liviu ofileanu: sunt laş - nu mă pot sinucide

 
poezie

în sfârşit
am impresia că mă îndrept către gard cu bucuria osânditului
a cărui ultimă dorinţă e publicarea unei scrisori de o sută de file
citirea din scoarţă în scoarţă a etichetei de pe borcanul cu pesticid
un text banal care l-a ţinut treaz pe lumea asta
al cărui conţinut şi-a sporit toxicitatea o dată cu încrederea în vise
mai mult decât în frânghie cuţit şi revolver

dacă nu am lăsa nici un text ca o dovadă a trecerii
iar vorbirea ni s-ar întemeia pe ridicarea de „minuni”
am avea o realitate calculată precum laturile unui coşciug

muzica vechilor aezi n-o vom putea asculta niciodată
deci nu o putem uita niciodată
fiecare artist pare să fie cu groapa lui:
aş vrea să o aud pe sappho cântând manele
să-l văd pe van gogh în soarele lanului de cânepă
pe orbul homer potrivindu-şi mufa imprimantei la unitate

dar sinucigaşul uită biletul de adio la vedere
îl scrie grăbit cu litere lipsă
întâi două-trei rânduri în care cere scuze tuturor
apoi o pagină pentru explicarea motivului
încă un caiet pentru combaterea presupuşilor detractori
şi când înşiruirea frazelor conturează un cornet de
îngheţată
la capătul căruia
sacul de piele roz al brunetei se umple în funcţie de volumul imersiei
va fi de văzut scheletul acestui sunet conjugând materia

liviu ofileanu: dialog prin semne

poezie

cum stau pe întuneric
suflu în pipa de trandafir
e greu să afli în praful calofiliei exasperante
dacă pe scaunul cu spătar din bucătărie
curge un şarpe sau cureaua lată a blugilor

înaintez pe falia ce desparte viaţa de moarte inima de sânge
un loc microscopic
o gămălie de ac
trecut prin pâlnia urechii şi răsucit în şuviţe de celuloză
precum inul din cămaşa ţăranului cu freză

poemul se ruşinează de sărăcia contrastului
ar trebui să vorbesc despre dialogul prin semne al florilor
despre timp ca formă a sufletului
sau căutătura ta de călugăriţă răzgândită
de umerii tăi cu spinul mare şi încovoiat

măcar de tiparul acestui prunc budhist
născut de mama lui într-un clopot de bronz
şi ale cărui bătăi măsoară părul tău negru
"până când moartea ne va despărţi"
şi fără o vorbă zâmbim de parcă am fi ştiut toate lucrurile

şi fără o vorbă cel rămas va iubi pentru doi -
dragostea pregătindu-i culcuşul
îi suportă mirosul de icre şi canal olandez
nopţile uscate în oase
cu picioarele albe şi lungi ale visului desfăcute ca un pod

TEODOR DUME: Îngrijorare

poezie

doamne, am trupul fragil
suferinţa îmi cade printre degete
oprindu-se undeva între frică şi sentiment

în mine se declanşează o nelinişte
simt nevoia să vorbesc cu cineva

s-ar putea să fie doar o iluzie

până mai ieri aveam un fel de bucurie
şi înţelegeam toate lucrurile îmi
abandonasem şi singurătatea şi
nu-mi păsa de nimic...

înnoptam sub umărul cerului şi făceam dragoste
până când noaptea intra peste zi şi muşca din mine
ca dintr-o felie uriaşă de pâine

abia acum îmi dau seama că sunt trist
şi că între mine şi partea cealaltă
există o barieră un gol prin care
nimeni nu va mai trece o vreme

am nevoie de un crez şi de
o infinitate de lucruri ca
să-mi pot argumenta existenţa

vreau să mă mut în ziua de mâine
fără nici-un bagaj
dar mi-e teamă
simt o răceală în oase
nu ştiu dacă sunt abandonat
în propria-mi umbră sau
e doar o renovare ori
o preschimbare de trup
în care
îmi voi aşeza amintirile
şi câteva lucruri

la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu
ca să-mi binecuvânteze noua casă

sau poate nu va mai fi nevoie...

ATILA RACZ: din nefericire ieşim împreună

din nefericire încă mă zbat să-ți ating respirația

aburul mohorât al zilelor te îmbrățișează
îmi este ciudă o ciudă dulce cum nicotina


primăvara te umple
chipul tău îmblânzește chiar și obiectele ostile
în tinerețea ta se așează o femeie ofilindu-se
obișnuința devine ridul larg
împrospătat de anii umbrindu-ne

nu-mi spune că plouă
chiar dacă nu mai poți
chiar dacă tot trupul începe să-ți curgă
chiar dacă strigătul sfâșie cerul

hai să nu mai știm nimic
din nefericire ieșim împreună

hei
nu mă uita spânzurat de gleznele tale
calcă în mine cu toată talpa
apasă-te
intră
lasă-ți pantofii ciorapii mănușile lângă prag
goi încăpem atât de neîndoielnic unu l în altul

ATILA RACZ: refugiatul

3

între pat și masă înserarea ca o
femeie ce șterge de praf obiecte
mărunte


un vierme galben roade pereții
în carne-i cresc aripi
amintirile refugiatului alunecă
prin țeava puștii până în glonțul
dulceag
cu degetul fecioarei apasă
cocoșul
pocnetul și implozia
inspirația adâncă

DORU EMANUEL ICONAR: aşchii de soare

liniște lină
senină lumină
liniște stinsă
de-ntuneric linsă
liniște arsă
de mâna ta toarsă
liniști revarsă
șoapta-ți întoarsă
liniști depline
împletite destine
în timp ce curgi râu
în mine

ATILA RACZ: noaptea ca o prostituată

noaptea asta în care îţi scriu este ca o prostituată
îmi ia sufletul şi se spală cu el
plătesc şi nu mă lasă să o ating mă mângâie
şi nu mă lasă să o ating
îmi trece prin nervii întinşi şi nu mă lasă
şi aşa mai departe oricum viaţa e scurtă

mă clatin îmi vine să mă sprijin de părul ei despletit prin fereastră
călăul mă priveşte atent uneori zâmbeşte
atingerile se plătesc bătrâne nu uita nu uita niciodată
actorii trebuiesc plătiţi ei ne învaţă noapte de noapte
cum să iubim scump şi în văzul lumii

este scris clar de regizor
acest film pentru părinţi
limbajul femeile împuşcaţii violatorii
nu sunt pentru adolescenţi moartea nu este o virtute
chiar dacă ucizi doar zmei ori balauri ori demoni

copiii se miră şi mă întreabă smeriţi
la ce dumnezeu te chinui cum dumnezeu nu vezi
poezia
moare pe dumnezeul meu moare pe limbă cum poţi să o traduci
ei vorbesc în engleză pentru ei nu exist
eu cel care îmblânzesc cuvinte eu cel care mă rog cu ele

sunt misoginul care visează

locuiesc într-o mansardă cu un animal ce-mi zgârie
pupilele interiorul
nu mai găsesc nimic din spaţiul în care am locuit
cu însingurarea

uneori stau aşa ca un bou şi mă privesc

omul ăsta din mine ce aluna mea vrea ce mai vrea

trebuie să-i adăugăm pământului şolduri de fotomodel
să-i îmbrăcăm fundul într-o rochie vaporoasă
să-i punem picioare să-i atârnăm sâni
să-l facem femeie la dracu altfel cum să-l iubim

sufletele tulbură liniştea i-am zis ei
dar ea este goală de tot şi nu mă priveşte

mi-am amintit că noaptea jumătatea mea noaptea
jumătatea mea noaptea mă lasă în voia morţii să dansez
cu noaptea jumătate a mea jumătate noaptea

îmi las gândurile să rătăcească şi eu plec dracului să mă îmbăt
să mă atârn de întâmplări să mă lovesc de destin
da
sensibilitatea din mine
trebuie înjunghiată

ATILA RACZ: foşnetul nopţii

- Atila Racz

foşnetul nopţii închide fereastra din zid

mă ridic din mine
o şopârlă îmi trece prin şira spinării
copilul îmbătrânit în uterul lumii

Cehov cu pescăruşul
negru în mâna roşie închipuind umilinţele
iubirilor neîmplinite

în pârâu chipul meu străpuns de păstrăvi
unda argintie a curgerii îmi trece prin orbite

sunt eu crescând printre ape pustiindu-mă
printre sălcii

poezia se umple de toamna înmărmurită pe glezne
ochiul dimineţii despică viaţa în nouă

desigur că mint desigur
că mimez bucuria de a înnoda cuvinte

ar trebui să tac

prietene
sunt înfrântul care nu mai crede în poezie
dar de fiecare dată mă închid în ea
urmărind umil timpul devenit carnivor

LIVIU-IOAN MUREŞAN :Nedumerire

" ziua de azi
mîngîie ochii zilei de ieri,

mama pasăre
cu viermele în plisc
bate din aripi,

în cuib vîntul."

(varianta propusă de atila racz}

TEODOR DUME: Un fel de meditaţie

Am trecut pe marginea drumului
de fiecare dată altfel
îmi priveam neputinţa
ca pe orice obiect pierdut
ori azvîrlit fără trebuinţă
m-am întors îndărăt
pe acelaşi drum
precum
păsările vara dar
n-am înţeles niciodată
de ce...

fiecare clipă se aduna în mine
ca o iluzie

când eram mic îmi plăcea
să mă cred mare şi
frumuseţea creştea
odată cu mine
îl copiam pe tata şi
alergam prin el
de la un capăt la altul
până o dată când
am crescut cu adevărat
şi de atunci mi-au rămas
gândurile şi toate lucrurile
neterminate de el

şi poate prea puţin din mine

în fiecare zi aceleaşi lucruri
aceleaşi dimineţi acelaşi miros de piele
şi aceleaşi dorinţi...

şi totuşi sunt fericit

mâine îmi voi imagina un alt drum
şi voi porni în acelaşi sens
în care s-a dus şi tata...

TEODOR DUME: POEZII

Pagina: 9 : 8 : 7 : 6 : 5 : 4 : 3 : 2 : 1

Un fel de remiză : scrisoare neterminată
Poezie 2009-09-12 (313 afişări)

Printre resturi... :
Poezie 2009-09-06 (125 afişări)

Căutări :
Poezie 2009-09-05 (126 afişări)

Respiraţii politico-economice între coastele capitalismului sălbatic :
Personale 2009-09-05 (112 afişări)

Moartea o iluzie sau capătul celălalt al vieţii... :
Poezie 2009-08-29 (228 afişări)

Planetă de poet, de Gheorghe Grigurcu : (prefaţă la volumul, Strigăt din copilărie)
Personale 2009-08-28 (233 afişări)

Urme pe lut... :
Poezie 2009-08-26 (171 afişări)

Ultimul diagnostic. Suspect de moarte :
Personale 2009-08-23 (175 afişări)

Asfixiere în trepte :
Poezie 2009-08-21 (110 afişări)

Libertatea de a trece prin ceaţă gratis : un fel de atitudine...
Poezie 2009-08-18 (200 afişări)

Gara cu peronul pe partea stângă... :
Poezie 2009-08-15 (224 afişări)

Ea :
Poezie 2009-08-15 (182 afişări)

Instantaneu 2 : viaţa...
Poezie 2009-08-12 (116 afişări)

Un fel de înfrigurare :
Poezie 2009-08-12 (202 afişări)

Instantaneu : gânduri
Poezie 2009-08-11 (261 afişări)

O altă posibilitate :
Poezie 2009-08-09 (259 afişări)

Gesturi : (EMO)
Poezie 2009-08-07 (204 afişări)

Culoarea fluturelui, toamna... : (in memoriam...)
Poezie 2009-08-07 (144 afişări)

Ca o corabie în derivă :
Poezie 2009-08-02 (259 afişări)

Pagina: 9 : 8 : 7 : 6 : 5 : 4 : 3 : 2 : 1

TEODOR DUME: Un fel de remiză ( Text recomandat )

Un fel de remiză

poezie [ ]
(scrisoare neterminată)

ştiu că nu ne-am văzut de mult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

NICHITA STĂNESCU: Steaua

poezie [ ]
(text manuscris original în posesia lui teodor dume)

Înscris în bibliotecă de Teodor Dume

Am invitat steaua
să lumineze,
să fie.

Am iubit-o
pentru că e fixă
şi nu se clatină
ca mine.

Da.
Adică nu.
Am iubit-o
fără pricină
de fapt...

TEODOR DUME: Preinfarct

poezie [ ]
(jocul cu moartea)

şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

dar unii cred c-am murit
o nu nu nu...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

LIVIU-IOAN MUREŞAN :trotuarul meu

poezie [ ]
rugă de cartier

e prima zi cînd s-a ridicat în picioare
s-a scuturat de oameni
şi de mizerii
trotuarul meu are urechi
le-a ciulit
apoi a zîmbit
cu singura gură de canal
din interior mirosul
şi zgomotele

am aruncat o privire
viermii şedeau liniştiţi
muşcau din cadavrele proaspete
viermii fac opere de artă
curăţă oasele pînă la sclipire

în canal prefigurată
calea lactee
unii peste alţii
copiii dispăruţi
şi strigătele părinţilor

am aruncat în canal o biblie
trotuarul s-a aşezat în genunchi
pentru rugăciunea
comună.

DORU EMANUEL ICONAR: Poveste neterminată

Desenez pe o foaie, la întâmplare, un trapez dreptunghic, adică, ştiţi voi, cu unghiuri de 90˚. Îl notez: A, B, C, D. Liniile trase parcă au prins viaţă. Încep să se agite. Voci piţigăiate.
- Cum îndrăzneşti să nu ne colorezi? Galben e cel mai potrivit ca să ieşim în evidenţă!
Ce obraznicie!
- De ce să ieşiţi în evidenţă?
Mirare şi iar mirare.
- Pentru că suntem cele mai importatnte! răspunse „AB”.
Câtă impertinenţă! Într-adevăr, erau importante, nu înseamnă că trebuie să le colorez.
Doar ca să le fac în ciudă, construiesc linia mijlocie şi o colorez în albastru. Aud o voce timidă:
- Mulţumesc mult, domnule, pentru haina albastră. Mi se făcuse frig şi, în plus, e culoarea mea preferată.
Cum îmi place nota de respect, de aceea i-am dat şi un nume: „ME”.
Laturile celelalte se înroşiră de furie. Începură să o certe atât de tare pe sărăcuţa „ME” încât nu am avut de ales şi am trasat un cerc în jurul lor, să se înveţe minte. În felul acesta nu le mai auzeam.
Bun! Trebuie să fac puţină ordine. Îmi trebuie un poliţist. Nu unul oarecare. Unul „drept”, ţeapăn. Asta este! Voi construi o dreaptă perpendiculară din C, pe mironosiţa „AB”. O voi boteza „CL”, adică: calea ( ce cacofonie!! ) legii. Super! Acum am un dreptunghi sobru, „DCLA”, care nu se înţelege deloc cu triunghiul scandalagiu „LBC”. Ce să fac? Trasez dreapta „AC”. Stai! Este diagonala dreptunghiului. Acum am trei triunghiuri mari şi ascuţite toate, care sunt la egalitate.
Dacă mă uit mai bine, intersecţia cu linia mijlocie a dat naştere unui punct, O, care la rândul său formează două triunghiuri. Să vă lămuresc, F este intersecţia poliţistului „CL” cu rusinoasa domnişoara Linie mijlocie. Uf! Au unghiuri opuse la vârf. Tot atât de opuse erau şi personalităţile lor.
Gata! Mă cheamă mama. Las desenul şi micul oraş născut în voia lor. Se vor descurca?

DORU EMANUEL ICONAR: duce-m-aș

duce-m-aş de-a dura vura
duce-m-aş în pustiu
să nu mai scriu

vă scriu... ce să vă scriu azi mai bine mă duc... mă duc, duce-m-aş în pustiu, azi nu sunt în formă, sunt împrăştiat, obosit, îmi fug ideile de sub degete mă dor de dorul lor al cuvintelor am chef să lucrez la „poezii” nu mă pot hotărî, ajutaţi-mă, am deschise câte 4 sau 5 fişiere odată, trebuie să mă uit peste am impresia că expresii care au inundat versurile se repetă, trebuie trebuie să-mi scriu ideile de pe colţurile de ziare, numeroasele bileţele, care s-au cam strâns, nu prea am făcut mare lucru săptămâna aceasta şi mi-e dor de tine aş vrea să scriu ceva care să emoţioneze, să rămâi ca la dentist, ştiu e un clişeu nu văd de ce nu putem folosi clişee, cititorul s-ar regăsi, sunt repere comune ca farul de la Constanţa pe care apropo nu l-am văzut bineînţeles că iarăşi am luat-o razna, vroiam să spun că noi scriem pentru cei mulţi nu pentru Angela Furtună şi totuşi – prea mulţi de „şi” - are dreptate când spune: „Veacu acesta turbulent produce din ce în ce mai mulţi oameni gata să-şi pună sufletul în vitrină pentru a se defula”?? O fi vreo sămânţă de adevăr uite alt clişeu şi ajung singur la concluzia că viaţa este un cumul de clişee unele le acceptăm, cred că majoritatea, altele încercăm să le răzuim de pe suflet, am vrut să spun piele dar îmi ieşea o aliteraţie sau greşesc? Habar nu am cursurile mele de limba română lasă de dorit, activitatea de cenaclu la fel şi tu nu ai timp să stăm de vorbă pe-ndelete s-au strâns între noi atâtea cuvinte iar vremurile s-au comprimat Oops I did it again este o melodie a lui Armstrong nu a zăpăcitei aceleia blonde Britney nu mai stiu cum de unde altă concluzie că totul se repetă trăim pe o spirală ducând spre nicăieri şi uite cum am scris o poezie sau poem sau ce o fi ce crezi putem scrie cum ne trece prin cap sau trebuie să respectăm regulile jocului şi iarăşi mă întreb dacă ele există, regulile sau le inventăm noi alunecând orbi pe topoganul zilelor de ce nu am spus timpului?
Doamne ce iures ştiu, nu mă certa, te rog, azi nu plâng

GHEORGHE GRIGURCU: 8 ipostaze ale cerului

poezie [ ]
din volumul, Righoarea văzduhului, editura Dacia -1978

Înscris în bibliotecă de Teodor Dume

Ah dureros cel mai dureros
cer printre frunze
răsărind spre-ale corupe.

II

De-a pururi se ţese
crisalida cerului
virginala indiferenţă.

III

Ochi estropiat
văzîndu-se doar
pe sine.

IV

Lichid vîndut acestor ape
neîncoronate
(Tiara se află alături).

V

Pe cer se plimbă o furnică.

VI

Cuib obscur
al omului dispreţuind ciocîrlia
fiincă-o poate iubi.

VII

Iese un astru din altul.

VIII

Un fluture mort
de-o mie de ori mai de seamă
dar nimeni nu ştie nimeni
cum l-am putea regăsi.

DORU EMANUEL ICONAR: Legenda trandafirului japonez

proză

Sunt mulţi trandafiri pe lume dar unul e mai frumos şi mai gingaş decât toţi. Povestea lui vreau să v-o spun acum.
Demult, în vremuri de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, toţi trandafirii de pe pământ erau albi. Într-o dimineaţă senină de vară grădina Domnului se-mbrăcase în straie alese. Pomii se-nfoiaseră sub hainele verzi ale frunzelor, pajiştile se acoperiseră cu o pătură ţesută cu ierburi şi flori care de care mai frumoase şi înmiresmate. Fluturii melancolici vizitau alene corolele bogate în polen iar păsările ţineau de urât tuturor, înveselind lumea cu trilurile lor măiestrite. Toată firea respira pace.
Deodată se auzi o voce mică suspinând:
- De ce, Doamne, de ce?
- Cine e? Cine plânge? Ce s-a întâmplat? se întrebau toţi.
- De ce, Doamne, de ce? se auzi din nou.
Cu mic cu mare se îndreptară cu toţii spre locul de unde venea plânsul. În colţul grădinii, între bogatele straturi de flori în coloritul cărora se regăseau toate culorile curcubeului, mai puţin galben, trăia un mic trandafir cu petale albe, ca omătul.
- Ce e? Cine te-a supărat ? întrebau îngrijorate păsările, florile de pe câmpuri, gâzele şi chiar arborii bătrâni.
- Lăsaţi-mă în pace! spuse micul trandafir. Nimeni nu mă înţelege!
Răspunsul veni de la florile care creşteau în jurul său:
- Nu-l băgaţi în seamă. Nu vedeţi ce palid şi urât e? Plânge de necaz că n-a primit şi el o haină frumoasă ca a noastră. Uitaţi-vă la noi cât de elegante suntem!
Şi ca să-i facă în ciudă îşi roteau mândre nevoie mare corolele, pentru ca toţi să le poată admira petalele catifelate pictate în zeci de culori.
Micul trandafir suspina şi ofta şi mai tare.
- De ce nu sunt şi eu ca ele?
Dar nimeni nu putea să-i răspundă.
A trecut ziua şi toţi s-au dus la culcare. Soarele se pregătea şi el pentru odihna binemeritată, dar cum fusese martor la toată povestea, s-a gândit cum să-l ajute. A doua zi în zori, când încă natura nu se trezise, a trimis o mică rază în grădina cu flori. Sub mângâierea caldă a razei, trandafirul s-a trezit. Oglindindu-se somnoros într-o boabă de rouă îşi văzu petalele acoperite parcă de o pudră aurie. Nu-i veni să creadă: petalele lui erau precum aurul şi ar fi putut jura că nu văzuse vreodată un trandafir mai frumos decât cel în care se transformase. Însă văzându-se atât de frumos îmbrăcat, în culorile pe care numai mândrul soare le avea, micul trandafir a început să se schimbe, purtându-se plin de importanţă cu florile din grădină, uitând că în urmă cu o zi cunoscuse şi el suferinţa din cauza egoismului lor, egoism şi mândrie pe care acum el le manifesta faţă de suratele lui. Pentru că purtarea lui devenea cu fiecare zi care trecea tot mai urâtă, soarele l-a pedepsit. De aceea acum trandafirii japonezi sunt cele mai frumoase flori din lume, dar numai o săptămână pe an.

Dec. 2006 – 16 Martie 2007

DORU EMANUEL ICONAR: Misterul diamantelor (3)

proză

Lumina unei dimineţi mohorâte ce se furişa prin perdele îl trezi anevoie. Proţăpită în faţa lui, Madame Rosette îi arunca priviri încărcate de reproş. Diamantul dispăruse. Prinse trenciul şi ieşi grăbit. Ce explicaţii i-ar fi putut da? Nu înţelegea cum a putut să adoarmă.
Afară, cerul vărsa peste case şi oameni cea dintâi din ploile reci de toamnă. Zâmbi trist picăturilor mărunte ce-i răcoreau fruntea. Lângă maşină dădu nas în nas cu doamna Marie Letourneur, o bătrânică cumsecade pe care o ajutase cu câţiva ani în urmă. De atunci se simţea datoare să-i împărtăşească “mici secrete”. Nici acum nu-şi dezminţi obiceiul, povestindu-i despre maşina parcată în piaţă. Scăpă cu promisiunea că va cerceta informaţia, ce cu atâta inocentă încântare îi fusese furnizată. Mulţumi politicos, salută şi se adăposti în rabla personală. Acasă, după ce a răsfoit corespondenţa, a intrat în baie. Spălat şi îmbrăcat cu haine curate nu mai arăta atât de obosit.
Lucrurile se complicaseră şi nu ştia acum mai mult decât atunci când luase cazul în primire. O mulţime de întrebări nu îi dădeau pace. Cum reuşise hoţul să fure diamantele? Cum de nici o cameră nu-l surprinsese? Cum intrase la madame Rossete fără să pornească alarma? Care ar putea fi următorul pas? Era îndreptăţit să creadă că un nou as apăruse pe piaţă. Unul care îl cunoştea, care ştia cum acţionează. Numai că el, Michel Dupré avea un mare atu. Era omul care nu făcea niciodată ceea ce se aştepta de la el. Mai mult. Până acum nu fusese înfrânt niciodată, de nimeni.
Era un motiv suficient de bun ca să continue.
- Este lovitura cea mai bine pregătită pe care am văzut-o vreodată, îi spuse şefului, când îl vizită ca să dea raportul. Totul indică o acţiune foarte amănunţit organizată. Putem fi siguri că va continua cu o alta, la fel de spectaculoasă.
Din cuvintele detectivului îţi dădeai seama că hoţul îi inspira un sentiment de admiraţie involuntară, dar şi puţină teamă că i-ar putea scăpa printre degete.

DORU EMANUEL ICONAR: Misterul diamantelor (2)

proză

Michel Dupré ieşi îngândurat din clădirea poliţiei. Maşina lui, un bătrân Volvo verde, aştepta cuminte la câţiva paşi. Ajuns la bancă, parcurse repede cele câteva trepte ce duceau la intrare. Însuşi directorul, teribil de speriat, îl aştepta la uşă. Se străduia să-l pună în temă, dar din bâlbâielile lui nu reţinuse decât cuvintele:
- Tocmai acelea? Tocmai acelea?
Spaima lui era de înţeles. Niciodată un astfel de eveniment nu tulburase liniştea instituţiei.
Mai mulţi colegi interogau personalul. Niciunul însă nu păru să îl bage în seamă, dar nici nu se aştepta să fie altfel. Fiecăruia îi suflase cel puţin un caz, rezolvându-l în stilu-i binecunoscut, lipsindu-i de gloria, binemeritată. Intră nonşalant în camera de valori. Detectivul Grandet era deja acolo. Cu o mină afectată asculta explicaţiile unuia dintre angajaţi, notând conştiincios într-un carneţel.
- Unul dintre hoţi a fixat camera pe o imagine veche, de aceea nu l-aţi văzut. Nu ştiu cum a făcut-o, dar vom afla, dădu verdictul.
- Cred că aici e vorba de mult mai mult, se pomeni vorbind Michel.
Grandet îl privi de parcă ar fi văzut o stafie şi fără să mai spună ceva, ieşi. Plecă şi el după ce privirea lui ageră cercetă camera cu atenţie.
Într-un birou vecin, poliţistul care fusese de pază în noaptea respectivă tocmai era interogat. Flerul îi spunea că individul ştie mai multe decât spune. Gândi că n-ar strica să-i bage puţin frica în oase. Se aplecă şi-i şopti la ureche, câteva cuvinte.
Grăsanul, somnoros, îl privi nemulţumit. Îşi dădu seama că nu-i poate ascunde adevărul, şi recunoscu spăşit că adormise în post. Se întâmplase în timp ce asculta o casetă, plicticoasă zicea el, primită de la fiul lui ce dorea să devină D.J. Adăugă cu glas scăzut:
- Când m-am trezit, în căşti se auzea o melodie necunoscută iar pe casetofon am găsit lipit un bileţel cu trei cuvinte: “Încearcă asta, bostane!”
I-a luat caseta. Melodia avea unul din acele ritmuri pe care le fredonezi obsedant.
- Asta e! strigă, trecându-şi grăbit mâna prin păr. Ştia unde va avea loc următorul jaf: la madame Rossete. Doamna avea un diamant extrem de frumos, trandafiriu, cu nuanţe albastre, un exemplar destul de rar pe piaţă. O anunţă, fără prea multe menajamente, că ar putea fi următoarea victimă. Fără să se piardă cu firea, madame Rossete îl pofti să-şi facă datoria.
Seara poposi în luxosul salon ce adăpostea seiful. Trântit într-un fotoliu, mai mult decât încăpător, cu o carte în mână, încerca să păcălească somnul, îngurgitând cantităţi imense de cafea. Era trecut de miezul nopţii când, umplându-şi din nou ceaşca, simţi nevoia să tragă câteva fumuri dintr-o ţigară, pe hol. De atâtea ori îşi promisese că va renunţa, dar tensiunea nopţilor de veghe nu-i uşura deloc sarcina. Fumă grăbit şi reveni in cameră. Lipsise cel mult două minute. Se aşeză în fotoliu, după care nu mai ştiu nimic.

DORU EMANUEL ICONAR : Misterul diamantelor (1)

proză

Nu avea decât un indiciu, maşina necunoscută ce staţiona de două zile la colţul pieţei. Aici în metropolă, faptul nu ar fi trebuit să pară neobişnuit. Totuşi, ceva anume îi atrasese atenţia doamnei Marie Letourneur. Hm! Va trebui să discute cu ea. Îşi notă datele maşinii: marcă, dimensiuni, pneurile, gradul de uzură, număr de înmatriculare. A da, să nu uite. Culoarea. Urme de noroi sau praf ? Nu! E curată, chiar impecabilă. Mai privi câteva clipe automobilul, apoi, plictisit, se îndepărtă cu paşi repezi. Nu avea încotro. Trebuia să rezolve cazul. Ştia că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Dar să vă povestesc totul de la început.
Fusese un copil neobişnuit. Enigmele îl atrăgeau precum un magnet uriaş. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să dezlege cele mai ciudate cazuri ale poliţiei. Claia de păr negru ascundea o privire pătrunzătoare care părea să treacă dincolo de lucruri. De câte ori îşi punea în gând să rezolve câte un caz încurcat, găsea cu uşurinţă soluţii acolo unde poliţiştii bâjbâiau căutând încă indicii. Îşi culegea informaţiile necesare, numai din articolele apărute în presă. Reuşise astfel să dezlege cele mai încâlcite enigme, confirmarea primind-o tot din ziare. Nimeni nu s-a mirat când a intrat în poliţie, ajungând în scurt timp cel mai tânăr detectiv din istoria forţelor de ordine. Rezolvări aproape miraculoase, în cazuri teribil de încurcate, i-au adus repede faimă şi o reputaţie greu de egalat. Nu i se putea reproşa nimic, poate doar lectura unor cotidiene de scandal. Cazul acesta însă a fost unul care i-a dat destulă bătaie de cap. Numele lui era Michel Dupré, detectivul Michel Dupré.
Totul a început cu un şir curios de spargeri, în locuri din cele mai diverse. Ca prin minune, în toate cazurile, camerele de supraveghere nu înregistraseră nimic. Cineva nevăzut îşi făcea de cap, nelăsând nici o urmă. Prima a avut loc la o mică bancă unde fuseseră devalizate cutiile cu valori. Până aici, nimic neobişnuit, doar că una din ele conţinea o cantitate impresionantă de diamante, lucru ciudat pentru o bancă atât de măruntă. Celelalte fuseseră şi ele răscolite, dar superficial, altfel nu putea să-şi explice cum de scăpase hoţului, sau hoţilor, o sumă de bani destul de frumoasă. Cazul îi căzuse în braţe într-o zi liberă, prilej de sărbătoare pentru el. Trecuse totuşi pe la secţie să-şi salute colegii mai puţin norocoşi. A bătut şi la uşa şefului să-i dea bună ziua.
Inspectorul Henry Mallet era un bărbat de 40 de ani, de aceeaşi înălţime cu el, dar cu multe kilograme în plus. Părul cenuşiu, tuns scurt, scotea în evidenţă o faţă frumoasă, rotundă şi smeadă. Ochii albaştri sclipiră de bucurie la vederea tânărului detectiv.
– Bine ai venit! Am ceva pentru tine.
Cuvintele i-au şters zâmbetul de pe chip. S-a aşezat pe scaunul din faţa biroului privindu-şi pantofii bine lustruiţi.
- Şefule, sunt liber! Nu-mi strica ziua. Tocmai mă pregăteam să plec în vacanţă.
- O spargere la o mică bancă, de unde a fost furată o mare cantitate de diamante...
Îl prinsese. Niciodată nu refuzase să cerceteze aşa ceva.
- Bancă, zici? mormăi detectivul îmbufnat, certându-se parcă cu el însuşi. Hmm! Nu spera prea mult, zise, trântind uşa în urma lui.
Inspectorul îşi freca bucuros mâinile. Ştia că odată ce reuşise să-i stârnească curiozitatea, cazul era ca şi rezolvat.
- Merge de fiecare dată!

DORU EMANUEL ICONAR: Dintre zile

sunt geamăn
înger modern
neatins de prezent
peţesc cuvinte
între prezent şi trecut
răscolindu-mă

DORU EMANUEL ICONAR: O singurătate pentru fiecare

despuiat de întrebări
tac şi privesc
reflectând la starea proprie
rătăciți
și tu și eu
în universuri paralele
între noi doar frigul
împletind cuvintelor
răsărituri însângerate

TEODOR DUME: Amnezie

poezie [ ]

nu-mi amintesc decât
o noapte tuciurie care
creştea mereu
oasele sclipeau între respiraţii
spaţiul îngust oprea timpul

şi orice amintire sfârşea într-o clipă
greu de descifrat

doar cerul ca o spirală
se rotea în jurul unui punct...

AUTOPORTRETE (fotografie)

TEODOR DUME: Moartea, un fluture alb

personale [ ] "moartea este tot ceea ce nu suntem noi", (Sorin Cerin)
Colecţia: texte filozofice

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea dimineaţă
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze dăruit
doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

"mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?

şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există",( Sorin Cerin)