sufletul meu e un clovn.
azi a fost una din zilele de metamorfoză.
mi-am potolit tristețea, m-am îmbrăcat, am luat flori, am privit careul copiilor ca un om abia trezit din somn, fără să îmi zboare gândul la asemănări ce-ar fi putut ține de trecut.
nici o emoție. strada lungă, cazarma militară, eu gânditoare cu două cărți și cu coronița în sacoșă.
de coroniță mi-era rușine, pentru că ea era compatibilă cu prezența părinților, un copil cu așa ceva în dotare, dar fără mâna, legănându-se în mâna unui adult, era un fals al conceptului de premiant.
dar eu nu mă gândeam la asta, nici nu știu dacă acele imagini în care deschideam ușa apartamentului, aruncam coronița în cuier, mă dezbrăcam de ținută și o așteptam pe mama să vină de la femeia care-i dădea de lucru pulovere pe care le broda cu fir de lame, așa s-o fi scriind cred, lame, poate cu accent pe e...
nu sunt pe deplin sigură că acele imagini sunt ale mele, îmi aparțin pe deplin, se poate ca altcineva să vină să și le adjudece, acuzându-mă pe mine de plagiat, ar fi bine, ar fi tare bine, așa s-ar reduce considerabil posibilitățile mele de a-mi croi identități diferite, doar pentru că e imposibil să păstrezi coerență în ce privește ceva ce nu mai există.
mă strecuram printre oameni, ruptă de trecut, ancorată, fără vreo importanță în prezent, fără aspirații către un anume viitor, așa aș fi putut concluziona.
dar și așa tot mult aș fi vorbit, am vrut doar un preambul pentru următoarea scenă, o clipa de emoție rară, da, e un clișeu dar tot așa o să rămână scris.
dacă mă întreabă cineva cum a fost până atunci și de ce folosesc un clișeu, îi pot servi ca argument scrierile zilelor trecute, dar eu nu urmăresc să demonstrez nimănui nimic, eu îți scriu ție, tu la rândul tău ești doar un observator neutru, o a doua conștiință, duhovnicul pe care nu l-am găsit sau psihologul la care nu m-am mai dus, considerând că e inutil să sper la ajutorul cuiva, când cauzele depresiilor mele nu sunt trăiri nebuloase, ci doar un fel de alergie provocată de multitudinea de amănunte pe care le asimilez fără noimă în fiecare clipă.
mă rog, o parte din cauze.
o să scriu mai mult azi.
de mâine sau următorul șir ” de mâine” voi fi destul de prinsă cu evenimentele de care îți spuneam. ai conchis tu că ele ar fi hotărâtoare pentru viitor. și nu că aș fi incapabilă să realizez pragmatismul în care ar trebui să-mi învelesc reacțiile și proiectele, așa-zisele proiecte de viață dar o anume labilitate cred, mă determină mereu să aleg un aparent rău, binelui universal spre care tind toți. în credința că pot înota împotriva valurilor sau pot învinge acolo unde atâtea femei au căzut răpuse, habar nu am.
poate încăpățânarea rezultată nu e o motivație care să se aplice unor situații prestabilite a fi potrivnice, pur și simplu ea vine din trăiri simple dar sigure, clare, un fel de concepte, deși e mult spus, poate doar credință sau dacă aș cădea în patetism le-aș numi sentimente. deși a trăi un sentiment nu cred că e patetic, doar felul cum îl dezvălui privirilor poate adăuga această doză, pe care ceilalți o clasifică, plictisiți, drept patetism. și-atunci labilitatea poate fi rezultatul sentimentului, nu?
un sentiment care mă determină. da, e vorba de determinare ce vine dinafară sau din interior, nu știu, cert e faptul că e peste puterile mele să mă opun sau să schimb ceva. e ca și cum cineva te-ar stigmatiza și continui să trăiești o viață cu o pecete. aici lângă ” a nu putea” aș putea nuanța, adăugând încă un verb. ” a nu vrea”. pentru că cele două sunt la fel de aplicabile, vis-a vis de tot acest șir de cuvinte, cu care eu încerc să-ți explic un fapt, despre care altfel nici măcar ție nu-ți pot vorbi.
o să revin la prezent, după ce o să-ți adaug un rezumat al zilelor trecute, pe care, din cauza depresiei care m-a invadat, nu ți l-am mai trimis, deși nevoia de a-ți scrie mă încearcă destul de des, mai ales pentru că am descoperit că efectele sunt similare unei doze de rivotril sau trittico, reușind să-mi țină conștiința amorțită sau focalizată într-un singur scop.
miercuri
gândul meu era la mare și la instrucțiunile pe care le primisem. simțeam deopotrivă două stări distincte, adjudecându-și violent părți ale rațiunii mele. nici măcar arbitru nu voiam să fiu, doar spectator sau nici atât, or să ajungă ele să conviețuiască, oricum altă posibilitate nu există
.gândul meu era deci la micile sarcini pe care mi le trasasei, rugându-mă sau poate mai mult decât atât, insuflându-mi bucăți de realitate despre care nu voiam neapărat să știu, dar de care aveam certă nevoie pentru ceea ce urma să se întâmple.
dincolo de gard însă coana lisaveta făcea un necrolog al locuitorilor, vocea ei, puternică și jeluitoare, plângea oameni despre care știam destul de bine. era ciudat că nu mă mișca sufletește așa cum știam că mi se întâmplă, le vedeam chipurile în minte, în timp ce trăgeam din țigară și fără motiv imaginea rochiei mele de un roz pal ,cu cordon la spate, cu pense bine potrivite sub sâni, călcată impecabil și agățată în umeraș, această imagine ruptă și totuși compatibilă cu chipurile oamenilor morți, ce mai aveau de așteptat doar trei zile până aveau să dispară pentru vecie, această imagine a unei părți din adolescență, m-a înduioșat egoist de mult, față de selecția pe care moartea și-a amintit că trebuie să o facă aici, în acest loc.
azi tind să mă pierd în amănunte iar. mi-e limpede mintea, poate prea limpede, din moment ce gândurile se succed atât de fulgerător.
- ce faci coană leonoră?
-uite am fost și am luat un lighenaș și drojdie să frământ de pâine, ai auzit? a murit și bârsanca și maria lu traian și lemnaru, a lu pupăză, azi noapte. cum? nu ai auzit clopotele? daaa, a intrat moartea în sat.
-Dumnezeu să-i ierte, se duc zilele omului, îmbătrânim. ne așteaptă locul de veci la deal. d-apoi mai bine ne ducem decât să chinuim, uite frate-miu m-a făcut de râs în magazin, vrea pământ, nu-i mai ajunge. i-am zis: ia-l măi, ai uitat că sunt soră-ta, ți-am călcat cămășile acasă la mama, te-am îngrijit, ai uitat? am plâns coană leonoră când am ajuns acasă. e fratele meu.
- ei, vremurile de apoi, mătușă.
sar din locul în care mă aflu și fug cu gândurile la pachet, să ți le spun ție
lumea asta în care mă aflu e ruptă de tot ce știm noi. se trăiește simplu, primar.
o să-ți mai spun, fug să-mi aștept copilul.
vineri
de două zile pare că s-a trezit conștiința satului. ca un monstru, uriaș și flămând, devorează bătrânii. sunt înconjurată de sicrie iubire. de sicrie și de caniculă. lasă-mă să cred azi că ești iubitul meu, am nevoie să simt că trăiesc. clopotele bat neîncetat, e ciudat, a mai fost așa în anul în care a murit mama.
azi nu simt nevoia să poetizez în nici un fel. e ca și cum moartea și-a adus din nou aminte de colțul ăsta de lume și-și ia revanșa. se umple micul cimitir. e molimă de moarte. de două zile satul e o turmă de vaci derutate. se îmbată, văitându-se pe la garduri, doliu și copii vorbind de priveghi, de ce spun o turmă de vaci? am văzut dimineață cum se îngrămădeau unele în altele, doar pentru că una găsise într-o râpă nu știu ce iarbă. celelalte mugind prelung au urmat-o, se panicaseră superstițioși toți, considerând a fi un nou semn ce prevestește sfârșitul.
așa e aici.
de două zile se simte în aer neliniștea lor.
ce caut eu aici?
am vrut să fiu un nimic, într-un colț de lume neștiută. un nimic, gândindu-se liniștit, la toate.
dar azi am realizat că e imposibil.
a ars o casă.
acest eveniment nefericit a avut efectul unei catastrofe mistice.
am ieșit, casa e în fața mea, am văzut fumul, flăcările și-am simțit, nu știu ce și cum am simțit,
dar era ca și cum aș fi avut astm și mă încerca o criză.
trosnetul lemnelor, pocnet de sticlă spartă, fum, funingine, panică și vaiete, roata de la fântână clămpănind disperată.
.
nu mă puteam mișca din fața acelui tablou. casa era mâncată de-a dreptul, așa cum ai mușca dintr-un biscuite.cranț. ardeau, ca niște nailoane, țiglele și nu exagerez, dar aveai impresia că se întinde, așa cum se întinde apa scăpată pe o pantă.
eu o să plec, așa-mi spuneam.n-o să mai aud nimic. nu vreau să mai văd, să mai simt mizeria asta. fum gros și găleți inutile. iubire, ce caut eu aici, eu nu aparțin acestei lumi, ei nu mă știu, eu nu-i recunosc.
e ca și cum, pentru că sunt nehotărâtă mereu, întâmplarea îmi relevă aspecte care să-mi servească drept argumente, nu știu, nu știu .
stăteam așa plângând de parcă murise mama iar.
o visasem cu o noapte în urmă, dar nu mai vorbesc despre asta, tu nu crezi în vise, nici dacă îți spun că focul era subiectul visului meu nu cred că poate semnifica ceva mai mult decât că am devenit superstițioasă și nu sunt, dar pe mama nu am visat-o decât atunci când ceva urma să se schimbe în viața mea.
pompierii au ajuns prea târziu. casa era un schelet. s-a adunat tot satul. imaginea mării s-a retras undeva, departe de mine. devenisem a lor în momentul când mi-au invadat curtea, apoi casa, aducând o femeie răvășită, mirosind a transpirație, a transpirație grea, a moarte mirosea.
pentru că venit apoi salvarea. casa s-a umplut cu oameni străini. au dezbrăcat-o pe patul nostru, și-au pus aparatele, iar sub unul din sâni am văzut cancerul lucind vinețiu. mi s-a făcut rău și m-am simțit ca atunci când au năvălit toți și au preluat trupul mamei mele, pe mine împingându-mă prin colțuri. am rămas descumpănită și parcă vinovată, habar nu aveam de ce, poate pentru că bărbații se uitau la maieul meu și la pulpe, e vară aș fi vrut să le spun, de unde aveam să știu că o să mă invadați?
e caniculă.
și-am jurat că nu va călca nimeni aici niciodată. se foiau firesc prin casă, căutau pahar, apă, prosoape. mă întrebau ce reprezintă cutare tablou sau de ce stau singură, cum am rezistat fără să fiu jefuită cu atâția hoți în jurul meu, câți ani am, ce am văzut, dacă am văzut.
mă bâlbâiam într-un colț de pat.
femeia aceea voia să facă pipi. i-am adus bazinetul rămas de la mama. apoi i-am dat și baticul .singurul batic rămas prin sertare care îți jur că încă mai mirosea a părul ei, îți jur că am vrut să-l dau, să nu-l mai știu acolo. și cămașa de noapte și tot, tot voiam să-i dau. să plece.
nu mă mai simt acasă.
nu mai vreau să tund iarba.
nu am ce le face florilor, e caniculă, s-au ofilit toate.
nu mai vreau să-mi fie frică să ies noaptea.
să aud pași, târându-se pe prispă, ușa încercată, rânjetele lor.
să găsesc dimineața porțile deschise în batjocură, câinele otrăvit și așezat în șifonierul din sală cu grijă înfășurat în rochia mea de plajă.
nu pot dormi.
încerc să caut o imagine frumoasă pe care s-o salvez din mocirla amintirilor mele, dar nu reușesc să desprind nici una distinctă, ascult ”les jours heureux” aș vrea să dansez acum, să țopăi nebună, să nu te las să mă prinzi.
am atâta viață în mine, de ce zac așa de parcă ar urma să mor și regret, nici nu știu ce regret
cui scriu eu?
nimănui.
mă numesc emma e adevărat. așa cum e adevărat că singurătatea e starea mea naturală.
și nu vreau nimic de la nimeni.
și nu am ambiții.
azi
începusem să-ți scriu despre metamorfoză, despre amintiri disparate, nejustificându-mă pe deplin cum am ajuns la concluzia că, sufletul meu e un clovn.
poate nu e cea mai bună reflecție a stării pe care o simt atunci când sunt obligată să mă acord cu societatea. dar a râde fără chef ,a vorbi când vrei să taci, a te expune când vrei să nu fii observat, pot fi caracteristicile omului din spatele măștii unui clovn.
și totuși întâmplarea, în care acum cred mai mult decât în predestinare să spunem, m-a rupt, pentru un timp determinat, dar atât de subiectiv perceput, de sentimentul de inutilitate pe care îl simt din ce în ce mai des.
și cum altfel nu simt nevoia să-ți detaliez, pentru că detaliile ar diminua sau poate chiar ar suprima de această dată frumusețea unor situații, o să încerc să-ți descriu doar un tablou alcătuit din senzații. închipuie-ți.
.
caniculă condus nerăbdare tăceri mâini înlănțuite respirație sufocată
conexiuni imperceptibile și compatibilitate perfectă
suflete prinse
timp timp timp
bine dozat armonie culori și umbre înălțare și cădere
lumea e în noi
clopotele nu se mai aud, nici
glasul preotului petrecând morții.
în aceste clipă stă prezentul.
ziua de mâine nu există.
ce precede fulgerului? vibrația unui tunet. în toate e un echilibru. sau o contradicție. starea în care îți scriu acum, e o contradicție paradoxal de echilibrată a evenimentului anterior.
n-o să înțelegi nimic sigur.
aș fi putut să-ți descriu normal, să mă piculesc în amănunte, sunt femeie ce dumnezeu! ar trebui să fiu mai feminină.
nu mai știu să fac diferența între ce e imaginație și ce consider a fi realitate.
e absurd, știu.
poate nici nu vreau.
oricum e inutil, tot. chiar și clipa (nu mai știu cum i-am zis) clipa de emoție rară .
în față am piața centrală a orașului cu care va trebui să mă obișnuiesc. e o imagine optimistă, să știi.
e târziu acum, dar o să-ți trimit, într-o zi, restul textelor pe care le-am păstrat. și poate întâmplarea va face să ajungem față în față din nou.
în rest, îți mulțumesc pentru tot.
