II. Anton Pann, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale - ctitori ai unui curent literar (balcanismul)
1."Povestea Vorbii" - aspecte ale balcanismului
2.Nastratin Hogea - erou popular balcanic
3.I. L. Caragiale si "simpaticul parizian al Orientului"
4.Ilustrarea perfectă a balcanismului în "Craii de Curta-Veche"
„Odată cu Anton Pann a intrat în literatura română un autentic fior balcanic de înţelepciune, umor şi exotism”.22 Universul în care există Anton Pann, al confluenţelor amintite, este univers ţărănesc, univers oriental fabulos („cu împăraţi şi crai, sultani şi viziri, ce capătă contururi tot mai reale, mai palpabile, când sunt localozaţi la Ţarigrad, la câte un han „căruia turceşte-i zic Sanchi-iedim”, şi unde-şi desfac marfa neguţătorii de ceşti şi filigene”) şi univers balcanic – nucleul din „Povestea vorbii” în care Anton Pann, bun psiholog, perspicace în observarea semenilor şi a moravurilor persifează fără răutate prostia, ipocrizia, viciile slugilor şi stăpânilor, jupânilor şi cucoanelor, precupeţilor şi pristavilor, brutarilor, băcanilor, cârciumarilor, chirigiilor, haimanalelor, un univers nu mai puţin oriental prin „gură-cască” şi „pierde-vară”, dar un univers cosmopolit al „pieţii, al liberului schimb, a micilor industrii şi a negoţului, al pastramei şi al mezelicului, al procopselii care anunţă familia lui jupân Dumitrache”.23
„Antonpannismul” a devenit sinonim cu „balcanismul”, scrierile lui înfăţişând sublim semnificativa zonă de interferenţă Răsărit-Apus, misticismul oriental-universul cotidian „ce încearcă să iasă din feudalitate”, a satului ancestral în relaţie cu oraşul, cu mahalaua, suburbia. Lumea naturală şi pitorească aflată la hotarul dintre realitate şi fascinaţie, străbătută de motive arhaice, de folclor, de întâmplări magico-orientale autohtonizate, de un nucleu de umor fin, toate într-o „cugetare etică specifică românilor” influenţează o „serie de scriitori sud-dunăreni” prin vocaţie ca Ion Ghica, N. Filimon, Matei Caragiale, Ion Luca Caragiale, o lume ce e re-văzută şi re-scrisă de Ion Barbu în ciclul „Isarlâk”, stărnind imaginaţia unui Eugen Barbu în „Principele” şi „Săptămâna nebunilor”. Aceşti autori reprezintă în literatura română „succesiunea balcanică”. Anul în care au apărut „Poeziile deosebite sau cântecele de lume”, „anul de graţie 1831”, cum îl numea Nichita Stănescu, a dat la iveală marile capodopere universale; acum apare „Faust” a lui Goethe, acum apar poemele lui Edgar Allan Poe, acum apare „Roşu şi negru” a lui Sthendal. În comparaţie cu aceste opere care au schimbat cursul întregii culturi universale, „cântecele de lume” ale lui Anton Pann se află, conform teoriei lovinesciene a sincronismului, într-o desăvârşită asincronie. Nu şi pentru Nichita Stănescu, care consideră că asincronismul se manifestă numai în cadrul curentelor literare (din acest punct de vedere, suprarealismul românesc fiind asincron celui francez), pentru că Goethe, Poe, Stendhal au trasat linile generale ale culturii universale, nu doar a unui curent literar. Astfel, „în anul 1831, când au apărut „Poeziile deosebite sau cântecele de lume”, Anton Pann nu numai că nu era asincron – nici n-ar fi avut de ce – ci era el însuşi un fondator, nu al curentului numit mai târziu balcanism, ci al spiritului intelectual şi de viaţă plutitor peste Balcanii seculari”.25 Prin ceea ce a realizat Pann, prin numărul proverbelor, al fabulelor,al snoavelor, al cuvintelor, ne e greu să-i găsim un scriitor care să-i concureze. Reproducând în sinteze întreaga cultură a neamului din care făcea parte, cu influenţe din imaginaţia şi înţelepciunea altor civilizaţii, îl găsim la loc de frunte alături de renascentiştii Boccaccio, Rebelais, Cervantes.
Se pare că Anton Pann s-a născut într-un sat din Bulgaria, la Silveni, a avut o mamă grecoaică, pe nume Tomaida, iar tatăl-un căldărar sărac. G. Călinescu îi plasează obârşia într-un loc întunecat, plin de umbre. „Să fi fost bulgar ? Român ?” se întreabă criticul în a sa „Istorie a literaturii române” la începutul studiului despre Anton Pann, pe care îl plasează în capitolul „Întemeierea poeziei”, alături de Ermiona Asachi, C. Negruzzi şi Cilibi Moisi. Anton Pann este prin esenţă acel „homo balcanicus” al nostru: român, bulgar, pe jumătate grec, el este simbolul călătorului peste Dunăre, e oscilaţia între nordul şi sudul Dunării. Tudor Vianu explică acest fenomen de „migraţie” între „sudul şi nordul Dunării”; „Aşezări româneşti în Bulgaria şi aşezări bulgăreşti în ţările române n-au fost deloc rare în lumea deopotrivă oprimată de administraţia feudală a vremii. Când birurile nu mai puteau fi plătite şi oamenii stăpânirii căutau pe vreun nemulţumit sau vreun rebel, acesta îşi încărca lucrurile în lotcă şi, dibuind un drum pe apă prin păpuriş şi prin ostroave, căuta ţărmul salvator dincolo, în sudul marelui fluviu”.25
Anton Pann, „omul care avea nu numai în spirit, ci şi în sânge afinităţi cu Caragiale, era un balcanic a cărui familie se retrăsese din instinct într-o ţară în care nu avea pe nimeni”: 26
„Străin fiind nu am nici rudă
Nici un neam nobil, nici prost...”
Criticii au încercat să schiţeze un portret celui despre care Eminescu spunea în articolul „Paralele economice” din revista „Timpul” (1877) că era „un scriitor cu mai mult talent şi mai mult spirit decât o sută dintre ofticoşii care azi fac esprit prin gazete”. Astfel Delavrancea desena cunoscutul portret al autorului purtând fes cu ciucure şi mustaţă de palicar, pentru Vasile Alecsandri el e „un tip de român vesel, glumeţ, spirituos, pâcâlitor, cântăreţ, povestitor, o carte plină din scoarţă-n scoarţă, un Pâcală literat, bun de gură, bun de petrecere, precum le plăcea părinţilor noştri”(Scrisoare către Iacob Negruzzi în 1872), Caragiale îl numeşte „vestitul poet popular”, „minunatul povestitor”, Tudor Vianu îl vede tot „cu fesul în cap, cu giubeaua în spinare, învârtind în mâini mătăniile lui de lemn bine mirositor, aduse de la Sfântul Munte”27, Şerban Foarţă nu vede mare diferenţă între om şi scriitor; „scriitorul e tot atât de plat, de trivial, dar de o platitudine genială, de o trivialitate care anunţă şi din care decurg rafinamentele, plasticităţile şi aromele tari, veseliile şi măscăriile artiste, farmecele duşucheate şi savante stilului ale celor doi Caragiale, ale bonomului Minulescu, ale unui Arghezi sau Barbu”28, Nichita Stănescu îşi dădea seama de vocea lui plăcută „numai contemplându-i chipul de craidon”. „Dezechilibrat şi echilibrat totodată, darnic şi zgârcit, infatuat şi modest, Anton Pann ne apare ca păstrătorul stării de mijloc, ca un foarte apt scriitor de a trece cu bine şi zâmbind prin Purgatoriu”29. Mi-l imaginez pe „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”(Mihai Eminescu – „Epigonii”) ca un Nastratin Hogea barbian, „suficient sieşi” prin creaţia sa, un înţelept filozof popular care bate la porţile spiritului şi minţii umane încercând să le pătrundă, să le deschidă şi să presare acolo uşor, natural cântecele lui magice, ce au rolul unui panaceu. Ele au acoperit şi au poate mai acoperă încă deschisele răni ale sufletului. Mi-l imaginez ca un etern spectator la spectacolul vieţii, plimbându-se prin pieţe aglomerate, pline de „producte”, prin mahalale zgomotoase, printre câini. Un spectator care ştie să asculte. Un spectator şi un actor în acelaşi timp. Chiar dacă nu „vede enorm şi simte monstruos” el e primul nostru Caragiale. Un Caragiale poet. „Poeţii văd ceea ce nici soarele nu vede”30, iată un proverb bengalez, o etichetă parcă pusă fără ezitare pe fruntea lui Anton Pann.
În 1806 îl găsim la Chişinău, unde e primit în corul bisericii catedrale, rânduit printre „sopranii armoniei ecleziastice”(G. Călinescu): avea o voce limpede şi plăcută, pe care vârsta n-o va altera, pune aici bazele învăţăturii sale muzicale, câştigându-şi un loc printre reformatorii muzicii în principate. În 1812 îl găsim la Bucureşti, un Bucureşti plin de contraste sociale, exploatat şi corupt, plin de mişcare şi loc auster. Acest Bucureşti antonpannesc de la începutul secolului al XIX-lea era străbătut de un râu sinuos în jurul căruia lumea întreagă de cavafi, tabaci, breslari, şelari, zlătari, ceaprazari, cojocari, croitori, curelari, bogasieri, braşoveni, lipscani, brutari, cârciumari şi măcelari dădeau viaţă şi dinamism acestui oraş ros de umezeală. Pieţele erau aglomerate şi pline cu fel de fel de produse, „mahalalele vuiau de cântece, de gâlcevi, de bătăi şi de lătrături de câini”(Ghica), tineretul şi protipendada chefuia până-n ziuă. Anton Pann devine paracliser la Olari, cântăreţ la Sfinţi, director la tipografia de muzică bisericească. Universul lui Anton Pann era plin de cântece de lume în care „Fanarul presărea sarea anacreontică” cu trubadurii vremii (unii cântăreţi de biserică, alţii procopsiţi de boierii noştri orientali prin gust şi înclinaţii), cu muzica lui Nănescu, Unghiurliu, Chiosea-fiul, cu Iancu Moruzzi, Bărbucică, Văcărescu, fraţii Bărcăneşti, Costache Facca, cu Nicolae Filimon. Dintre ei ţâşneşte şi Anton Pann.
Din vasta operă a unui scriitor „neşcolit”, dar cu o altă „cultură”, cum ne arăta Tudor Vianu, (obţinută din experienţele unei vieţi dinamice, cu „dese schimbări ale locului şi îndeletnicirilor, cu multe observaţii făcute asupra oamenilor, asupra moravurilor şi năravurilor lor”, ascultând şi observând „vorba cu miez şi cuvântul de duh”31) se individualizează antologia de poezii „Spitalul Amorului sau Călătorul dorului”, unde îşi amestecă propriile producţii cu altele străine, O şezătoare la ţară sau „Povestea lui Moş Albu”, „Culegere de proverburi sau Povestea vorbii”, „Năsdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, „Poezii deosebite sau Cântece de lume”, „Fabule şi istorioare”, „Poezii populare”, „Hristoitia”, „Cântece de stea”. Şi Nichita Stănescu se mira că autorul care anticipa prozodic poezia modernă, nu a făcut „şcoală prozodică”. Al. Săndulescu nu-l crede pe Pann când afirma că nu a citit pe „cei poleiţi”, pentru că întâlnim în scrierile sale embajamentul „care leagă versurile între ele, le face melodioase, pline de voiciune şi energie” (Al. Săndulescu): „Când vrei să vorbeşti, la gură / Să ai lacăt şi măsură”, aluzia: „Să vorbească şi nea Chilom că şi el e om”, onomatopeea: „Nu înnemereşte, raţele zbor, scapă / Şi securea cade bâldâbâc în apă”, rima interioară: „Norocul se ţine după mine, ca pulberea după câine”. Ilie Dan consideră cultura sa „una de esenţă populară, căci dascălul cel mai important rămâne poporul român, ale cărui credinţe, obiceiuri, şi grai le-a cules, le-a înţeles şi le-a valorificat”32.Pann este totuşi singurul poet român „care nu datorează nimic vreunei şcoli literare”33
Interesantă este şi receptarea operei antonpannescă în timp. O perioadă a fost ignorat, „occidentalii” români au încercat să se distanţeze, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la primul război mondial, de aceşti scriitori „jenanţi”, „stânjenitori”(Sorin Antohi) care le puteau reaminti de „conexiunile balcanice”. După 1920, opera lui Anton Pann a început să fie re-gândită. Cu ocazia respingerii „superficialului”, universul lui Anton Pann devine preţuit. Mai târziu, George Călinescu şi Tudor Vianu, Ion Roman, Ovidiu Papadima şi Paul Cornea, şi Şerban Foarţă, Mircea Muthu, Dinu Flămând, Al. Săndulescu şi alţii recunosc în autorul povestirilor, snoavelor şi proverbelor, a cărţilor populare şi cântecelor de lume cu largă circulaţie în lumea măruntă a oraşului din prima jumătate a seclului al XIX-lea pe „scriitorul”, pe omul de mare talent, care, deţinând un vast tezaur folcloric, dă naştere unei opere originale. G. Dem. Teodorescu, M Gaster, G. Bogdan-Duică, Ovidiu Papadima, I. Manole, Paul Cornea şi alţii i-au dedicat chiar monografii, capitole de istorie literară, studii analitice sau de sinteză. „Dacă ar mai trăi şi astăzi, văzându-ne adunaţi spre a-i aduce laudele noastre, Anton Pann s-ar mira din cale-afară. Contemporanii nu i-au dat atâta cinstire.”34 Interesant pentru această lucrare este locul lui Anton Pann în literatura română. Astfel, generaţia critică interbelică restabileşte locul cuvenit personalităţii „smeritului geniu”(N. Iorga) în cadrul culturii noastre, prin sublinierea unor trăsături distincte. „Pann trebuie de-abia descoperit”, spunea Arghezi, iar vechiul îndemn, strigătul parcă din abisuri avea să se realizeze în timp şi în mod convingător. Nume de prestigiu ca G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Ovidiu Papadima, Al. Piru, Paul Cornea, Mircea Muthu, Mihai Scarlat au arătat rolul lui Pann – un reper original, ca scriitor popular şi premodern şi ca precursor al balcanismului în literatura română. Prin universul creat, „el rămâne cel dintâi reprezentant al de marcă al balcanismului şi nastratinismului”35. „Balcanicul a cărui familie se trăsese din instinct într-o ţară în care nu avea pe nimeni”(G. Călinescu), este un „reflex al literaturilor balcanice...el se agită în sfera culturală a sud-estului european”(D. Popovici)
Cartea ce ilustrează cel mai înalt grad al talentului autorului este „Povestea vorbii” – „un veritabil manual de morală practică”(Tudor Vianu), „o adevărată comedie umană, asemeni moralistului clasic, preocupat de tipologie”36, „un monument naţional, o carte preţioasă pe care fiecare dintre noi trebuie s-o avem în bibliotecă şi pe care adeseori vom avea nevoia a o consulta. În ea întâlnim spiritul şi înţelepciunea românului, fiinţă cu care mulţi n-au făcut cunoştinţă”.(V. Alecsandri) Aici, Pann creează un tablou-balcanic, imaginea unei lumi pestriţe şi leneşe, lumea pieţelor aglomerate şi zgomotoase, a negoţului în care tot ce contează e „gestul-cheie de a plăti şi a încărca marfa”, lumea muierilor „arţăgoase”, a indivizilor zgârciţi, lacomi, mincinoşi şi golăgioşi, dar o lume vegheată de un Dumnezeu al cărui „ochi nu se închide niciodată”.
Materialul este ordonat conform unui principiu asociativ, după formularea temei printr-o suită de proverbe cu înţeles apropiat în prelungirea cărora apar scurte povestiri sau fabule se demonstrează o serie de adevăruri:
„Ce înveţi la tinereţe, aceea şti la bătrâneţe.
Omul în copilărie lesne-nvaţă orice fie.
Meşteşugul la om e Brăţară de aur.
Cine ştie carte are patru ochi.
Dar
Orice cu bătaie de cap se dobândeşte.”
sau:
„Decât toată bogăţia
E mai scumpă sărăcia,
Că până nu-şi va da toate
Să o capete nu poate.”
„De sărac, nici unghii n-are
La vreme de scărpinare.”
sau:
„Cine caută nevastă fără cusur, neînsurat rămâne
Şi
Alege, alege, până culege.
Şi atunci,
Dacă n-are frumos, pupă şi mucos.
Că precum
Bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate,
Aşa şi nu se poate
Lânoasă şi lăptoasă şi grasă,
Să vie şi devreme acasă”.
Nichita Stănescu observa că proverbele lui Pann ar putea avea sensul unui singur cuvânt, iar mesajul lor presupune o anume „joie de vivre”. Da! Întreaga sa operă e un „cuvânt”, dar un cuvânt cu multiple sensuri imperative. Îndreaptă moravurile zâmbind pare să fie chintesenţa operei sale, acceptă-ţi defectele şi încearcă să le corectezi, foloseşte-ţi imaginaţia şi bate la porţile culturii fabuloase!
Temele populare literare au fost cele spre care s-a îndreptat, Anton Pann dispunând cu libertate de materia populară. Socotit folclorist, („cel dintâi folclorist al nostru”-George Breazul), „Pann n-are noţiunea de folclor, nu respectă autenticul ţărănesc, ci împestriţează graiul popular cu cel cult, uneori grotesc, foarte adeseori însă cu un efect cromatic, uluitor”.37 „Om cu două guri şi patru limbi, dând senzaţia că se hrăneşte din folclor, el n-a fost niciodată folclorizant,”38 spunea Nichita Stănescu. El schimba forma materiei populare. „Poezia ţărănească se amestecă cu poezia de mahala şi cu anecdotica de circulaţie universală, uneori în forme originale.”39 „Itinerarul celor mai multe teme literare populare începe cu Orientul, în primul rând cu India antică, unde a funcţionat fantezia cea mai productivă a omenirii, de unde a trecut, prin popoarele Orientului Apropiat, la Bizanţ, şi de aici la slavi şi la popoarele occidentale, luând uneori apoi drumul invers pentru a-i restitui Orientului ceea ce-i aparţinea cu titlul şi meritul creaţiei sau cel puţin al transmiterii.”40
S-au găsit motive de circulaţie universală în „Povestea vorbii”, provenite din India, din Orientul arab şi islamic, din Evul Mediu, „culese” de Pann fie pe cale orală, „fie prin cărţi populare ca Esopia, Floarea darurilor, Bertoldo.” Dar Pann nu e doar un folclorist interesat de teme populare arhaice. El sintetizează, autohtonizează, creează ! Iar istoria despre „femeia arţăgoasă” şi „baba” care-l întrece în viclenie pe dracu, sau „fermecătoarea gâlceavă a poamelor” sunt creaţii originale, aşa cum „Dănilă Prepeleac” e a lui Creangă şi „Kir Ianulea” a lui Caragiale. Temele antonpanneşti sunt vaste: „Despre vorbire”, „Despre minciuni şi flecării”, „Despre năravuri rele”, „Despre frica lui Dumnezeu”, „Despre prostie”, „Despre nerozie”, „Despre leneşi”, „Despre beţie”, „Despre mâncare”, „Despre sărăcie”, „Despre învăţătură”, „Despre virtute”, „Despre stăpân şi supus”, „Despre negoţ”, „Despre amor sau dragoste şi ură”, „Despre căsătorie”, „Despre iuţeală, mânie şi posăcie”, „Despre lăcomie”, „Despre cumplitate şi zgârcenie”, „Despre timp şi vârstă”. Vorbind de acestea, „autorul ne oferă adevărate portrete morale într-un limbaj pitoresc, amestecând observaţia cu aluzia fină, vorbirea pe şleau cu antiteza, gingăşia cu vulgaritatea”.41
Aceste fabule şi anecdote sunt „De prin lume adunate / Şi iarăşi la lume date”. Lumea balcanică se vrea mai dreaptă pentru că el osândeşte minciuna, zgârcenia, lenea, înşelătoria, lăcomia, năravurile rele, beţia, furtul şi se ivesc marile virtuţi morale ca dreptatea, munca, cinstea: astfel dreptatea învinge minciuna;
„Câte le zice omul sunt toate vorbe,
Şi minciuna este vorbă.
Dar
Vremea descoperă adevărul.
A mânca usturoi şi gura a nu-ţi puţi nu se poate”.
iar ţiganul care intră în prăvălia negustorului să fure şi e prins, încearcă să scape cu ajutorul minciunii, dar nu are sorţi de izbândă:
„-Dar ce cată ghiara-ţi înfiptă în ceapă?
-M-apucai de dânsa să nu mă ia vântul.
-Degeaba ţigane, nu ţi-ai găsit sfântul!”
Trei „golani, marţafoi porniţi pe rele şi de faţă hoţomani” sunt daţi pe mâna poliţiei pentru că încearcă să cumpere fără bani, recurgând la trucuri ingenioase sau naive, şi sunt duşi în ocne de stăpânitori deoarece:
„Năravul din fire n-are lecuire.
Lupul părul schimbă, dar năravul nu şi-l lasă.
Ce iese din pisică şoarici mănâncă.
Toate merg după neam,
Peştele de la cap se împute.
Poama nu cade departe de tulpina ei”.
Băutura e un viciu ce face pe „săraci bogaţi, pe ologi cu mâini, pe ciungi cu picioare, şi pe orbi cu ochi”, „beţia e uşa tuturor răutăţilor”, „cine bea vin îşi bea punga şi mintea, ba şi sănătatea”, dar „El ce face la beţie / se căieşte la trezire” iar „Beţia o vindecă sapa şi lopata”.
Prostia e aspru ironizată, pentru Pann prostia e sinonim cu nebunia:
„...prostul e ca
orbul când dă de perete
tocmai aci socoteşte
că lumea se isprăveşte”
capul prostului e inutil, e văgăună şi adesea prostul rămâne fără cap, ca în povestea celor trei neghiobi ce vor să scoată ursul din „vizunie”:
„Cnd vru de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-au tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: - Frăţioare,
Avut-au Vladu cap oare?”
Leneşul trebuie bătut ca să-şi facă rostul: „Ăst lucru l-aş face-ndată / Dar n-am cine să mă bată”.
Alături de anecdotele balcanice, Pann presărează cu deosebit talent „fineţuri” gastronomice, amintind de „bucătăria orientală”, de mireasma mistică, iar cartea lui M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi „200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte treburi gospodăreşti”, e probabil prefigurată de reţetele cu faimă europeană ce apar la Pann:
„Crapul să-l cureţe bine, să-l cresteze frumuşel,
Să-i puie piper şi sare, ş-untdelemnul peste el,
Şi cu o tavă să-l ducă să se frigă la cuptor,
În loc de apă turnându-i pe deasupra vinişor”.
Odată cu Anton Pann intră în literatura română un val de exotism, o mulţime de elemente alogene. Un strop din Orient e adus în îmbulzeala oraşului românesc (Pann a fost un „orăşean născut şi civilizat crescut”). Descoperim aici o mică Indie, o fărâmă din Arabiile îndepărtate, cu smochine şi curmale, cu naramzele şi chitrele, cu elefanţi şi cămile, cu sultani şi cadâne. Personajele lui Pann (cetăţeni onorabili, nu vagabonzi, nu căuzaşi, nu zavragii) sunt greci, turci, unguri, ţigani, evrei – elemente străine, ce se deosebesc prin natură şi origine de mediul în care se află. Îi găsim însă integraţi perfect în aglomeraţia, în forfota oraşului, alături de români – ardeleni, moldoveni şi munteni – , ei discută, leagă prietenii, stabilesc relaţii inedite, râd zgomotos, îşi dau coate, se ceartă. Sunt sociali şi flecari. Social, flecar şi plurilingv e şi Anton Pann, care discută, dialoghează cu personajele sale. În acest amalgam de rase pătrunde şi autorul, el trăieşte alături de eroii săi. Ştie că „soarele nu poate fi văzut decât prin propria sa lumină”, de aceea se transformă fără întârziere din spectator în actor, îşi joacă rolul pe marea scenă alături de ceilalţi. Actorul poate observă, aude, vede mai bine. Lui Pann îi face plăcere să „noteze româneasca românului prost”, ştie să-şi „audă personajele”(Foarţă). Atinge astfel înainte de Caragiale comicul de limbaj, când, în altă fabulă, va pune doi „ungureni” să discute în grai ardelenesc, consemnând palatalizarea labialelor şi celelalte.
„-Măi soaţe, văz’t-ai tu ghie?
-Am văz’t, măi, - zise – ş-o mie.
-No, da cum îi? De-i văz’t, spune.
Da au îi, măi, vo minune?
De n-ai văz’t cred pot’ să-ţi pară.
-No, mă, să-ţi spun cum îi dară:
Îi albă şi ste-n chişoară
Răscăcănată la soare”.
sau intervenţiile grecului Iani din „O şezătoare la ţară”:
„-Io, părinte – el răspunse – stii istorii frumos tot,
Ama se spui rumeneste asa pre bine nu pot!
Omos Stan al meu se spuie în locul meu dou iar,
C-a-nvăţat istorii multe de chind am fost militar,
Haide, Stane! De înţepe, spune ţeva-n locu-a meu
Si un rachiu dimineaţa o să-ţi dau bacsisi eu”.
Anton Pann vorbeşte cu personajele lui. A vorbit şi cu kir Iani la Bucureşti, şi cu „ungurenii” la Braşov, iar rolul acestora e acela de a sporii efectele comice.
Într-un timp în care „vechea trăinicie a lumii greceşti decade, când cetăţile îşi pierd libertatea sub apăsarea puterii macedonene din nord”, când se pune problema „cum poate viaţa fi tolerată”, Pann are rolul unui Platon sau Diogene (Tudor Vianu) care-şi răspândeşte experienţa, filozofia pe „drumuri şi în pieţe de om sărac, lucid şi amar”, ci nu „frumoşilor copii ai vechilor ginţi aristrocratice”.42 Pann devine „filozoful popular”, care recomandă, sfătuieşte. „Morala lui Pann este a unui om din Orient care a cunoscut timp de veacuri opresiunea şi a învăţat să fie prudent, rezervat, răbdător, înţelegător al suferinţei străine şi gata să-i ajute şi să-i uşureze”.43 El îndeamnă la credinţă, rezervare faţă de cei mari, prudenţă, răbdare, respect, dragoste.
Morala lui Pann este morala unui om credincios, cu frica lui Dumnezeu, el ştia că:
„Ochiul lui Dumnezeu nu doarme.
Dumnezeu nu răsplăteşte ca duşmanul, ci goneşte cu anul.
Pe omul rău îl însemnează Dumnezeu”.
Omul trebuie să îşi ajute aproapele, să respecte legile divine: „Când dai la cei neavuţi / Pe Dumnezeu împrumuţi”, să respecte crucea: „Cine înjură la cruce / Cu ea o să se usuce”, să-şi iubească credinţa părintească, dar să tolereze celelalte religii: „Cinsteşte toate religiile dar te închină numai la a ta”, să îneleagă corect, să nu interpreteze textul biblic sfânt: „Scriptura şi sfânta lege / D-a-ndoaselea n-o-nţelege”, aşa cum face ţiganul care intră în biserică şi înţelege greşit vorbele preotului:
„Să ştiţi că iertat este păcatul mărturisit
Însă pentru tot păcatu-i zece pomeni se va da,
Miluind săraci din satu-i, ori de prin altundeva”
iar ţiganul:
„...văzând un pom pârguit,
Zburai după o albină şi sus pe el m-am suit,
Mâncai cât mâncai de foame, şi apoi m-am apucat,
N-am lăsat pe dânsul poame, tot cu traista le-am luat.
Şi că vro zece din ele la unul-alt împărţii,
Însumi cu mâinile mele, cu care le şi hoţii...”
Dar Pann nu creează o lume nouă. E lumea în care trăia, lumea balcanică pe care o scrie, o re-scrie, pe care o sfătuieşte şi-i oferă morala sa de om cu experienţă şi cu frică de Dumnezeu. El surprinde forfota comercială, hărmălaia deverului şi a tocmelii, micul iad asurzitor al „productelor” din pieţele aglomerate, dinamice, nu e născocirea lui. Amalgamul de rase, lenea, înşelătoria, zgârcenia, nu sunt creaţii, ele există. Meritul lui Anton Pann este acela că a descris aşa cum era o lume balcanică cu influenţe fabulos-orientale, însă o lume în care încep uşor să apară şi elemente occidentale.
Prin Pann vedem ca printr-un „ochean care ne aduce aproape oameni şi stări îndepărtate, dar actuale încă în epoca lui, relaţiile dintre oameni, dintre stăpâni şi slugi, dintre judecători şi împricinaţi; îi vedem în frecventările lor de societate în raport cu cei slabi, nenorociţi sau săraci; cum călătoresc, fac negustorie, discută şi se sfădesc, petrec şi se însoară”. Da, Pann a creat o micro-monografie a unei societăţi din lunga epocă de opresiune a despotismului oriental.
Forfota negoţului pare să fie activitatea de bază în timpul antonpannesc, iar modul prin cere se desfăşoară comerţul e pur oriental: zgomot, tocmeală, aglomeraţie, multă mişcare, certuri, lumea care cumpără e cosmopolită iar procesul de cumpărare-vânzare se desfăşoară sub un soare arzător, canicular. Chiar dacă „Câţi merg la târg, toţi nu cumpără”, ei se agită, se trag de mânecă, participă la licitaţii, câştigă, se tocmesc, închiriază oameni care să le laude marfa, caută caii în dinţi, se învoiesc şi beau aldămaşul.
„Într-un oraş oarecare,
Ca şi Bucureştiul de mare,
Unde lumea în piaţ iese
Şi-ncoaci-încolo să ţese,
Printre cei ce vând producte
Şi fel de feluri de fructe,
Unde răsună haznale
Trântindu-se de tablale,
Unde unii iau, dau, număr,
Alţii încarc braţ, mâini, umăr,
Unde glasuri şi guri multe
Nu stau să se mai asculte...” 15
Nu toţi cumpără, asemeni săracului „cu nici un avut” din Ţarigrad care pofteşte, dar se abţine, pune deoparte:
„Când mergea în piaţă şi vedea vânzări,
Întreba de toate cu cât se vindea,
Şi numărând preţul ce era să dea,
Într-o altă pungă băgând îl strângea,
Ş-il lăsa într-însa, nu-l mai atingea,
Zicând întru sine: „Iaca că luai
Şi zic (sanchi-iedim) ca când şi mânca”.
Astfel el tot strânse până grămădi
Ş-in Ţarigrad hanul, cum am zis clădi”.
Piaţa este, într-adevăr, nucleul, miezul, centrul lumii lui Pann. Are un rol imens. Piaţa reprezintă pentru oraş ceea ce înseamnă vatra pentru sat. Ea este centrul lumii citadine. Aici vin toţi, cumpără, leagă relaţii. Aici se amestecă rasele, aici se povesteşte, se bârfeşte. Ţărani şi orăşeni, români, greci, turci, bulgari, unguri, ţigani şi evrei se întâlnesc aici, învăluiţi de mister. Dacă în Siliştea-Gumeşti personajele lui Marin Preda citeau ziarele vremii la vatră, în centrul satului, eroii lui Pann, amalgamul de eroi antonpanneşti(de acum două secole), citesc printre „producte” cartea vieţii. Aici, în centrul universului! Iar Anton Pann este acel Ilie Moromete filizof de mai târziu, care traduce această carte. Acelaşi rol îl are şi cârciuma, hanul. Aici se nasc poveşti. Şi într-o singură poveste l-am descoperit pe Pann şi actor şi spectator în această lume. Iată-l in rol de actor, alături de eroii săi, în mijlocul pieţii:
„Aici şi eu ca lumea toată,
Într-o zi umblând prin gloată
Ş-ascultând cum vorbea unii
Cu glasuri mari ca nebunii,
Văzui doi inşi se-opriră,
Căciulile îşi luară
Şi astfel se salutară...”
iată-l spectator, în cârciumă:
„Mă făcui şi eu cu treabă
Şi-ntrai după ei în grabă,
Să văz ce-o să se urmeze
Şi cum o să ospăteze.
Şezând dar eu deoparte,
Şi ascultând de departe...”
În acelaşi fel (ascultând şi observând) şi din acelaşi loc (de întâlnire) îşi iau şi Pann şi I. L. Caragiale şi Mateiu Caragiale subiectele.
În acest univers negustoresc apare (poate pentru prima dată în literatura română) tipul arivistului, care se plimbă fără scop prin magazine, nu cumpără nimic, îşi impune cea mai fioroasă privaţiune, „în scopul aberant al fetişizării aurului”. Fostul negustor din Constantinopol ajunge găitănar şi hagiu în mahalaua Vitanului. Prezenţa avarului în „Povestea vorbii” oferă lui Delavrancea modelul, iar Hagi-Tudose (acel Shylock şi Harpagon balcanic) coboară în linie dreaptă din această carte de învăţături:
„A fost un zgârcit odată care mereu grămădea,
Zi şi noapte totdeauna pe bani dormea şi şedea
Şi de cumplitate multă trăia singur singurel,
Nu ţinea-n casă nici slugă, nici pisică, nici căţel,
Nu putea să se îndure să cheltuiască un ban,
Să mănânce şi el bine măcar odată-ntr-un an,
Ci trăia tot caliceşte, mâncări proaste cumpărând,
Privind cu jind cele bune, ca şi un sărac de rând...”
Când apare dialog, dinamicele şi naturalele spectacole antonpanneşti par a fi nişte autentice piese de teatru, cu scene şi acte, al căror decor e atmosfera balcanică, poate chiar pur-orientală. Punerile în scenă sunt comice, de un comic pur, autentic. Comediograful Pann foloseşte dialogul, monologul, indicaţiile de regie, parantezele, aparteurile, mimicile caraghioase, gesturile neprevăzute, conversaţia cu pantomimă. Iată un dialog:
Sultanul
„Au nu e lesne?”
Pescarul
„Lesne, pune viţă şi bea vin”
Sau
„Ară, macină, mănâncă”.
Sultanul
„Vrednic eşti!”
Pescarul
„Apa o beau pe picior, ca o pasăre din zbor”
„Gândeşti ca o floare la ureche”
Să
„Cauţi acul în carul cu fân”.
Adevărat,
„Lesne a băga în urechile acului când vezi”.
iată un dialog cu pantomimă:
„Vrei să mai zbieri ca magarii? (şi cu mâna în sus da);
El aridică în sus capul (ca prostul când spune da).
-Dar vrei să rânchezi ca caii? (şi iar mâna-n sus îşi da);
El iar făcea-n sus cu capul (ca când ar răspunde ba).
-Dar vrei să mugeşti ca boii? (şi cu mâna în sus da);
El îşi ardică iar capul (ca când ar zice nu va)”.
În caraghiosul spectacol se „intră în allegro, urmând ca acţiunea să se desfăşoare mai lent, într-un tempo grabnico-irmologhic, adică allegretto”.44
Alte povestiri din lumea antonpannescă îl prefigurează pe Creangă, prin acea baba „Vişana, anume / Întâia drăcoaică dracilor din lume”. Varianta mai veche a babei urâte coborâte din Infern, sfătuită cu Diavolul din povestirile lui Creangă (Stan Păţitul) îşi vâră coada în treburile unei familii tinere de negustori pentru a le distruge căsnicia: „O bătrână astfel, cum mă vezi pe mine / Nici la degetul-mi ăl mic nu te pui cu mine”. Iată că „cel mai mare poet al Valahiei la acea vreme” (Nichita Stănescu) anticipa prin oralitate, prin folclor, prin experienţa de viaţă, prin jovialitate pe moldoveanul Creangă. Balcanicul Pann însă, anticipează în line tipologică în primul rând pe „levantinul Caragiale”(Foarţă), iar personajul lui Pann (cetăţean onorabil) nu este decât ceea ce avea să fie mai târziu scheletul unui Jupân Dumitrache. Pann şi Caragiale sunt balcanici!
S-a spus că lumea creată de Anton Pann nu ar fi a noastră. Nu cred că e adevărat. Deoarece creatorul versurilor ce au un „iz incomparabil de tejghea şi de odaie cu pământ pe jos”(Şerban Foarţă) încerca să redea imaginea oraşului (în special) românesc cât mai reală a epocii sale, în ciuda ecourilor din cultura popoarelor Orientului şi ale Europei, în ciuda extraselor masive din creaţia populară turcească. Iar prezenţa turcului, a grecului, a bulgarului, a ungurului, a ţiganului, a evreului pe spaţiul nostru exista. Se ştie. Nu e invenţia sa. Influenţele acestora sunt evidente, de aceea Anton Pann realizează un univers cosmopolit. Şi acest univers pestriţ, în mijlocul căruia se află piaţa şi cârciuma (ce dau parcă viaţă, care pulsează oxigenul), e real. Autorul însă cinsteşte limba şi neamul românesc mai mult, aşa cum o spune în prefaţa la „Heruvico-Chinonicarul”:
„Cântă, măi române, pe graiul şi limba ta,
Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta.
Cântă să-nţelegi tu însuţi, şi câţi la tine ascult,
Cinsteşte ca fiecare limba şi neamu-ţi mai mult...”
Că Anton Pann are patima orientală, că aparţine unei arii amestecate şi pitoreşti numită de Ion Barbu „ultima Grecie” e altceva. Probabil şi ţara avea pe alocuri, după aproape un veac de domnitori fanarioţi, imaginea unei încremenite, alterate Grecie. Asupra acestei Grecie cade „ca o miraculoasă zăpadă roşie, pestriţa, justiţiara turcime”.(Ion Barbu) Aerul grec e evident. Foarţă vedea în Nastratin Hogea „o reminiscenţă de filozof elen, poate sofist, oricum filozof popular ca şi Pann”.
Nastratin Hogea, această născocire a imaginaţiei populare, considerat de unii cercetători contemporan cu Timur cel Şchiop, acel Till Eulenspiegel al flamanzilor, Ivan Darak al ruşilor, Jean le Sot al francezilor, Bertoldo al italienilor, Matiaş Gâscarul al maghiarilor e cunoscut folclorului nostru prin „transplant”, transplant în urma căruia s-a îmbogăţit considerabil. Chiar dacă nu aparţine folclorului românesc, Nastratin Hogea, eroul oriental, pătrunde cu uşurinţă, nu e respins, dimpotrivă, i se diversifică variantele. De ce? Pentru că Nastratin Hogea avea şi în creaţia populară un alter-ego, o dublură, un echivalent – Păcală. Nastratin Hogea rămâne totuşi pentru folclorul nostru un străin (element alogen), nu e asimilat în totalitate, el nefiind creaţie pur românească, ci balcanică. Cel puţin prin intermediul turcilor a fost difuzată în Balcani, legenda lui Nastratin Hogea răspândindu-se de la perşi şi arabi.
„I. L. Caragiale este, după Anton Pann şi N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un eticism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean”.45
Descoperim la Caragiale o viziune carnavalescă a lumii. El este martorul, spectatorul unei lumi de tranziţie cu felurite contraste insolite, „o lume pe cât de vioaie, de pitoresc eteroclită ca atmosferă, pe-atât de desuet anchilozată în rânduielile şi deprinderile ei, pe atât de spontan locvace în viaţa cotidiană, pe-atât de hilară în pretenţiile ei de emancipare intelectuală şi culturală, afişate cu preţiozitate şi zgomotoasă retorică,”46 iar acest spectacol îi este oferit tocmai de societatea burgheză românească de la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, îndeosebi cea bucureşteană. La Caragiale totul porneşte de la această imitare grăbită a formelor civilizaţiei occidentale, ce dă naştere unor „producţii moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”. (Titu Maiorescu)
I.L. Caragiale va descoperi efectul acestor schimbări accelerate ale burgheziei orăşeneşti, iar oportunismul, birocratismul, vanitatea, snobismul caricatural, mahalagismul cu pretenţii de urbanitate sunt practic rezultatul acestui proces de copiere a civilizaţiei occidentale de către o societate ce purta încă hainele unei atmosfere levantine, atmosferă ce încă nu se expiase în urma veacurilor de dependenţă faţă de Poartă şi de Fanar.
„Universul uman pe care îl scrutează autorul aparţine aşadar unei lumi tranzitorii în care coexistă, într-o bizară şi pitorească simbioză şi în insolite ipostaze, vechiul cu noul: tramvaiul cu birja, mahalaua cu salonul, ciubucul şi giubeaua cu ţigara de foi şi jobenul, ceaprazarul şi bragagiul cu funcţionarul de minister, favoritismele şi nepotismul cu sclifoseala snoabă, pe scurt, caricate, mimate – ceva din atmosfera de bazar a Stambulului cu ceva din superficialitatea vieţii pariziene”.47
Eroul reprezentativ, produsul tipic al acestei lumi este omniprezentul şi atotştiutorul, spiritualul şi locvacele, „simpaticul parizian al Orientului” – Mitică. Acest Mitică este un oriental iubitor de zgomot, de bazare, iubeşte culoarea şi oferă culoare atmosferei caragialiene, atmosferă în care întâlnim fizionomia unui spaţiu inconfundabil, carnavalesc, prin care se perindă o lume pestriţă. Din stirpea lui Mitică vor ieşi probabil mai târziu Gore Pirgu, Stănică Raţiu sau Lică Trubadurul.
„Miticismul se încadrează în balcanism,” autorul alcătuind în acest sens o serie de schiţe. El adună anecdote din epoca fanariotă („De când cu băşica lui Caragea”, „Crai de Curtea-Veche”, „Vodă Nicolae Mavrogheni”), interesat de pestriţătura epocii, de coloritul mahalalei bucureştene. Pentru George Călinescu „amestecul acesta de mizerie prăfoasă orientală şi nume sonore boiereşti redeşteaptă lumea lui I. Ghica. Decât Ghica era balcanic în materie, Caragiale încearcă un balcanism artistic, de limbaj şi atmosferă”.48 În „Pastramă trufanda” (prelucrare după o bucată nastratinească), „Kir Ianulea” (versiune largă după Belfagor al „nemuritorului nostru Nicolaki Machiavellis”), „Abu-Hasan” (poveste din Halima) găsim vocabularul epocii fanariote, un limbaj violent, meridional. În alcătuirea acestei lumi pitoreşti Caregiale e genial mai ales în reabilitarea mahalahismului:
„Săriiţi! săriiţi, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!...Mă baţi, ai ? după ce-ţi râzi de casa şi de cinstea mea, hoţile şi pehlivanule! Dacă te-ai îmbătat şi ai poftă de bătut, du-te de-ţi bate ţiitoarele de pîn fundul mahalalelor, pe care le-ndopi cu pumnii de lire şi-n casă te caliceşti pînă la lescaie, râtane!...Da pe mine să mă baţi ? pe mine, mă spurcăciune de bădăran ?...pe mine, fata lui Hagi Cănuţă să-ndrăzneşti tu să mă baţi, păcătosule, janghinosule şi râiosule!?...Stai tu, că te-nvăţ eu pe tine, cenghene turcească!”
3. „ Sunt grec ... şi nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a şaisprezecea, tâlhari de apă, oameni liberi şi cutezători, vânturând după pradă mările în lung şi-n larg, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Din Zuani cel roşu prin doi din fiii săi, purcedcele două ramuri ale neamului.”49 Iată cum îşi face Pantazi, unul dintre cei patru dandy valahi din „Craii de Curtea-Veche” al lui Mateiu Caragiale „poemul străfundurilor lui bizantine”.
„Mateiu Caragiale este şi el un promotor al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii măscăroase, de impulsuri lascive, de conştiinţă a unei eredităţi aventuroase şi tulburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligenţă superioară. Citatul enigmatic din Biblia latină stă alături de „era dat în Paşte” într-un amestec fastuos ca o curte turcească. Ion Barbu, inspirându-se din Mateiu Caragiale, a văzut mai cu seamă acest balcanism”.50
În „Craii de Curtea-Veche”, Mateiu Caragiale creează acea lume românească în care se amestecă ţigănia cu lenea sufletească şi ascuţimea inteligenţei, o lume cosmopolită, zgomotoasă, imundă şi totuşi sublimă, o lume în care se iveşte o stranie amestecătură între Occident şi Orient.
Tematic, „Craii de Curtea-Veche” istoriseşte avatarurile a doi feciori de boieri (Pantazi şi Paşadia), feciori bărtâni, ajunşi în pragul unor ultime decizii existenţiale. Acestora li se adaugă Povestitorul, care se situează hotărât pe poziţiile neutraliste ale martorului căruia nu i se întâmplă nimic şi care intervine cât de puţin se poate, el însuşi un Crai, după cum mărturiseşte şi secătura Pirgu, un alt soi de martor, cel mai stricat dintre toţi care-i călăuzeşte pe ceilalţi trei în „bolgia plăcerilor din cea mai deochiată casă bucureşteană, „casa adevăraţilor Arnoteni”, tripou, cârciumă şi bordel, prilej pentru autor de a înfăţişa ce a parcurs întreaga scară a degradării morale până la cea mai îngrozitoare murdărie”.51 Aceşti patru cheflii sunt întâmpinaţi cu sintagma „Crai de Curtea-Veche” la ieşirea dintr-o ospătorie de către o bătrână smintită, Pena Corcoduşa, viitoarea domnişoară Hus din Isarlâk-ul barbian. „Portretul fizic al personajelor e doar schiţat, în tehnica eboşei – mai precizat la caracterele feminine, Pena Corcoduşa, Raşelica Nachmanson, dându-se precădere celui temperamental, copios pigmentat, de unde jocul liber al sugestiilor, iar pentru cititorul obiectiv, impresia de fantomatic”.52 Pena Corcoduşa (în limbaj cult: Mirabela !) evocă o lume de basm şi adevereşte un destin, ea fiind un personaj-cheie.
„... În mijlocul învălmăşelii, urlând ca o fiară, o femeie se lupta cu trei vardişti şepeni ce abia puteau s-o dovedească. Pomenindu-ne cu ea aproape în braţe, tuspatru deterăm un pas înapoi. Bătrână şi veştejită, cu capul dezbrobodit şi numai zdrenţe toată, cu un picior desculţ, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului. Beată moartă, vărsase pe ea şi o trecuse neputinţa, ceea ce umplea de o bucurie nebună droaia de derbedei şi de femei pierdute ce-şi făcea alai strigând: Pena ! Pena Corcoduşa ! ... Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piaţă. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morţii. Fusese şi la balamuc mai de mult. Cu mare caznă vardiştii izbutiseră să o ridice. Când se văzu în picioare şi dete iar cu ochii de noi, se zbârli din nou, gata să reia de-a capul prietenoasa-i întâmpinare, fiind însă smucită se înecă şi glasul i se pierdu în bolboroseli.
- Crailor, ne mai strigă totuşi. Crai de Curtea-veche.’53
Aceste ultime cuvinte ale Penei Corcoduşa care se pierd odată cu dispariţia ei, par să arunce un blestem asupra celor patru. Sau să renască un blestem mai vechi, pentru că această povestire aparţine tragicului, un tragic care pretinde întotdeauna un fast de rigoare. Toate personajele de aici sunt blestemate, iar blestemul e aruncat asupra lor de forţe incontrolabile, atotputernice. Situaţia materială nu le oferă nicidecum liniştea visată. Damnat e Paşadia de strămoşii lui sângeroşi şi stricaţi, damnat e Pantazi, urmaş de piraţi, „tâlhari de apă”, blestemat e şi Pirgu, condamnat să reuşească în materialitate. Pentru Barbu Cioculescu „Paşadia, Pantazi au luptat întreaga lor tinereţe să străpungă cercul malefic care-i oprima, dar n-au izbutit. ... Starea lor de nemulţumire, de melancolie, beţiile sumbre şi desfrâul fără plăcere îşi au temeiul în faza crepusculară în care singura mângâiere, fala obârşiei, este tocmai factorul de damnare, modalitatea paradoxală de aplicaţie a eternei reântoarceri”.54
Pentru Mircea Muthu, Craii de Curtea-Veche, reprezintă prin unitate, prin caracterul de monografie a unei lumi bucureştene de la sfârşitul unui veac, romanul balcanic perfect.
„Redus la ultima expresie, Craii de Curtea-veche, ar putea fi romanul unei treimi, una şi de o fiinţă, de noctambuli (Pantazi, Paşadia şi povestitorul) epicurei prin excelenţă, preţuind masa bună, florile, muzica, în aceeaşi măsură cu farmecele trecutului şi ale călătoriilor şi pricepuţi să le exalte în înalte dispute, sub ochii unui al patrulea, Gore Pirgu, soi de Cabalin de la porţile Orientului, solitariu de rasă în tradiţia celui mai autentic levantinism, cu a cărui ascensiune şi apoteoză se şi încheie povestirea”.55
Bibliografie:
22 Florin Leonard Boldescu, prefaţă la "Povestea Vorbii", Editura Miracol, Bucureşti, 1996, p. 3
23 Al. Săndulescu, postfaţă la "Povestea Vorbii", Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 425
24 Nichita Stănescu, "Temenea lui Anton Pann", postfaţă la "Povestea Vorbii", Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 400
25 Tudor Vianu, "Scriitori clasici români", Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 3
26 George Călinescu, "Istoria literaturii române de la origini până în prezent", Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 218
27 Tudor Vianu, op. cit., p. 1
28 Şerban Foarţă, prefaţă la "Povestea Vorbii", Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 12
29 Nichita Stănescu, op. cit., p. 402
30 "Proverbe, cugetări, definiţii despre educaţie", Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 159
31 Tudor Vianu, op. cit., p. 2
32 Ilie Dan, "Anton Pann", Editura Albatros, Bucureşti, 1989, p. 20
33 Mircea Scarlat, "Istoria poeziei româneşti", vol II, p. 214
34 Tudor Vianu, op. cit., p. 1
35 Ilie Dan, op. cit., p. 170
36 Al. Piru, "Istoria literaturii române de la început până azi", Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 69
37 George Călinescu, op. cit., p. 221
38 Nichita Stănescu, op. cit., p.401
39 George Călinescu, op. cit., p. 221
40 Tudor Vianu, op. cit., p. 11
41 Al. Piru, op. cit., p. 69
42 Tudor Vianu, op. cit., p. 13
43 ibidem, p. 15
44 Şerban Foarţă, op. cit., p. 6
45 George Călinescu, op. cit., p. 501
46 Adrian Anghelescu, postfaţă la "Momente", Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 281
47 ibidem, p. 282
48 George Călinescu, op. cit., p. 502
49 Mateiu Caragiale, "Craii de Curtea-veche", Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 136
50 George Călinescu, op. cit., p. 900
51 Al. Piru, op. cit., p. 388
52 Barbu Cioculescu, prefaţă la Mateiu I. Caragiale – Opere", Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, "1994, p. XLV
53 Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 87-89
54 Barbu Cioculescu, op. cit., p. XLVI
55 Perpessicius, prefaţă la "Craii de Curtea-veche", Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. XII
