Cum se distruge libertatea? Dar democraţia, expresia politică a libertăţii unei naţiuni?
În Germania naziştii au desfiinţat democraţia Republicii de la Weimar prin aşa-numita lege a împuternicirii. Era o lege prin care Parlamentul împuternicea guvernul cancelarului Hitler, conferindu-i, sub bici nazist, prerogative discreţionare şi plenipotenţiare.
Există şi alte căi, mai lente, de a o lichida. Corupţia e una dintre ele. Demagogia, alta. Iar când demagogia e televizată prin antene, fumigene şi glasuri care mai de care mai corupte e vorba chiar de o modalitate redutabilă.
În România, după ani de sistematică spălare cerebrală şi tocare televizată a forţei mentale de rezistenţă a cetăţeanului s-a trecut la mijloace mai contondente.
Simplu, direct şi eficient întru uciderea democraţiei şi a statului de drept e drumul cuceririi omnipotenţei prin luarea cu asalt a uneia sau două dintre cele patru puteri şi trecerea ulterioară la nivelarea instituţională astfel încât să dispară în întuneric şi în ceaţă separaţia dintre ele. Astfel încât să rămână, la urma urmelor, doar una.
Acesta e drumul pe care, judecând după suita de acţiuni şi decizii inedite în Europa de dincoace de Belarus, adoptate până acum, s-a hotărât să-l parcurgă cu viteza fulgerului cuplul Ponta-Antonescu.
În România condusă de această tot mai controversată pereche s-a trecut la revocarea din funcţie a liderilor celor două Camere Parlamentare şi a avocatului poporului. Ce-i trebuie poporului să fie apărat de o persoană cât de cât independentă, mai ales dacă persoana cu pricina se poate adresa prin lege Curţii Constituţionale.
Concomitent s-a anunţat iniţierea unor paşi care să ducă la restructurarea CCR după chipul şi asemănarea USL - şi la suspendarea preşedintelui Băsescu.
Odată cu dispariţia ultimelor bastioane ne-uselizate din România post-comunistă, puterea absolută va reveni definitiv, ceauşist şi irevocabil unei instituţii de tip struţo-cămilă, alcătuită din guvernul-parlamentul României şi Antenele lui Felix-Voiculescu. Cel din urmă e omul care, zilele trecute demisiona din Senat spre a împiedica Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să-l condamne pentru corupţie şi se plângea, concomitent, că „nu avem toată Puterea până nu luăm şi Justiţia".
Dacă planul său şi al prietenilor săi politici de la USL reuşeşte, izbuteşte şi cucerirea puterii absolute.
E vorba de acea omnipotenţă care chiar nu mai are de dat socoteală nimănui, nici justiţiei ori Curţii Supreme, nici vreunui şef al statului cantonat în prostul obicei de a insista asupra caracterului sacrosanct al sentinţelor Curţii Constituţionale. Şi cu atât mai puţin ar trebui ea să răspundă unei prese cu adevărat neatârnate.
În mintea mea de istoric amator fără doctorat şi plagiat toate acestea nu mi se par acţiuni originale, ci se asociază cu alte câteva celebre lovituri de stat, puciuri militare şi operaţiuni politico-poliţieneşti declanşate, în trecut, cu mai mult sau mai puţin succes.
O amplă şi extrem de sângeroasă acţiune de asasinare şi răpire a unor presupuşi adversari ai regimului nazist a debutat în decembrie 1941, în baza unui decret semnat de Hitler. Sub faimosul „Nacht-und -Nebel-Erlass” dispăreau fără urme nenumăraţi duşmani reali sau imaginari ai regimului hitlerist din Europa ocupată.
În Germania, „Nacht und Nebel”, în traducere „Noapte şi Ceaţă”, este o expresie care trimite nu doar la ordonanţa secretă a Führerului, menită să înăbuşe orice percepeau ocupanţii nazişti drept manifestare de opoziţie antigermană. Sensul sintagmei evocă şi alte acţiuni de terorism politic, având drept obiectiv cucerirea sau asigurarea puterii totale şi totalitare, prin desfiinţarea cu orice mijloace, inclusiv şi mai cu seamă ilegale, a oricărei urme de opoziţie.
Aşa credeau naziştii că-şi vor asigura menţinerea veşnică la cârmă. Nimic din toate acestea n-ar fi putut avea loc fără „Legea” de tristă faimă a „Împuternicirii” din martie 33. Să ne-nţelegem bine. România nu e, din fericire, Germania nazistă. În 1989 au ieşit mulţi tineri în stradă şi au înfruntat tancurile, scandând "vom muri şi vom fi liberi". La rândul său, tânărul Ponta nu e Hitler. Şi nici Crin Antonescu nu e Goebbels. Lukaşenko domneşte la Minsk, iar nu la Bucureşti.
Dar dacă şefii USL ar fi fost oameni politici responsabili, ar fi evitat cu grijă orice derapaj i-ar putea asocia de Belarus, Stalin sau de Cel de-al Treilea Reich.
