare de Artă din Oradea (secţia Regie-teatru, specialitatea Actorie) și al Academiei de Studii Social-Politice, pentru pregătirea cadrelor de conducere, din Bucureşti.

A fondat, la 22 decembrie 1977, Cenaclul ECOUL Oradea, pe care l-a condus până în 1989.A fost director general al ansablului artistic ECOUL TINEREŢII din Oradea, care a funcţionat pe lângă Casa Ştiinţei şi Tehnice a tineretului.

În 1983 a fost numit directorul Clubului Tineretului (de sub Pasajul Vulturul Negru) din Oradea. A mai fost directorul Clubului Sticla din Pădurea neagră-Bihor. A lucrat la Consiliul Judeţean al sindicatelor Bihor, în calitate de director la Clubul Înfrăţirea Oradea, pe care l-a înfiinţat în 1986. În iunie 1991 este transferat, în interes de serviciu, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, ca director adjunct.

În perioada 1992-2013 a fost director general la Sc.Club Teo Dume S.R.L din Oradea. Din mai 2013 devine director executiv la Profi CTD Oradea

Colaborări:

Debut în presă, 1977

De-a lungul timpului a fost corespondent şi colaborator permanent la ziarele şi revistele: Convorbiri literare, Luceafărul,Scânteia tineretului,Orizont, Crişana, Familia, Munca, Unu, Viaţa Militară, Apărarea Patriei, Şoimii Carpaţilor, Bihorul, Literaria, Filobiblon, Aripi Siderale, Ţara Visurilor Noastre, Ţara Crişurilor, Algoritm Literar, Observator ( Canada,) Radiometafora (Canada), Radio R. ROMANIA, Armonii culturale, Oglinda literară, Poezia, 13 plus,  Cuvântul liber, Fereastra, Nomen Artis, Răsunetul, Aslro (Quebek), new-york-magazin-special, Sintagme literare, Ante Portas, Conograf, Literadura, Sfera Eonică,ParnasXXI, Însemne culturale,poezie.ro, Reţeaua literară, Poeţii noştri, Citatepedia, Citate celebre, Citate net,Arspoetica, Cronopedia, Lira 21,Roliteratura, etc. Teodor Dume este membru fondator (alături de Stelian Vasilescu, şi de alţii) al revistei de cultură Ţara Crişurilor, publicată în Oradea (ediţia 1990),  fondator și redactor șef al ziarului Ecoul din Oradea (1990) și director executiv al revistei Confluenţe lirice. Este membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE) și membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec.  Membru în Consiliul Onorific Internaţional Reţeaua Literară. Membru de onoare lira 21, Membru de onoare Confluenţe lirice, Editor Cleopatra – Casa Gândului, Editor Roliteratura,

Membru AJRP-Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni- cu sediul în Montreal/CANADA,Membru fondator IRJ&MMA - International Romanian Journalists & Mass- Media Association cu sediul in Los ANGELES,CA,U.S.A , Membru fondator al WARM- Asociaţia Mass-media Românilor din Lume, cu sediul la Londra/UK (fondată la 30 01 2014.

Marele critic Gheorghe Grigurcu remarcă,prin prefaţele primelor cărţi,: „Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, necumpănitoare în economia vieţii sale. Copilăria,frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie,câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare, mai presus de toate ale poetului Teodor Dume. Prin pana sa, ele se obiectează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.(…)E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din  versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.(Gheorghe Grigurcu, în adevărul din cuvinte – cartea de debut /1985 - şi strigăt din copilărie /1994)

“Teodor Dume este unul dintre poeţii adevăraţi şi profunzi din peisajul liric românesc de azi.”(Daniel Corbu, în devoratorul de umbre, 2018)

“Teodor Dume este cotat ca unul dintre cei mai originali poeţi contemporani. Este poetul care îşi trăieşte arzând, ultima suflare de har, conştient de impactul pe care îl au cuvintele sale. Meritul incontestabil al poeziei sale, în afara virtuozităţii condeiului, exersat pe o plajă de zeci de ani, este sinceritatea.  Şi, DA:Teodor Dume  –  un poet emblematic al poeziei moderne românești, interesant și original, care și-ar găsi un loc foarte onorabil pe un eventual podium al celor mai buni reprezentanți ai geniului liric, dacă critica de azi ar avea înțelepciunea de a-l recepta, așa cum merită.”(Cezarina Adamescu,în durerea din spatele cărnii/2017,  fără grupă sanguină / 2017)

 „Teodor Dume este un poet de mare calibru, un poet adevărat, valoare menţionată şi confirmată de către marele critic Gheorghe Grigurcu – călăuză umană (a lui Teodor Dume) pe drumul cuvintelor, care, de fapt i-a şi prefaţat primele cărţi. Girul marelui critic Gheorghe Grigurcu nu l-a împiedicat să rămână o fire modestă şi să se dedice cu pasiune şi devotament scrisului. Teodor Dume este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori de aforisme ai momentului”(Ionuţ Caragea, rev.Luceafărul,nr.9 /2016)

“Teodor Dume este unul dintre cei mai iubiţi dintre pământeni(…). Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterele lumii”(Angela Nache Mamier, în azil într/o cicatrice / 2016)

”Teodor Dume este unul dintre poeţii care a avut de la început un stil original şi foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas neschimbat, ca tematică şi viziune poetică, calitativ conferindu-I originalitate.(…) A găsit propria formulă sacră a poeziei sale, graţie sensibilităţii şi talentului său liric.(…) Durerea devine vitală. Nu ştiu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu. Eşti unic,Teodor Dume!.”(Cristina Ştefan, azil într-o cicatrice /2016, fără grupă sanguină /2017, Lira21)

”Teodor Dume. Autorul acesta îşi urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mănăstire bizantină, însoţind cu dragoste şi graţie, literă cu literă, literă după literă,, un poem receptacul.Acela mărturisind că ne putem aştepta, în continuare, dat fiind harul poetului, la alte cărţi utile bilanţului istoriei liricii noastre postbelice.”(Ionel Bota, în rev.Sintagme literare, nr.5 /2017)

„Teodor Dume este un alt fel de poet pentru că poezia dumiană este una a stărilor(…)Grupajele sale poetice din versuri scurte care se dezlănţuie pe verticală, ca un plânset, uneori într-un singur cuvânt, sunt idei emise în baza unor inepuizabile meditaţii asupra rostului vieţii, asupra propriului rost.”(Ottilia Ardeleanu, în paradigme virtuale /2014)

“Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale.”Gheorghe Paşa – în moartea,un fluture alb/2015

“Teodor Dume a trecut în etapa superioară a intelectului uman – înţelepciunea. O plecăciune frăţească făcută în faţa boierului Dume – Boier al cuvântului scris”(Ioan Lazar da Coza, în Însemne culturale /2018).

“Dacă bogăţia s-ar măsura în sentimente, Teodor Dume ar fi milionar”( Boldiş Viorel, scriitor -  Italia)

Unele texte au fost traduse în limbile : Engleză, Franceză, Germană, Italiană, Rusă şi Maghiară. Majoritatea textelor au fost publicate în diferite reviste internaţionale.

Premii:

- Premiul I - la Concursul de poezie “Frumusețile iernii”, organizat de Cenaclul “Ecoul” (Oradea, 1977)
- Premiul I - la Concursul de poezie “Om bun”, organizat de revista “Țara visurilor noastre” (1977)
- Premiul special al juriului - la Concursul de poezie şi muzică folk “Tineri ca patria”, organizat de Cenaclul “Ecoul Tinereţii” al Casei Ştiinţei şi Tehnicii din Oradea (1977)

- Premiul I - la Concursul de poezie creaţie şi interpretare “Inima sticlei” organizat de Casa de cultură “Sticla” din Pădurea Neagră (1987)
- Premiul I - la Concursul de creaţie literară “Daţi-vă mâna prieteni”, organizat de Clubul “Înfrăţirea” din Oradea (1987)
- Marele premiu - la concursul de creaţie literară “Porni Luceafărul”, organizat de Academia de studii social-politice Bucureşti (1988)
- Premiul I - la Concursul de poezie “Inimă și dor”, organizat de Casa de cultură a sindicatelor din Oradea (1990)
- Premiul special al juriului - la concursul de creaţie literară “Și totuși iubirea”, organizat de revistele “Țara Crișurilor” şi “Ecoul” (Oradea, 1990)
- Premiul I- la concursul de creaţie literară “Decembrie 1”, organizat de ziarul “Bihorul” (1994)
- Marele premiu - la Concursul de creaţie literară “Poezie și suflet” (organizator Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 2010)
- Menţiune - la Concursul de creaţie literară “Prin colbul vremii” (organizator “Însemne literare”, 2012)
- Premiul I -  la Concursul de creaţie literară “Ars poetica” (2014)
- Autor de onoare - al site-ului şi revistei “Confluenţe lirice” (2014)
- Premiul I - la concursul de creaţie literară “Prin colbul vremii” (ediţia a 2-a, organizator “Însemne literare”, 2015)
- Premiul revistei “Fereastra” (organizator Literaturitate, Ottilia Ardeleanu, 2015)
- Autorul lunii (organizator Literaturitate, mai 2016)
- Locul I - la concursul “Poezia săptămânii” (săptămânile LXIV, LXXII, LXVI, LXVII, LXVIII, CXLV, concurs organizat de “Poeţii noştri”, 2016 / 2018)
- Poezia lunii (noiembrie și decembrie 2016, concursul revistei QPoem - editurii “Paralela 45” – “Cartea Românească”, care apare sub egida USR)

- Menţiune - la Concursul Internaţional de Aforisme (Tecuci, 2017)

A publicat în antologiile:

Coloane (debut colectiv, Comitetul de cultură al judeţului Bihor, 1978)

Tratamente pentru inimă (antologie: Liviu Ioan Mureşan, Teodor Dume, Ottilia Ardeleanu, Alexandru Gheţie, Vali Slavu, Ioan Barb, 2011)

Lira21 "a treia carte. poezii" (selecţia Cristina Ştefan, 2012)

Confluenţe lirice (coordonator Relu Coţofana, 2012)

Meridiane lirice (2012)

Însemnele unei tăceri (Casa gândului, coordonatori Mioara Băluţă şi Andrada Matei, 2012)

Confluenţe poetice (coordonator Relu Coţofana, director executiv Teodor Dume, 2013)

Confesiuni în virtual (coordonator Relu Coţofana, director executiv Teodor Dume, 2013)

Paradigme virtual (2014)

Roşu mocnit (coordonatori Mioara Băluţă şi Andrada Matei, 2014)

labirinturi autumnale (Însemne culturale, carte digitală, 2014)

Antologia aforismului românesc contemporan (coordonator Lucian Velea, 2016)

Antologia Cenaclul de la Roma (coordonator şi selecţie Valeriu DG. Barbu, 2016)

Almanah Sintagme literare (coordonator Geo Galetaru, 2017)

Antologia aforismului românesc (ediţia a II-a, editura Digital Unicorn, coordonator Lucian Velea, 2017)

Antologia Festivalul Internaţional al Aforismului (coordonator Vasile Ghica, Tecuci, 2017)

Volume publicate:
*Umbre și cercuri,(Editura Unicorn,2018/Cuvânt înainte Lucian Velea)
*Exil în durerile altora,(Editura Minela,2018)

*Devoratorul de umbre,(Editura Princeps Multimedia,prefaţa Daniel Corbu, 2018)

*Durerea pietrelor, (Editura Pim,2018)

*Lacrimi de pe altarul trupului (editura pim,2018)

*Fără grupă sanguină (editura ArtBook, prefaţa Cezarina Adamescu, cuvânt înainte Cristina Ştefan, 2017)

*Temniţa de sub rană (editura PIM, prefaţa Cezarina Adamescu, 2017)

*Colecţionarul de răni (editura PIM, 2017)

*Durerea din spatele cărnii (editura PIM, prefaţa Ionuţ Caragea, 2017)

*Vitralii pe un interior scorojit (editura PIM, prefaţa Ionuţ Caragea, 2016)

*Azil într-o cicatrice (editura PIM, prefaţa Angela Nache Mamier, 2015)

*Moartea, un fluture alb (editura PIM, 2015)

*Adevărul din cuvinte (prefaţă de dr. Gheorghe Grigurcu, 1985)

*Strigăt din copilărie (prefaţă de dr. Gheorghe Grigurcu, 1994)

* Referinţe critice, (comentarii);

dr. Gheorghe Grigurcu (a şi prefaţat două volume: Adevărul din cuvinte, 1985 şi Strigăt din copilărie,1994),Maria – ANA Tupan, Marius Chelaru, Ionel Bota,Adrian Dinu Racheriu,Remus V.Giorgioni, Daniel Corbu, Stelian Vasilescu, Alexandru Andriţoiu, Ionuţ Caragea, Nache Mamier Angela - scriitor Franţa , Al. Silaghi, Ion Davideanu, Teodor Lup, Marin Chelu, Viorel Horj, Crăciun Parasca, Constantin Serac, Gheorghe Vidican, Ioan Ţepelea, Mircea Vac, Teodor Crişan, Florin Torjoc, Florian Lazăr, Florica Albu-Berinde, Cornel Buciuman, Virgil Podoabă, Florin Mugur, Anastasie Ţârulescu , Adrian Păunescu, Cezarina Adamescu, Cristina Ştefan, Liviu Ofileanu,Veronica Pavel Lerner, Mioara Băluţă, prof. George Paşa, Călin Samarghitan, Sorin Cerin, Ottilia Ardeleanu, Viorel Boldiş- scriitor Italia, Mircea Ioan Popovici, Djmal Mahmoud,Ştefan Teodor Cabel, Marcel Vişa, Geo Găletaru, Răzvan Ducan, Atila Racz, Adrian Paparuz, Relu Coţofana, Nuţa Crăciun, Bolba Ioana Cosmina, Maria Dobrescu, Violetta Petre, Lucian Velea, Adriana Butoi, Călinescu Maria, Nicolae Popa – scriitor Republica Moldova, Nadia Padure – scriitor Republica Moldova, Adrian Suciu, Liviu Ioan Mureşan, Costin Tănăsescu Ştefăneşti,  Nicolae Cozmescu, Ileana Popescu Bâldea ,Melania  Briciu Atanasiu,Aurel Sibiceanu, Anca Zubaşcu, George Florea, Cristina Rusu, Diana Caragiu, Alexandru Gheţie, Ioan Barb, Petrache Plopeanu, Ion Lazar da Coza,Vasilisia Lazăr Grădinariu, Costel Zăgan, Tina Constanda, Mirela Lungu, Petre Ioan Garda, Camelia Iuliana Radu, Nuţa Istrate Gangan, Violeta Deminescu-Jurca, Marian Filip, Iuri Iulian Lorincz, Boris Mehr, Tudor Gheorghe Calotescu, Any Tudoran, Dana Banu, Loredana A. Ştirbu, Gela Enea, Cezara Răducu, Silvia Goteanschii, Irina Lucia Mihalca, Ana Maria Gîbu, Angela Furtună, Angi Melania Cristea, Armina Flavia Adam, Camelia Ardelean, Mihaela Aionesei, Teo Laurean, Anne Maria Bejliu, Raisa Boiangiu, Luminiţa Zaharia, Romiţa Mălina Constantin,Marinescu Victor,Ana Sofian, Daniel Daian, Petre Ioan Creţu, Razvan Rachieriu, Anghel Geicu, Daniela Luminiţa Teleoaca,Vasile Mihalache, Vali Slavu, Mihaela Roxana Boboc, Valeriu D.G. Barbu, Alexandra Alb  Tătar, şi  mulţi alţii...

Copyright © 2017 Teodor Dume

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Teodor Dume

Teodor Dume: Moartea e un fel de tăcere în faţa căreia îngenunchem.

Teodor Dume

Teodor Dume: Moartea este finalul a ceea ce ai fost.

Teodor Dume

Teodor Dume: Omul nu se poate supune decât conştiinţei sale.

...şi va fi dragoste de Teodor Dume

...şi va fi dragoste de Teodor Dume: stau pe genunchi şi-i spun lui Dumnezeu/că o să plec/respir sacadat/uneori/mă întorc în timp şi mă ascult/spun în gând Tatăl nostru/sperând că-n următoarea clipă/voi fi altfel/mai mult decât atât/voi şti unde se tot duc oamenii/în pământul de sub ...

Teodor Dume

Teodor Dume: Viaţa e o tranşee în care se luptă şi se moare mereu.

Teodor Dume

Teodor Dume: Fiecare are dreptul să ţină la convingerile sale, însă nu şi dreptul de a le impune altora.

Teodor Dume

Teodor Dume: Cel care se crede liber îşi înşală propriile simţuri.

Teodor Dume

Teodor Dume: Omul este istoria a ceea ce lasă în urmă.

Teodor Dume

Teodor Dume: Iubirea nu este pentru cel care o caută ci pentru cel care are nevoie de ea.

Teodor Dume

Teodor Dume: Tot ce vine din credinţă înseamnă iubire.

Teodor Dume

Teodor Dume: Lenea e ca şi un alat, există şi creşte la căldură şi întuneric.

Teodor Dume

Teodor Dume: Să nu pretinzi altuia să fie ceea ce tu nu poţi fi.

Teodor Dume

Teodor Dume: Vorba mamei e ca o rugăciune îndreptată înspre Dumnezeu.

Teodor Dume

Teodor Dume: Nu tot ce ţi-se întâmplă e din vina ta.

Teodor Dume

Teodor Dume: Iubirea este stâlpul de rezistenţă a unei căsnicii durabile.

Teodor Dume

Teodor Dume: Îngenunchează doar în faţa lui Dumnezeu nu şi în faţa oamenilor.

Teodor Dume

Teodor Dume: O rugăciune e ca şi o clipă trăită lângă Dumnezeu.

Teodor Dume

Teodor Dume: Dovada nefericirii e însuşi chipul tău.

Teodor Dume

Teodor Dume: Tot ceea ce agonisim într-o viaţă rămâne sub umbra unei cruci.

Teodor Dume

Teodor Dume: Puterea absolută a tuturor lucrurilor este iubirea.

De ce... de Teodor Dume

De ce... de Teodor Dume: până mai ieri vorbeam despre mine/azi nu mai am curajul/să o fac/mă pipăi des de teamă/că nu o să mă recunosc/nici carnea de pe mine /nu mai e aceeaşi/şi/umbra /devine tot mai scundă/uit des/poate n-am ştiut niciodată /de unde începe sfârşitul/şi ...

Teodor Dume

Teodor Dume: Viaţa fără Dumnezeu e ca o cărare care nu duce nicăieri.

Teodor Dume

Teodor Dume: Într-o lume fără iubire nu o să înţelegi nimic din viaţă.

Teodor Dume

Teodor Dume: Dragostea o poţi dărui oriunde şi oricând, însă fără iubire devii sclavul propriei tale fiinţe.

Teodor Dume

Teodor Dume: Suntem prea săraci ca să ne putem aduce aminte şi de alţii.

Teodor Dume

Teodor Dume: Sărac este doar acela care nu poate niciodată dărui un zâmbet.

Teodor Dume

Teodor Dume: Oamenii cinstiţi sunt în afara ariei de acoperire a minciunii.

Fără identitate de Teodor Dume

Fără identitate de Teodor Dume: nu-ţi mototoli mâinile/într-un lighean /cu apă murdară /şi-n cele din urmă/să ai pretenţia că eşti curat/gestul ar putea dilua sensul zilei

De Crăciun, clipa în care am vrut să o strig pe mama de Teodor Dume

De Crăciun, clipa în care am vrut să o strig pe mama de Teodor Dume: mama n-a murit /am văzut-o în vis/frământa aluatul pentru/praznicul bunicului plecat/cu o zi înainte de Crăciun/m-a privit cum priveşti lumina/din felinarul abia aprins apoi/a îngenuncheat pe întunericul/rămas în casă şi a plâns/am impresia că-l r...

Teodor Dume

Teodor Dume: Violenţa nu poate fi niciodată un instrument de lucru, ci doar de intimidare.

Teodor Dume

Teodor Dume: Fără iubire nu poţi trece nici de tine însuţi.

Teodor Dume

Teodor Dume: Nici în gând nu te poţi împlini fără Dumnezeu.

Dumnezeu, vis sau realitate de Teodor Dume

Dumnezeu, vis sau realitate de Teodor Dume: m-a privit în ochi şi/mi-a numărat bătăile de inimă/ca şi cum aş fi pierdut câteva/semnificaţia gestului/făcea parte/dintr-un/scenariu ascuns ochilor/privirea sa mută mă trecea/dintr-un gând într-altul/traversând pustietatea din mine/am avut impre...

Teodor Dume

Teodor Dume: Ori de câte ori vreau să vorbesc cu Dumnezeu îmi deschid poarta sufletului şi îngenuchez.

Teodor Dume

Teodor Dume: Doar cei liberi pot fi responsabili pentru ceea ce fac.

Teodor Dume

Teodor Dume: Doar lacrima din interiorul sufletului poate să ucidă.

Teodor Dume

Teodor Dume: Fiecare lacrimă îngroaşă pământul cu amintiri.

Forma morţii de Teodor Dume

Forma morţii de Teodor Dume: ziua în care mor oamenii/are forma unei lacrimi/este cea mai scurtă /zi de pe pământ/vine dar/nu se ştie când/mâine poate fi o altă zi/în care/voi găsi răspunsul/şi o voi numi/după numele tatălui meu/încrustat pe marginea/ultimei lacrimi/dintr-o c...

Semne de iarnă de Teodor Dume

Semne de iarnă de Teodor Dume: nici nu ştiu dacă/durerea pe care o port îmi aparţine/ştiu doar că trecem iarna în doi/ocupând aceeaşi parte de drum/din când în când/lumina/se aprinde pe la colţuri/Dumnezeu ne face cu mâna/prind curaj/împing întunericul de-o parte şi/mă uit îndă...

Teodor Dume

Teodor Dume: Uneori suntem atât de singuri încât ne e frică să şi zâmbim.

Teodor Dume

Teodor Dume: Dumnezeu nu a creat o lume perfectă ci doar una echilbrată.

Teodor Dume

Teodor Dume: Lumina e o cale iar noaptea un adăpost în care şi Dumnezeu se odihneşte.

Casa cu nr. 106 de Teodor Dume

Casa cu nr. 106 de Teodor Dume: a îmbătrânit împreună cu mine/fără ca cineva să bage de seamă/nici vecinii din stânga nici/cei din dreapta /n-au tras perdeaua /să se uite pe fereastră/singura care mi-a umilit destinul/a fost Ea/ca un câine vagabond/mi-am aplecat ochii şi-am/dese...

ţipătul umbrei de Teodor Dume

ţipătul umbrei de Teodor Dume: am târât după mine invidii/am furat şi sechestrat sentimente/am ucis din priviri/câteodată am şi iubit/când mi-am adus aminte de mine/Dumnezeu a lăcrimat/acum stăm amândoi între două drumuri/şi ne privim...

Mamă, vine toamna de Teodor Dume

Mamă, vine toamna de Teodor Dume: nici eu nu mai sunt cel care am fost/ştii bine asta /mamă/mimez doar ceea ce am fost/o parte din mine se clatină/precum vântul/din când în când/mă uit în oglindă şi mă contrazic/de dragul a ceea ce am fost/m-aş pregăti să-şi cer ceva dar/cuvintele...

http://poetii-nostri.ro/decembrie-se-repeta-poezie-user-id-23704/LOCUL -I - POEZIA SĂPTĂMÂNII, POEŢII NOŞTRI

DECEMBRIE SE REPETĂ

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greşeală

mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici

mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună

dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata

şi e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata

e decembrie

şi oricum anotimpurile se repetă

Casa de la răsărit de Teodor Dume

Casa de la răsărit de Teodor Dume: am să-ţi dau din mine câte o zi/doar una/suficient cât/să-ţi clădeşti o casă/cu ferestrele înspre răsărit/de unde/seară de seară o/să mă vezi trecând/să nu mă strigi/lasă noaptea să respire din mine/ca-n tăcerea ei să-mi pot /înveli chipul/pentru ...

nimicul din umbră, de teodor dume

nu cere ajutorul umbrei
te va privi ca pe un nimic
şi asta pentru că
nu încerci să faci ceea
ce ştii mai bine

nu există ierburi de leac
pentru lene
iubire 
blesteme şi nici pentru moarte
nu există
nici alte posibilităţi
când dorinţa devine 
un cuib părăsit 
de vrăbii
şi
ambele braţe îţi sunt amputate
de frică în interiorul tău creşte o umbră
singura cu ochii de piatră
ce creşte
tot creşte...

nu-i cere ajutorul
te va privi ca pe un nimic

Teodor Dume

Teodor Dume: Oamenii răi sunt precum ciorile, ciugulesc din sufletul altora.

Teodor Dume

Teodor Dume: Urâţenia sufletului nu o vezi ci o simţi.

teodor dume, confesiunea unei umbre

în războiul cu tine însuţi
nu moare nimeni
nu există pradă şi
nici prădători
câmpul de luptă e doar
un spaţiu al insomniilor
dintre două clipe

durerea ta e şi a celuilalt

doar unul îşi potriveşte paşii
după mers
şi acela eşti tu
căutând în rucsacul de pe spate
toate spaimele morţii

teodor dume (teodor - lider, în egipteana veche) o frumuseţe interioară rară!

Teodor, numele tău înseamnă Lider în egipteana veche! Chiar se potrivește cu personalitatea ta. E și normal - numele tău are o frumusețe în toate limbile, Teodor, pentru că și tu ai o frumusețe interioară rară!

teodor dume, faţă în faţă cu mine

azi stau faţă în faţă cu mine

pentru a-mi putea da seama

cât sunt adevăr

cât minciună şi

cât sunt eu

ceea ce înseamnă

că fac parte din lumea

lucrurilor ce încă respiră

azi voi învăţa cât

să dau vieţii

cât morţii şi cât să

las lui Dumezeu

apoi

mai am de făcut

un singur drum

unul singur

poarta o voi lăsa întredeschisă

să intre toţi rătăciţii pământului

şi când moartea

mă va căuta pe acasă

eu

voi fi departe

departe

departe...

ps.

din cartea

lacrimi de pe altarul trupului

Teodor Dume, Menţiune la Concursul Internaţional de Aforisme, Tecuci -2017

Antologia aforismului românesc contemporan, ediţia a doua | Asociaţia Culturală Citatepedia®

Antologia aforismului românesc contemporan, ediţia a doua | Asociaţia Culturală Citatepedia®: Sugestie: Este o carte inedită, sigur poţi dărui un exemplar!

Omul devine liber si fericit doar prin faptele sale - citate Omul

Omul devine liber si fericit doar prin faptele sale - citate Omul

între două singurătăţi, de Teodor Dume

mă plimb între două singurătăţi

nici nu ştiu pe care să o aleg

una dintre ele îmi biciuie obrajii

negreşit voi continua să mă plimb

şi să sorb din trupul meu ca

dintr-o ceaşcă

cu iluzii

prin ochiul de sticlă al timpului

imaginile trec una câte una

nu mă recunosc

ştiu însă că Ea

va veni

dinspre partea cealaltă a răsăritului

şi-mi va spune că

viaţa are gust de pământ

voi trece şi prin gândul acesta

aşa cum de la o vreme

am trecut pe lângă mine însumi

...şi nu m-am recunoscut

Teodor Dume

Teodor Dume: Să nu ceri niciodată ceea ce nu poţi da înapoi.

Teodor Dume

Teodor Dume: Bunătatea te face prada celor pe care îi ajuţi.

Ion Lazăr da Coza: Din privinţa boierului Dume (microcronică la Temniţa de sub rană, de Teodor Dume)

În frac

       Atunci când termin de citit o carte, o etichetez, în secunda următoare, cu un cuvânt sau, cel mult, cu o propoziţie.

        „Pură!” e adjectivul pe care mi l-a smuls volumul de versuri „TEMNIȚA DE SUB RANĂ”, Editura Pim, 2017 – autor, Teodor DUME!

        „Pură”, în sensul că pe tot parcursul cărţii nu am găsit o poezie-balast, în nici o poezie nu am găsit măcar un vers-balast, iar în vers – nici un cuvânt-balast.

       Mesajul poetic e construit cu minimum de cuvinte. Asta nu înseamnă că poezia lui Teodor Dume e austeră, ci poetul demonstrează, vers cu vers, că arta de a folosi figurile de stil e bine stăpânită, atingând de multe ori desăvârşirea.

       Teme predominante: relaţia cu Dumnezeu, amintirea tatălui, casa părintească, mama, copilăria, introspecţia ş.a.

       Teodor Dume nu-i un răzvrătit, dovadă că a trecut la treapta superioară a intelectului uman – înţelepciunea! Poezia sa nu e rigidă, moralizatoare, ascetică, „de chilie întunecată, jilavă”, nu e o poezie scrisă la vreo masă murdară din restaurantul gării, sau dictată, la beție, cuiva care încă mai poate ține creionul în mână... dimpotrivă, e o poezie „de conac”, boierească, generoasă, patiarhală, adesea filosofică, sentenţioasă (nu în sensul peiorativ al cuvântului!), ceea ce-l obligă pe cititor, dacă nu să-şi îmbrace haine de gală în timpul lecturii, măcar o parte din ritualul sacerdotal al lecturii să fie respectat.

       Cum aceste gânduri/rânduri nu se vor o cronică literară (nimic nu mă califică pentru așa ceva!), ci se vor o plecăciune frăţească (sper că mi se îngăduie de către „împricinat” acest „frăţească”) făcută în faţa boierului Dume – boier al cuvântului scris, desigur – închei urându-i ca, în pivniţă, să aibă cât mai multe budane, din care, neîndoielnic, vom degusta, în frac sau în rochii de bal, ambrozie în cupe de aur!

              Cu preţuire,

                             da Coza

29 august 2017, Însemne Culturaşle

Ion Lazăr da Coza

teodor dume: S.C. CLUB TEO DUME S.R.L : AVIZE DE FUNCŢIONARE MI...

teodor dume: S.C. CLUB TEO DUME S.R.L : AVIZE DE FUNCŢIONARE MI...: ROMANIA MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULI În baza Hotărârii Guvernului Romaniei nr.812/1992, 201/1990, în temeiul Legii 21/1924, Legii 15/1990, L...

teodor dume: CLUB TEO DUME: CURSURI AUTORIZATE de Ministerul În...

teodor dume: CLUB TEO DUME: CURSURI AUTORIZATE de Ministerul În...: CLUB TEO DUME, ORADEA: CURSURI AUTORIZATE DE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI  AVIZE DE FUNCŢIONARE, 1101/1994, 1073/1994, PRIN ORDINUL MIN.ÎNV....

teodor dume: CLUB TEO DUME, CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI T...

teodor dume: CLUB TEO DUME, CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI T...: CLUB TEO DUME:  CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI TEHNICO APLICATIVE, org. în baza informării MINISTERULUI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Direcţia General...

Teodor Dume

Teodor Dume: Cei bogaţi şi lacomi nu vor înţelege niciodată semnificaţia pâinii.

Teodor Dume

Teodor Dume: Oamenii care mor singuri sunt mai împăcaţi cu Dumnezeu decât cei care urăsc şi luptă chiar şi pe patul de moarte.

Teodor Dume

Teodor Dume: Oricât de fidel ar fi omul faţă de el însuşi sufletul îl trădează.

Teodor Dume

Teodor Dume: Ceea ce-i leagă pe oameni unii de alţii este identitatea şi iubirea.

Prietenia de grup declanseaza invidia - citate Prietenie

Prietenia de grup declanseaza invidia - citate Prietenie

Trecutul e o rana care sangereaza ori de cate - citate Timp

Trecutul e o rana care sangereaza ori de cate - citate Timp

teodor dume, fără grupă sanguină-editura ArtBook,2017

teodor dume, o nouă carte:fără grupă sanguină, editura ArtBook, 2017

TEODOR DUME- FĂRĂ GRUPĂ SANGUINĂ

Al optulea volum de poezie al lui Teodor Dume își urmează calea stilistică, originală, după celelalte șapte titluri: “colecţionarul de răni”, “durerea din spatele cărnii”, “vitralii pe un interior scorojit”, “azil într-o cicatrice”, “moartea, un fluture alb”, “strigăt din copilărie”, “adevărul din cuvinte”, scrise între anii 1985-2017. Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
Filozofia sa de viață, transpusă în definiții aforistice, a trecut de la căutare la maturizarea sinelui poetic, la liniștea interioară dată de înțelegerea rostului omului pe pământ numai în umbra lui Dumnezeu:
“Viaţa e o umbră grea/ pe care o cari/ de la răsărit la apus”;“la viaţa asta trăită printre oameni/ unde e Dumnezeu e şi lumină”;“cum umbra trece strada/ să nu plângi/ orice cărare duce înspre Dumnezeu; “Există doar oameni şi un singur Dumnezeu”.
“Fără grupă sanguină” înseamnă acea stare de revelație față cu Dumnezeu, starea de catharsis, când scrisul poeziei devine purificator, trece în imaterial și se apropie de divinitate. Arta scrisă, o realizare ideală oricărui poet, iar Teodor Dume a găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.

Cristina Ștefan , scriitor/ membru USR 

UN POET ŞI UMBRA CUVÂNTULUI SĂU ÎN LUMINĂ

Teodor Dume, fără grupă sanguină,

        Seria meditaţiilor lirice din volumele anterioare, continuă cu acest volum, în acelaşi ton şi în această carte, intitulată „fără grupă sanguină”.

          Cartea începe cu o declaraţie aproape paradoxală: „Viaţa e o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus şi / de la apus la răsărit”, singura care te însoţeşte fiind de nedezlipit, decât în clipa din urmă şi singura care „îţi măsoară umbra”. Dar şi, conchide autorul „singura care nu mai are nevoie de tine” (fără grupă sanguină).

          Prin volumele editate până în prezent, Teodor Dume şi-a câştigat notorietatea şi simpatia cititorilor, fiind aşteptat şi întâmpinat, cu fiecare nouă apariţie, fiind cotat unul dintre cei mai originali poeţi contemporani.

          El îşi urmează vocaţia lirică, fără să îmbrace straie de împrumut, lăsând liberă Pasărea Poemului să zboare, după propriile îndemnuri ale inimii. Şi aceasta nu greşeşte drumul de-ntors în acasa sinelui, drum pe care-l recunoaşte după semne numai de ea ştiute.

          Legătura cu Divinitatea este atât de strânsă încât îi susţine aerul, pentru ca aripile să înoate în voie, în larg şi chiar să se autodepăşească. Martor la Naşterea, la Moartea şi la Învierea lui Dumnezeu, poetul trăieşte realitatea supranaturală a Misterului Pascal, dând mărturie prin vers, prin gând, prin faptă şi cuvânt. Dar mai ales, prin simplul fapt de a fi creat de Creatorul a toate. Convins fiind că, „unde e Dumnezeu e şi lumină” poetul a purces în căutarea Luminii, îngenunchind „la capăt de zi” şi aflându-L, nu în cine ştie ce loc binecuvântat, ci în Acasa de sine, în locul de unde survine fiinţa (Dumnezeu e acasă).

          În plan orizontal, dragostea se răsfrânge asupra iubitei, pe care o ia complice la trăirile sale mistice: „din când în când / îngenunchez la capăt de zi / şi te strig / vino iubito fii complice / la viaţa asta trăită printre oameni // unde e Dumnezeu e şi lumină” (Dumnezeu e acasă).

          Ajuns la înţelesurile esenţiale de parcă le-ar fi ştiut din totdeauna, poetul e împăcat cu toate acestea, dorind să le împărtăşească fiinţei iubite. Sunt poeme tulburătoare care te copleşesc prin intensitatea emoţiei pe care ţi-o produc: „viaţa îmi curge spre moarte precum / depărtarea înspre capătul lumii / nu-i bai, zic / trupul e o fărâmă de pământ / în care Dumnezeu / a plantat / veşnicia / păcatul şi iubirea // aşa e lumea făcută iubito / din iubirea ultimilor / trecători / prin păcat / Dumnezeu ştie asta şi / mai ştie că / oamenii cu o singură viaţă / îşi numără păcatele / duminica / e prea multă durere între noi / iubito // aşteptarea înmugureşte suferinţe // înfrigurat privesc / cum umbra trece strada / să nu plângi // orice cărare duce înspre Dumnezeu” (Aşa e lumea, iubito!) De fapt, ce vrea să spună autorul? Orice drum am apuca, acesta tot spre Dumnezeu duce în cele din urmă.

          Umbra se desprinde uşor de om, dispare fără să lase urmă,  părăseşte viaţa aceasta, fără grupă sanguină.

          Tema umbrei se reia şi în alte poeme. Între umbre şi urmele lor, omul încearcă zborul de unul singur. Urma umbrei devine lumină.

          Poetul este binefeciarul unor convorbiri intime cu Dumnezeu care, în pedagogia Lui, îl învaţă să îndure, să plângă, să deprindă zborul de pasăre.

          Şi nu e de mirare că: „agăţat de o lumină / vreau să rostesc: viaţă / cuvintele ard / şi flacăra mută / se stinge în semn de iertare//...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” (Pentru o clipă doar pentru una opriţi acele ceasornicului). Poezia este dedicată lui Adrian Păunescu – In memoriam.

          Alunecarea, desprinderea, îndepărtarea de cele cunoscute, este semnul cel mai puternic pe care-l lasă poemele lui Teodor Dume. Este senzaţia de după bilanţul provizoriu, când pui pe terezie făcutul cu nefăcutul, vorbirea cu nevorbirea, tăcerea cu netăcerea. Şi rezultatul nu mai poate fi amânat. E-n ordinea firească a lucrurilor. „În urmă / strigăt de pasăre” – spune autorul” (Un alt fel de rânduială). Şi ce-i rămâne omului să facă decât: „îmi şterg amintirile / una câte una şi / mai mor câte puţin / în fiecare clipă / îmi ating faţa / şi strig // ştiu că / nu mă poate auzi nimeni // înăuntru rămâne o durere / un fel de nimic pe lângă toate / morţile îngropate lângă oameni // dar ce mai contează încă o zi / fără imagini...// o ştiu şi trăiesc doar / pentru următoarea noapte” (Cât mai aproape).

          Uneori, poemul are gust de lemn putrezit. Versurile sunt absolut tulburătoare: „ştiu // aici totul se termină / între mine şi durere / e doar o felie de aer / nu mai e loc / trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu / ca o rugă // Doamne!/ Cu voia ta o să plec / ştiu că aşa trebuie / las ziua să adoarmă / în mine / dincolo de lumânare / bântuie frigul noaptea / miroase a lemn putrezit.../ dar pleoapele tale / acoperă totul”  (Poem cu gust de lemn putrezit).

          Ceea ce este destul de curios, e faptul că poetul nu face o dramă din plecarea lui, aşa cum fac, îndeobşte oamenii obişnuiţi, nici nu-i obligă pe ceilalţi să sufere, dimpotrivă. Există o pedagogie a durerii, o filozofie a morţii. Poetul e năpădit de o linişte aproape ireală pe care o împrumută oamenilor şi lucrurilor din jur. Nu o dată, priveşte toate acestea detaşat, fără patetisme, doar cu un uşor sarcasm: „sufăr de linişte - / ultimul diagnostic emis / de sentimente prin constrângere // de la o vreme pendulez între cuvinte /şi absenţa din trup de parcă / aş trăi într-un gol rotund / ca o gaură de fântână seacă / în rest / mă simt mult mai bine / şi îmi place să aud/ că sunt / incompatibil cu trupul // uneori mai şi mor / ca să văd lumea cum se schimbă / şi preferă chipul de duminică / nu-i contrazic oricum / trăiesc din alte motive” (Diagnostic: incompatibil cu trupul).

          Imaginea pe care şi-o oferă poetul, baletând între ceea ce a fost şi ceea ce este, e de natură să-i provoace mâhniri nostalgice inerente: „nici eu nu mai sunt cel care am fost / ştii bine asta / mamă / mimez doar ceea ce am fost / o parte din mine se clatină / precum vântul / din când în când / mă uit în oglindă şi mă contrazic / de dragul a ceea ce am fost / m-aş pregăti să-ţi cer ceva dar / cuvintele mi se transformă în umbre / aidoma apei în gheaţă // vine toamna mamă şi / cuvintele nu se mai leagă” (mamă, vine toamna).

 Starea aceasta persistă şi în poezia: „şi viaţa ca un scai”: „nu mai sunt cel care am fost / privirea mi se risipeşte / peste umbre / copiii îmi zic / eşti orb bătrâne uite / uite / lumina cum fuge de tine // în piept port o inimă grea / aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume / doar viaţa ca un scai / se mai ţine de umbră / copiii îmi zic / uite bătrâne uite lumina / cum fuge de tine...”  

De asemenea: „e prea târziu să ne amintim de noi / şi ca o dezgolire a ceea ce am fost / ne rebotezăm umbrele / între timp un Dumnezeu sub acoperire / ne priveşte printre vitralii” (Un Dumnezeu sub acoperire).

Ipostaza în care se află, îl face pe poet să spună: „aici este timpul oprit între / ceea ce am fost şi ceea ce sunt / tic-tac, tic-tac, tic-tac...” (viaţa, tic-tac, tic-tac, tic-tac).

          O altă dimensiune la care se raportează poetul este singurătatea: „singurătatea lacomă / îmi trece prin măduvă” (Câte puţin).

          Mai mult decât lumina, umbra capătă noi dimensiuni, creşte şi scade, are o geometrie variabilă, de fiecare dată, câteodată e martoră: „martor îmi e umbra că / spun adevărul şi numai adevărul”(împăcarea cu sine). Până şi viaţa este, în viziunea poetului, „o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus / şi de la apus la răsărit” (Fără grupă sanguină). Poetul ştie chiar şi de unde „începe umbra” şi anume: „de acolo de unde se termină punctul”. Altădată, „între noi / e o mare de culori /care îmi acoperă umbra” (Identitate la indigo).

          Când înainte, când după, când alături, umbra este însoţită de o urmă vizibilă. Uneori se suprapun, se abstrag una pe cealaltă, devin una, nu mai ştii care pe care. Poetul l-a aflat şi pe „Dresorul de umbre”, care nu e altul decât el însuşi, cel care-şi trăieşte, clipă de clipă moartea: „Nu voi mai vorbi despre moarte / mă voi muta în zborul de fluture / noaptea / ca o rugăciune / voi respira prin suferinţă / voi fi un întreg pustiu / în noaptea aceea / un frig grăbit îmi va sufoca vederea / voi respira sacadat / nu va exista milă şi nici îndurare / voi supravieţui zile şi voi deveni / singurul dresor de umbre / în anotimpul întoarcerii acasă / sângele îmi va pulsa printre / ultimele speranţe şi / noaptea va veni mult prea devreme / voi fi un anonim într-o umbră / de care / moartea nu ştie // dar despre ea nu voi vorbi niciodată”.

          Câtă luciditate – tot atâta tristeţe care se simte în glas, în cuvânt, în suflet. Realitatea bate orice fantezie. Ori cel puţin aşa doreşte poetul să-i facă pe cei care citesc, să creadă. În orice caz, trăirile sunt autentice şi l-am putea bănui de un oarecare cinism, autopersiflare: „Rup între degete suferinţa / să nu plângi / doar tu îmi vei înţelege gestul rămas / în trecerea mea spre nefiinţă” (În loc de adio).

          Dar poetul ştie ca nimeni altul să înnobileze această suferinţă, ridicând-o la rangul de jertfă mântuitoare.

          Însoţitoare este şi liniştea care „creşte ca un muşuroi”(Poate doar astăzi); „...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” – spune poetul.

          Mai mult decât atât, poetul suferă de linişte – după ultimul diagnostic emis.

          Liniştea este legată întrucâtva de absenţă, chiar şi absenţa din sine: „din când în când mai lipsesc din mine / ca să pot privi depărtarea / când mă reîntorc / mă privesc / şi plâng...” (împăcarea cu sine).

          Tăcerea, aşteptarea, absenţa, singurătatea, tristeţea, pustiul, resemnarea, sunt coordonatele omului şi poetului Teodor Dume. Suferinţa este ridicată la rang de sublim. Ea înalţă mai mult decât doboară. Cât de trist însă, poate fi, atunci când, deşi auzi paşi, nimeni nu te mai strigă pe nume: „aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume” (şi viaţa ca un scai). Dintre toate acestea, Singurătatea e de-a dreptul ucigătoare: „Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting” – spune poetul în titlul unei poezii. Singurătatea absolută, cea neacoperită de nimic: „cum cerul acoperă zarea / sufletul mi se umple de oameni // dar ce folos...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).

          Depărtarea este însă apanajul poeţilor, doar lor le place să o privească fix în ochi, când vin ori când pleacă, precum Fata Morgana: „încerc acum să reconstitui / fereastra prin care / o să privesc depărtarea, - / ea însăşi o fereastră / a sunetelor spre nesfârşit. // ştiu, / poate e doar o iluzie ce se termină aici / ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...” (Între mine şi realitate).

         Şi dacă există vreo temere, aceea e de vântul care ar putea şterge într-o clipită, „oameni şi umbre” (Timp şi umbre).

          Autorul foloseşte ca mijloace de expresie artistică, personificarea, atribuind însuşiri antropomorfice unor sentimente şi stări: „ura se aruncă asupra tuturor lucrurilor / scâncetul abia perceptibil al umbrelor / osândite la tăcere / îmi va trezi interesul pentru voi / cei care mai sunt / în urmele întunericului”(în a şaptea zi).

De aici, poetul are viziunea înălţării sale deasupra tuturor lucrurilor: „nu va fi nici o procesiune / în ziua aceea / numele meu va fi strigat / dimineaţa devreme / când păsările se vor înălţa / pe acoperişul de lumină al cerului // cu o treaptă mai sus / voi fi eu” (în a şaptea zi). El ştie de asemenea, când se vor petrece toate acestea: în ziua în care s-a odihnit Dumnezeu după Facere.

           Este interesant cum, poetul este mai mult preocupat de ceea ce îl aşteaptă cândva, decât de prezent. El ştie cum va fi, mai mult decât cum este. Cu alte cuvinte, trăieşte şi după ce nu va mai fi. Şi din tot ce a fost, rămâne: „un ţipăt de pasăre şi / un zbor hăituit” (durerea frunzei).

            Ipostazele în care poetul îl vede (ori şi-l închipuie) pe Dumnezeu sunt diverse: „Un Dumnezeu sub acoperire”; care „priveşte printre vitralii”;  „Dumnezeu e acasă”; „timpul / se ia la ceartă cu Dumnezeu”; „trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu”; un Dumnezeu care „este plecat”; „...Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine”.

            Şi totuşi, cine pe cine minte şi cât? Nimeni nu e scutit de teamă. O spune singur: „în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentaţie / cineva îmi şopteşte că-s / prea bătrân să mai învăţ / repertoriul // încerc să-mi închipui plecarea / ca pe o toamnă văduvită de păsări / şi un cer sub care groparii / au marcat o bucăţică de pământ / pe întunericul din  care a plecat şi tata // adevărul e că mi-e frică // dorm cu lumina aprinsă şi / mă hrănesc din singurătăţi / ce-nmuguresc în mine / toamna / din când în când / decupez o gaură în cer şi / mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte / până când prin inima mea / vor mai trece o dată toate anotimpurile” (Îl rog pe Dumnezeu să mai aştepte).

       Despre cum vede poetul moartea s-ar putea vorbi mult. În orice caz, ea nu mai e o necunoscută: „poate că e prima oară când / mă gândesc la moarte / o văd frumoasă / ca o înălţare / ca un zbor / fără lumină / dinspre primăvară către toamnă / şi invers...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).

        Aşa cum îi place să se numească pe sine „un plimbăreţ printre amintiri”, „alteori ies din mine şi / mă dedic indiferenţei / de parcă aş fi singurul care / acceptă cu atâta uşurinţă moartea / să se scurgă ca o smoală printre pietre” (Tată, lasă-mă să-mi construiesc pe lacrima ta o altă viaţă).

          Între ipostaza de a se afla nehotărât, între viaţă şi moarte, poetul alege să fie sămânţă care, conform învăţăturii evanghelice, doar îngropată în pământ, răsare, creşte şi aduce rod: „Stau între VIAŢĂ şi MOARTE / şi nu sunt hotărât / pe cine să aleg / afară plouă mărunt / pământul înghite fiecare strop /cuibărindu-mă între gânduri aidoma / pruncului între braţele mamei / aştept imaginaţia să-mi dea forma / prin care să ies ca o prezenţă // înainte de toate vreau să fiu / sămânţa ce-mi poartă zvâcnirea / în propriul pământ // când eşti sămânţă / te descompui în primăvară şi / devii spaţiu / dăruind tuturor semnele luminii” (Semnele luminii).

           La fel de persistent apar şi umbrele mişcătoare ale copilăriei, chipul tatălui şi cel al mamei, casa părintească: „azi am intrat puţin prin copilărie // (...) // casa e crăpată pe la colţuri / şi frigul se zbate de zid / umbrele albe se-mpiedică de cruci // tata nu mai vine... // mă aplec / zăpada lăcrimează sub genunchi” (acasă, priviri de pe marginea drumului).

          Adeseori, scriitorii încearcă să dea o definiţie vieţii, „Viaţa ca o coridă”; „Viaţa ca o pradă”, etc. Teodor Dume vede „Viaţa ca o clepsidră”- ceea ce nu-i deloc curios, având în vedere că-şi prefiră boabele de nisip care sunt clipele noastre, devenite muşuroi: „Dumnezeu era singura linişte / în care aţipea // bucăţica aceea de trup era / ca o poveste în care / alergam zi de zi / de la un capăt la altul // acum respir de parcă / cineva ar ciopli în mine / restituindu-mi toate amintirile...// poate că nu ar fi trebuit să / mă opresc şi să mă uit îndărăt / ci să mă limitez la mersul firesc / şi să încerc să respir regulat.../ oricum soarele îl am mereu deasupra // în rest câteva firicele de nisip / rămase pe tălpi şi o scorbură / prin care mă scurg continuu...” (Viaţa ca o clepsidră).

           Teodor Dume este poetul care îşi trăieşte arzând, ultima suflare de har, conştient de impactul pe care îl au cuvintele sale. El nu dramatizează, nu e patetic, e meditativ şi întors într-un timp în care ne face şi nouă un locşor, alături. Preţ de-o privire. Preţ de o lacrimă. Preţ de un gând.

Preţ de o îmbărbătare. De o strângere de mână.

Pietrele sale preţioase înalţă edificiul şi asta îl costă. Dar, de fapt, ce e gratis pe lumea aceasta? Poetul Jose Marti scria: „Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai frumos”.

Meritul incontestabil al poeziilor sale, în afara virtuozităţii condeiului, exersat  pe o plajă de câteva zeci de ani, este sinceritatea. Frustă, dezarmantă. Năucitoare. Născătoare de pronii. Şi până la urmă, el nu se amăgeşte, luciditatea îi inundă simţurile şi spune: „ştiu // orice sfârşit are o poveste / şi dincolo de ea o altă lume...(Începutul sfârşitului).

        Şi poezia de final întrece orice aşteptare în ceea ce priveşte arta de a muri: „Adevărul e că oamenii nu mor / ei sunt ca nişte trepte/ pe care călcăm / şi ne înălţăm / unul / pe celălalt // înfricoşător e doar momentul / în care ne afundăm / tot mai adânc / pentru a face loc / şi altora / în pământ / nimeni nu-şi cunoaşte identitatea / chiar şi Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine / umbra din care întunericul / şi-a construit adăpost / îşi caută înlocuitor / nu există un AZI din care / să crească alte umbre // există doar oameni şi un Dumnezeu / care din propria lor suferinţă / şi-au modelat chipul pe lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).

Ceea ce şi a făcut, în mod remarcabil, poetul Teodor Dume. 

          Experienţa aceasta covârşitoare şi unică este trăită de oameni, fiecare în felul său. Teodor Dume a ales să vorbească despre ea, mai mult, să o gândească, să o transfigureze artistic, împărtăşind-o cu noi, în cele mai mici amănunte.

           Cu un preţ de neestimat.

CEZARINA ADAMESCU

18 Mai 2017