Pe Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.
Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).
E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).
În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: "Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte"(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: "un fulger /cu polen de primăveri"
( Incendiere)."Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori" (Timp); " Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii" (În zi); "păsări cu miros/ de păduri" (iubiri rătăcite); "Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt" (Captivitate); "Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări" (Dar); "şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi"( Pentru o iarnă cu zăpadă}.
Deci ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"
Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".
Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.
Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.
(...)
Pe Teodor Dume îl văd ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai momentului şi nu pot fi contazis pentru că scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii precum şi în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte şi pătrunde în profunzimea cuvântului.
Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.
(...)
Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.
dr. Gheorghe Grigurcu,
*********************** '''' ********************
În calitatea mea de scriitor dar şi de reprezentant al culturii din Bihor, va trebui să mă refer asupra unei cărţi apărute la o editură bucureşteană şi prezentată azi, aici la Casa ştiinţei şi Tehnicii din Oradea. Cartea se numeşte Adevărul din cuvinte şi este scrisă de Teodor Dume (ce nume de rezonaţă poetică)
Teodor Dume este animatorul unui cenaclu care şi-a câştigat efectiv, în ultimi ani, un statut cu totul şi cu totul aparte în viaţa cultural-artistică a judeţului Bihor. Acest cenaclu tinde să devină un element de referinţă în viaţa noastră culturală, nu numai prin calitatea materialelor ce se vehiculează în acest cenaclu, ci şi prin modalitatea de asimilare a lui. Teodor Dume este unul dintre animatorii cu înzestrare pentru asemenea, mă rog, manifestare şi cred că sub oblăduirea domniei sale se vor naşte şi vor creşte mlădiţe literare, oameni care demonstrează că viaţa cultural-artistică a Bihorului este integrată în circuitul armonios al culturii şi artei din Romania.
Aşa s-a născut şi această carte, gândită la Oradea şi pecetluită la Bucureşti, frumos intitulată Adevărul din cuvinte. Titlul mi se pare în deplină consonanţă cu întreaga substanţă a volumului, autorul urmărind nu atât originalitatea cu orice preţ, ci mai degrabă strădania de a face cuvântul să vibreze prin conştinţă, să întemeieze o gândire poetică bazată pe datele dintotdeauna ale poeziei.
Iată, îmi adun gândurile, vizavi de această primă carte a lui Teodor Dume. Mă strâng puţin, mă adun,renunţând la o prezentare liberă a cărţii, venind în faţa dumneavoastră cu nişte gânduri pe care le-am adunat pe câteva coli de hârtie. Nu ştiu dacă gândurile mele concordă cu Adevărul real sau cu Adevărul din cuvintele acestei cărţi, dar sun sigur că dacă am reuşit să surprind ceva din esenţa acestei cărţi, de vină este numai cartea, pentru că această carte este una dintre cărţile care au un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul ei este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o carte cinstită, o carte corectă, o carte care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare., care promite întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi în viitor, în opere artistice, în volume concludent.
Aşa cum spunea Lucian Blaga, într-o cunoscută poezie :"Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte". Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cartea domniei sale, nou nouţă, sugestiv intitulată Adevărul din cuvinte, este gata să-şi ia zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume.Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la această carte este onestitatea cu care este scrisă. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare pagină. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spune în prefaţă Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stî în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme această primă bătaie de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei". Încheiat citatul.
Inventarul tematic al "Adevărului din cuvinte" este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat în această carte care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu încredere deplină în steaua lui Teodor Dume, poleind cu lumina ei virginală filele acestei cărţi, îi dorim noi izbânzi viitoare.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,
Viorel Horj, scriitor
**************
