"Detaşat pe frontul minunii", de George PAŞA

La editura „Karta Grafic” din Ploieşti, a apărut, de curând, al treilea volum de versuri, Detaşat pe frontul minunii. Cartea are 96 de pagini, cu un format personalizat (20,50x14,20, în landscape) şi o copertă sugestivă, realizată de Claudiu Voicu. Pe pagina a patra, se află consemnată activitate  literară a poetului , iar pe coperta a patra, o scurtă prezentare aparţinând poetului şi omului de cultură Florin Caragiu.

Cartea este structurată pe patru cicluri poetice:
I – detaşat pe frontul minunii (paşadine), 21 de texte;
II – ceva care seamănă cu tine (minipoeme), 16 texte;
III – a creşte odată cu visul (tristihuri), 30 texte;
IV – Reverberaţii în pilule de timp (grupaje de poeme într-un vers), 105 texte.

Despre volumul de versuri Detaşat pe frontul minunii, pe coperta a patra, Florin Caragiu spune:

În versurile lui George Paşa se împletesc aşteptarea şi odiseea în cuvânt. Răsucire în cenuşa lui fertilă, poezia atinge imposibilul ca parte din vis. Pe frontul tristeţilor sunt invocate minunea, dragostea, risipirea, semnele veacului, culoarea divină. O privire gravă schiţează geometria întâmplării încleştate în carne. Prezenţa în absenţă. Retragerea ce lasă să apară frumuseţea.

Paşa George
Detaşat pe frontul minunii / George Paşa –
Karta Grafic, Ploieşti, 2011
ISBN 978-606-8312-17-0
821,135.1-1

Notă!

Informaţii pentru prietenii cărţii: volumul Detaşat pe frontul minunii se va găsi şi într-o librărie din Ploieşti sau prin comandă la editură. Relaţii pe site-ul editurii sau la adresele de e-mail: voicupauldan@kartagrafic.ro (Paul Voicu) sau mihaela.voicu@kartagrafic.ro; la nr. de telefon: 0722730710 (Paul Voicu), 0733043410 (Mihaela Voicu).

PS: Datele aparţin autorului şi sunt preluate din articolul semnal

roşu sau negru

umbra se aşază peste mine
nu-i mică şi nici mare
mi se potriveşte ca o mănuşă

(oricum lângă mine
nu mai încape nicio viaţă
fiecare creşte în jurul alteia)

şi pentru că nu mai pot
privi îndărăt
o să aştept
înăuntru
e cald atât de cald încât
îmi ies aburi prin pori
din spatele umbrei vine un zgomot
închid ochii şi aştept
văd multe imagini şi pe Dumnezeu
păşind printre lucrurile mele

pare îngândurat

amorţeala îmi intră în degete
inima bate orizontal
nu e frică
ci mai degrabă un gest
care se fixează în mine

nu doare deloc

tot ce vreau acum e
să ies din noapte şi să-mi
împreunez mâinile

TEODOR DUME: ultimul diagnostic. SUSPECT DE MOARTE

nu ştiu
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...

am senzaţia că aştept pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămaşi de la nunta fiului meu

între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină

mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust
şi umed ca igrasia crescută dinăuntru

peste alte gesturi
plouă

încă mai plouă

teodor dume: voi fi bătrân

lucrul cel mai firesc

lumina din veioză
se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi

cu fiecare piatră tocită
voi înainta înspre
capătul celălalt

insesizabil o să mă uit la ceas

nicio tresărire

înăuntrul meu aceleaşi întâmplări
aceleaşi atingeri

în urmă încă o piatră tocită


trag perdeaua şi încerc
să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi aduna sentimentele

cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă

şi aştept

teodor dume: aluviuni (la margine de copilărie)

aveam cred vreo şapte-opt ani
era primăvară sau toamnă târzie
ploua mărunt era frig şi
multă ceaţă
nu-mi aduc bine aminte
tata mă ţinea strâns de mână
şi lăcrima
din când în când
mă privea pieziş
purta o cămaşa albă
cu mâneci lungi
înăuntru era mult întuneric doar
sub lumânarea aprinsă ca într-un luminiş
se zărea o carte mare şi fotografia mamei
în care părea că aşteaptă pe cineva drag...

de undeva din fundul grădinii venea
un scheunat de câine
era scărpinici câinele dăruit
de mama în prima mea zi de şcoală

trupul îmi era umed şi tremuram
simţeam cum parcă cineva ar muşca din mine
ca dintr-un măr copt
în preajmă multe femei
tata îmi ţinea capul strâns între palme

aş fi vrut să întreb unde e mama
ca să ştiu dacă pot să mai dorm

aşteptarea era grea şi fierbinte
picăturile ploii sfredeleau în linişte
rămăşiţele nopţii lăsase o umbră
şi mulţi aburi...

teodor dume. "mă doare tot ce iubesc acum"

(mă doare tot ce iubesc acum, pentru că
presimt în orice frumuseţe sfârşitul,
dar poate că aşa arată adevărata iubire-
Octavian Paler)


iubesc într-un fel al meu
nu folosesc cuvinte
nu, niciunul
iubesc adolescentin
înainte de asta
îmi rânduiesc lucrurile
le curăţ îmi aleg cu grijă hainele
ca să le îmbrac după anotimp şi
după ora de întâlnire
apoi privesc ceasul oglinda
şi portofelul subţire
în care am pus un bileţel
conţinând două cuvinte

nu o să îndrăznesc să i-le spun
poate nici nu am nevoie dacă T
poartă tricoul înscripţionat cu
Michael Jakson

la rândul ei mă va privi
dinăuntrul formei topindu-ne încet
din ce în ce mai încet până când
ne vom pierde unul în celălalt

teodor dume: ultima dorinţă a bunicului (ultimul psalm)

după ce şi-a reamintit
că mai are de citit un psalm
şi-a răsucit capul prins între palme
m-a privit
întrebător
i-a zâmbit cerului
apoi printre buzele
zgâriate de timp
a şoptit...
doamne,
eu
sunt cel din
lăuntrul sufletului
dă-mi atâta putere
cât să-ţi împlinesc cuvântul
ca să pot veni la tine

mirosul mâinilor
nu atinge sângele

lângă mine stă viaţa
şi totuşi aş vrea să mai rămân
puţin înlăuntrul meu

măcar atât cât să pot aprinde o lumină

teodor dume: un fel de remiză

(scrisoare neterminată)


ştiu că nu ne-am văzut demult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

teodor dume: poem cu gust de lemn putrezit

dacă aş fi ştiut că
toate zilele sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni

fără nicio îndoială
aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi

dar ştiu

aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă

***


Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul
noaptea
miroase a lemn putrezit...

dar pleoapele tale
acoperă totul

Gheorghe Grigurcu: Planetă de tânăr poet (prefaţă la volumul Strigăt din copilărie, de Teodor Dume)

Pe  Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: "Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte"(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: "un fulger /cu polen de primăveri"
( Incendiere)."Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori" (Timp); " Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii" (În zi); "păsări cu miros/ de păduri" (iubiri rătăcite); "Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt" (Captivitate); "Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări" (Dar); "şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi"( Pentru o iarnă cu zăpadă}.


Deci ceea ce Teodor Dume surprinde  în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.

(...)
Pe Teodor Dume îl văd ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai momentului  şi nu pot fi contazis pentru că scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii precum şi  în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte şi pătrunde în profunzimea cuvântului.
Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.

(...)

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

dr. Gheorghe Grigurcu,



***********************                   ''''        ********************


În calitatea mea de scriitor dar şi de reprezentant al culturii din Bihor, va trebui să mă refer asupra unei cărţi apărute la o editură bucureşteană şi prezentată azi, aici la Casa ştiinţei şi Tehnicii din Oradea. Cartea se numeşte Adevărul din cuvinte şi este scrisă de Teodor Dume (ce nume de rezonaţă poetică)
Teodor Dume este animatorul unui cenaclu care şi-a câştigat efectiv, în ultimi ani, un statut cu totul şi cu totul aparte în viaţa cultural-artistică a judeţului Bihor. Acest cenaclu tinde să devină un element de referinţă în viaţa noastră culturală, nu numai prin calitatea materialelor ce se vehiculează în acest cenaclu, ci şi prin modalitatea de asimilare a lui. Teodor Dume este unul dintre animatorii cu înzestrare pentru asemenea, mă rog, manifestare şi cred că sub oblăduirea domniei sale se vor naşte şi vor creşte mlădiţe literare, oameni care demonstrează că viaţa cultural-artistică a Bihorului este integrată în circuitul armonios al culturii şi artei din Romania.
Aşa s-a născut şi această carte, gândită la Oradea şi pecetluită la Bucureşti, frumos intitulată Adevărul din cuvinte. Titlul mi se pare în deplină consonanţă cu întreaga substanţă a volumului, autorul urmărind nu atât originalitatea cu orice preţ, ci mai degrabă strădania de a face cuvântul să vibreze prin conştinţă, să întemeieze o gândire poetică bazată pe datele dintotdeauna ale poeziei.
Iată, îmi adun gândurile, vizavi de această primă carte a lui Teodor Dume. Mă strâng puţin, mă adun,renunţând la o prezentare liberă a cărţii, venind în faţa dumneavoastră cu nişte gânduri pe care le-am adunat pe câteva coli de hârtie. Nu ştiu dacă gândurile mele concordă cu Adevărul real sau cu Adevărul din cuvintele acestei cărţi, dar sun sigur că dacă am reuşit să surprind ceva din esenţa acestei cărţi, de vină este numai cartea, pentru că această carte este una dintre cărţile care au un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul ei este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o carte cinstită, o carte corectă, o carte care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare., care promite întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi în viitor, în opere artistice, în volume concludent.
Aşa cum spunea Lucian Blaga, într-o cunoscută poezie :"Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte". Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cartea domniei sale, nou nouţă, sugestiv intitulată Adevărul din cuvinte, este gata să-şi ia zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume.Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la această carte este onestitatea cu care este scrisă. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare pagină. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spune în prefaţă Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stî în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme această primă bătaie de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei". Încheiat citatul.
Inventarul tematic al "Adevărului din cuvinte" este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat în această carte care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu încredere deplină în steaua lui Teodor Dume, poleind cu lumina ei virginală filele acestei cărţi, îi dorim noi izbânzi viitoare.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,


Viorel Horj, scriitor


**************

Viorel Horj: Cuvânt la prezentarea cărţii, Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume

În calitatea mea de scriitor dar şi de reprezentant al culturii din Bihor, va trebui să mă refer asupra unei cărţi apărute la o editură bucureşteană şi prezentată azi, aici la Casa ştiinţei şi Tehnicii din Oradea. Cartea se numeşte Adevărul din cuvinte şi este scrisă de Teodor Dume (ce nume de rezonaţă poetică)
Teodor Dume este animatorul unui cenaclu care şi-a câştigat efectiv, în ultimi ani, un statut cu totul şi cu totul aparte în viaţa cultural-artistică a judeţului Bihor. Acest cenaclu tinde să devină un element de referinţă în viaţa noastră culturală, nu numai prin calitatea materialelor ce se vehiculează în acest cenaclu, ci şi prin modalitatea de asimilare a lui. Teodor Dume este unul dintre animatorii cu înzestrare pentru asemenea, mă rog, manifestare şi cred că sub oblăduirea domniei sale se vor naşte şi vor creşte mlădiţe literare, oameni care demonstrează că viaţa cultural-artistică a Bihorului este integrată în circuitul armonios al culturii şi artei din Romania.
Aşa s-a născut şi această carte, gândită la Oradea şi pecetluită la Bucureşti, frumos intitulată Adevărul din cuvinte. Titlul mi se pare în deplină consonanţă cu întreaga substanţă a volumului, autorul urmărind nu atât originalitatea cu orice preţ, ci mai degrabă strădania de a face cuvântul să vibreze prin conştinţă, să întemeieze o gândire poetică bazată pe datele dintotdeauna ale poeziei.
Iată, îmi adun gândurile, vizavi de această primă carte a lui Teodor Dume. Mă strâng puţin, mă adun,renunţând la o prezentare liberă a cărţii, venind în faţa dumneavoastră cu nişte gânduri pe care le-am adunat pe câteva coli de hârtie. Nu ştiu dacă gândurile mele concordă cu Adevărul real sau cu Adevărul din cuvintele acestei cărţi, dar sun sigur că dacă am reuşit să surprind ceva din esenţa acestei cărţi, de vină este numai cartea, pentru că această carte este una dintre cărţile care au un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul ei este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o carte cinstită, o carte corectă, o carte care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare., care promite întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi în viitor, în opere artistice, în volume concludent.
Aşa cum spunea Lucian Blaga, într-o cunoscută poezie :"Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte". Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cartea domniei sale, nou nouţă, sugestiv intitulată Adevărul din cuvinte, este gata să-şi ia zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume.Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la această carte este onestitatea cu care este scrisă. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare pagină. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spune în prefaţă Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stî în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme această primă bătaie de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei". Încheiat citatul.
Inventarul tematic al "Adevărului din cuvinte" este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat în această carte care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu încredere deplină în steaua lui Teodor Dume, poleind cu lumina ei virginală filele acestei cărţi, îi dorim noi izbânzi viitoare.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,
Viorel Horj

Gheorghe Grigurcu: prefaţă la volumul Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume

Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest "absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri.

Cu cele mai bune gînduri
şi sentimente,
Gheorghe Grigurcu

George Paşa: Strigăt din copilărie" de Teodor Dume - o carte tinzând spre simplitate

Lumea pe care ne-o prezintă poetul Teodor Dume în volumul Strigăt din copilărie (editura „Dinastic”, Oradea, 1994) nu şi-a pierdut rădăcinile ancestrale, fiindcă orice fiinţă care vrea să rămână în sine, prin sine şi pentru sine nu poate ieşi total din solemnitatea unor momente cu valoare sacră. Astfel, copilăria, iubirea, familia, timpul, care ne poartă uneori ca pe nişte fluturi, alteori ca pe nişte fulgi în zborul său de neoprit, cuvântul ca temelie a rostirii şi, implicit, a fiinţării, toate acestea sunt teme pe care orice şcolar conştiincios, cum este poetul, trebuie să le întrupeze în carnea literelor, fără să se teamă vreodată că există pericolul de a plictisi sau de a fi înafara unor tendinţe literare mai mult sau mai puţin întemeiate estetic.
Poezia care dă titlul volumului poartă, încă de la început, semnul legăturii tainice dintre generaţii: „La capătul pridvorului un stâlp / albit şi gârbovit ca un moşneag / îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc, / de dincolo, de dincoace de prag” (p. 9). Legătura aproape mistică dintre „aici” şi „dincolo”, dintre omul rupt de rădăcinile sale şi universul în care a învăţat primii paşi ai existenţei, neştiind că vreodată cărările vor deveni doar amintire, este o dovadă că sufletul rămâne acolo unde a învăţat nu numai verbele a fi, a iubi, a zbura, ci şi concreteţea manifestării lor. Poezia din volumul acesta nu şi-a pierdut puterea de a naşte fiori, întrebări, de a bucura şi de a înduioşa deopotrivă, fiindcă autorul ştie, – în ciuda unor uşoare slăbiri, pe alocuri, ale corzilor lirice –, faptul că „amintirile şi / amprentele acestui pământ / (...) / Sunt propriile noastre / amprente” (Încrustare, p. 13).
Sunt în volumul Strigăt din copilărie şi câteva dedicaţii unor persoane dragi: fiicei Teodora („Copile geamăn cu sudoarea / din grâu / vino şi bea din ochi de greier / sărutul” - Geamăn, p. 15), soţiei Fabiola („Aproprie-te cu o floare / şi apleacă-te peste ierburi / în sufletul meu...” - Chiar dacă, p. 31), sau două poezii în memoria mamei sale, Ana (Acum când nu mai eşti, O rază de soare pentru mama).
Nu putem spune că paseismul acesta ar fi cumva în maniera tradiţionalismului interbelic, mai degrabă apropie lirica lui Teodor Dume de expresionismul blagian, prin permanenta căutare a luminii în şi dincolo de lucruri. Desigur, acest fapt contează mai puţin decât puterea versurilor de a emoţiona chiar şi pe lectorul exigent, dar sensibil. Prefaţa lui Gheorghe Grigurcu este de bun augur, însă nu pot să nu spun şi eu că este, încă, necesară o înnoire tematică, o mai bună stăpânire a limbajului poetic şi a tehnicilor de creaţie.

George Paşa

ionuţ caragea: dedicaţie lui teodor dume

Distanţa dintre iubire şi oameni

cu prietenie lui Teodor Dume

Distanţa dintre iubire şi oameni
Ionuţ Caragea

I


Publicat Sâmbata, 14 August 2010, ora 19:17

distanţa dintre iubire şi oameni
se măsoară cu linia vieţii
cu gustul amar de ieri
şi urlet de iarbă strivită
cu frunze rămase pe drumuri
şi crengi agăţate de haine
cu gropi în obraji şi pietre
însetate de cuvinte

ana sofian: lacăş

Dacă ţi-aş fi-ncăput în tot sufletul,
m-ai fi primit de multă vreme
în sunet de clopot
(bisericile se-nchină spre înserat)
şi-n rafală de vânt
(tocmai ce s-a oprit viscolul din mine).

Ai preferat să mângâi răsărituri
în mări învolburate,
să stingi amurguri pe crupe de munţi
şi să-mi colinzi văile
îmbrăcate în ploaie rareori...
alunecai
şi-n târziul aşteptărilor mele
te-ai temut c-ai să rămâi,
că n-ai să mai poţi pleca niciodată.

Se-nnoadă în mine atâtea sensuri
şi doar o lamă de cuţit
le va tăia fărădelegile urzite
mereu,
adânc, tot mai adânc.

Dacă ţi-aş fi încăput în tot sufletul,
m-ai fi oprit amăruie,
purtând povara norilor mei cenuşii,
imperfectă
şi mai frumoasă ca niciodată...

Liviu ofileanu: "A fi sau a nu fi antologat" , recenzie carte "tratamente pentru inimă"

„A fi sau a nu fi” antologat


Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii (Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011), doldora de texte poetice cât vezi cu ochii.

O poezie directă ne propune Liviu-Ioan Mureşan în grupajul intitulat Să fim rezonabili, unde miza cade pe economia de tropi (manieră douămiistă), livrându-se totuşi în texte faceţioase, presărate ici-colo cu vreun simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei prozaice dintre autor şi textul său. Iată un exemplu: “(…) ne înţelegem prin semne majoritatea speciilor nu au coarde vocale/ de băut beau cu toţii să-şi mai înmoaie simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci comune tuturor/ unele specii au dezvoltat un al şaselea/ altele au suplimentar simţul măsurii/ cu aceştia e distractivă conversaţia/ te măsoară din cap până în picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului (…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care i se potrivesc sunt cele în care tautologia, excesul de naivitate jucată şi diafan sunt înlăturate în favoarea unei curgeri naturale a fluidului liric: “în oraşul acesta nimic special/ două trei crime duminica şi câte o sinucidere în cursul săptămânii/ câteva accidente de circulaţie şi mai multe morţi bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii despre normalitatea lucrurilor, p. 7). Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc şi de principiu catalizator, mai ales că temele obsedante sunt epuizate – dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii, relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat (calchiind tematica Anei Blandiana), însă analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi eliminat, pe viitor, cu bisturiul conciziei.

Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt, atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O “sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci, a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, atmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vi-tul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria// de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).

Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate înainte (între alte minusuri legate de tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia Ardeleanu a publicat vreo carte personală până acum… Tocmai de aceea, Poemelor din dreptul inimii i se pot trece cu vederea clişeele, reluările naive ale unor refrene perimate în dreptul poeziei de curtare. Perorând asupra relaţiei de tip “lesbi” a poetei cu Poezia, a dragostei care aduce fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici câte un croşeu de dreapta pentru cei care bagatelizează miracolul dintre El & Ea: “ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar fi de lepădat o mai mare atenţie acordată reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim la versurile “timpul geme/ turtit între noi”, (lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N. Stănescu fiind incriminatoare: “timpul se turti-ntre piepturile noastre”, (poemul Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).

Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită de factură ”talking poetry”: “eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114); sau: “ (…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ - puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ - păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ - mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ - pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115). Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, “femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel de l’ecriture dans le miroir, specifică însinguraţilor întru literatură.

Penultima antologare o cuprinde pe autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun epigramist, care încearcă şi lextul liric cu un Debut inimos, (şi parcimonios, totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii. Se spune că din două-trei texte îţi dai seama dacă un autor are vână… în dreptul acestor poezii spunem că da, autorul trece proba citirii, textele au subiect şi predicat, tropi, o anumită doză de lirism şi un timbru personalizat. Însă, la recitire, nu toate poemele au şansa unui treceri, iar acesta e din nou cazul autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de vină, acea ars combinatoria ghiduşie, temperamentul unui epigramist, care fac din textul poetic o ghicitoare, alăturare oximoronică a termenilor: “pierdut/ plăcere în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p. 132); dar şi poemul-poantă: “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct”, (EKG, p. 137).

Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupra oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).

Concluzii de final – se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă-moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.


(Litere, Anul XII, aprilie 2011)

TEODOR DUME: BIOGRAFIE, POZE ŞI REFERINŢE

notă:
Domnule Ioan Moldovan, în primul rând mulţumesc pentru gestul de a-mi răspunde la mail. Sunteţi printre puţinii care încearcă să promoveze valorile locale într-un fel sau altul. Acest gest vă onorează.

în mailul de faţă vă trimit: biografia, două poze din care să alegeţi, câteva referinţe, câteva texte însoţite de comentarii pe text şi două lincuri: roliteratura.ro, poezie.ro , în eventualitatea în care doriţi să selectaţi şi alte texte, în funcţie de proiectul pe care vi-l propuneţi.

cu multă stimă şi mulţumiri,
teodor dume,


Teodor Dume, BIOGRAFIE

"cel ce ocoleşte suferinţa moare încet pentru că nimic nu poate înlocui atingerea", (teodor dume)


- născut în localitatea Luncasprie, judeţul Bihor
- şcoli absolvite: în satul natal, Oradea şi Bucureşti
- a lucrat la intr. "ÎNFRĂŢIREA" Oradea, Consiliul Judeţean al Sindicatelor, ca: director la Casa de Cultură din Pădurea Neagră, Director la Clubul Tineretului Oradea, Director la Clubul "ÎNFRĂŢIREA" Oradea., Metodist Principal la Casa de Cultură a Sindicatelor Oradea, Director la Intreprinderea Club Teo Dume Oradea (azi s.r.l)
- fondator (în1977) şi preşedinte Cenaclul Ecoul Oradea, devenind mai apoi cenaclul Ecoul Tinereţii din care a derivat şi Ansamblul artistic Ecoul Tinereţii, condus de Teodor Dume
- fondator (1990) şi redactor şef ziarul "Ecoul Tinereţii" Oradea
- membru fondator (alături de Stelian Vasilescu, şi mulţi alţii) a revistei Ţara Crişurilor Oradea, seria 1990
- asigurarea sediului provizoriu (primele cinci numere) pentru revistă,
- primul autograf oferit de redactorul şef, Stelian Vasilescu, pe primul număr ieşit de sub tipar la 20 martie 1990, ora 11 "Primul autograf pe primul număr scos din tipografie pentru gazda noastră, Teodor Dume. Poetului, mult succes! Cu prietenie, Stelian Vasilescu, 20 martie 1990, ora 11"
- Redactor revista Şoimii Carpaţilor
- Colaborator la: Radio Televiziunea Română, Radio R. Romania şi la ziarele şi revistele: Familia, Ramuri, Contemporanul, Apărarea Patriei, Viaţa Militară, Şoimii Carpaţilor, Albina, Scânteia Tineretului, Îndrumătorul Cultural- Artistic al Scânteii Tineretului, Flacăra, Unu, Filobiblon, Bihorul, Crişana, Aripi Siderale, Ţara Visurilor Noastre, Algoritm Literar, Confluenţe lirice,

Volume publicate.
- Coloane (debut colectiv)
- Adevărul din cuvinte (prefaţat de Gheorghe Grigurcu)
- Strigăt din copilărie (prefaţat de Gheorghe Grigurcu)
- Tratamente pentru inimă, 2011 (antologie: Liviu ioan Mureşan, Teodor Dume, Ottilia Ardeleanu, Alexandru Gheţie, Vali slavu, Ioan Barb)

- Câştigător MARELE PREMIU la concursul *POEZIE ŞI SUFLET*, noiembrie 2010,

Volume în pregătire:
- Sensuri
- Fluture gând
- Uneori viaţa

Referinţe:
Gheorghe Grigurcu, Virgil Podoabă, Al. Cistelecan, Anastasie Ţârulescu, Viorel Horj, Crăciun Parasca, Stelian Vasilescu, Teodor Crişan, A drian păunescu, Florin Mugur, Florin Caragiu, Ion Davideanu, Manolescu Gorun, Gheorghe Recheşan, George Paşa, Dan herciu, Daniel D. Marin, Adrian Diniş, Cristina Ştefan, Dragoş Vişan, Silvia Goteanschii - (R.Moldova), liviu Nanu -( R. Moldova), Doru Dorian David- (Dublin), Mahmoud Djmal (siria), Veronica Pavel (Canada), Dana Ştefan (Germania), Leonar Ancuţa, Radu Ştefănescu, Ioan Barb, Stoian G. Bogdan, Dorin Cozan, luminiţa Zaharia, Liviu ioan Mureşan şi mulţi alţii.




În prezent: Teodor Dume

- Editor, secţiunea poezie, Roliteratura.ro
- Editor, secţiunea personale, Roliteratura.ro
- Editor, casa-gandului.ning.com
- Membru de onoare, Lira21
- Membru de onoare revista Confluenţe lirice
- Redactor revista Algoritm Literar (apare la Hunedoara)
- Membru în Consiliul Onorific Internaţional Reţeaua literară
- Membru, poezie.ro
- Membru, scriu.info
- Membru, dozadeiubire.ning.com
- Membru, mai presusdesine.ning.com
- Director gen. sc. Club Teo Dume s.r.l


*******

REFERINŢE

"Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

Deci, ceea ce surprinde ,Teodor Dume, în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,(din prefaţa cărţii: Strigăt din copilărie, de teodor dume)
***************************************************

2.
"În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. "

Gheorghe Grigurcu, (din prefaţa volumului Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume)

***********************************************************
"Scriitura lui Teodor Dume, este un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o scriitură cinstită, o scriitură corectă care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare. Teodor Dume este întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi şi în viitor, în opere artistice, în volume concludente. Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu starea şi cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte, ce aparţine unui volum scris de către domnia sa. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi, Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stă în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme bătaile de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei"
Inventarul tematic al scriiturii lui Teodor Dume, este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat între coperţile unor cărţi care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,"

Viorel Horj,(din cuvântul de prezentare a cărţii Adevărul din cuvinte, de teodor dume)



În data de 28 aprilie 2011, 17:05, Revista Familia a scris:

Fiind in pregatire un volum despre scriitori bihoreni, eu avand sarcina sa scriu despre poetii contemporani, va rog sa ma ajutati trimitandu-mi o biobibliografie, o fotografie si un corpus de citate din comentatorii poeyiei dv. Cu stima, Ioan Moldovan




--
teodor dume
3 ataşamente — Descărcaţi toate ataşamentele Vizualizaţi toate imaginile
DSC00006.JPG DSC00006.JPG
209K Vizualizaţi Descărcaţi
DSC00035.JPG DSC00035.JPG
599K Vizualizaţi Descărcaţi
DSC00025.JPG DSC00025.JPG
585K Vizualizaţi Descărcaţi

comentarii 2

PERONUL DE PE PARTEA ST|NGĂ, de Teodor Dume

de la o vreme începe să mă doară rău spatele
la ora când cocoşii echilibrează noaptea
tresar îmi rotesc ochii prin cameră
cobor din pat şi ca un ultim gest
îmi pipăi părul până mă pierd prin
respiraţia albă a pereţilor
dincolo de geam
cade o stea
gândul se ghemuieşte în mine
într-un colţ al gurii
se opreşte o rugă
ca o tristeţe
stau încovoiat cu umerii grei
şi aştept

în fiecare zi aştept şi îmi spun
că trebuie să plec şi că
în mine
n-a mai rămas nimic
chiar nimic
nici măcar o tristeţe

nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca o bucată de lut
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup îmi ţine umbra

în fiecare zi
îmi spun că trebuie să plec ştiu
în mine există o gară cu peronul
pe partea stângă
biletul doar dus se cumpără
în a şaptea zi când Dumnezeu
deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn

totul pare să fie perfect

cotrobăi prin sertare şi încep să împachetez
şerveţelele cu dedicaţii de la primele întâlniri
globul cu iluzii şi câteva zile
doar câteva
cât să-mi ajungă până la ultima oprire

nici nu ştiu dacă am luat totul...

***

****comentarii la textul: peronul de pe partea stângă, de teodor dume,

1.
o mărturisire ghemuită în sine după principiul supernovelor care se lasă acaparate într-un gemoroc pentru a exploda incendiind universul. Asta aşa, ca stare umană. În privinţa scriiturii nu există denivelări. Cursivitatea discursului transformă simplele mărturisiri oarecum personale într-un discurs poetic de-o autenticitate acaparantă:
"nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca o bucată de lut
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup îmi ţine umbra". Ceva absolut antologic!

În general prefer să nu mă complic în explicaţii atunci când poezia devine la fel de clară precum Ideea de Dumnezeu:
"în a şaptea zi când Dumnezeu
deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn

totul pare să fie perfect"

felicitări, Teodor Dume!

(Nicolae Popa, scriitor, R. Moldova)

2.
sensibil şi acaparator, aşa îl pot descrie. Poemul începe perfect. Îmi place introducerea. Te pune în scenă, aştepţi să se tragă perdeaua, apoi eşti fascinat. În primul rînd de profunzime, apoi de dexteritate, apoi eşti ridicat de adevăr şi îl accepţi. Un poem de zile mari. Asemeni unor maxime ce se aşteaptă accepate de minusculi oameni. Frumos, Teodor Dume!

Liviu Ioan Mureşan, scriitor

3.
un poem care s-a cerut recitit, mi-a adus în suflet o aripă de melancolie şi am avut revelaţia că în poem este măcar un atom existenţial şi din propria mea vremelnicie. Cu prietenie,
iOan Barb (scriitor, redactor şef revista "Algoritm literar")

4.
da, un text pe care il numesc poezie actuală, fără tăgadă. când simplitatea exprimării, naturaleţea transmiterii fac sinusoide existenţiale, este poezie. un stil al meu preferat, pentru că depăşeşte optzecismul prin ideatica, si românii au de ce să mai şi gândească in secolul 21. multumesc, Teodor Dume!

Cristina Ştefan, scriitor

5.
un poem al tristetii existentiale.
nu doar din punct de vedere al mesajului, ci si la nivel stilistic, mi se pare impecabil poemul. toata admiratia!

Marina Popescu, poet

**************************************************************

MOARTEA, UN FLUTURE ALB, de Teodor Dume,
("moartea este tot ceea ce nu suntem noi", Sorin Cerin)

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea dimineaţă
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

"mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?

şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există",( Sorin Cerin)

***

***comentarii la textul: moartea, un fluture alb, de Teodor Dume,

1.
teodor dume,
cât sens şi adâncime primesc cuvintele cănd incepem să vorbim despre tata despre mama despre moarte...
din partea mea tot ce am
cu drag
mircea lăcătuş, scriitor, (Viena Austria)

2.
Un text de remarcat

Manolescu Gorun, scriitor

3.
Am mai citit textul de mai sus pe undeva, dacă nu mă înşel, şi sunt gata să afirm că, în viziunea mea, acesta este un mod de a face poezie credibilă, prin faptul că nu marşează prea mult pe stilul căutat, vag obscur, supra/încărcat de simboluri retorizante, fabricate printr-un fel de metodă de extracţie suprarealistă. Discursul simplu, neînzorzonat, transmiţînd mesajul direct, fără interpunerile unor noi niveluri de criptare care să limiteze complet libertatea naraţiunii. Simplitate care, evident, este cu mult mai greu de obţinut decât facilul joc de-a v-aţi ascunsele, după o perdea de simboluri, adesea digerabile pentru lector.
Ici şi colo, distingem mici inserţii din recuzita expresionistă.
ex:

"ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă"

sau:

"abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui..."

şi chiar foarte eccentuat expresionit, prin:

"o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea"

Suficient ca să accentueze decorul contrastant dintre o dimineaţă de primăvară, desigur agitată, vitală vs. clipa morţii tatălui, consumată într-o stare de tensiune sufletească profundă, exprimată, foarte sugestiv, în strofa doi, după ce poema debutează cu două versuri seci şi dure, care anunţă implacabilul:

"vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor"

Undeva, mai jos, iarăşi un contrast strident între atmosfera lugubră a morţii şi acea linişte care nu pare a rezona deloc cu circumstanţele descrierii ei (liniştea ca o cremă... hidratantă!), - de parcă însăşi moartea şi-ar recosmetiza ridurile, odată cu acest nou exerciţiu de competenţă!

"acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi..."

Metafora fluturelui alb, pare destul de transparentă, sugerînd o dublă trimitere: a/ tema plecării definitiva pe

"o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau..."

şi
b/ cea al amînării ei, prin trezirea dureroasă a copilului în "aerul călduţ" al dimineţii ca într-un giulgiu sufocant, ca într-o plasă de păianjen în care "fluturele alb", rămas, se zbate disperat în încercarea de a marca "drumul" drumul tatălui către "nesfîrşirea morţii", către "marginea umbrelor".
De remarcat dimeniunea umană a textului - aspect pe care-l am în vedere la orice scriere.
Asemena, transmiterea directă, nemijlocită a mesajului, prin cuvinte simple şi imagini penetrante, deşi textul pare complet demetaforizat, mizîndu-se doar pe efectul pur retoric al cuvintelor.
În fine, partea reflexivă, foarte densă, mu ar fi ultimul lucru posibil a fi scos în evidenţă din acest text bun.

Ioan Peia, scriitor

4.
Am citit poezia asta si am fost gatuita de emotie. Nu voi explica "de ce" poezia e deosebita, consider ca, atunci cand "transmite", e vorba de adevarata "poezie" si orice "explicatie pamanteana" e inutila.

Luminez: rar o poezie m-a emotionat atat de puternic.

Veronica Lerner Pavel, scriitor (Toronto, Canada)

5.
versuri memorabile. Reproduc doar:
"teo trage cearşaful vrând
să rămână în noapte
cu gândurile muiate în linişti
soarbe din cuvinte
ca dintr-o rugă"

Maxim de puncte. felicitări, teodor dume!

Manolescu Gorun, scriitor

******************************************************
RAPORT ÎNTRE DOUĂ LUCRURI, de Teodor Dume,

astăzi voi fi un cetăţean model
o să mă spăl pe dinţi
îmi savurez cafeaua din ceaşca roşie
aşezată mereu lângă veioza de pe
noptiera de la capătul patului
verific gazul
lumina şi
uşa de la intrare
aşez cheia sub preş apoi
o să am grijă să dau prioritate
la urcare în autobus
femeilor

asta dovedeşte respect

îmi impun un salut sobru şi
privesc mimica colegilor de birou
abia apoi trec şi la celelalte
nevoi ale zilei...

şi dacă mai am timp
voi deschide fereastra şi voi privi
de o parte şi de alta ca şi cum
rânduielile lumii ar depinde de mine

sau poate o să mă pitesc tăcut
în pântecul zilei
vieţuind
ca albul în culoare

oricum îmi voi păstra chipul


**'

*****COMENTARII la textul Raport între două lucruri, de Teodor dume,

1.
un poem firesc, spus cu mainile in buzunar. imi place teribil. simt ca ati mers pe idee, pe firul ei. as scoate poate pusul cheii sub pres, cred ca nimeni nu mai face asa si scade din autenticitate. aa, si inceputul cu cetanean model, prea suna a socialism. ar merge schimbat cu ceva care sa se lege de pastrarea chipului din final.
in rest un poem bun. mi-a placut.

Ştefan CIOBANU, scriitor

2.
sunt fericită că mai există poezie, că nu chiar TOTUL e in transformare....

Teodor Dume, te citesc si imi place felul tau simplu şi uşor voalat de a-ţi lăsa găndurile şi metaforele să curgă.

Frumos poem, felicitări!!!

Veronica Lerner Pavel, scriitor (Toronto, Canada)


3.
Tonul neutru, detaşat, uşor autoironic dă forţă versurilor care ar putea părea (fiindcă aşa vor să pară) prozaice. De fapt, în spatele banalităţii, ce se suprapune până la un punct peste banalul cotidian evocat aici, se ascunde o disperare calmă. Aceasta se face simţită abia în final, când discursul poetic se încarcă brusc de sentiment prin comparaţia care mie mi se pare superbă: "vieţuind / ca albul în culoare". Da, poetul îşi supravieţuieşte în nevoinţa zilei, da, poezia respiră sub molozul acestei lumi. Versul final, ambiguu, incită la meditare.

Jan Timus, scriitor

**************************************************
O SINGURĂ DORINŢĂ,de Teodor DUME,

aveam o încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara

îmi iubeam singurătatea

ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă...

oricum m-aş gândi oamenii au dreptate

sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine...

uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama

***

******COMENTARII la textul : o singură dorinţă, de teodor dume,

1.
consider şi eu că e o poezie de stea. ba chiar aş spune că e una dintre cele mai bune poezii scrisă de teodor dume. prima strofa e taraganata si tremurata, dar nu de emotie ci de neincredere, aşa simt. apoi insă se simte luciditate. cred ca e un tecst bun, plin de sensibilitate.

Leonard Ancuţa, scriitor,

2.
Un text de stea:)
Poate pt ca e Craciunul si poate pt ca ai vrea sa atingi si tu o stea (vorba Laurei Stoica:) sau poate pt ca ii iubesti pe mama & Dumnezeu laolalta dimineata, la pranz si seara, iar ea te iubeste ca sa scape de frica la randul ei, ori poate pt ca e un poem sincer, direct, natural, profund, mai ales finalul cu strigatul acela pe care aproape ca-l simt:), sau poate pt ca ai incredere in oameni, dar, in acelasi timp, esti arogant si bestial:D
Oricum ne-am gandi oamenii au dreptatesi nu intelegem multe lucuri, normal.
Te-am parafrazat ca sa vezi cat de bine te-am inteles:))

"ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă..."

P.S. Feliz Navidad, Teodor Dume!

Mirela Lungu, scriitor

3.

Un autor transformat, în sensul bun al cuvântului. Prin această, aş putea spune, nouă poezie, Teodor Dume, reuşeşte să trasmită revelaţia în forma ei simplă, direct în fond, învelind substanţa într-o formă lejeră, fără reziduri.
E un altfel poetic de a spune că "oricum m-aş gândi oamenii au dreptate" ca "O singură dorinţă de Crăciun".
Şi da, finalul este unul excepţional.

Gabriela Vicroria Toma,

4.
În primul rând, remarc o schimbare de atitudine a autorului, stilistic vorbind, spre natural şi simplu. E ca şi cum Teodor Dume a dat la o parte perdele grele şi îmbâcsite a le metaforei excesive la o parte şi a lăsat să intre soarele şi aerul curat în casa poezie.
În al doilea rând, remarc excelentul pasaj, pe care şi eu îl văd ca fiind un final de excepţie -
"îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama"
şi fără puncte de suspensie.

Adrian Dragomir,
***********************************************************

MOTOTOLEŞTE-ŢI GÂNDUL ŞI LASĂ_L SĂ SE ROSTOGOLEASCĂ PÂNĂ LA MINE, de Teodor Dume,

spune-mi că nu ţi-e frică

păianjenii nu ucid
ei strâng între colţuri timpul
şi-l anesteziază până când
mă întorc acasă

capătul drumului
e puţin mai încolo
nu-l pot vedea
şi mi-e teamă că o să cad
într-un ochi de lumină

înăuntru voi fi doar eu

'''***comentarii la textul :rostogoleşte-ţi gândul şi lasă-l....
1.

implu dar nu simplist
Felicitări, Teodor Dume!

Recheşan Gheorghe, scriitor

2.
să las o stea acestei poezii,
pentru că:
1) O simt aşa de aproape de sufletul meu de parcă aş fi scris-o însumi. Şi deci m-aş fi bănuit de subiectivism. Da, aşa cred eu că se poate scrie poezie - un limbaj simplu, frizând banalitatea şi totuşi "strângând" în spaţiul dintre cuvinte sensuri grave, sentimente gemând înfundat sub apăsarea discreţiei.
Versurile de mai sus reprezintă o caligrafie a stării de singurătate pe care o cărăm veşnic cu noi. Cu o tăietură sobră, reuşesc să deschidă în noi spaţii adânci de reflecţie...
2) Aţi fost mai harnic decât mine cu lectura şi aţi apucat să înstelaţi un text de-al meu; astfel că aş fost bănuit de o oarecare servitudine...
Dar, la urma urmei, mi-am zis că, de vreme ce a fi poet presupune şi o doză de curaj în veacul acesta, pot să-mi asum riscul.
Felicitări aşadar pentru aceste versuri inspirate despre : despre teamă, aşteptare, moarte.

Jan Timus, poet


3.
una dintre cele mai reuşite poezii. Prinderea şi uciderea timpului în pînza păianjenului mi se pare o ingeniozitate.

liviu ioan mureşan, scriitor
************************************************************

GESTURI.DOAR ATÂT CÂT DUREAZĂ UN VIS, de teodor Dume,

aş vrea să schimb ceva în mine
pentru o vreme
să redevin copil
ar putea să doară
nu ştiu
nu prea am rude sau
pe cineva aproape de suflet
am avut-o pe Ana
nu tare de mult
a plecat

unii spun că sufletul nu pleacă
de aici până când lucrurile
nu sunt rânduite şi că
se reîntoarce dacă
nu duce cu el
bănuţul de argint
busuiocul şi
câteva lacrimi

Ana s-a reîntors
am văzut-o în vis avea
părul despletit ochii adânciţi
mâinile slabe şi degetele lungi
purta cămaşa albă cu dantela cusută
în ajunul paştelui în care a plecat...

şi-a rotit ochii prin casă
apoi s-a oprit la mine nu clipea
inima îmi zvâcnea ca o rană
m-am trezit
cu ochii umezi
am privit dincolo fereastra
ea dispăruse în întunericul rece şi greu

îmi amintesc cum plângeam
în mine pe furiş ca şi atunci când
eram mic şi nu voiam să-mi dau jos cămaşa
îmi era teamă că mă vede Dumnezeu
aşa îmi spunea Ana

mai cred şi acum că ea
locuieşte aproape de Dumnezeu
şi uneori se uită la mine
ca atunci când mă duceam
la biserica albă din spatele prunilor


de fiecare dată când bat clopotele
la noi plouă
de dincolo dealul
se prelinge ca o rază
pe acoperiş
liniştea ronţăie din margini
străzile devin înguste
sub cerul înfundat
se bălăcesc grijile
doar Ana uneori
mă priveşte şi tace

degeaba

am vrut să spun
cât durează un vis şi să
mă identific cu această aşteptare

nu cunosc semnificaţia gestului

se pleacă pur şi simplu...

**********************************

PRINTRE LUMÂNĂRI STINSE, de Teodor Dume,

tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine

e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...

stau în mijlocul camerei
şi sufăr
mă gândesc la toţi oamenii care mor

am prea multe morţi în mine

azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec

aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit

nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept

*************************************************

EU VOI PLECA LA TATA, de Teodor DUME,

astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

comentarii 1> teodor dume

1."
"Pe  Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

Deci, ceea ce surprinde ,Teodor dume, în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,(din prefaţa cărţii: Strigăt din copilărie, de teodor dume)
***************************************************

2.
"În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. "

Gheorghe Grigurcu, (din prefaţa volumului Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume)

***********************************************************


"Scriitura lui Teodor Dume, este un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o scriitură cinstită, o scriitură corectă care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare. Teodor Dume este întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi şi în viitor, în opere artistice, în volume concludente. Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu starea şi cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte, ce aparţine unui volum scris de către domnia sa. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi, Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stă în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme bătaile de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei"
Inventarul tematic al scriiturii lui Teodor Dume, este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat între coperţile unor cărţi care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,"

Viorel Horj,(din cuvântul de prezentare a cărţii Adevărul din cuvinte, de teodor dume)
*****************************************************