aforisme-cugetări-proverbe

Aforisme, cugetari, maxime, reflectii

* Adevăr – minciună
* Admiraţie – invidie – linguşire
* Altruism – egoism
* Ambiţie, aspiraţie
* Amintire, nostalgie, melancolie – uitare
* Artă
* Atitudine, apreciere
* Avariţie – detaşare
* Bine – rău; bunătate – răutate
* Blândeţe – Mânie
* Bucurie, plăcere – durere, suferinţă
* Caracter
* Cinste, corectitudine
* Compensaţie
* Complex de inferioritate
* Conştiinţă – instinct
* Contemporaneitate
* Contrarii, contradicţii, contraste
* Convingere – constrângere
* Credinţă
* Critică
* Cultură, civilizaţie
* Cunoaştere – ignoranţă
* Cunoaşterea de sine
* Curaj, îndrăzneală, eroism, prudenţă – frică, spaimă, laşitate
* Curvie – feciorie
* Cuvânt – tăcere
* Datorie
* Desavârşire
* Deşertăciune
* Devotament
* Discernământ
* Discreţie – curiozitate – mărturisire
* Dorinţă
* Drept, dreptate, justiţie, putere
* Educaţie
* Experienţă
* Fericire – nefericire – nenorocire
* Filosofie
* Frumuseţe
* Generaţie
* Generozitate, dărnicie
* Glorie
* Greşală
* Hotărâre – îndoială
* Ideal
* Idee
* Identitate
* Iertare – răzbunare
* Imaginaţie, iluzie, vis
* Individualitate, personalitate – mediocritate
* Inteligenţă, gândire, raţiune, judecată, învăţătură, înţelepciune – prostie, nerozie
* Intenţie
* Interes
* Intransigenţă
* Istorie, tradiţie
* Iubire – ură – gelozie – indiferenţă
* Încredere în sine
* Îndemânare
* Înţelegere
* Lege
* Lenevie – osteneală
* Libertate – sclavie
* Mândrie – smerenie
* Merit
* Milă, compătimire
* Mânie
* Moderaţie – exagerare
* Modestie, mândrie – orgoliu, trufie, vanitate, îngâmfare
* Morală
* Mulţumire – nemulţumire
* Muncă, efort, creaţie, acţiune – lene
* Naivitate
* Nobleţe – josnicie
* Noroc – nenoroc
* Obiectivitate – subiectivitate
* Obisnuinţă, deprindere
* Om, omenire
* Opinie
* Optimism – Pesimism
* Pace – război
* Parvenire
* Pasiune
* Patrie, popor
* Pedeapsă
* Pocăinţă
* Prejudecată
* Prevedere
* Prietenie
* Primejdie, încercări
* Profunzime – aparenţă
* Putere – slăbiciune
* Răbdare, perseverenţă
* Recunoştinţă – ingratitudine
* Religie, superstiţie
* Renunţare, resemnare
* Respect, stimă – dispreţ, insultă, calomnie
* Retragere, împrăştiere, înstrăinare
* Ruşine
* Sacrificiu, jertfă
* Scop – mijloc
* Sensibilitate, emotivitate
* Sfat
* Sinceritate – ipocrizie
* Soartă, destin
* Speranţă, nădejde – desperare, deznădejde
* Spirit, ironie
* Stăpânire de sine
* Ştiinţă – ignoranţă
* Succes, victorie
* Suferinţă – răbdare
* Talent, geniu
* Timpul
* Tinereţe – bătrâneţe
* Umanitate, solidaritate, singurătate
* Universalitate
* Virtute – viciu, patimi
* Voinţă
* Vorbărie – tăcere

Adevăr – minciună

E absurd sa cauti a judeca adevarurile dupa lucrurile materiale ce se schimba intr-una si nu staruie nicidata in aceeasi stare; cand cauti adevarul, trebuie sa te bizui pe cele ce raman pururea aceleasi si nu sufera nici o schimbare (Aristotel)

Adevarul obiectiv exista independent de om si de omenire, in sensul ca el nu depinde de bunul plac al oamenilor (F. Bacon)

Adevarul este acelasi pe orice fata a lui (Seneca)

Prieteni, eu stiu ca vorbele pe care le voi spune sunt adevarate. Cu multa truda se gaseste adevarul si cu greu patrunde in suflet crezarea (Emedocles)

Noi nu stim nimic in realitate; caci adevarul e in abis (Democritus)

Daca voi spune adevarul, nu-ti voi face bucurie; iar daca iti voi face bucurie, nu voi spune adevarul (Agathon)

Limba care greseste spune adevarul (Menander)

Noi vrem sa gasim adevarul, nu sa convingem pe vreun adversar (Cicero)

Cand adevarul nu poate fi cercetat, neadevarul sporeste (Curtius)

Cei care nu iubesc adevarul isi iau ca pretext al contestarii lui multimea acelora care-l tagaduiesc. (Pascal)

Adevar dincolo de Pirinei, eroare dincolo (Pacal)

Nici contrazicerea nu e un semn de neadevar, nici lipsa de contrazicere nu e un semn de adevar (Pacal)

Adevarul este atat de intunecat in aceste timpuri si minciuna atat de fixata, incat n-am fi in stare sa cunoastem adevarul, daca nu l-am iubi. (Pacal)

Noi credem uneori ca lucrurile sunt adevarate, numai fiindca sunt spuse in mod elocvent. (Pacal)

Sa ne ferim a vesti adevaruri celor care nu sunt in stare sa-l asculte. (Rousseau)

Este iertat sa se spuna si o minciuna, cand e in joc viata (Pisander)

Ce-i drept, nu-i frumos sa spui minciuni; dar cand adevarul aduce primejdie cuiva, ii ieste iertat sa spuna si ce nu-i frumos. (Sofocle)

Minciuna are cate odata in ochii multimii o putere mai mare si mai convingatoare decat adevarul (Menander)

Durerea sileste si pe nevinovati sa minta (Syrus)

Mincinosul trebuie sa aiba memorie buna. (Quintilian)

Buna parte din vorbirea mestesugita consista in a stii cum sa minti. (Erasmus)

Nu-ti imbogatesti sufletul cu adevaruri marunte; cine si-ar face avere adunand praful de aur imprastiat pe pamant? (L. Blaga)

Exista o mare deosebire intre minciuna menita sa te apere pe tine si cea menita sa apere pe altcineva (H. Fielding)

Admiraţie – invidie – linguşire

Prea repede acordata, admiratia e un semn de slabiciune. (H. de Balzac)

Invidia dezleaga limbile, dupa cum admiratia le ameteste. (H. de Balzac)

Daca anumite laude ti se par prea mari, socoteste-le lingusitoare (Democrit)

Lauda nu e departe de admiratie, dar cea mai mare admiratie nu se manifesta prin cuvinte, ci prin tacere. (A. Gellius)

isi mai aduc aminte ca au fost tineri si cat le venea greu sa fie neprihaniti si cumpatati. Primul lucru ce li se intampla oamenilor dupa ce au renuntat la placeri, fie din bunavointa, fie din dezgust, fie din pricina dietei, e sa le osandeasca la altii … ; ne-ar placea ca un bun care nu mai exista pentru noi, sa nu mai existe nici pentru restul lumii; e o pornire de invidie (J. de La Bruyere)

Lingusitorii se pare, traiesc pe seama cui le da crezare (La Fontaine)

Lipsa de invidie e cel mai bun semn al unor inalte virtuti (La Rochefoucauld)

Nu lauzi de obicei decat pentru a fi laudat (La Rochefoucauld)

Lingusirea este o moneda falsa careia vanitate noastra ii acorda valoare de schimb.(La Rochefoucauld)

Altruism – egoism

Egoistul imparte cu altii numai grijile si supararile lui (H. de Balzac)

Dragostea abstracta pentru umanitate ascunde aproape intotdeauna o iubire egoista fata de tine insuti (F. Dostoievski)

Nici cei mai buni dintre oameni nu sunt scutiti de egoism (V. Hugo)

Raza de soare care te incalzeste pe tine nu ti-e imputinata prin faptul ca se incalzeste la ea si vecinul tau (Al. Vlahuta)

Ambiţie, aspiraţie

Orice ambitie are acest pacat: nu priveste in urma … placerea de a vedea in urma lui multi insi nu-i atat de mare ca durerea de a vedea pe vreunul inaintea lui (Seneca)

Amintire, nostalgie, melancolie – uitare

Stii prin ce a pedepsit Dumnezeu trufia omului? … Dandu-i amintirea (O. Desnsusianu – fiul)

Exita amintiri atat de dureroase, incat iti pricinuiesc o suferinta fizica. (F. Dostoievski)

Artă

Stilul arata omul (G. L. Buffon)

Atitudine, apreciere

Cand vezi lumia, te intrebi oare din cate scantei este alcatuita? (Ov. Densusianul – fiul)

Nu cauta sa mearga lumea dupa vointa ta, ci indreapta voia ta dupa mersul lumii. Si vei iesi bine. (Epictet)

Fixeaza-ti in minte (chiar de acum) o regula si un ideal de purtare, carora sa te conformezi riguros atat in singuratate cat si intre oameni. (Epictet)

Daca se vorbeste de rau despre tine si o fi adevarat, indreapta-te; daca sunt minciuni, razi. (Epictet)

Poarta-te ca si cum ai fi privit de toata lumea. (B. M. Garcian)

Avariţie – detaşare

Socoteşte bogăţia ultimul dintre bunuri; căci e cea mai nesigură din toate ce posedăm. (Alexis)

Eu duc cu mine tot ce am. (Bias)

Înţeleptul Bion spunea că patima îmbogăţirii este obârşia tuturor viciilor. (Bion)

Viaţa printre străini te învaţă cumpătarea, căci fiertura de orz şi culcuşul de paie sunt leacurile cele mai dulci împotriva foamei şi a oboselii. (Democrit)

Dorinţa de câştig care nu se satură niciodată este mai rea decât sărăcia cea mai mare, căci creşterea lăcomiei aduce creşterea nevoilor. – bogăţia şi sărăcia exprimă, deci, un raport, pe acela dintre nevoi şi împlinirea lor. Există, deci, bogaţi săraci şi săraci bogaţi. În acelaşi sens, caracteristic pentru morala antică: Sărăcie, bogăţie: cuvinte pentru lipsă şi abundenţă. Nu este bogat acel căruia îi lipseşte ceva şi nu este sărac acel căruia nu-i lipseşte nimic. Dacă nu doreşti mult, puţinul îţi va părea îmbelşugat. Dorinţele moderate fac sărăcia puternică precum e bogăţia. (Democrit)

Fericirea şi nefericirea sunt în suflet. (Democrit)

Dacă nu vei dori multe (lucruri), puţinul îţi va părea mult; căci o dorinţă moderată face sărăcia echivalentă cu bogăţia. (Democritus)

Speranţa unui câştig ruşinos este începutul pagubei. (Democritus)

Diogene spunea că sărăcia vine spontan în ajutorul filozofiei; căci, pe când aceasta încearcă să ne convingă prin vorbă, sărăcia ne constrânge prin fapte. (Diogenes Cynicus)

Nu spune niciodată despre ceva că l-ai pierdut, ci că l-ai dat înapoi. Ţi-a murit copilul? A fost dat înapoi. Ţi-a murit soţia? A fost dată înapoi. Ţi-a fost luat pământul? Şi acesta a fost dat înapoi. Da, dar cel care mi l-a luat este un om rău. Ce-ţi pasă prin cine ţi l-a cerut înapoi cel care ţi l-a dat? Cât timp ţi-l dă, ai grijă de el ca de lucrul altuia, cum fac călătorii într-un han. (Epictetus)

E greu să fii înţelept, când eşti bogat, sau bogat, când eşti înţelept. (Epictet)

Sărăcia, măsurată cu scopul vieţii propus de natură, este o mare bogăţie; bogăţia însă, când nu este limitată, este o mare sărăcie. (Epicur)

Nimic nu-i ajunge aceluia care consideră puţin ceea ce de fapt este suficient. (Epicur)

Ce este abundenţa? Un cuvânt şi nimic mai mult; înţeleptul se mulţumeşte doar cu strictul necesar. (Euripide)

Celor care vor multe le lipsesc multe; stă bine acela; căruia zeul i-a dat cu o mână econoamă ceea ce-i de-ajuns. (Horatius)

O bogăţie mare pentru om este să se mulţumească cu un trai cumpătat; căci niciodată nu lipseşte puţinul. (Lucretius)

Când vei dobândi câştig dintr-o afacere necinstită, să fii încredinţat că ai (luat) o arvună a nenorocirii. (Menander)

Bogăţia este un văl care ascunde multe plăgi. (Menandru)

Totdeauna bogăţia are multe necazuri: invidie, defăimare şi ură multă, neplăceri numeroase şi mii de neajunsuri, treburi multe şi strângere de lucruri necesare pentru trai. Şi-ndată după aceea iată că omul moare, lăsând altora averea sa pentru (a trăi) în lux. De aceea prefer să fiu sărac, să am cât trebuie, să duc o viaţă fără griji şi să n-am nici avere (dar) nici neplăceri. Căci tot omul sărac este scutit de mari rele. (Philemon)

Şi înţelepciunea este prinsă (în mrejele poftei) de câştig. (Pindarus)

Să ştim să ne mărginim ambiţiile: a tânji după ceea ce nu poate fi obţinut este o fatală nebunie. (Pindar)

Măreţia sufletească înseamnă dispreţuirea bunurilor lumeşti. (Plotin)

Măreţia sufletească dispreţuieşte bogăţiile. (Plutarh)

Dacă vei trăi în conformitate cu natura, nu vei fi niciodată sărac; dacă (însă vei trăi) în conformitate cu părerile, nu vei niciodată bogat. (Seneca)

Între acestea, drumul m-a învăţat cât de multe lucruri de prisos avem şi cât de uşor am putea lepăda prin judecată acele lucruri, pe care, dacă ni le ia vreodată necesitatea, nu simţim că ne-au fost luate. (Seneca)

Acoperişul de paie a adăpostit oameni liberi; sub marmură şi sub aur locuieşte robia. (Seneca)

Uitând de fragilitatea omenească să adun averi? pentru ce să mă ostenesc? Iată, această zi e ultima; să admitem că nu-i: (totuşi) e aproape de ultima! (Seneca)

Pentru mulţi faptul că adună avere nu înseamnă încetarea mizeriilor, ci numai schimbarea lor. (Seneca)

Acela se bucură cel mai mult de bogăţie, care se are nevoie cel mai puţin de ea. (Seneca)

Toate bunurile mele sunt cu mine. (Stilbon)

Lucrul dorit ne lipseşte; tânjim după el mai mult după oricare altul. Ne cade în mână vrem un altul. Şi setea noastră este mereu aceeaşi. (T. Lucretius Carus)

O, blestemată lăcomie de aur, la ce nu împingi tu pe muritori? (Vergilius)

Nu sunt oare zdrenţe pe drum? Nu mai oferă pomii hrană? Au secat pâraiele? Peşterile sunt închise? Oare Neînvinsul nu ajută pe cei care-l imploră? (Atunci) de ce se mai duc oameni în toată firea la cei orbiţi de îngâmfarea bogăţiei? (Bhagavata-Purana)

Neapărat părăseşte sau omul averea sau averea pe om. (Bohtlingk)

Chiar şi cei foarte învăţaţi, care au multă ştiinţă şi care decid în chestiuni dificile, suferă din pricina lăcomiei, care-i orbeşte. (Hitopadeca)

Averea pricinuieşte suferinţă la dobândirea ei, întristare în restrişte şi ameţeşte în prosperitate; cum poate averea să aducă bucurie? (Hitopadeca)

Zgârcenia, aroganţa şi mândria, frica şi neliniştea; înţelepţii ştiu că ele sunt rele omeneşti care provin din bogăţie. (Mahabharata)

Toate grânele pământului, tot aurul, toate turmele şi toate femeile nu sunt destule pentru unul singur. De aceea să lepădăm dorinţa. (Mahabharata)

Consideră totdeauna banii ca o pacoste; într-adevăr, nici cea mai mică bucurie nu provine de acolo. Cei care posedă bogăţii se tem şi de propriul lor fiu. (Mohamudgara)

Dăruirea, folosinţa şi pierderea sunt cele trei stări ale averii; cine nici nu dă, nici nu se foloseşte, aceluia îi rămâne starea a treia. (Pancatantra)

Cu necaz se dobândeşte averea şi cu necaz se păstrează. Cu necaz vine şi cu necaz se duce. Vai de avere, că este plină de mizerii! (Pancatantra)

Dacă oamenii sunt bogaţi prin averea îngropată în mijlocul casei, de ce să nu fim şi noi bogaţi prin acea avere? (Pancatantra)

Averea nu aduce noroc nici chiar celui care o doreşte în vederea faptelor bune. E mult mai bine să nu fie atins cineva de noroi, decât să se spele de el. (Pancatantra)

Forma supremă a sărăciei este dorinţa, nu puţinătatea averii. (Pancatantra)

Să-ţi clădeşti o altă colibă, una nouă, asta ţi-e dorinţa?… O colibă nouă nu-ţi va aduce decât o nouă amărăciune. (Psalmi budişti)

– Dacă dau, ce îmi mai rămâne de mâncat? – Egoismul acesta va face din tine un căpcăun. Dacă mănânc, ce îmi mai rămâne de dat? – Dărnicia aceasta va face din tine regele zeilor. (Santideva)

Lăcomia tuturor este paznicul cel mai vigilent împotriva lăcomiei unui singur ins. (Balzac)

Mulţumesc destinului că m-a făcut să mă nasc sărac. Sărăcia mi-a fost o prietenă binefăcătoare; m-a învăţat adevăratul preţ al bunurilor utile vieţii, pe care altfel nu l-aş fi cunoscut; scutindu-mă de apăsarea luxului, m-a consacrat artei şi frumuseţii; m-a păstrat cuminte şi curajos. (France)

Sărăcirea lor bruscă le-a deschis ochii pe care bogăţia îi ţinuse închişi. (Giovanni Boccacio)

Omul are nevoie de puţin pe lumea aceasta şi de acest puţin nu are nevoie multă vreme. (Goldsmith)

Când suntem tineri, adesea suntem săraci, sau încă n-am dobândit nimic; sau nu s-au ivit moşteniri; devenim bogaţi şi bătrâni în acelaşi timp: atât de rar pot oamenii să reunească toate avantajele; şi dacă unora li se întâmplă aceasta, nu-i nici un motiv să fie invidiaţi: (ei) au de ajuns de pierdut prin moarte, pentru a merita să fie compătimiţi. (La Bruyere)

Să nu invidiem la un anumit soi de oameni marea lor bogăţie: ei o au legată de sarcini care nu ne-ar conveni; pentru ca s-o dobândească, ei au pus în joc liniştea, sănătatea, onoarea şi conştiinţa lor: e prea scump şi nu-i nimic de câştigat dintr-un astfel de târg. (La Bruyere)

Banul duce la destrămarea imperiilor şi la prăbuşirea cetăţilor. (Miron Costin)

Cel care se satură de a fi sărac şi care dă ascultare dorinţei de îmbogăţire, începe de asemenea să se sature de a fi un om de treabă. (Oxenstierna)

Bogăţiile se dobândesc prin muncă, osteneală, înşelăciune, camătă şi prin mii de alte căi asemănătoare; şi posesiunea lor e inseparabilă de avariţie, teamă, nelinişte, robie, curse ale aproapelui şi, în fine, de o despărţire crudă în ceasul morţii. (Oxenstierna)

Kilon spunea că aurul se încearcă prin foc, iar omul prin aur. (Pascal)

Eu consider ca o nenorocire tot ce se dobândeşte cu trudă, se posedă tremurând şi se pierde cu durere. (Regnier)

Împarte toate cu fratele tău şi nu zice că sunt ale tale, căci dacă sunteţi părtaşi la cele nemuritoare, cu atât mai mult la cele muritoare. (Epistola către Diognet)

Spiritul egoist al comerţului nu cunoaşte hotare şi nu are vreo pasiune sau vreun principiu decât acela al câştigului. (Thomas Jefferson – preşedinte SUA 1743-1826)

Bine – rău; bunătate – răutate

O fiinta care si-a gresit menirea e o fiinta nenorocita, sufera, si din suferinta naste uneori rautatea. (H. de Balzac)

Un om adevarat face binele fara a se gandi la urmari (G. Calinescu)

Nu-i de ajuns sa faci binele, trebuie sa-l faci si bine (F. Dostoevski)

De dragul railor, si nu de ura oamenilor buni, sa fugi. (Epictet)

Fereste-te de rau, sau de nu te poti feri, infrunta-l barbateste. (N. Machiavelli)

Blândeţe – Mânie

Blândeţea cuvintelor rostite la timpul potrivit a câştigat acolo unde violenţa ar fi pierdut. (Apollonios din Rhodos)

Oricine poate fi mânios, căci e lucru uşor; dar să te mânii pe persoana indicată, în gradul potrivit, la timpul potrivit, pentru pricina potrivită şi în felul potrivit – aceasta nu se află în puterea oricui şi nici nu e uşor. (Aristotel)

Există două lucruri contrare deliberării înţelepte: graba şi mânia. (Diodorus din Atena)

Violenţa generează de obicei violenţă. (Eschil)

Cel ce loveşte va fi lovit, cel ce ucide va ispăşi. (Eschil)

Mânia este o scurtă nebunie. (Horatius)

Binefacerile înfăptuite fără întârziere sunt cele mai binevenite. Orice binefacere târzie devine inutilă şi nu-şi mai justifică numele. (Lucian)

Fii bun chiar cu un om răuvoitor; este preferabil să astupi botul câinelui cu o îmbucătură. (Muslah-al-Din Saadi)

Darurile cuceresc pe oameni şi pe zei. Până şi Jupiter este împăcat prin daruri. (Ovidius)

O dispoziţie sufletească bună într-o situaţie rea face ca răul să fie pe jumătate. (Plautus)

Armele stârnesc armele. (Plinius)

Dorinţa greu de înfrânat prin (însăşi) natura (ei) devine cu neputinţă de înfrânat, când mai e susţinută şi de bogăţie. (Plutarchus)

La mânie nimic nu este mai potrivit ca tăcerea. (Sapho)

Adesea ceea ce se dă este neînsemnat, (dar) ceea ce rezultă de acolo este mare. (Seneca)

El nu ia totul în rău, nici nu caută pe cine să învinuiască de o întâmplare şi greşelile oamenilor le atribuie mai degrabă soartei. Nu răstălmăceşte vorbele nici privirile: tot ce se întâmplă, el atenuează, dându-i o interpretare binevoitoare. (Seneca)

Cel mai puternic leac împotriva mâniei este amânarea. (Seneca)

Când se poate apela la violenţă, nu mai e nevoie de nici un proces. (Thucydide)

Cei care distrug fericirea altora în folosul propriu sunt diavoli în chip de om; dar cei care distrug fără folos fericirea altora nu mai ştim cum să-i numim. (Bhartrhari)

Cine nu rosteşte vorbe de ocară, nici nu pune pe altul să spună, cine, atunci când e lovit nu loveşte la rândul său, nici nu pune să lovească, cine nu vrea să ucidă chiar şi pe un ticălos, pe acela îl doresc zeii să vină la ei. (Bohtlingk)

Şi unui duşman, când vine în casă, trebuie să i se dea ospitalitatea obişnuită; copacul nu refuză umbra sa nici celui care vine să-l taie. (Hitopadeca)

Cei buni au milă chiar şi de fiinţele rele; luna nu-şi opreşte lumina (nici chiar) în casa unui paria. (Hitopadeca)

Lumea aceasta aparţine celor blânzi şi celor blânzi le aparţine (şi) lumea cealaltă. (Mahabharata)

Priveşte pe fiecare în tine şi pe tine în fiecare, şi încetează de a vedea (pretutindeni) deosebire! (Mohamudgara)

Cine-şi biruie mânia, acela biruie întreaga lume. (Somadeva)

Cel care se-ntristează când vede fiinţe întristate, sau se bucură la vederea unor fiinţe vesele, acela cunoaşte legea supremă. (Vikramacarita)

Există vreo regulă care poate să te conducă întreaga viaţă? Să iubeşti: ceea ce nu vrei să ţi se întâmple ţie, să nu faci altuia. (Confucius)

Când te răzbuni, te comporţi ca un om care muşcă un câine doar pentru că şi câinele l-a muşcat pe el. (Austin O’Malley)

Cele mai multe rele nu vin de pe afară, / Nu le aduc străinii, ci ni le face toate / Un pământean d-ai noştri , o rudă sau un frate. (Alexandrescu)

Mânia este, fără îndoială un fel de înjosire, după cum apare limpede în slăbiciunea acelora la care domină: copii, femei, bătrâni, bolnavi. (Bacon)

Cel ce se străduie să se răzbune îşi păstrează rănile deschise. (Bacon)

Răzbunându-te, te faci egalul adversarului; iertându-l, te arăţi superior lui. (Fr. Bacon)

De la învinuire la dorinţa de răzbunare nu este decât un pas. (Balzac)

Ura nu calculează, nu cugetă niciodată şi refuză să vorbească limba raţiunii. (Balzac)

Niciodată nu trebuie să te baţi cu un porc în groapa cu nămol; te murdăreşti şi, chiar dacă învingi n-ai nici o satisfacţie pentru că lui îi place. (Cyrus Ching)

Nici un om nu poate transforma un tigru într-un pisoi zdobindu-l. Concilierea nu se realizează cu duritate. Nu poţi ajunge la o cale raţională cu o bombă incendiară. (Franklin Delano Roosvelt, preşedinte SUA, 1882-1945)

Cine nu iubeşte pe nimeni este nevoit să înveţe să linguşească. – avem nevoie de iubire în viaţă sau cel puţin de aparenţa ei. (Goethe)

Marea este la fel de adâncă pe vreme calmă, ca şi pe furtună. (John Donne)

Cel ce-a învins prin forţă/ şi-a învins duşmanul doar pe jumătate. (John Milton)

Războiul este o confruntare care constă în a determina valoarea forţelor morale şi fizice cu ajutorul acestora din urmă. (Karl von Clausewitz)

Nu întuneca cerul altora cu supărarea ta. (N. Iorga)

Când urăşti pe cineva este ca şi cum ai înghiţi otravă ca să-ţi moară duşmanul. (Malachy McCourt)

Mânia este ca focul: nu se poate stinge decât atunci când e scânteie. După aceea e târziu. (Papini)

O diplomaţie adâncă trebuie adesea să ia înfăţişarea celei mai extreme simplităţi, după cum uneori curajul se înfăţişează sub aparenţa unei timidităţi modeste. (Scott)

A înţelege tot, înseamnă a ierta tot. (Stael)

Fiecare lucru are două toarte: una prin care este uşor de purtat, alta prin care este greu de purtat. Dacă fratele tău îţi face nedreptate, nu considera în acest caz că te-a nedreptăţit, căci aceasta este toarta prin care lucrul este greu de susţinut. Mai degrabă gândeşte că-ţi este frate, că aţi fost crescuţi împreună; astfel vei apuca răul de toarta de care poate fi uşor de purtat. (Epictet)

Bucurie, plăcere – durere, suferinţă

Noi ne calauzim faptele, unii mai mult, altii mai putin, prin placere si durere. (Aristotel)

Frica de durere duce la renuntare, care tot una cu refuzul de-a trai. (G. Calinescu)

Bucuriile premature ne impiedica sa ne realizam. (G. Calinescu)

Putina durere este ca un toxic ce imunizeaza organismul impotrriza otravirii. (G. Calinescu)

Odata cu satisfacerea, moare si amihntirile placerii (Cicero)

Caracter

A ramane om, cand exemplu te ispiteste si-ti aduce stirbiri, e o frumusete. (T. Arghezi)

Un barbat este cu adevarat tare numai cand isi marturiseste slabiciunea. (H de Balzac)

Caracterul fara intelepciune poate mult, dar inteligenta fara caracter nu valoreaza nimic. (Cicero)

Caracterul omului e destinul sau. (Heraclit)

Cinste, corectitudine

Nu sta departe de nevinovatie cel ce si-a marturisit pacatul cu sinceritate (Aristotel)

A fi simplu dar cinstit e mai pretios decat a fi genial dar necinstit (Balzac)

Omul cinstit isi face o lege din a-si respecta promisiunile, chiar si in lucrurile cele mai mici (Blanchard)

Omul cinstit este acela care este de folos altora cat poate, care nu face rau nimanui, in afara de legitima aparare. (Cicero)
Compensaţie

Ne atrage tocmai ce ne lipseste (V.Hugo)

In lume totul trebuie platit. (A. Huxley)

Complex de inferioritate

Orice-ti iarta cineva numai un singur lucru nu: sa fii mai mare decat dansul. (N. Iorga)

Conştiinţă – instinct

Constiinta noastrae un judecator care nu da gres atat timp cat nu am ucis-o inca. (Balzac)

De un lucru nu va puteti lepada: de voi insiva. (N. Iorga)

Faptul ca nu gaseste indurare in proprii sai ochi este cea dintai pedeapsa pentru un vinovat. (D. I. Juvenal)

Avea cu dansul un vajnic luptator: constiinta. (J. Milton)

Vreau sa traiesc cu regretele mele, nu cu remuscarile mele. (J. Renard)

Contemporaneitate

Elogiul contemporanilor nostri nu-i niciodata curat. Curat e doar al posteritatii. (D. Diderot)

Contrarii, contradicţii, contraste

Un idealis, atunci cand se izbeste de realitate, e totdeauna mai inclinat decat oricine sa creada ca orice ticalosie e posibila. (F. Dostoevski)

Convingere – constrângere

A face prozeliti este dorinta naturala a fiecarui om. (Goethe)

Nimeni nu-si da osteneala sa convinga, atunci cand poate sa porunceasca (Cl. A. Helvetius)

Este usor sa-i convingi pe oameni de un lucru, dar e greu sa-i facisa fie fermi in aceasta convingere. (N. Machiavelli)

Credinţă

Tocmai când un şarpe pierduse orice speranţă, istovit de foame şi înghemuit într-un coş, un şoarece, făcând o gaură în timpul nopţii, căzu singur în gura aceluia. Sătul cu carnea lui, şarpele ieşi îndată pe această cale. Fiţi liniştiţi! Destinul este cauza prosperităţii şi a declinului oamenilor. (Bhartrhari)

La început a existat fiinţa, unică, fără (vreo) a doua entitate; unii spun că la început ar fi existat nefiinţa, unică, fără (vreo) a doua (entitate), şi că din această nefiinţă s-ar fi născut fiinţa. Dar cum ar fi posibil aşa ceva? Cum s-ar putea naşte fiinţa din nefiinţă. Fiinţa (este aceea care) a existat la început, unică şi fără (vreo) a doua entitate. (Chandogya – Upanişad)

În tulburarea ei hulubiţa grăieşte către iubitul ei: “Soţul meu, s-a sfârşit cu noi. Jos stă un vânător cu arc şi săgeată ascuţită în mână; în jurul nostru dă târcoale un şoim”. Aşa şi era. Dar un şarpe muşcă pe vânător şi acesta nimeri cu săgeata şoimul. Amândoi porniră iute spre lăcaşul lui Yama. Ciudat este mersul destinului! (Cukla Bhudeva)

(El este) înţelept, atotcuprinzător, Cel ce există prin sine Însuşi. (Ica-Upanişad)

El este mare, divin, cu neputinţă de închipuit, mai subtil decât ceea ce-i subtil; El se află infinit de departe şi aici aproape (în corp); El sălăşluieşte; pentru cei care îl contemplă aici, în cavitatea inimii. (Mundaka-Upaişad)

Cel care cunoaşte pe Brahma suprem… trece dincolo de întristare şi păcat şi liberat de legăturile inimii devine nemuritor. (Mundaka-Upanişad)

Şi fără pază stă cel păzit de soartă; şi cel bine păzit piere, dacă-l loveşte soarta; trăieşte şi cel nenorocit şi părăsit într-o pădure; şi piere în casă chiar cel bine ferit. (Pancatantra)

După cum aurul cel galben se cunoaşte în foc, tot aşa credinţa trebuie văzută în vremuri grele. (Ovidius)

Că există zei deducem, între altele, şi din faptul că în toţi este o părere înnăscută privitoare la zei; şi nu se află vreun neam atât de în afara legilor şi a civilizaţiei, care să nu creadă în zei. (Seneca)

Cine zice îndoială zice neputinţă. (Balzac)

Sunt lucruri în care trebuie să crezi pentru a le putea vedea. (Cervantes)

Minunea este copilul cel mai drag al credinţei. (Goethe)

Gânditorii materialişti au atribuit mecanismului orb evoluţiei mai multe miracole, coincidenţe improbabile şi minuni, decât i-au atribuit vreodată lui Dumnezeu toţi teologii din lume. (Isaac Bashevis Singe)

Credinţele şi hotărârile se macină dacă le cântăreşti mult. (L. Rebreanu)

Închide-ţi o plantă la întuneric şi veţi vedea ce monstru diform se va produce din pricina setei sale de lumină. Oare viaţa omenească nu produce şi ea astfel de monstruozităţi în tendinţa sa spre lumină?… (Lucian Blaga)

O minune: puterea atât de fragedă a mugurului proaspăt învinge şi sparge scoarţa cea mai tare şi mai dură a unui arbore. (Lucian Blaga)

Crezul zilelor noastre nu mai începe cu conştientul „cred”, nici cu scepticul „nu cred”, ci cu tragicul „vreau să cred”. (Lucian Blaga)

Privesc cum o plantă se întinde din întunericul unei pivniţe spre lumină. Fiecare fibră i se îndoaie spre razele de soare. Nu poate trăi fără de lumină, şi totuşi planta nu simte şi nici nu vede lumina. Oare, sufletul nostru nu creşte şi nu se-ntinde şi el spre-o lumină pe care n-o simţim şi n-o vedem?… (Lucian Blaga)

Iisus: fariseii l-au răstignit numai o dată; creştinii de nenumărate ori. (Lucian Blaga)

Pentru cei mai mulţi oameni, „misteriosul” devine „natural”, nu fiindcă parvin să-l înţeleagă, ci fiindcă se obişnuiesc cu el. (Lucian Blaga)

A avea încredere este o dovadă de curaj, a fi credincios este un semn al forţei. (Marie von Ebner-Eschenbach)

Idealul este în sine o realitate în devenire. (N. Titulescu)

Critică

A descoperi lipsurile nu este suficient, daca nu propui si mijloace de indreptare (Goethe)

Cultură, civilizaţie

Putine carti, multa maculatura. (Bătăiosu M.)

Cartile sunt prieteni reci, dar siguri. (V. Hugo)

Cartile … prieteniu buni si credinciosi. (J. Jaures)

Cultura este ceea ce retii dupa ce ai uitat ce ai invatat. (Saint Marc Girardin)

Bagajul de cunostinte devine cultura decat atunci cand iti da aripi sa te inalti spre Cer, in sens contrar, el e doar un balast ce te trage spre haul cel mai adanc. (Bătăiosu M.)

Cunoaştere – ignoranţă

Elocinţa înseamnă susţinerea unei idei în forma cea mai concisă. (’Abn al-Hamid Ibn Yahya)

Cel fără minte se mărgineşte la propria lui judecată şi se uită adesea în spate să vadă dacă este admirat. (Al-Ibchichi)

Aristotel spunea că acei care caută să demonstreze lucruri evidente fac la fel ca acei care vor numaidecât să arate soarele cu lampa. (Aristoteles)

Esop spunea că atunci va fi rău pentru toţi, când toţi vor practica totul. (Aeschines)

Vei cunoaşte bătrân fiind, cât este de greu să înveţi la această vârstă, când se cere să fii înţelept. (Aeschylus)

E frumos să înveţe lucruri înţelepte şi un bătrân. (Aeschylus)

Cele nevăzute se pot vedea prin cele văzute. (Anaxogaras)

Ceea ce avem de învăţat să facem; învăţăm făcând. (Aristotel)

Fii stăpân pe subiect; cuvintele vor urma (de la sine). (Cato)

Adesea în calea celor care vor să înveţe stă autoritatea celor care predau. (Cicero)

Când cunoaştem natura tuturor lucrurilor, suntem liberaţi de superstiţie şi de frica morţii, nu ne tulbură neştiinţa, din care provin adesea spaime grozave; în sfârşit vom fi şi mai morali, când vom cunoaşte ce cere natura. (Cicero)

Filozofia este medicina sufletului. (Cicero)

Să ştiţi că, dacă nu este vindecat sufletul, ceea ce nu se poate face fără filozofie, suferinţele nu vor avea sfârşit. (Cicero)

După cum, dacă cineva, care s-ar da drept literat, ar vorbi incorect, sau dacă acel care ar vrea să treacă drept cântăreţ ar cânta fals, s-ar face de ruşine, mai ales prin faptul că greşeşte tocmai acolo unde pretinde că-i cunoscător, tot astfel un filozof care greşeşte în felul său de viaţă se face de ocară tocmai prin faptul că se poticneşte în rolul în care vrea să fie învăţător, şi pretinzând că cunoaşte ştiinţa vieţii greşeşte în viaţă. (Cicero)

După cum un ogor oricât de fertil, nu poate da roadă, dacă nu e cultivat, tot astfel şi sufletul fără învăţătură. (Cicero)

Noi vrem să găsim adevărul, nu să convingem vreun adversar. (Cicero)

În primul rând este propriu omului căutarea şi cercetarea adevărului. (Cicero)

Fără a cunoaşte puterea cuvintelor este imposibil să cunoşti oamenii. (Confucius)

Demetrius din Phalerae îl sfătuia pe regele Ptolemeu să-şi procure scrierile privitoare la domnie şi conducere şi să le citească; căci ceea ce nu îndrăznesc să sfătuiască prietenii, stă scris în cărţi. (Demetrius Phalereus)

Există, fără îndoială, tineri cu judecată şi bătrâni fără minte; căci nu timpul (ne) învaţă să gândim, ci o educaţie timpurie şi predispoziţia. (Democritus)

Medicina vindecă bolile corpului, iar filozofia liberează sufletul de patimi. (Democritus)

Cei fără minte se iau după câştigurile (separate ale) norocului, pe când cei care ştiu (ce înseamnă) astfel de câştiguri, se iau după filozofie. (Democritus)

După ce Democrit critică percepţiile simţurilor, spunând: “Culoarea este aparentă convenţională, dulcele este aparent, amarul este aparent; în realitate nu există decât atomi şi vid”, el pune simţurile să vorbească astfel către inteligenţă: “Sărmană minte, tu primeşti dovezile de la noi şi vrei să ne birui? Biruinţa ta este o înfrângere”. (Democritus)

Din înţelepciune provin trei lucruri: gândire justă, vorbire fără greş şi acţiune dreaptă. (Democritus)

Neghiobii îşi formează viaţa prin darurile întâmplării, cunoscătorii prin acele ale înţelepciunii. – nu te rezema de umbre, pune la baza vieţii tale cunoaşterea! (Democritus)

Pentru cei fără minte este mai bine să fie conduşi decât să conducă. (Democritus)

Ferice de acela care şi-a dobândit o comoară de gânduri divine! (Empedocles)

Nu este admisibil ca omul cât este tânăr să ezite să studieze filozofia, iar când a îmbătrânit să se considere destul de obosit ca să se mai poată ocupa de acest studiu, căci nu este nimeni prematur sau prea matur pentru îngrijirea sănătăţii sufletului său. (Epicur)

Cel ce spune că timpul îndeletnicirii cu filosofia n-a sosit încă sau că a trecut este asemenea unuia care ar spune că timpul fericirii nu-i încă sosit sau că s-a dus; de aceea amândoi, şi tânărul şi bătrânul trebuie să caute înţelepciunea, cel de-al doilea pentru ca, înaintând în bătrâneţe să se simtă tânăr graţie amintirii celor trecute, iar primul ca să fie tânăr şi bătrân în acelaşi timp prin lipsa de teamă faţă de cele ce vor veni. (Epicur)

Învăţătura este ca aurul – are preţ oriunde. (Epictet)

Adevărata înţelepciune constă în a nu părea înţelept. (Eschil)

Mintea omenească face să fie bine conduse cetăţile şi casele, iar în război are mare putere. Căci un singur gând înţelept biruie multe mâini, pe când prostia bazată pe mulţime este un mare rău. (Euripides)

Fiecare zi ne învaţă ceva nou. (Euripides)

Nu mai simt altă plăcere decât de a învăţa. (Fr. Petrarca)

Erudiţia nu ne învaţă să avem minte. (Heraclitus)

Cultura multilaterală nu te învaţă şi înţelepciunea. (Heraclit din Efes)

Îţi pierzi timpul cultivând cuvintele. (Hesiod)

Acum copile, soarbe cu sufletul curat cuvintele; acum oferă-te celor mai buni (ca tine): Vasul nou va păstra mult timp mirosul de care a fost pătruns pentru întâia oară. (Horatius)

Incultul ce vrea să înveţe seamănă cu savantul, savantul ce vorbeşte fără discernământ seamănă cu un incult. (Ibn abi talib ’Ali)

După cum medicii au la îndemână instrumentele şi cuţitele pentru intervenţii urgente, tot astfel şi tu să ai pregătite preceptele, ca să cunoşti cele divine şi cele umane şi ca să faci orice lucru, fie cât de mic, cu gândul la legătura dintre amândouă. (Marcus Aurelius)

Sunt oameni pe care-i socotesc nevrednici a-mi primi învăţătura şi pe care refuz să-i învăţ şi tocmai prin aceasta le dau învăţătură, fără nici un efort din partea mea. (Meng Tseu)

Regii au mai multă nevoie de sfatul înţelepţilor decât au aceştia de favoarea regilor. (Muslah-al-Din Saadi)

Fiecare îşi iubeşte ocupaţia şi-i place să-şi întrebuinţeze timpul cu îndeletnicirea cu care s-a deprins. (Ovidius)

Elocinţă, tu care ştii să înduioşezi inimile şi să cucereşti lumea! (Pacuvius)

Cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor. (Platon)

Nu de vorbele celor mulţi trebuie să ţinem seama, ci de judecata celui care cunoaşte purul adevăr. (Platon)

Toate se realizează în număr mai mare, mai bine şi mai uşor, când cineva face un singur lucru, după aptitudinea sa şi la timpul său, lăsând la o parte celelalte. (Plato)

E cu neputinţă ca unul singur să exercite bine multe îndeletniciri. (Plato)

Fiecare poate exercita bine numai o singură îndeletnicire şi nu mai multe; căci dacă ar face aceasta, apucându-se de multe lucruri, el n-ar izbuti să se distingă în nimic. (Plato)

Dacă nu vor domni filozofii în cetăţi, sau dacă cei ce se numesc astăzi regi şi stăpânitori nu vor fi filozofi cu adevărat şi-n mod adecvat, şi dacă nu vor coincide puterea politică şi filozofia… nu există încetare a mizeriei pentru state, şi socot că nici pentru neamul omenesc. (Plato)

Tânărul nu-i în stare să judece ce e alegoric şi ce nu, ci orice părere primeşte el, îi va rămâne neştearsă şi neschimbată. De aceea, fără îndoială, trebuie făcut tot posibilul ca ceea ce aud (tinerii) pentru întâia oară, să fie expus cât mai frumos şi să se refere la virtute. (Plato)

Mult, dar nu multe. – Pliniu precizează că pentru formarea spiritului este recomandată multă lectură , dar nu lectura risipită a tot felul de cărţi. (Plinius Minor)

De vreme ce sufletul nostru are din natură dorinţa de a învăţa şi de a privi, nu este oare logic să dezaprobăm pe acei care întrebuinţează rău această tendinţă pentru audiţii şi spectacole fără nici o valoare, şi neglijează pe cele frumoase şi utile? (Plutarchus)

Învăţătura cere înzestrare şi exerciţiu. Profesorii au adeseori prilejul să observe printre elevii lor naturi mai mult sau mai puţin înzestrate pentru învăţătură. Totuşi înzestrarea, talentul nu se dezvoltă decât prin exercitarea lui căci , observă Protagora : Arta nu este nimic fără studiu şi nici studiul fără artă. Studiul însuşi presupune deprinderi formate de timpuriu, după cum observă Protagora: Din tinereţe trebuie să începi a învăţa. (Protagoras)

După cum nu este de nici un folos medicina, dacă nu alungă boala din corp, tot aşa nu e de nici un folos filozofia, dacă nu alungă răul din suflet. (Pythagoras)

Măcar de-am şti ce e la îndemâna noastră. Nu ne interesează ce este dincolo de noi. (Romanos Melodul)

După cum învăţământul elementar, prin care copiii învaţă a scrie şi a citi, nu-i învaţă ştiinţa şi literatura, ci numai îi pregăteşte pentru a şi le însuşi mai târziu, tot astfel ştiinţa şi literatura nu duc sufletul la virtute ci numai îl pregătesc. (Seneca)

Remediile sufletului au fost descoperite de cei vechi. Dar cum să fie întrebuinţate şi când, aceasta este sarcina noastră de a căuta. (Seneca)

Tot ce-i salutar trebuie gândit şi meditat des, ca să nu ne fie numai cunoscut, dar şi la îndemână. (Seneca)

O parte a virtuţii constă în învăţătură, alta în exerciţiu; trebuie de o parte să înveţi, pe de alta să întăreşti prin practică ce ai învăţat. (Seneca)

Ce nebunie este să înveţi lucruri de prisos, când este atâta lipsă de timp? (Seneca)

Ca să ai parte de adevărata libertate, trebuie să fii sclavul filozofiei. (Seneca)

Lungă-i calea prin precepte, scurtă şi bună prin exemple. (Seneca)

Trebuie să îndrumăm viaţa noastră cu exemple ilustre. (Seneca)

Vezi ca nu cumva cititul multor autori şi a tot felul de cărţi să aibă ceva nehotărât şi nestabil. (Seneca)

Trebuie să imităm albinele şi să separăm tot ce am adunat din lectura (noastră) variată. (Seneca)

Tot ce citim, să nu lăsăm să rămână întocmai, ca să nu fie străin ci să asimilăm cele citite; altfel vor intra în memorie, (dar) nu în minte. (Seneca)

Eu arăt altora calea cea dreaptă, pe care am cunoscut-o târziu, când eram obosit de rătăcire. (Seneca)

Pentru noi este un argument al adevărului atunci când toţi au aceiaşi părere despre un lucru. (Seneca)

Nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare. (Seneca)

Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea. (Sophocles)

Prudenţa în acţiune depinde de cunoaşterea situaţiei. (Sophocles)

Înţelept e acela care ştie din experienţa altuia. (Syrus)

Mai bine să nu ştii un lucru, decât să-l înveţi prost. (Syrus)

Socrate spunea că cei care ştiu ce este fiecare lucru, sunt în stare să explice şi celorlalţi; pe când cei care nu ştiu, e firesc să se înşele şi pe ei şi să înşele şi pe alţii. (Xenophon)

E riscant ca cineva să spună sau să facă ceea ce nu ştie. (Xenophon)

Desfăşurând comorile înţelepţilor din vechime, pe care ni le-au lăsat scrise în cărţi, le parcurg împreună cu prietenii (mei), şi când vedem ceva bun, alegem şi socotim ca un mare câştig, când putem fi de folos unul altuia. (Xenophon)

În orice acţiune oamenii vor să asculte cel mai mult de acei pe care-i socotesc ca cei mai destoinici. (Xenophon)

Învăţaţi şi de la predecesori; căci aceasta este cea mai bună învăţătură. (Xenophon)

A întreba înseamnă a te instrui. (Xenofon)

Datorită priceperii, seriozităţii, stăpânirii de sine şi cumpătării sale, omul deştept îşi creează o insulă pe care nici un val nu o va acoperi. (Aprama devarga)

Uşor îl câştigi pe cel neştiutor; şi mai uşor este câştigat cel care are judecată. Dar pe semidoctul cu o fărâmă de ştiinţă nici Brahma nu-l poate mulţumi. (Bharthari)

Învăţătura e o perlă, o avere mare, pe care rudele n-o pot împărţi între ele, nici hoţii fura, şi care nu se împuţinează prin dăruire. (Bhavabhuti)

Cel iscusit să scoată esenţialul şi din cărţile cele mici şi din cele mari, ca albina din flori. (Bohtlingk)

După cum o pasăre legată de o sfoară, după ce a zburat în toate părţile şi nu poate găsi nicăieri un loc unde să se aşeze; se îndreaptă spre locul de care-i legată, tot astfel mintea, după ce zboară în toate părţile, în cele din urmă îşi găseşte refugiu în suflet, căci mintea este legată de suflet. (Chandogya-Upanişad)

Cei care se adâncesc în Brahma îşi pun următoarele întrebări: “Este Brahma cauza (acestui Univers)? De unde ne-am ivit? Prin cine trăim? Unde vom fi? Cine ne conduce în fericire şi-n restrişte?” (Cvetacvatara-Upanişad)

El e începutul, cauza unirii (corpului cu sufletul), dincolo de întreitul timp şi independent de acesta. Pe zeul acesta vrednic de slavă, cu toate înfăţişările, care este originea a tot ce există şi care stă în inimă, îl adoră (înţeleptul). (Cvetacvatara-Upanişad)

Din faptul că un om rău citeşte cărţile de legi sau studiază Vedele încă nu rezultă nimic; caracterul predomină aici. (Hitopadeca)

Nu este consiliu acela în care nu se află bătrâni. (Hitopadeca)

Duşmancă este mama, vrăjmaş este tatăl, al cărui copil nu este dat la învăţătură. (Hitopadeca)

E greu să te cunoşti atât de bine, încât să poţi spune că eşti capabil sau nu de ceva. Însă cine posedă o astfel de ştiinţă, acela nu-şi pierde cumpătul nici când este la strâmtoare. (Hitopadeca)

Cei care cultivă neştiinţa intră în întunericul orb. Într-unul şi mai mare cei care sunt mulţumiţi cu ştiinţa lor. (Ica-Upanişad)

Arta învăţătorului atinge un grad şi mai înalt când este încredinţată unui discipol eminent. (Kalidasa)

Sufletul, mai subtil decât ceea ce-i subtil şi mai mare decât ceea ce-i mare, este aşezat în cavitatea inimii fiecărei fiinţe. Cine-i liberat de dorinţe, acela, lipsit de întristare, priveşte prin favoarea Creatorului această măreţie a sufletului. (Katha-Upanişad)

Cine nu-l cunoaşte, acela îl cunoaşte; cine îl cunoaşte, acela nu-l cunoaşte. El nu este înţeles de cei care-l înţeleg; el este înţeles de cei care nu-l înţeleg. (Kena-Upanişad)

Ştiinţa sufletului este ştiinţa supremă. (Mahabharata)

Fără a fi întrebat, nu spune nimănui nimic, nici când întreabă în mod nepotrivit; cel cu minte, chiar când ştie, să se poarte în lume ca şi când ar fi mut. (Manu)

Cel care nu-şi părăseşte casa spre a vedea întreg pământul plin de minunăţii, acela-i (ca) o broască într-o fântână. (Pancatantra)

Atâta timp cât omul nu cutreieră pământul dintr-o ţară în alta, el nu dobândeşte temeinic nici învăţătură nici averea nici vreo meserie.(Pancatantra)

Înţelepţii nu deplâng ceea ce s-a pierdut, ceea ce a murit şi ceea ce a trecut; căci aceasta este, după cât se spune, deosebirea dintre înţelepţi şi nebuni. (Pancatantra)

La cei înţelepţi bătrâneţea se iveşte mai întâi la minte, apoi în corp; pe când la cei neînţelepţi ea se iveşte în corp, dar niciodată la minte. (Pancatantra)

Cum dispare frumuseţea iernii, când este lovită de vântul primăverii, aşa scade zi cu zi inteligenţa celor dotaţi din cauza grijilor pentru familia împovărătoare. (Pancatantra)

Cunoaşterea călăuzeşte spre unitate aşa cum ignoranţa duce la diversitate. (Ramakrishna)

Fără cunoaştere nu este (cu putinţă) libertatea nici chiar prin sute de asceze. (Somadeva)

Cel care se pricepe nu vorbeşte; stăpânind erudiţia, el tace. (Lao Tzî)

Cei plini de pofte şi de ură nu vor cunoaşte niciodată adevărul. (Vinayapitaka)

Înţelepciunea înseamnă cunoaşterea bazată pe discernământ, îmbinată cu o gândire vrednică de laudă. (Visudhi-Magga)

Învăţând pe alţii te instruieşti, povestind observi, afirmând examinezi, arătând priveşti, scriind gândeşti, pompând îţi aduci apa în fântâna ta. – Dezvoltarea maximei antice: Învăţând înveţi, în sensul modern că activitatea socială dezvoltă toate funcţiile intelectuale ale omului. (Amiel)

Unui om deştept îi place să înveţe. Unui prost, să înveţe pe alţii. (A. P. Cehov)

Ştiinţa însăşi e putere. (Bacon)

Totul se înlănţuie în lumea reală. Orice mişcare corespunde unei cauze, orice cauză se leagă de ansamblu; prin urmare, ansamblul este reprezentat în cea mai mică mişcare. (Balzac)

A recunoaşte nu înseamnă a te supune? (Balzac)

Toate minţile mărginite au obiceiul de a nu ieşi din cercul întâmplărilor şi de a nu le căuta cauza. Pentru greşelile lor le place să-i găsească vinovaţi pe alţii. (Balzac)

Dacă în orice împrejurare omul nu se învârte în jurul lucrurilor sau a ideilor pentru a le cerceta sub toate aspectele, omul acela este un neisprăvit şi un molâu, prin urmare în primejdie de a pieri. (Balzac)

Înţelepciunea vine odată cu învăţătura. (Balzac)

Toţi cei ce ştiu puţin vor să arate pretutindeni ceea ce ştiu. (Benito Jeronimo Feijoo)

Din nimic nu poţi să scoţi nimic/ noul vine din ce-i vechi/ dar nu e mai puţin nou. (Bertold Brecht)

Cei ce topesc multe lumânări în citirea cărţilor, tocesc şi vederea ochilor trupului; dar cei ce n-au căutat niciodată pe slove, măcar că şi-au păzit mai ascuţită vederea ochilor, însă neştiinţa i-a vârât în întuneric şi în tartarul necunoştinţei. (Cantemir)

Semnul înţelepciunii este ca din cele văzute sau auzite a adulmeca pe cele nevăzute şi neauzite, şi a socoti cele viitoare din cele trecute. (Cantemir)

Cine are idei limpezi le transmite uşor celorlalţi. (C. A. Helvetius)

Nu împiedică nimic ca cineva să fie cu ştiinţă de carte şi să posede toată învăţătura şi (totuşi) să fie beţiv, necumpătat, avar, nedrept, trădător şi, în sfârşit, fără minte. (Cebes)

Este o minune să se nimerească leacul pentru un rău a cărui cauză nu se cunoaşte. (Cervantes)

Vrei să înveţi ştiinţele cu uşurinţă? Începe prin a-ţi învăţa limba. – cultura lingvistică şi literară este temelia culturii. (Condillac)

Lectura cărţilor de valoare este conversaţia cu cei mai de seamă oameni ai secolelor trecute. (Descartes)

Când am avut câţiva bănuţi mi-am cumpărat cărţi, iar dacă mi-a mai rămas ceva, mi-am luat hrană şi îmbrăcăminte. (Desiderius Erasmus)

Gânditorul este un om care vede acolo unde ceilalţi nu văd. (Dimuet)

Vai de acela care vrea să-i înveţe pe oameni mai iute decât pot învăţa. (Durant)

A învăţa numai, fără a judeca, nu te duce la nimic; adunarea de cunoştinţe nu trebuie să aibă decât un singur scop: să ne înveţe cum să ne judecăm pe noi înşine. (E. Knight)

Cunoaşterea este antidotul temerii. (Emerson)

Întreaga viaţă este experimentare. Cu cât faci mai multe experienţe, cu atât este mai bine. (Emerson)

Închisese ochii pentru a nu vedea răul de pe acest pământ, şi, în acest fel, răul l-a găsit fără nici o apărare. (Ernst Wiechert)

Un om nu poate înţelege profunzimea unei cărţi înainte de a fi văzut şi a fi trăit cel puţin o parte din conţinutul ei. (Ezra Loomis Pound)

Adevărata filozofie constă în a face, nu cărţi, ci oameni. (Feuerbach)

Spiritele mediocre osândesc tot ceea ce le depăşeşte înţelegerea. (Fr. De La Rochefoucauld)

Experienţa este ca steaua polară: ea nu luminează decât seara. (Fr. De La Rochefoucauld)

Hazardul descreşte, pe măsură ce creşte cunoaşterea. (France)

Am încercat diferite moduri de a trăi şi eu socot că cel mai bun este ca, ocupându-ne cu studiul, să asistăm în pace la vicisitudinile oamenilor şi să prelungim prin priveliştea secolelor şi a împărăţiilor durata scurtă a zilelor noastre. (France)

Ochii şi toate simţurile noastre nu sunt decât soli de erori şi curieri de minciuni. (France)

Cunoaşterea este prin ea însăşi putere. (Francis Bacon)

Puţină filozofie duce sufletul la ateism, dar aprofundarea filozofiei îl duce spre religie. (Francis Bacon)

Lectura dă omului plenitudine, vorbirea, siguranţă şi scrisul, precizie. (Francis Bacon)

Orice filozofie morală nu este altceva decât o slujitoare a religiei. (Francis Bacon)

Bogăţia de experienţă străină, agonisită din cărţi, asta se cheamă erudiţie. Experienţa proprie este înţelepciune. (G. E. Lessing)

Cusurul învăţăturii târzii este acesta, că ceea ce n-ai învăţat niciodată şi ai ignorat mult timp, când, în sfârşit ai început s-o ştii, ţii mult s-o spui oriunde şi în orice împrejurare. (Gellius)

Cel mai mare dintre filozofi arăta că atunci când literatura şi învăţăturile filozofiei pătrund într-un om pervers şi decăzut, ca într-un vas spurcat şi murdar, ele se schimbă, se transformă şi se strică. (Gellius)

Adevărul ne umple de sănătate şi ne dă puteri noi în muncă. Cine stă alături de adevăr nu poate să nu învingă. A urmări numai adevărul şi a-l dovedi, aceasta este toată obiectivitatea. (George Călinescu)

Este o mare nebunie să sfidezi fără motiv inteligenţa altuia. (Giovanni Boccacio)

Nu te lăsa ademenit să contrazici. Înţelepţii cad în neştiinţă, când se ceartă cu cei neştiutori. (Goethe)

Nimic nu este mai înspăimântător ca ignoranţa activă. (Goethe)

Obscurantismul propriu-zis nu este faptul că se împiedică răspândirea a ceea ce-i adevărat, clar şi util, ci faptul că se pune în circulaţie ceea ce-i fals. (Goethe)

Când ai pierdut interesul, pierzi şi amintirea. (Goethe)

Oamenii sunt atât de copleşiţi de condiţionările infinite ale fenomenelor, încât ei nu pot observa condiţia (lor) unică şi primordială. (Goethe)

Nu fii subtil, ci înţelept. Cine ştie mai mult decât i se cere, seamănă cu vârful prea ascuţit care se rupe uşor. Adevărurile dovedite sunt mai sigure. Este bine să ai minte, dar nu să fii un palavragiu. (Gracian)

Nimic nu cere mai multă prudenţă decât adevărul. (Gracian)

Orice prost e ferm convins, şi oricare om ferm convins e prost; cu cât judecata sa e mai greşită, cu atât e mai mare îndărătnicia sa. (Gracian)

Sunt ocupaţii ciudate, care sunt moliile timpului preţios. A te ocupa cu ceva nepotrivit e mai rău decât a nu face nimic. (Gracian)

Respectul pentru adevăr reprezintă începutul înţelepciunii. (Herzen)

Adevărul trăieşte, ca toate fiinţele vii, numai ca totalitate; când se desparte în părţile lui, îi dispare sufletul şi rămân din el numai abstracţiile moarte cu miros de cadavru. (Herzen)

Deschide cartea, ca să înveţi ce au gândit alţii; închide cartea, ca să gândeşti tu însuţi. (Heyde)

Lumea nu e a cui o străbate cu piciorul, ci a cui o înţelege cu gândul. Nu ştii bine ceva decât multă vreme după ce l-ai învăţat. (J Joubert)

Nu e nimic în minte, care să nu fi trecut mai întâi prin simţuri. (John Locke)

După cum un ogor, cu cât e mai roditor, cu atât produce mai mulţi spini şi mărăcini, tot aşa o minte superioară este plină de gânduri ciudate dacă nu-i semănată cu germenii înţelepciunii şi ai virtuţii. (Komensky)

Ignoranţa profundă inspiră tonul dogmatic; acel care nu ştie nimic crede că poate învăţa pe alţii ceea ce abia a aflat el însuşi; acel care ştie multe nu-şi închipuie că ceea ce spune ar putea fi necunoscut şi se exprimă mai cu indiferenţă. (La Bruyere)

Spiritele mediocre condamnă de obicei tot ce depăşeşte inteligenţa lor. (La Rochefoucauld)

Prilejurile ne fac cunoscuţi celorlalţi şi încă şi mai mult nouă înşine. (La Rochefoucauld)

Cine gândeşte puţin, se înşeală mult. (Leonardo da Vinci)

Bogăţia experienţei străine câştigată din cărţi se numeşte erudiţie. Experienţa proprie este înţelepciune. Cel mai mic capitol al acesteia este mai preţios decât milioane din cealaltă. (Lessing)

A citi mult face pe unii trufaşi şi pedanţi; a vedea multe te face înţelept, înţelegător şi util. (Lichtenberg)

Veacul nostru are profeţi care vorbesc despre viaţă cu entuziasmul unor bolnavi. Puterea ce pulsează în opera lor nu seamănă cu vigoarea omului sănătos, ci cu forţa nebunului delirant. (Lucian Blaga)

Sunt lucruri care nu pot fi înţelese decât vag. Şi ar trebui să ne mulţumim cu atât, din nefericire însă noi încercăm să le înţelegem mai precis şi, ca urmare, ne trezim că nu le mai înţelegem deloc…(Lucian Blaga)

Unii cugetători, care aspiră să pătrundă până în fiinţa însăşi a realităţii, îşi aseamănă inspiraţiile şi clarviziunile cu fenomenul minunat al instinctului. Simpatia misterioasă prin care ei încep să pătrundă tainele existenţei ar fi un fel de instinct. Ştim că instinctul are certitudini, dar tot atât de uimitoare sunt şi rătăcirile în care el cade. Oare cutare filosof, care-şi cloceşte „absolutul”, nu se aseamănă cu găina, care cloceşte nişte bucăţi de var? (Lucian Blaga)

Cei care s-au ocupat cu istoria problemelor ce şi le-a pus mintea omenească au putut să remarce că „misteriosul”, „enigmaticul” ce-l înlăturăm dintr-o întrebare, dintr-un lucru, apare în altă parte. Cu cât lămurim printr-un fenomen ori printr-o lege mai multe enigme, cu atât devin ele însele mai enigmatice: aş vorbi în privinţa aceasta foarte bucuros despre un principiu al conservării enigmelor. (Lucian Blaga)

Cel dintâi lucru la care aspiră un curent nou, ce luptă împotriva tradiţiei, este de a-şi crea o tradiţie. (Lucian Blaga)

Nu-ţi îmbogăţeşti sufletul cu adevăruri mărunte: cine şi-ar face avere adunând praful de aur împrăştiat pe faţa pământului? (Lucian Blaga)

Sunt adevăruri aşa de puţin bătătoare la ochi, încât descoperirea lor este aproape o creaţie. (Lucian Blaga)

Foarte multe sofisme se nasc nu din lipsă de logică, ci din prea multă logică, ca să zicem aşa: anume, atunci când operăm cu mai multă logică; cu mai multă analiză, cu mai multe subtilităţi metodice decât cere gradul de complexitate proprie obiectului pe care-l cercetăm, când cheltuim mai multă forţă decât cere problema…(Lucian Blaga)

Adevărurile mari sunt poate că aşa de aproape şi de imediate, încât numai de aceea nu le găsim, fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim: dar aceasta este foarte greu. (Lucian Blaga)

Logica suferă de un mare viciu logic: ea crede că însăşi realitatea e de natură logică. Dacă întâlneşte ceva ce nu se poate înţelege în chip logic, ea va susţine că acest ceva nu există, ci e numai aparenţă…(Lucian Blaga)

Că adevărul poate avea şi influenţe dezastruoase asupra noastră nu mărturiseşte împotriva valorii sale ideale, ci dovedeşte numai slăbiciunea noastră: suntem ca bolnavii, care nu suportă aerul aspru şi curat al munţilor. (Lucian Blaga)

Oamenii pe care începem să-i cunoaştem mai bine, nu-i mai putem judeca, căci faptele şi manifestările lor izolate le apreciem în comparaţie cu celelalte fapte ale lor. Ne pierdem, cu alte cuvinte, faţă de ei punctul de vedere omenesc, şi-i judecăm relativ, în cadrul şi în condiţiile lor proprii. (Lucian Blaga)

Inteligenţa omenească nu este o misterioasă fabrică de adevăruri absolute. Ea este un factor determinant în sânul realităţii, un centru de activităţi spontane, un creator de ficţiuni, de mituri. Vederile metafizice ale spiritualismului sau ale materialismului sunt mituri, şi mit este şi cutare ipoteză a ştiinţei moderne…(Lucian Blaga)

Sunt adevăruri pe care este cu neputinţă să le înţelegi just, dacă înainte de aceea n-ai trecut prin anumite rătăciri! (Lucian Blaga)

Ce teorie a cunoaşterii adopţi este un pas de o importanţă enormă pentru viaţa spirituală, căci teoria cunoaşterii nu este o simplă teorie între multe altele, ci începutul strălucit sau dezastruos al unei adânci sau mărginite concepţii despre lume. (Lucian Blaga)

Raţionamentele minţii se clădesc din experienţe sigure şi repetate. (M. V. Lomonosov)

Şiretul dispreţuieşte studiile; omul simplu le admiră şi înţeleptul le foloseşte. (Macauly)

Cine se gândeşte la prea multe lucruri nu ajunge niciodată la vreo concluzie. (Macchiavelli)

Materia nu-i decât energie acumulată; şi energia poate lua toate formele, de la căderea unei pietre până la gândirea omului. Materia şi spiritul sunt două aspecte ale aceleiaşi substanţe, ale aceleiaşi existenţe, ale aceleiaşi energii. (Maeterlinck)

Multe lucruri ştia, dar pe toate le ştia prost. (Margites)

E mai uşor să negi lucrurile decât să te informezi despre ele. (Mariano José de Larra)

O operă clasică este o carte pe care toată lumea doreşte să o fi citit, dar pe care nimeni nu vrea să o citească. (Mark Twain)

Când fugi după spirit, prinzi prostia. (Montesquieu)

Sunt anumite adevăruri despre care nu-i de ajuns să convingi (pe cineva), ci trebuie să(-l) faci să le şi simtă. (Montesquieu)

Două jumătăţi de adevăr nu fac un adevăr întreg. (Multatuli)

Nu e greu să găseşti adevărul. E greu să ai dorinţa de a-l găsi. (N. Iorga)

Adevărul e pretutindeni, dar nu-l recunoaşte decât acela care-l caută. (N. Iorga)

În anumite circumstanţe, simularea nebuniei constituie dovada celei mai înalte înţelepciun. (Niccolo Machiavelli)

Mai bine să nu ştim nimic, decât să ştim multe lucruri pe jumătate. (Nietzsche)

Cât de sterile sunt orice speculaţii intelectuale atâta vreme cât rămân lipsite de acţiune şi de experienţă. (O. Wilde)

De obicei (tocmai) acela care ştie mai puţin, găseşte plăcere mai mare în a contrazice. (Oxenstierna)

Găsesc fără încetare ceva de învăţat. (P. L. Roederer)

Cei care nu iubesc adevărul (îşi) iau ca pretext al contestării (lui) mulţimea acelora care îl tăgăduiesc. (Pascal)

Adevărul este atât de întunecat în aceste timpuri şi minciuna atât de fixată, încât n-am fi în stare să cunoaştem adevărul, dacă nu l-am iubi. (Pascal)

Când citim prea iute sau prea încet, nu înţelegem nimic. (Pascal)

Oamenii trebuie învăţaţi ca şi cum n-ai vrea să-i înveţi, iar lucrurile necunoscute trebuie prezentate ca lucruri uitate. (Pope)

Nu există ocupaţie mai rodnică decât aceea care ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine. (R. Descartes)

Nimic nu-l înfurie mai tare pe un prost decât să-i spui că nu înţelege. (Cardinalul Retz)

Orice cugetare care nu acţionează este un avort sau o trădare. (Romain Rolland)

Cum poţi fi sceptic în chip sistematic şi de bună-credinţă? Filozofii sceptici sau nu există sau sunt cei mai nenorociţi dintre oameni. Îndoiala cu privire la lucrurile pe care ne este necesar a le cunoaşte este o stare prea violentă pentru spiritul omenesc: nu-i rezişti prea mult; fără voia lui se decide într-un chip sau altul şi preferă să se înşele decât să nu creadă în nimic. (Rousseau)

Să ne ferim de a vesti adevărul celor care nu sunt în stare să-l asculte. (Rousseau)

O vorbă iscusită doarme într-o ureche neghioabă. (Shakespeare)

Oamenii, care şi-au petrecut viaţa cu cititul şi au scos înţelepciunea lor din cărţi, seamănă cu aceia care au dobândit cunoştinţe exacte despre o ţară din multe descrieri de călătorie. Aceste descrieri pot da informaţii despre multe lucruri, dar în fond nu dispun de o cunoaştere unitară, lămurită şi temeinică a acelei ţări. Dimpotrivă, acei care şi-au petrecut viaţa cugetând, seamănă cu aceia care au călătorit în acea ţară: numai aceştia ştiu propriu-zis despre ce este vorba, cunosc lucrurile în legăturile lor şi sunt acolo cu adevărat la ei acasă. (Schopenhauer)

Unde duce gândirea fără experimentare, ne-a arătat Evul Mediu; însă secolul acesta e menit să ne lase să vedem unde duce experimentarea fără gândire şi ce se alege din educaţia tineretului care se mărgineşte (numai) la fizică şi chimie. (Schopenhauer)

A citi înseamnă a gândi cu un cap străin în locul celui propriu. (Schopenhauer)

Nimeni nu poate vedea deasupra sa. Cu aceasta vreau să spun: fiecare vede la celălalt numai atât cât este el însuşi: căci el îl poate cuprinde şi înţelege numai în măsura propriei sale inteligenţe. Dacă aceasta este de calitatea cea mai umilă, atunci toate darurile spirituale, chiar şi cele mai mari, nu-şi vor produce efectul asupra lui şi el nu va observa la posesorul lor nimic, decât numai ceea ce-i mai josnic în individualitatea sa, deci numai slăbiciunile şi defectele sale de temperament şi de caracter. (Schopenhauer)

După cum biblioteca cea mai bogată, dacă nu e pusă în ordine, nu aduce atâta folos cât una foarte modestă, dar bine aranjată; tot aşa şi cea mai mare cantitate de cunoştinţe, dacă nu le-a prelucrat gândirea proprie, preţuieşte mai puţin decât una mult mai redusă, care însă a fost aprofundată în multe feluri. (Schopenhauer)

O filozofie adevărată nu se poate ţese numai din noţiuni abstracte, ci ea trebuie să se bazeze pe observaţie şi experienţă; atât interioară cât şi exterioară. (Schopenhauer)

Credinţa şi ştiinţa se află între ele în acelaşi raport ca cele două talgere ale unei balanţe, în măsura în care una se ridică, cealaltă coboară. (Schopenhauer)

Ar fi bine să cumperi cărţi dacă ai putea cumpăra şi timpul pentru a le citi, dar de obicei se confundă cumpăratul cărţilor cu însuşirea cuprinsului lor. A pretinde ca cineva să reţină tot ce a citit vreodată este ca şi cum ai pretinde să păstreze în sine tot ce a mâncat cândva. A trăit dintr-una corporal, din celălalt spiritual şi a devenit pe aceste căi ceea ce este astăzi. (Schopenhauer)

Trebuie să ţinem seamă că experienţa pe care o dau cărţile, oricât de preţioasă ar fi ea, ţine totdeauna de domeniul cunoaşterii; în timp ce experienţa care se naşte din încercările vieţii, ţine de domeniul înţelepciunii, şi că un grăunte din aceasta, are nesfârşit mai mare valoare decât un munte din cealaltă. (Smiles)

Să cunoaştem cu exactitate natura noastră, pe care dorim s-o desăvârşim şi, totodată, natura lucrurilor, atât cât este nevoie. Să scoatem în mod just deosebirile, acordurile şi opoziţiile dintre aceste lucruri. Să concepem just cum pot şi cum nu pot fi modificate lucrurile. Să comparăm cu natura şi cu puterea omului. (Spinoza)

Nu există adevăr care să nu devină pentru spiritele false, materie de erori. (Vauvenargues)

Prostul cu memorie bună are la dispoziţia lui multe gânduri şi fapte, dar nu ştie să tragă din ele nici o concluzie. (Vauvenargues)

Nimeni nu se crede atât de capabil de a înşela pe un om de spirit ca prostul. (Vauvenargues)

Când nu înţelegem ceea ce citim, nu trebuie să ne încăpăţânăm să înţelegem; trebuie, din contra, să lăsăm cartea; n-avem decât s-o reluăm în altă zi, sau la o altă oră, şi o vom înţelege fără sforţare. Pătrunderea, la fel ca invenţia sau ca oricare alt talent omenesc, nu este o însuşire de orice moment; nu suntem dispuşi totdeauna să intrăm în spiritul altuia. (Vauvenargues)

O carte cu totul nouă şi originală ar fi aceea care ar face să se iubească adevăruri vechi. (Vauvenargues)

Poate că nu există adevăr care să nu fie pricină de rătăcire pentru vreo minte greşită. (Vauvenargues)

Nu ne putem ridaca la adevărurile mari fără entuziasm. (Vauvenargues)

Cel ce deschide o şcoală, închide o temniţă. (V. Hugo)

Mare ignorant trebuie să fie omul care dă răspuns la toate problemele! (Voltaire)

Personal, eu sunt mereu gata să învăţ, deşi nu-mi place întotdeauna să mi se dea lecţii. (Sir Winston Churchil)

Elocvenţa este poezia prozei. (William Cullen Bryant)

Indiferenţa provine din ignoranţă, şi cu cât cineva este mai înţelept, cu atât este determinat de ceea ce este perfect. (W. G. Seibnitz)

Este mai uşor să cumperi o carte decât s-o citeşti şi mai uşor s-o citeşti decât s-o înţelegi! (William Osler)

Cunoaşterea de sine

Cei mai multi oameni isi sunt atat de straini, incat ar trebui sa vorbeasca la persoana treia despre ei insisi – cam asa cum vorbesc copiii … (L.Blaga)

Excesele introspectiei: in oglinda in care te privesti nu incerca sa-ti vezi si respiratia. Altfel ii tulburi luciul. Si atunci nu te mai vezi deloc. (L.Blaga)

Nu exista ocupatie mai rodnica decat aceea care ne ajuta sa ne cunoastem pe noi insine. (R. Descartes)

Esti invincibil daca nu te prinzi in lupte dincolo de sfera puterii tale. (Epictet)

Retrage-te in tine insuti: practica deseori aceasta reculegere sufleteasca; vei deveni un alt om. (A. Marcus Aurelius)

Daca ne cercetam bine, aproape intotdeauna vom gasi in noi un pacat pe care-l osandim la altii. (L. Tolstoi)

Curaj, îndrăzneală, eroism, prudenţă – frică, spaimă, laşitate

Omul curajos nu-şi scurtează viaţa înfruntând pericolele. Fricosul nu şi-o păstrează chiar dacă-i precaut. (Abu al-’Ala’ Al-Ma’ Arri)

Nu vă ataşaţi decât de oamenii vrednici de stimă; evitaţi mai presus de orice compania celor laşi; nimeni nu îi respectă, nici măcar cunoscuţii lor. (Alceu)

Îndrăzneala este începutul acţiunii. (Democrit)

Bărbăţia micşorează loviturile sorţii. (Democrit)

Nenorocirea osteneşte; vânturile nu suflă mereu cu aceiaşi turbare; norocul fericiţilor are un sfârşit. Totul trece, totul se schimbă; omul cu sufletul întreg se încrede până la urmă în speranţă. Deznădejdea este laşitate. (Euripides)

Trebuie să îndrăznesc, fie că izbutesc fie că nu. (Euripides)

Pentru mine, adevăratul curaj este prudenţa. (Euripide)

Omul cu adevărat superior este omul prudent atunci când chibzuieşte, pentru că analizează toate riscurile posibile, dar care este cutezător când trebuie să acţioneze. (Herodot)

Sufletul mi-i curajos, căci am îndurat multe suferinţe pe valuri şi-n război. După ele poate să vină şi asta. (Homerus)

Nu uita să-ţi păstrezi sângele rece în nenorocire. (Horaţiu)

Şi zeul ajută o îndrăzneală justificată. (Menander)

Mâhnirea ştie să născocească împotriva ei însăşi rele de două ori mai mari decât realitatea. (Philemon)

După cum copiii se sperie de orice în întunericul orb, tot aşa ne temem şi noi în plină lumină. (Lucretius)

Un om tare, când e lovit, îşi sporeşte puterea. (Seneca)

Nu fiindcă (lucrurile acestea) sunt grele nu avem curaj, ci fiindcă nu avem curaj ele sunt grele. (Seneca)

Tot ce se poate întâmpla, să ne închipuim că se va întâmpla. (Seneca)

Lucrul de care te temi se întâmplă mai iute decât acela pe care-l speri. (Syrus)

În împrejurări critice îndrăzneala preţuieşte foarte mult. (Syrus)

Când marea este liniştită, oricine poate fi cârmaci. (Syrus)

Când sufletul şovăie, este de ajuns un mic impuls ca să-l îndrepte într-o parte sau alta. (Terentius)

Cine se teme să întreprindă ceva cu hotărâre, aceluia nu-i foloseşte la nimic o (întreagă) comoară de cunoştinţe; oare lampa luminează orbului ceva chiar când o ţine în mână? (Hitopadeca)

Ce nu-i dat să se întâmple, nu se-ntâmplă; ce este dat să se întâmple, nu se poate altfel; de ce nu se bea antidotul acesta, care înlătură otrava grijii? (Hitopadeca)

Dacă nu se expune la primejdii, omul nu vede fericirea; dacă însă riscă, atunci, dacă trăieşte – o vede. (Mahabharata)

Fericirea supremă este anevoie de dobândit, atâta timp cât omul nu face o sforţare eroică. (Pancatantra)

Cei viteji nu-şi pierd curajul, chiar când soarta se arată înfricoşătoare; după cum oceanul nu poate fi sleit, oricât de grozavă ar fi arşiţa care seacă lacurile. (Pancatantra)

Fără curaj, nu se trece peste o nenorocire, chiar (dacă-i) foarte mică. (Somadeva)

Nenorocirile fug (departe) de cei curajoşi, ca şi cum le-ar fi frică de aceştia. (Somadeva)

Fricoşii sunt nechibzuiţi. (Somadeva)

Pe cel neîntreprinzător, lăsător, fatalist şi lipsit de bărbăţie, zeiţa fericirii nu vrea să-l îmbrăţişeze, ca şi o femeie tânără pe un bătrân. (Tantrakhyayika)

Ceea ce trebuie să se întâmple are deschise porţile pretutindeni.(Kalidasa)

Curajul sufletesc depăşeşte puterile fizice. (Baltasar Gracian)

Curaj mare, nobleţe mare. (Baltazar Gracian)

Când lipseşte curajul ştiinţa nu dă roade. (Baltasar Gracian)

Nu mă scârbiţi de război. Se zice că el îi distruge pe cei slabi, dar pacea face la fel. (Bertolt Brecht)

Unul din efectele fricii este că ne rătăceşte simţurile şi face ca lucrurile să ne pară altfel decât sunt. (Cervantes)

A învinge fără primejdie înseamnă a triumfa fără glorie. (Corneille)

Teama de pericol este de o mie de ori mai îngrozitoare decât pericolul prezent, şi neliniştea pe care ne-o provoacă previziunea răului este mai de nesuportat decât răul însuşi. (Daniel Defoë)

„Noroc”- ăsta-i numele pe care cei slabi îl dau curajului. (G. Duhamel)

Mulţi au avut aptitudini extraordinare; însă fiindcă n-au avut curaj, ei au trăit ca nişte morţi şi au sfârşit prin a fi îngropaţi în inactivitatea lor. (Gracian)

Posibilul întreabă Imposibilul: “Unde stai?” Imposibilul răspunde: “În visurile slăbănogilor”. (Tagore)

Curajul presupune organizarea speranţelor. Or, apaticii tocmai la aceasta renunţă – la organizarea speranţelor. Şi rămân cu braţele încrucişate, considerând că şi răul, şi binele se înscriu în fatalitate. (André Malraux)

Cei care au mult de nădăjduit şi nimic de pierdut vor fi întotdeauna periculoşi. (Edmund Burke)

Superstiţia este religia sufletelor slabe. (Edmund Burke)

Caracteristica adevăratului eroism este tenacitatea. (Emerson)

Nu zăbovi să te încumeţi, atunci când mulţimea cutreieră nehotărâtă; este în stare să facă totul omul nobil, care înţelege şi apucă iute. (Goethe)

Adevăratele calităţi ale unui comandant se manifestă în luptă. Lupta este cel mai sever examinator care stabileşte adevărata capacitate a fiecăruia. (J. K. Bagramean)

Prima condiţie a victoriei este sacrificiul. (J. Galsworthy)

Neliniştea tresare la freamătul frunzei. (Joost Van den Vondel)

Observă-te numai bine: sunt împrejurări când laşitatea ţi-o interpretezi ca tărie de caracter: când te reţine de la o faptă rea. (Lucian Blaga)

Lupta reuşeşte mai ales acelora care iubesc mai mult lupta decât succesul. (Lucian Blaga)

Este poate o datorie să vezi prezentul în culori mai negre decât este de fapt: pentru ca din această vedere să izvorască o luptă mai hotărâtoare spre mai bine. (Lucian Blaga)

Curajul este ceva care se formează, care trăieşte şi moare – care trebuie întreţinut la fel a şi armele. (N. Iorga)

Mai contagioasă decât ciuma, spaima se transmite într-o clipită. (Nikolai Gogol)

Dintre toate primejdiile, cea mai mare este subestimarea duşmanului. (Pearl Buck)

Curajul este vederea peste propria fiinţă şi peste orice primejdie, a unui scop. (René Quiton)

Plictiseala este expresia supremă a indiferenţei. (Ricardo Leon)

Fricosul se sperie înainte de primejdie, laşul în timpul ei, curajosul după ea. (Richter)

Când există voinţă, există şi cale bătătorită. (Shaw)

Cel care merge pe mijlocul drumului primeşte lovituri din ambele părţi. (George P. Schultz – secretar de stat american în per. 1735-1826)

Curvie – feciorie

Demades spunea că pudoarea este cetatea frumuseţii. (Demades)

Fără Ceres (pâine) şi fără Bacchus, Venus rămâne rece. (Terentius)

Omul nu se abate de la calea cea bună, îşi stăpâneşte simţurile, are ruşine, se poartă cum trebuie atâta timp cât nu pătrund în inima lui săgeţile privirilor nimicitoare de statornicie pe care frumoasele cu gene lungi le aruncă din arcul sprâncenelor. (Bharthari)

Când porneşte să facă ceva o femeie cuprinsă de o iubire nebună, nici Brahma nu îndrăzneşte s-o oprească. (Bharthari)

Bufniţa nu vede ziua, corbul nu vede noaptea. Ciudat orb e amorul, că nu vede nici ziua nici noaptea. (Bohtlingk)

Cine poate ascunde de femei averea sa sau un secret? (Somadeva)

Încrederea în femei ia judecata chiar şi celor inteligenţi. (Somadeva)

Omul rămâne înţelept, curajos şi fericit cât timp nu dă peste o femeie frumoasă şi nestatornică. (Somadeva)

Acolo unde o femeie frumoasă şi bine făcută care aşteaptă privind în drum, – care-i prostul care intră într-o astfel de închisoare fără lanţuri, care poartă numai numele de casă? (Somadeva)

Cei ameţiţi de dragoste au o idee tulbure despre legea morală. (Somadeva)

Cineva poate să cunoască o femeie rea, cu chipul frumos, dar cu păcate ascunse, asemenea unui lac cu lotuşi înfloriţi, în care se ascund crocodilii. (Somadeva)

Toate pasiunile ne fac să comitem greşeli, dar dragostea ne face să săvârşim greşelile cele mai ridicule. (La Rochefoucauld)

O, slăbiciune, numele tău e femeie! (Shakespeare)

Cuvânt – tăcere

Cine nu stie sa taca, acela nu a invatat nici sa vorbeasca (Aristotel)

Cei mai cumpliti surzi sunt cei care nu vor sa auda (D. Diderot)

E in zadar sa vorbesti celui ce nu vrea sa te asculte. (M. Eminescu)

Datorie

In toate lucrurile, fa ce depinde de tine; iar in rest, fii hotarat si linistit. (Epictet)

Desavârşire

O singura rugaciune am: “Domane, sa nu ma lasi niciodata sa fiu multumit cu mine insumi!” (L. Blaga)

Cei ce tind spre desavarsire, rareori se intampla sa nu-i intreaca pe ceilalti. (B. Castiglione)

Deşertăciune
Zgârciţii adună ca şi când ar trăi veşnic; risipitorii risipesc ca şi când ar trebui să moară. (Aristotel)

Recunoştinţa îmbătrâneşte repede. (Aristotel)

Cel care se gândeşte la natura lucrurilor, la varietatea vieţii, la slăbiciunea omenească, nu jeleşte când se gândeşte la ele, ci tocmai atunci el este într-adevăr filozof. (Cicero)

Cei fără minte năzuiesc spre ceea ce nu-i şi risipesc cele prezente, chiar dacă sunt mai de valoare decât cele dispărute. (Democrit)

Este vătămător să vrei să placi vecinilor tăi. – căci această dorinţă te poate aduce la abdicări de la principiile tale mai înalte sau la fapte şi declaraţii lipsite de sinceritate. Voinţa de a plăcea este o slăbiciune şi, ca atare, te poate împinge către tranzacţia laşă şi către minciună. Eşti, oare, un copil răsfăţat pentru a avea nevoie de admiraţia altora? Nu poţi rămâne tu însuţi? (Democrit)

Dacă vrei să faci bogat pe cineva, nu-i spori averea, ci ia-i din dorinţe. (Epicur)

Adevărul şi înţelepciunea constau în nuanţe. (Ernest Renan)

Dezbinare nu va înceta niciodată în oraşele oamenilor. (Euripides)

Fiind din naştere sortit ţărânei, de ce înalţi pe pământul acesta palate măreţe? (Farid ud-Dîn ’Attar)

Dacă fericirea ar consta în plăcerile trupeşti, am spune că boii sunt fericiţi când găsesc de mâncat năut. (Heraclit din Efes)

Măgarii preferă paiele, aurului. (Heraclit din Efes)

Cât de nesăbuit este omul care, dispreţuind ceea ce se află lângă el, va căuta ceea ce este departe de el! (Hesiod)

O, grijile oamenilor! O, câtă deşertăciune este în lucruri! (Lucilius)

Cât timp lipseşte lucrul pe care îl dorim, ni se pare că le întrece pe celelalte; apoi, după ce l-am dobândit, dorim altceva; şi aceeaşi sete îi stăpâneşte pe acei care năzuiesc necontenit în viaţă. (Lucretius)

Să nu mi se întâmple ce doresc, ci ceea ce-mi este de folos. (Menander)

Dintre toate lucrurile cea mai plăcută este noutatea. (Ovidius)

Omul este visul unei umbre. (Pindarus)

Nu căuta să(-ţi) sporeşti averea, ci să(-ţi) reduci dorinţa. (Plato)

Eu văd că noi toţi, câţi trăim, nu suntem decât nişte imagini sau o umbră uşoară. (Sophocles)

Îmi dau seama că nu suntem altceva decât fantome sau uşoare umbre, noi ce trăim pe pământul acesta. (Sofocle)

Pentru oameni nu există nimic care să dureze: nici noaptea înstelată, nici nenorocirile, nici bogăţia; totul s-a spulberat într-o bună-zi. (Sofocle)

Pe cine îl favorizează norocul prea mult pe acela îl şi prosteşte. (Syrus)

Norocul e de sticlă: se sparge (tocmai) când străluceşte. (Syrus)

Cine are cel mai mult? Cel care doreşte cel mai puţin. (Syrus)

Aceea la care mă gândesc mereu mă dispreţuieşte; în schimb ea iubeşte pe altul, iar acela e îndrăgostit de alta, şi din pricina mea suferă alta. S-o ia naiba şi pe aceea şi pe acela şi dragostea şi pe asta şi pe mine. (Bhartrhari)

Când toate dorinţele care se aflau în inima sa încetează, atunci muritorul devine nemuritor şi dobândeşte pe Brahma (încă fiind) aici (pe pământ). Când toate legăturile inimii din viaţa aceasta sunt rupte, atunci muritorul devine nemuritor. (Katha-Upanişad)

Cei fără minte umblă după dorinţele (pentru lucrurile) din afară; de aceea cad în mrejele întinse ale Morţii. Dar cei înţelepţi, cunoscând ce-i nemurirea, nu caută ceva statornic printre lucrurile nestatornice aici pe pământ. (Katha-Upanişad)

Tinereţea, averea, domnia şi lipsa de judecată pricinuiesc pagubă fiecare din ele singure; cu atât mai mult când sunt toate patru laolaltă. (Hitopadeca)

În această viaţă plină de mizerii ce durere mai mare decât aceea că dorinţele nici nu se realizează nici nu încetează. (Hitopadeca)

Adu-ţi aminte statornic de nestatornicia (lucrurilor). (Hitopadeca)

Şi mintea celui foarte inteligent se pierde din cauza necontenitei preocupări privitoare la sare, unt, ulei, orez, haine şi lemne. (Pancatantra)

Cine priveşte pe femeia altuia ca pe mama sa, averea altuia ca pe un bulgăre de pământ, pe toate fiinţele ca pe sine însuşi: acela este înţelept. (Pancatantra)

Cum se întâlnesc două lemne pe un ocean şi, după ce stau câtva timp împreună, se despart: tot astfel soţia, copiii, prietenii şi lucrurile, după ce se adună, se despart. Plecarea lor e sigură . (Ramayana)

Aşa trece gloria lumii (Sic transit gloria mundi : cuvinte adresate papilor, la încoronarea lor, arătându-li-se cum se mistuie o flacără deasupra capetelor lor, pentru a le aminti caracterul trecător al puterii omeneşti şi pentru a domoli orgoliul puterii).

Darurile mari ale norocului sunt precare şi ceea ce-i prea strălucit nu e fără risc; orice situaţie înaltă în viaţa omenească e nesigură, căci o răstoarnă timpul sau invidia, atunci când cineva atinge culmea prosperităţii. Mijlocia în toate este mai sigură, prin faptul că cineva nu are un loc umil din partea norocului, dar nici un loc prea înalt; căci, dacă se întâmplă să cadă mai de jos, el îşi ascunde mai uşor nenorocirea; pe când la ceea ce-i mare şi căderea e mare; pentru că invidia se înverşunează contra celui ilustru şi caută să răstoarne pe aceia pe care-i înalţă norocul. (Fragm. anonime)

Esenţa lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina. (A. De Exupery)

Dobândirea minunatelor mijloace de producţie n-a adus libertatea, ci grija şi foametea. (Albert Einstein)

Omul… sărman copil al îndoielii şi al morţii, a cărui speranţă e clădită pe trestii. (Byron)

Alte măşti, aceiaşi piesă, / Alte guri, aceiaşi gamă, / Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă. (Eminescu)

Zică toţi ce vor să zică, / Treacă-n lume cine-o trece; / Ca să nu-ndrăgeşti nimică, / Tu rămâi la toate rece. (Eminescu)

Ca un cântec de sirenă, / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să schimbe-actori în scenă, / Te momeşte în vîrteje; / Tu pe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă. (Eminescu)

Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. (Eminescu)

De ce şi-ar iubi omul lanţurile, chiar de-ar fi făcute din aur. (Francis Bacon)

Dacă ceva de preţ şi de neînlocuit dispare, avem impresia că ne-am trezit dintr-un vis. (Hermann Hesse)

Cel care într-o bună zi ştie să renunţe cu hotărâre sau la un nume mare sau la o mare autoritate sau la o mare situaţie, se liberează într-o clipă de multe necazuri, de multe vegheri şi uneori de multe nelegiuiri. (La Bruyere)

Nu aştepta prea mult de la alţii. Adesea ne dezamăgim pe noi înşine; de aceea trebuie să ne aşteptăm să fim dezamăgiţi de alţii. (Lubbock)

Cei mai aleşi dintre oameni se lasă conduşi în viaţă de-un ideal născut din ei înşişi: sunt ca orbii, care se lasă purtaţi de mână de copii lor. (Lucian Blaga)

Eu nu cred că împărţirea în partide a adus vreodată vreun bine; dimpotrivă, este inevitabil ca atunci când duşmanul se apropie cetăţile dezbinate să piară deodată, fiindcă totdeauna partea mai slabă se va alipi de forţele externe, iar cealaltă nu va putea să reziste. (Machiavelli)

Singurătatea este preţul pe care trebuie să-l plătim că ne-am născut în această perioadă modernă, atât de plină de libertate, de independenţă şi de propriul nostru egoism. (Natsume Soseki)

Solomon şi Iov au cunoscut cel mai bine mizeria omului şi au vorbit cel mai bine despre ea: unul cel mai fericit, iar celălalt cel mai nefericit; unul cunoscând din experienţă deşertăciunea plăcerilor, celălalt realitatea durerii. (Pascal)

Singurul lucru care ne consolează de mizeriile noastre este distracţia; şi totuşi ea este cea mai mare dintre mizeriile noastre. Căci aceasta este ceea ce ne împiedică mai ales să ne gândim la noi şi ne face să ne pierdem pe nesimţite. Fără ea ne-am afla în plictiseală şi aceasta ne-ar împinge să căutăm un mijloc mai solid de a ieşi din ea. Dar distracţia ne amăgeşte şi face ca să sosim pe nesimţite la moarte. (Pascal)

Fericirea omului, aici pe pământ, nu-i decât o stare negativă, întrucât trebuie s-o măsurăm prin cantitatea mai mică de rele pe care le suferă. (Rousseau)

Pentru a căuta o fericire imaginară, ne pricinuim mii de rele adevărate. (Rousseau)

Onorurile şi bogăţia schimbă caracterul oamenilor. (Scott)

Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi de rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire. (Voltaire)

Devotament

Adevaratul nume al devotamentului este dezinteresarea. (V.Hugo)

Discernământ

Până nu-i asculţi pe amândoi, nu poţi să judeci. (Aristophanes)

Ori de câte ori suntem în îndoială, trebuie să alegem calea prin care greşim mai puţin. (Aristotel)

Fii prost, când o cere împrejurarea; (A şti) să simulezi prostia când trebuie, este cea mai mare înţelepciune. (Cato)

Prefer să par fricos decât imprudent. (Cicero)

Orice om poate greşi; dar numai cel fără minte stăruie în greşeală. (Cicero)

Din cauza părerilor vulgului suntem târâţi în rătăcire şi nu vedem realitatea. (Cicero)

Cine nu se teme de nimic, este surprins de primejdie. (Confucius)

Când cineva depăşeşte măsura, lucrurile cele mai plăcute devin cele mai nesuferite. (Democritus)

Cel mai uşor este să te înşeli singur; căci fiecare crede ceea ce doreşte. (Demosthenes)

E o nebunie să te apuci de ceva peste puterile tale. (Demostene)

Cel care arată cu bunătate calea celui rătăcit face ca şi cum ar aprinde o lumină pentru altul; ea îi luminează totuşi şi lui. (Ennius)

Înţeleptul care nu-şi poate fi de folos lui însuşi, în zadar este înţelept. (Ennius)

La fiecare lucru cercetează antecedentele şi urmările, şi (numai) după aceea apucă-te de el; altfel la început vei fi dispus, fiindcă nu te-ai gândit la nimic din cele ce vor urma; pe urmă însă, când se vor ivi unele greutăţi, te vei lăsa în mod ruşinos de ceea ce ai întreprins. (Epictetus)

Gândeşte-te mult înainte de a spune sau de a face ceva; căci nu vei avea libertatea de a revoca spusele sau faptele tale. (Epictetus)

Măsura este supremul bun. (Eschil)

Bunăvoinţa inoportună nu se deosebeşte de duşmănie. (Euripides)

Toată biruinţa nu-i decât chibzuinţă. (Euripides)

Al doilea gând este (de obicei) mai înţelept. (Euripides)

Când începutul este rău, şi sfârşitul este la fel. (Euripides)

Cei prevăzători scot învăţăminte din primejdiile altora. (Fedru)

Nu remedia răul prin rău. (Herodotus)

Dacă nu se spun părerile contrarii între ele, nu este cu putinţă să se aleagă cea mai bună, trebuie să ne mulţumim cu aceea care a fost rostită; pe când dacă sunt spuse, este cu putinţă; după cum şi aurul curat nu poate fi cunoscut prin el însuşi; însă după ce-l frecăm de alt aur, ştim care-i mai bun. (Herodotus)

Acela-i bărbatul cel mai vrednic care se teme când se chibzuieşte, gândindu-se că i s-ar putea întâmpla orice, dar în acţiune este îndrăzneţ. (Herodotus)

Cel mai bun lucru pentru muritori este ordinea, şi cel mai rău dezordinea. (Hesiodus)

Este o măsură în toate şi limite bine trasate. – constatarea aceasta exprimă de fapt un îndemn, o normă a moderaţiei şi cumpătării: nu depăşi măsura, nu încălca limitele prescrise de bunul simţ. Morala antică preconiza măsura ca pe unul din principiile ei fundamentale. Horatius lăuda calea de mijloc aurită, aurea mediocritas. (Horatius)

Se poate înainta (măcar) până la un punct, dacă nu-i îngăduit mai departe. (Horatius)

Nimeni nu atinge dintr-o dată culmea ruşinii. (Iuvenalis)

Omul care nu se gândeşte sau nu prevede lucrurile îndepărtate, are necazul aproape. (Lun Yu)

Deprinde-te cât mai mult a asculta pe oricine şi a te pune, pe cât poţi mai mult, în sufletul celui cu care stai de vorbă. (Marc Aureliu)

Excesul de severitate stârneşte ura. Excesul de indulgenţă şubrezeşte autoritatea. (Muslah-al-Din Saadi)

Când cineva vede şi aşteaptă numai ceea ce vrea, judecata lui cu privire la adevăr va fi neîntemeiată. (Menander)

Înţelepciunea nu se potriveşte pretutindeni; uneori trebuie să fim şi noi nebuni împreună cu ceilalţi. (Menander)

Ai comis păcatul, când te-ai oprit să-l faci numai pentru că nu este permis. (Ovidius)

Nu este nimic care să nu aducă muritorilor (vreun folos). În răstrişte lucruri ce stăteau aruncate ajung a fi preţuite. (Petronius)

Dacă nu ne folosim de ceea ce avem şi căutăm ce nu avem, vom fi lipsiţi de unele din pricina sorţii, iar de altele din pricina noastră. (Philemon)

Un lucru, ca să fie bine judecat, trebuie judecat de cei pricepuţi, iar nu de cei mulţi. (Plato)

Cine se fereşte să nu fie înşelat, (acela) abia se fereşte, chiar când se fereşte. (Plautus)

Nu săvârşi fapta, dacă ai îndoială. (Plinius)

Un sfat care nu poate fi schimbat, este rău. – sfaturile rigide, care nu ţin seama de schimbarea împrejurărilor, pot deveni primejdioase. (Publilius Syrus)

Ochii nu greşesc dacă mintea conduce ochii. (Publilius Syrus)

În orice întreprinzi, gândeşte-te unde ajungi. (Publilius Syrus)

Pericolul vine mai repede atunci când este dispreţuit. (Publilius Syrus)

Înainte de a începe ceva trebuie chibzuinţă, iar după ce te-ai chibzuit trebuie ca lucrul să fie îndeplinit la timp. (Sallustius)

Cel care speră fără temei, deznădăjduieşte fără temei. (Seneca)

Pe cel care jeleşte şi pe cel care se teme obişnuim să-l supraveghem, ca nu cumva să se folosească rău de singurătate. Nici un om fără judecată nu trebuie lăsat singur căci atunci ia hotărâri funeste. Atunci el pune la cale primejdii viitoare, fie pentru alţii, fie pentru sine însuşi. Atunci meditează pofte nelegiuite. (Seneca)

De aceea ajungem cu greutate la însănătoşire, fiindcă nu ştim că suntem bolnavi. (Seneca)

Nimic nu împiedică atâta însănătoşirea ca schimbarea deasă a remediilor. (Seneca)

Este salutar să nu avem relaţii cu acei care se deosebesc de noi şi care doresc altceva. (Seneca)

Puţini sunt aceia, care îşi orânduiesc viaţa şi lucrurile după un plan: ceilalţi, la fel ca cei care plutesc pe un fluviu, nu merg, ci sunt purtaţi… De aceea trebuie să stabilim ce voim şi să perseverăm în aceasta. (Seneca)

Lucrurile vătămătoare nu păstrează niciodată măsura. (Seneca)

De linişte nu au parte decât aceia care şi-au format o judecată nestrămutată şi precisă. (Seneca)

Să se asculte şi partea adversă. (Seneca)

Înlăuntrul (nostru) totul să fie deosebit; (dar) înfăţişarea noastră să fie ca a mulţimii. (Seneca)

Când eroarea devine obştească, ea ne ţine loc de ceea ce-i drept. (Seneca)

Să apreciem fiecare lucru, îndepărtând ce se spune despre el, şi să cercetăm ce este nu ce e numit. (Seneca)

Nu numai oamenilor, dar şi lucrurilor trebuie să li se ia masca şi să li se redea aspectul propriu. (Seneca)

Orice virtute se bazează pe măsură. (Seneca)

A pune o povară pe un bolnav şi a da noroc unor (oameni) needucaţi, este acelaşi lucru. (Socrates)

Aici este boala cea mai gravă pentru oameni, când vor să vindece răul prin rău. (Sophocles)

Este imposibil să cunoşti sufletul, sentimentele şi gândurile cuiva, înainte ca el să exercite vreo dregătorie şi să aplice legile. (Sophocles)

Cei lipsiţi de judecată nu ştiu că au binele în mâna lor, până ce-l scapă. (Sophocles)

Omul inteligent judecă cele noi după cele vechi. (Sophocles)

Trebuie chibzuit mult timp ceea ce se hotărăşte o dată (pentru totdeauna). (Syrus)

E mai bine să fii învins, acolo unde victoria e păgubitoare. (Syrus)

E prea târziu să te chibzuieşti, când s-a ivit primejdia. (Syrus)

După o hotărâre pripită urmează căinţa. (Syrus)

Graba are ca însoţitor greşeala şi căinţa. (Syrus)

Trebuie de pregătit mult timp războiul, pentru a învinge mai iute. (Syrus)

În tot ce întreprinzi gândeşte-te unde vei ajunge. (Syrus)

Cine cruţă pe cei răi, acela vatămă pe cei buni. (Syrus)

Cruţă şi pe cel rău, dacă există riscul să piară şi cel bun. (Syrus)

Să te fereşti totdeauna de acela care te-a înşelat o dată. (Syrus)

Când sufletul stă la îndoială, un motiv neînsemnat îl împinge într-o parte sau într-alta. (Terentius)

Diavolul, când face ceva mortal, îl impregnează cu lucrurile cele mai plăcute şi cele mai dragi ale lui Dumnezeu. (Tertullianus)

E greu să cunoşti măsura când îţi merge bine. (Theognis)

Un om chibzuit, chiar când e încet, el ajunge din urmă pe cel iute, prin judecata cea dreaptă a zeilor nemuritori. (Theognis)

Fii chibzuit; iar pe limbă să-ţi stea totdeauna miere. (Theognis)

Caracterul multora e greu de cunoscut, când îl priveşte cineva de departe, chiar când e iscusit. Căci unii îşi ascund răutatea sub bogăţie, iar alţii (îşi ascund) virtutea sub sărăcia cea funestă. (Theognis)

Aceia sunt cei mai destoinici în orice îndeletnicire, care, renunţând de a se ocupa de multe lucruri, se îndreaptă (numai) spre unul. (Xenophon)

Dacă cineva, atunci când fiul său are nevoie de doctorie şi nu vrea s-o ia, îl înşeală dându-i medicamentul drept mâncare, şi dacă întrebuinţând astfel minciuna îl face sănătos, cum trebuie socotită această înşelăciune? (Xenophon)

Omul să-şi taie un membru care-l vatămă şi prin a cărui lepădare restul trăieşte fără grijă. (Bhagavata-Purana)

Silinţa în lucruri imposibile, nesilinţa în cele posibile, din cauza rătăcirii, sau nesilinţa la timp; din aceste trei pricini nu izbândeşte fapta. (Boktlingk)

Servitorii se cunosc, când li se dă o însărcinare; rudele la nevoie; prietenul în nenorocire; soţia, când se pierde averea. (Canakya)

O mare înflăcărare chiar de la început este o piedică pentru orice succes. Oare apa, deşi rece de tot, nu străpunge munţii? (Hitopadeca)

Cel înţelept mişcă un picior şi stă pe celălalt. Omul să nu-şi părăsească locul său de mai înainte fără a cerceta locul străin. (Hitopadeca)

Nu trebuie să se încreadă cineva în râuri, în cei care poartă cuţit, unghii sau coarne, nici în femei sau regi. (Hitopadeca)

Când un lucru e întreprins cum trebuie, chiar dacă nu reuşeşte, el nu pricinuieşte atâta supărare ca atunci când e întreprins în mod nechibzuit. (Kamandaki)

În această lume oarbă învăţaţii nu rămân acolo unde nu se face deosebire între o piatră preţioasă veritabilă şi o bucată de sticlă. (Kamandaki)

Greu se mai întoarce fericirea care a fost dispreţuită mai înainte. (Kalidasa)

Numai străinii îl consideră pe omul ales ca atare; ai săi îl cred de-o seamă cu ei. (Kusumadeva)

Zece feluri de oameni nu cunosc ce-i legea: cel beat, cel nebun, cel obosit, cel furios, cel flămând, cel grăbit, cel lacom, cel speriat şi al zecelea, cel îndrăgostit. De aceea cel prudent să nu aibă de a face cu ei. (Mahabharata)

Cine cunoaşte pe un ticălos şi nu-l opreşte, deşi-i în stare, se face vinovat de fapta rea a aceluia tocmai fiindcă poate (să-l împiedice). (Mahabharata)

“Ce va rezulta pentru mine, dacă voi face aceasta şi ce va rezulta, dacă n-o voi face?” (Numai) după ce se va chibzui astfel cu privire la acţiunile (sale) să le săvârşească omul sau să le lase. (Mahabharata)

Omul să examineze cu exactitate viitorul şi prezentul tuturor acţiunilor (sale) şi de asemenea calităţile şi defectele tuturor celor trecute. (Manu)

Ceea ce doreşte, vede sau săvârşeşte muritorul ziua, aceea o spune sau o face în somn, fiindcă îl preocupă. (Pancatantra)

Când e în primejdie să piardă totul, cel cu minte jertfeşte jumătate. (Pancatantra)

Cine n-are singur judecată, nici nu face cum îl învaţă prietenii, acela piere. (Pancatantra)

Omul să nu facă ceva ce n-a văzut bine, ce n-a recunoscut bine, ce n-a auzit bine, sau ce n-a examinat bine. (Pancatantra)

Mai bine să dai puţin, dar la timp; ce foloseşte mult (dacă-i dat ) când nu trebuie? (Somadeva)

De obicei oamenii zăpăciţi de zvonuri nu sunt în stare să judece. (Somadeva)

Cel cu minte să primească o vorbă nimerită chiar şi de la un copil; dar să nu bage în seamă cuvintele prosteşti, chiar dacă le spune un bătrân. (Vikramacarita)

Cei care nu se încred, chiar dacă sunt slabi, nu sunt biruiţi de cei mai tari; pe când cei care se încred, repede sunt biruiţi chiar şi de cei slabi. (Tantrakhyayika)

Mai uşor i-o stâncă a muta din cale, decât cu cei proşti să-ncerci taclale. (Abu Madin Ibn Hamal)

Nu schimbaţi calul când vă aflaţi în mijlocul râului. (Abraham Lincoln)

O eroare este cu atât mai primebdioasă cu cât conţine mai mult adevăr. (Amiel)

Sfătuieşte-te cu cel mic şi cu cel mare şi pe urmă hotărăşte tu însuţi. (Anton Pann)

Cere sfat din partea ambelor vremuri: a celor vechi, pentru ce-i mai bun, a celor mai din urmă, pentru ce-i mai potrivit. (Bacon)

Omul înţelept îşi va procura singur mai multe prilejuri decât găseşte. (Bacon)

Cea mai mare păcălită de pe pământul acesta va rămâne mereu Naivitatea. (Balzac)

Întreprinde încet, dar perseverează în ceea ce ai început. (Bias)

Lucrurile care sunt fără măsură nu pot să dureze mult timp. (Boccacio)

Sufletele înţelepte se pleacă chiar şi în faţa dreptei socoteli a vrăjmaşilor. (Cantemir)

Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi. (A. P. Cehov)

Cine seamănă iluzii, culege suferinţă. (Elie Ben-Gal)

Corpul nostru seamănă cu animalele, iar sufletul nostru seamănă cu îngerii. Trebuie să alegem bine imaginile pe care le vom întipări în el; căci nu trebuie să turnăm într-un vas atât de mic şi de preţios decât lucruri alese. (Fenelon)

Valorăm ceva prin aspiraţia noastră; un suflet se măsoară prin dorinţa sa, după cum judecăm catedralele de la depărtare, după înălţimea clopotniţelor lor. (Flaubert)

Mulţi oameni naufragiază în viaţă nu pentru că sunt răi, ci pentru că le-a lipsit grăuntele de prudenţă şi de stăpânire de sine într-un moment dat. (Fr. W. Förster)

Când loveşti un inocent făureşti un bandit. (Hugo)

Teoria şi practica se influenţează totdeauna reciproc; din faptele oamenilor se poate vedea ce gândesc, iar din părerile lor se poate spune de mai înainte ce vor face. (Goethe)

Vorba unui singur om nu e vorba nimănui. Este just să fie ascultaţi amândoi. (Goethe)

Întrebuinţaţi bine timpul, el trece aşa de iute; însă ordinea vă învaţă să câştigaţi timp. (Goethe)

Fiecare să rămână pe drumul pe care a apucat şi nu cumva să se lase impresionat de autoritate, obsedat de acordul unanim şi târât de modă. (Goethe)

Cine îţi ascunde primejdia, îţi este duşman. (Goethe)

Prudenţa are valoare chiar şi atunci când nu este necesară. (Goethe)

Lucrurile atârnă de multe şi variate împrejurări neprevăzute; de aceea şi rezultatul fericit este atât de rar. (Gracian)

A preţui intensitatea mai mult decât extensiunea. (Gracian)

Maturitatea spiritului se manifestă în încetineala crezării. Minciuna este foarte obişnuită de aceea crezarea să fie neobişnuită. (Gracian)

Când vântul succesului suflă prea atare, mai dă jos din pânze. (Henrik Wegeland)

Pârghia principală a neamului omenesc este în leagăn, pentru că de început depinde totul; atât răul cât şi binele. Încotro se îndreaptă cineva, într-acolo şi merge, în urma capului – trupul şi-n urma oiştii – trăsura. Şi cel mai uşor lucru este a începe de la început, căci din alt loc este mai anevoios. (Komenski)

Elogiile părtinitoare şi exagerate moleşesc şi slăbesc talentele: cuvintele de ocară şi ironia muşcătoare le aduc la disperare şi le înăbuşă chiar în faşă, dar o apreciere nepărtinitoare purifică gustul şi, arătând cu o mână lipsurile, încoronează cu cealaltă frumosul. (Krilov)

Abilitatea este cauza apropiată a înşelătoriei: de la una la alta pasul e alunecos; minciuna constituie singura deosebire dintre ele; dacă-i adăugată la abilitate, avem înşelătoria. (La Bruyere)

Prea multă atenţie acordată primejdiei te face, cel mai adesea, să cazi într-însa. (La Fontaine)

La orice lucru trebuie să avem în vedere sfârşitul. (La Fontaine)

În acţiunile mari trebuie să ne dăm silinţa nu atât de a face să se nască prilejuri, cât mai ales de a profita de cele care se prezintă. (La Rochefoucauld)

Cea mai subtilă dintre toate fineţile este să ştim bine să ne prefacem că am cădea în cursele ce ni se întind. (La Rochefoucauld)

E mai uşor să fim înţelepţi pentru alţii decât pentru noi. (La Rochefoucauld)

Adevăratul mijloc de a fi înşelat este de a te crede mai subtil decât ceilalţi. (La Rochefoucauld)

Îndoiala nu trebuie să fie altceva decât luciditate, altfel devine o primejdie. (Lichtenberg)

Stările sufleteşti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adânci. (Lucian Blaga)

Întunericul nu trebuie să-l luminăm pentru ca să-l putem vedea…(Lucian Blaga)

De îndată ce vei face Satanei concesiunea de-a discuta cu el, poţi fi sigur că te va bate în dialectică şi te va îndupleca. (Lucian Blaga)

Multe situaţii în viaţă, dacă le-am rezolva numai cu logica, am lucra tocmai aşa cum ne-ar învăţa şi diavolul să lucrăm. (Lucian Blaga)

Când cauţi comori, nu sapi în nori, ci în pământ. (Lucian Blaga)

La un dar mare, chibzuinţă multă şi la politeţe exagerată, neîncredere multă! (Mateo Aleman)

După cum spiritul nostru se fortifică prin comunicarea cu spiritele viguroase şi echilibrate, tot astfel, nu se poate spune cât de mult pierde şi degenerează prin relaţiile şi frecventarea continuă ce avem cu spiritele josnice şi bolnăvicioase: nu există contagiune care să se răspândească la fel cu aceasta. (Montaigne)

Fereşte-te de acel duşman care vrea să te câştige şi pe tine împotriva ta. (N. Iorga)

Adesea virtutea nu are duşmani mai declaraţi decât acei care se prefac cel mai mult că sunt avocaţii ei. (Oxenstierna)

Înţelepciunea ne opreşte să judecăm după simple aparenţe, să credem tot ce auzim, să facem tot ce putem, să spunem tot ce ştim şi să cheltuim tot ce avem. (Oxenstierna)

Gândurile înţeleptului sunt totdeauna înaintea acţiunilor sale; dar cel fără minte le pune, de obicei, la coada tuturor întreprinderilor sale. (Oxenstierna)

Aparenţa face adesea ca soldatul să devină general, canonicul, episcop şi dracul, călugăr. (Oxenstierna)

Încrede-te, dar vezi în cine. (Oxenstierna)

Lumea e atât de tare ocupată cu aparenţa, încât prea puţin îi pasă de realitate. (La Oxenstierna)

Cine nu e convins că e jos, nu se gândeşte să se urce sus. (Papini)

Noi credem uneori că lucrurile sunt adevărate, numai fiindcă sunt spuse în mod elocvent. (Pascal)

Când vrem să dojenim cu folos şi să arătăm altuia că se înşeală, trebuie văzut sub ce latură priveşte el lucrul, pentru că de obicei el este adevărat sub acea latură, şi să-i recunoaştem acest adevăr, dar să-i descoperim latura sub care lucrul este greşit. (Pascal)

Nu spune de mai înainte ce ai de gând să faci; căci, de nu vei izbuti, te vei face de râs. (Pittacus)

În observaţiile pe care le facem noi înşine, devenim părtinitori, de dragul celui care facem observaţiile. (Pope)

Nu fii primul care încearcă ceea ce-i nou, dar nici ultimul care leapădă ceea ce-i vechi. (Pope)

Bunul simţ vulgar este un judecător prost atunci când este vorba de lucruri mari. (Renan)

Cine vrea să realizeze ceva excelent şi năzuieşte să producă ceva mare, acela să-şi concentreze în tăcere şi neobosit în punctul cel mai mic puterea cea mai mare. (Schiller)

Când toţi aceia care ne înconjoară sunt de altă părere decât noi şi se comportă în consecinţă, este greu să nu ne facă să şovăim, chiar când suntem convinşi de rătăcirea lor. (Schopenhauer)

Să ne gândim bine şi de repetate ori asupra unui proiect, înainte de a-l pune în executare, şi chiar după ce am examinat totul în mod cât se poate de temeinic, să mai rezervăm ceva şi insuficientei cunoaşteri omeneşti, datorită căreia tot mai pot exista împrejurări imposibil de scrutat sau de prevăzut şi care pot face ca întregul calcul să iasă greşit. (Schopenhauer)

Cel care aşteaptă ca pe lumea aceasta diavolii să umble cu coarne, iar nebunii cu clopoţei, va fi totdeauna prada sau jucăria lor. (Schopenhauer)

Ce se face iute, piere iute. (La Schopenhauer)

Adevărul nu-i întotdeauna acelaşi lucru cu propria-ţi părere. (Sienkiewicz)

Primeşte critica oricui, dar rezervă-ţi hotărârea. (Shakespeare)

Imaginaţia lucrează mai tare în minţile cele mai slabe. (Shakespeare)

Virtutea omului, care trăieşte după comandamentele raţiunii, se arată tot atât de mare în evitarea, ca şi în înfrângerea primejdiei. (Spinoza)

A şti să iei o hotărâre este o mare artă. (Stendhal)

Citim lumea pe dos şi pretindem că ne înşeală. (Tagore)

După cum e firesc să credem o mulţime de lucruri fără demonstrare, tot astfel nu este mai puţin firesc să ne îndoim de altele cu toate dovezile lor. (Vauvenargues)

Obscuritatea este regatul erorii. – obscuritatea favorizează eroarea, claritatea o denunţă îndată , căci, spune Vauvenargues: Nu există eroare care să nu dispară îndată ce am exprimat-o în chip clar. (Vauvenargues)

Cei răi sunt întotdeauna surprinşi de a găsi abilitate la cei buni. (Vauvenargues)

Discreţie – curiozitate – mărturisire

Omul a gasit intotdeauna o mare placere in a cunoaste si comenta faptele altora. (H. Fielding)

Sufletele care nu-si spovedesc tainele niciodata … sunt ca odaile cu ferestrele inchise, care nu se aerisesc. (O. Goga)

Marturisirea unei gleseli nu e o slabiciune, ci o forta. (E. Pelletan)

Dorinţă

Un spirit slab crede usor ceea ce doreste (E. About)

De la intentie la realizare e de parcurs obstacolul imens al posibilitatii (T. Arghezi)

Nu e sarac cine are putin, ci cine doreste mult (Cato)

Oamenii cred bucurosi ce doresc. (C.I.Cezar)

Cine e sarac in dorinte e bogat in multumiri (P.Charron)

Nu dori ceea ce nu-i cu neputinta. (Chillon)

Este intelept nu acel care se intristeaza de ce-i lipseste, ci acel care se bucura de cea are (Democrit)

Sa nu doresti ca lucrurile sa se petreaca asa cum vrei tu, ci asa cum sunt ele, si atunci viata ta va trece in liniste. (Epictet)

E in natura oricarei dorinte sa se stinga daca nu e haranita de speranta. (Helvetius)

Nu trebuie sa doresti imposibilul. (Leonardo Da Vinci)

Unde e o necesitate, trebuie sa fie o posibilitate. (T.Maiorescu)

Inclinam intotdeauna catre cele oprite si dorim cele refuzate. (Ovidiu)

Cand ai putine dorinte ai si putine lipsuri. (Ovidiu)

Nu dorim ceva fiindca il socotim bun, ci dimpotriva, numim bun ceea ce dotrim. (Spinoza)

Atunci cand zeii vor sa ne pedepseasca, ne indeplinesc dorintele (O.Wilde)

Drept, dreptate, justiţie, putere

Un om constient de faptele sale, care isi da seama cand nu are dreptate, numai acela poate avea pareri de rau. (Cehov)

Nici cei care isi intemeiaza viata pe nedreptate si nelegiuire nu pot trai fara o particica de dreptate. Si talharii isi au legile lor, carora se supun si pe care le resapecta. (Cicero)

Temerea de nedreptate a nascut dreptul. (Horatius)

Dreeptatea celui tare e fara judecata (La Fontene)

Fiecare e convins de dreptatea lui (Maugham)

Dreptatea fara forta este neputincioasa, fortaq fara drweptate este tiranica (Pascal)

Educaţie

Exista in noi doua parti: una pe care o primim de la lume, cealalta pe care o aducem pe lume; una dobandita, cealalta innascuta; una se datoreste imprejurarilor, cealalta naturii (H.Taine)


Experienţă

Daca omul incepe cu certitudine, va sfarsi prin a se indoi; dar dar daca incepe cu indoielile, va sfarsi prin a avea certitudini. (Fr. Bacon)

Nu mi se par bune argumentele pe care experiente le dezminte. (S.Castiglione)

Experienta omului e in raport cu intensitatea intamplarilor traite si nu cu durata lor. (Th.Hardy)

Fericire – nefericire – nenorocire

Daca nu putem fi fericiti, greseala e de obicei in noi insine (J. L. Avebury)

Un sir de placeri marunte alcatuiesc fericirea. (Ch. Baudelaire)

Acela care este virtuos este intelept; acela care este intelept este bun; si acela care este bun, este fericit. (Boetius)

Nu te abate niciodata de la calea virtutii si a onoarei; este singul mijloc sa fii fericit (Buffon)

Nu exista oameni mai induplecati sau mai duri decat cei preocupati intotdeauna de nefericirea lor. (M. Eminescu)

Filosofie


Frumuseţe


Generaţie


Generozitate, dărnicie


Glorie


Greşală


Hotărâre – îndoială


Ideal


Idee


Identitate


Iertare – răzbunare


Imaginaţie, iluzie, vis


Individualitate, personalitate – mediocritate


Inteligenţă, gândire, raţiune, judecată, învăţătură, înţelepciune – prostie, nerozie


Intenţie


Interes


Intransigenţă


Istorie, tradiţie


Iubire – ură – gelozie – indiferenţă


Încredere în sine


Îndemânare


Înţelegere


Lege

Lenevie – osteneala

Tot ce-i căutat este găsit, dacă nu te laşi biruit şi nu fugi de osteneală. (Alexis)

Oamenii dobândesc o calitate anumită acţionând constant în acelaşi mod. (Aristotel)

Dacă nu-i deprinzi pe copii să muncească, nu vor învăţa nici să citească, nici să scrie, nici muzica, nici gimnastica, nici ceea ce cuprinde întreaga virtute a omului: respectul izvorât din exercitarea tuturor învăţăturilor de mai sus. (Democrit)

Nu poţi fi fericit, dacă nu te osteneşti. (Euripides)

Să nu rămână nimic neîncercat, căci nimic nu vine de la sine, ci totul se realizează prin încercare. (Herodotus)

A făcut treaba pe jumătate cine a început. (Horatius)

Cine începe are jumătatea înfăptuită. (Horatius)

Totul se poate găsi, dacă nu fugim de osteneala de care-i legată căutarea. (Philemon)

Eu îi socotesc fericiţi pe aceia cărora le-a fost dat de către zei fie să săvârşească fapte vrednice de a fi scrise, fie să scrie lucruri demne de a fi citite; însă cei mai fericiţi sunt aceia cărora (le-a fost dat) şi una şi alta. (Plinius)

E nevoie numai de a începe; restul îl va aduce la îndeplinire situaţia. (Sallustius)

Efortul dă puteri sufletelor alese. Dacă vei fi stăpân pe ziua de zi, vei depinde mai puţin de ziua de mâine. Seneca)

Pentru ca să reuşească o dată un lucru al cărui rezultat este nesigur, trebuie să fie încărcat adesea. (Seneca)

Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare. (Sophocles)

Ceea ce se caută, poate fi găsit; dar ceea ce se neglijează, scapă. (Sophocles)

Nu-i nimic atât de greu, încât să nu poată fi găsit prin căutare. (Terentius)

Cel cumpănit la vorbă, statornic la faptă, iute la îndeplinire, tare în silinţă, neabătut şi potolit, acela este vrednic de fericire. (Cuksaptati)

O faptă bună sau rea aşteaptă timpul când va rodi. (Kusumadeva)

Omul să caute să dobândească cea ce nu are, să păstreze cu grijă ceea ce are, să sporească ceea ce păstrează şi să dăruiască ceea ce a sporit celor care merită. (Manu)

Mai presus de neştiutori sunt cei care citesc; mai presus de cei care citesc sunt cei care reţin; mai presus de cei care reţin sunt cei care înţeleg; mai presus de cei care înţeleg sunt cei activi. (Manu)

Cine se codeşte atunci când are de făcut o treabă ce trebuie îndeplinită iute, pe acela se mânie zeul şi-i pune piedici la înfăptuirea ei . (Pancatantra)

Cel energic dobândeşte fericirea, chiar când e singur şi fără sprijin. (Somadeva)

Totdeauna fericirea se dobândeşte după multe piedici. (Somadeva)

Gândurile bune sunt abia puţin mai bune decât visurile bune, afară numai dacă nu sunt puse în acţiune. (Bacon)

Numai perseverenţa duce la izbândă. (Balzac)

Munca, forţa progresivă şi acumulatoare poartă dobânzi ca şi capitalul, şi în însuşirile ei şi în rezultatele ei. Cine refuză plăcerile pure ale activităţii cinstite nu mai poate simţi decât plăcerile teribile ale viciului. (Ch. Baudelaire)

Mai bine să te consumi decât să rugineşti. (D. Diderot)

Nimeni nu predică mai bine decât furnica, şi ea nu are glas. (Benjamin Franklin)

Totul atârnă de la un început foarte mic. (France)

Să înălţăm un templu/ cultului mediocrităţii./ Să nu facem nimic pe jumătate,/ dacă poate fi făcut pe sfert. (Francis Scott)

Un exemplu nobil face uşoare faptele anevoioase. (Goethe)

Cel ce poate, acţionează. Cel ce nu poate, îi învaţă pe alţii. (George Bernard Shaw)

Nimic nu se îndeplineşte în lume fără pasiune. (Georg Wilhem Friedrich Hegel)

Trăiesc cu-adevărat acei ce luptă. (Hugo)

Plictisul a venit pe lume odată cu lenea; ei îi datorăm în bună parte faptul că oamenii umblă după plăceri, după joc etc. căruia îi place munca se mulţumeşte cu sine însuşi. (La Bruiére)

Când ai de făcut o lucrare, nu te gândi mereu la întregimea ei; execută fragmentul care-l ai în faţă şi, când ai terminat cu el, mergi mai departe. (Lichtenberg)

Pe când paraziţii societăţii ar fi în stare să-şi numească şi respiraţia o „muncă”, celor aleşi chiar munca cea mai grea li se pare tot atât de puţin „muncă”, ca respiraţia sau bătaia inimii. (Lucian Blaga)

Oamenii sunt totdeauna duşmanii întreprinderilor în care văd dificultăţi. (Macchiavelli)

Munca îi oboseşte chiar şi pe măgari. (Mateo Aleman)

Pământul este mereu îngheţat pentru porcul leneş. (Peder Laale)

Dacă odihna nu este şi ea oarecum muncă, atunci devine numaidecât plictiseală. (Renard)

Există oameni care au luat o hotărâre bună şi apoi se odihnesc pentru a nu o executa. (Renard)

Experienţa se capătă prin străduinţă şi osteneală. (Schopenhauer)

Cea mai fantomatică dintre irealităţi, omul care nu lucrează. (Shaw)

Munca îndepărtează de noi trei mari rele: urâtul, viciul şi nevoia. (Voltaire).

Libertate – sclavie


Mândrie – smerenie

Cel mai bine pentru înţelept este să nu pară înţelept. (Aeschylus)

Cele mai multe dezbinări se ivesc în cetăţi din cauza ambiţiei. (Aristoteles)

Uitarea defectelor proprii dă naştere la îndrăzneală. (Democritus)

Eu cred că cel căruia i se face un bine este dator să-şi aducă aminte toată viaţa; iar cel care-l face, să-l uite îndată, dacă vor, unul să facă o faptă lăudabilă iar celălalt să nu săvârşească o faptă vrednică de un om mic la suflet; iar a aminti şi a vorbi de propriile servicii este aproape la fel ca a le reproşa. (Demosthenes)

Înşişi filozofii pun numele lor chiar pe operele în care tratează despre dispreţul gloriei. (Cicero)

E la fel de periculos să-i dai unuia ce şi-a ieşit din minţi o sabie, ca şi unui ticălos puterea. (Euripide)

Cel care dorea onoruri excesive şi căuta averi prea mari pregătea etaje numeroase pentru turnul înalt, pentru a cădea de mai sus şi pentru ca prăbuşirea în ruine să fie mai grozavă. (Iuvenalis)

Când fericirea ta este mare, nu te încrede prea mult în ea, nici nu ne dispreţui pe noi cei săraci, ci arată-te mereu vrednic de fericirea ta. (Menander)

Dacă mi-aş îngădui să spun că sunt oarecum mai înţelept decât alţii, pentru atâta numai sunt mai înţelept, că nefiind în stare să cunosc îndeajuns cele din Hades, nici nu susţin că le cunosc. Mărturisirea propriei ignoranţe are o valoare teoretică, mai întâi fiindcă înlătură falsa ştiinţă, apoi fiindcă formulează o problemă, în fine pentru că fixează limita de unde cercetarea trebuie să păşească mai departe. Buna-credinţă modestă este fundamentul ştiinţei şi condiţia ei etică. (Platon)

Nimeni nu-i în stare să se ridice prin el însuşi: trebuie să-i întindă mâna cineva, să-l scoată cineva. (Seneca)

Pe noi ne pot ajuta nu numai cei care sunt, dar şi cei care au fost. (Seneca)

Dacă ai învăţat să asculţi, te vei pricepe să comanzi. (Solon)

Dorinţa de glorie este ultima pe care o leapădă chiar şi înţelepţii. (Tacitus)

Coţofanele nu trebuie să se ia la întrecere cu privighetorile. (Teocrit)

Nu există lucru cât de uşor, care să nu fie greu, dacă-l faci fără voie. (Terentius)

Unul din marele defecte ale oamenilor este de a dori să servească drept pildă altora. (Meng Tseu)

Învăţătura, care (de obicei) face să dispară îngâmfarea şi alte (defecte), produce îngâmfare la cel cu minte puţină; după cum lumina zilei, care (de altfel) trezeşte vederea, orbeşte bufniţele. (Pancatantra)

Beţia domniei este cea mai rea; căci cel îmbătat de (beţia) domniei nu se trezeşte până ce cade. (Mahabharata)

Omul să nu meargă înaintea trupei; dacă întreprinderea izbândeşte, câştigul este comun; dacă însă se iveşte nereuşita, este omorât conducătorul. (Hitopadeca)

Faima este asemenea unui râu care susţine lucruri uşoare şi umflate, dar îneacă lucruri grele şi solide. (Bacon)

Aşa-i orgoliul omului: ceea ce el nu pricepe, decretează că este greşeală sau nebunie. (Balzac)

Când un vultur se prăbuşeşte, cine ştie în ce văgăună se va opri; tot aşa, prăbuşirea unui om mare se măsoară după înălţimea unde ajunsese. (Balzac)

Nu este nevoie decât de o linguşeală ca să ne treacă durerea de cap. (Balzac)

Când orgoliu conduce căruţa, tot drumul are numai gropi şi hârtoape.. (Bisanne de Soleil)

Când un om neînsemnat ajunge la o situaţie înaltă, el se prăbuşeşte uşor. (Dandin)

Popularitatea e ca şi vântul; te ridică în sus, dar nu te menţine la înălţime. (Félicité Lamennais)

Mulţi suportă cu uşurinţă munci grele, când nu sunt constrânşi, munci care li s-ar părea penibile, dacă ar fi siliţi să le facă. (Freidank)

Niciodată nu suntem mai îndepărtaţi de scopul dorinţelor noastre, decât atunci când ne închipuim că-l posedăm. (Goethe)

Cine îmi suportă greşelile devine stăpânul meu, chiar dacă îmi este servitor. (Goethe)

Cel mai mare Străin pe lumea aceasta a fost acela care a venit s-o mântuiască. (Goldsmith)

Oriunde e geniu, acolo-i (şi) mândrie. (Goldsmith)

Unii ar fi înţelepţi dacă n-ar crede că sunt. (Gracian)

Orgoliul este în noi ca o fortăreaţă a răului. (Hugo)

Falsa modestie este ultimul rafinament al vanităţii. Modestia este pentru merit cea ce sunt umbrele pentru chipurile dintr-un tablou. Ea dă meritului puterea şi relieful. (J. de La Bruyère)

Falsa modestie este ultimul rafinament al vanităţii. (La Bruyere)

Sclavul n-are decât un stăpân; ambiţiosul are atâţia stăpâni câţi oameni îi pot fi de folos carierei sale. (La Bruyere)

Acelaşi orgoliu care ne face să criticăm defectele de care ne credem scutiţi ne face să dispreţuim însuşirile bune pe care nu le avem. (La Rochefoucauld)

Amorul propriu este cel mai mare dintre toţi linguşitorii. (La Rochefoucauld)

De regulă, este mai bine să meriţi cinstirea fără să o capeţi decât să te bucuri de ea fără să o meriţi. (M. Twain)

Trufaşul nu poate fi recunoscător; el crede totdeauna că a meritat mai mult. (Nicolae Iorga)

Cine face totdeauna ce vrea, face rareori ceea ce trebuie. (Oxenstierna)

Un om pe care norocul l-a înălţat sus de tot, nu cade niciodată uşor. (Oxenstierna)

Ambiţia oricărui om se umflă pe măsură ce-i creşte puterea. (Oxenstierna)

Se pare că orice om are câte o ambiţie, dacă nu pentru înţelepciune, cel puţin pentru fleacuri; el caută să se facă faimos, dacă nu prin bunul simţ, atunci prin nebunie. (Oxenstierna)

A afecta calităţi şi talente pe care nu le avem înseamnă a obliga pe ceilalţi să observe ridicolul şi defectele pe care le putem avea. (Oxenstierna)

Graba ce o arătăm de a sfătuia pe alţii este un semn al încrederii ce o avem în capacitatea noastră. (Oxenstierna)

Cel care se crede înţelept şi care îngăduie să i se dea această însuşire, are de-acuma defectul acesta în plus faţă de alţii. (Oxenstierna)

Un gospodar îşi vântura grâul de pleavă. În vreme ce grăunţele îi cădeau la picioare, pleava zbura dusă de vânt. Şi pleava batjocorea grăunţele ce cădeau: „Ce inerţie în voi, ce lipsă de entuziasm! Pe voi vă cheamă pământul, noi însă zburăm!” (Lucian Blaga)

După ce apune soarele orice licurici crede că el e locţiitorul. (L. Blaga)

Mărimea nu se sfiieşte să meargă cu puţinătatea. Mediocritatea se ţine deoparte. (Tagore)

Orice putere excesivă piere prin însăşi excesul ei. (V. Mitrea)

Cel mai mare rău pe care-l poate face oamenilor soarta este de a-i face slabi în resurse şi ambiţioşi. (Vauvenargues)

Pentru-a cânta, / Privighetoarea/ Deschide doar un cioc micuţ. (Yosa Buson)

Retragere, împrăştiere, înstrăinare

“Noaptea va trece, se vor ivi zorile frumoase, va răsări soarele şi vor râde lotuşii”. Pe când se gândea astfel o albină într-o floare de lotus, o, ce nenorocire! un elefant călcă pe ea. (Appaya Dikşita)

Bătrâneţea stă ameninţătoare ca o tigroaică, bolile se năpustesc asupra corpului ca nişte duşmani, viaţa se scurge ca apa dintr-un ulcior spart; şi totuşi lumea săvârşeşte fapte rele; iată ceva ciudat! (Bhartrhari)

Corpul îi este gârbovit, mersul şovăielnic, dinţii au căzut vederea se stinge, surzenia creşte…, ai săi nu (mai) dau atenţie vorbelor sale, soţia nu-l (mai) ascultă: Vai de omul care îmbătrâneşte! Chiar şi fiul său se poartă duşmănos cu el! (Bhartrhari)

Când cineva aude că s-a furat un lucru neînsemnat din casa vecinului, el pune o pază în locuinţa sa proprie; aşa se obişnuieşte. Dar de ce nu se teme lumea de zeul morţii, care zilnic răpeşte oameni când dintr-o casă când din alta? (Cilhana)

Nimeni nu ştie ce i se va întâmpla mâine cutăruia sau cutăruia; de aceea cel cu minte să-şi facă treburile încă azi. (Carngadharapaddati)

Încă înainte ca (omul) să-şi fi luat plata pentru cele înfăptuite, în timp ce mai este ocupat cu ceea ce încă nu este făcut şi în timp ce-şi caută de treburi pe câmp, în piaţă sau acasă, vine moartea şi-l ia. (Mahabharata)

Asta s-a făcut, asta rămâne de făcut, asta iarăşi s-a făcut pe jumătate: în timp ce omul este preocupat astfel, vine moartea şi îl ia. (Mahabharata)

Înainte de a ne fi pus la cale treburile, ne răpeşte moartea. (Mahabharata)

Ce trebuie făcut mâine, fă azi; şi ceea ce trebuie făcut după-amiază fă-o dimineaţa; căci moartea nu se uită dacă ai terminat treaba sau nu. (Mahabharata)

Ca şi cum cineva ar sta în drum şi ar grăi către o caravană în trecere: “Şi eu am să vă ajung din urmă”; tot astfel este sigur (pentru noi) drumul pe care au mers înaintea noastră părinţii şi strămoşii noştri. Cum ar putea să jelească cineva că-l urmează, de vreme ce nu poate evitat? (Ramayana)

Ei, Bătrâneţe, chiar dacă nu ai aduce nici un neajuns, venirea ta tot reprezintă un necaz destul de mare! (Cecilius)

Urmărindu-ne în fugă, nu demult copii, nu demult tineri, pe negândite ne-a ajuns din urmă (bătrâneţea). (Cicero)

Bătrâneţea este o mutilare a corpului, care rămâne întreg: toate le are şi la toate lipseşte ceva. (Democritus)

Nimeni să nu judece pe cineva că-i fericit, înainte de a-l vedea sfârşind bine; căci numai pe cel mort îl poţi lăuda fără a greşi. (Dionysius)

Moartea, exilul şi tot ce pare înfricoşător să-ţi fie în fiecare zi înaintea ochilor; dar mai ales moartea; şi atunci nu vei (mai) avea niciodată gânduri neînsemnate, nici nu vei dori prea tare ceva. (Epictetus)

Nu există muritor care să fie sigur că va mai trăi a doua zi. (Euripides)

Să-ţi închipui că fiecare zi ce-ţi răsare este ultima. (Horatius)

Cine ştie dacă zeii de sus vor adăuga la totalul de azi, ziua de mâine! (Horatius)

Nu te purta ca şi cum ai avea de trăit zece mii de ani. Moartea pluteşte deasupra capului tău. Aşadar, cât mai trăieşti şi până poţi, fii om de bine. – sarcinile vieţii morale sunt atât de mari şi viaţa atât de scurtă, încât nu trebuie risipit timpul pe care-l avem la dispoziţie. (Marcus – Aurelius)

Omule, ai fost cetăţean în această cetate mare; ce-ţi pasă dacă cinci ani sau trei? căci, după lege fiecare are o parte egală. Şi atunci ce-i de mirare(că te concediază din cetate nu vreun tiran sau vreun judecător nedrept, ci natura care te-a introdus? La fel ca şi cum l-ar concedia de pe scenă pe un actor cârmuitorul care l-a adus. – “Dar n-am jucat toate cele cinci acte, ci numai trei”. – Aşa-i; însă în viaţă cele trei acte sunt întreaga piesă. Căci sfârşitul îl hotărăşte acela care a fost cauza alcătuirii tale, iar acum este cauza desfacerii, tu însă nu eşti cauza nici uneia din ele. Pleacă, deci binevoitor; căci şi cel care te concediază este binevoitor. (Marcus Aurelius)

Trebuie să ne grăbim nu numai fiindcă ne apropiem tot mai mult de moarte, ci şi din pricină că putinţa de a înţelege şi de a urmări lucrurile încetează devreme. (Marcus Aurelius)

Toate sunt efemere, moarte demult. Unii mai sunt pomeniţi câtva timp, alţii au devenit legendari, alţii iarăşi au încetat de a mai exista şi-n legende. (Marcus Aurelius)

Cu ce să comparăm/ A noastră viaţă-n lume?/ Cu barca ce plecat-a/ În zori şi-n urmă/ Nu lasă nici o dâră. (Manzei)

Căzut-am pe gânduri în atelierul unui olar. – Îl vedeam apăsând pe pedală. Şi pregătind cu mişcări iuţi pentru toarta şi gâtul unui vas: picioare de cerşetori, cranii de – împăraţi. (Omar Khayyam)

Adu-ţi aminte că eşti muritor. (Phocylides)

Cei care sunt într-adevăr filozofi, se deprind cu gândul morţii, şi aceasta îi înspăimântă mai puţin decât pe ceilalţi oameni. (Plato)

Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat. (Seneca)

Nimic nu-ţi va ajuta atât de mult să fii moderat în toate lucrurile ca frecventa meditaţie asupra scurtimii vieţii şi asupra nesiguranţei acesteia; în tot ce faci, gândeşte-te la moarte. (Seneca)

Oare nu vei avea grijă mai degrabă să arăţi tuturor că se caută lucruri de prisos cu mare pierdere de timp şi că mulţi şi-au petrecut viaţa adunând mijloace de trai ?…căci ei nu trăiesc, ci numai au de gând să trăiască. Pe toate le amână. (Seneca)

Noi nu voim să trăim, nici să murim: ne stăpâneşte dezgustul de viaţă şi frica de moarte. (Seneca)

O parte din timp ne este răpită, alta ne este sustrasă, alta se scurge. Dar cea mai urâtă pierdere este aceea datorită neglijenţei. Şi dacă vei voi să bagi de seamă vei vedea că cea mai mare parte a vieţii noastre o pierdem făcând ce nu trebuie, o mare parte nefăcând nimic, întreaga viaţă, făcând altceva. (Seneca)

Nu este sigur în ce loc te aşteaptă moartea: de aceea aşteapt-o tu pe ea în orice loc. (Seneca)

Greşeşti, dacă crezi că numai pe mare limita dintre moarte şi viaţă este foarte redusă: în orice loc intervalul este deopotrivă de îngust. (Este adevărat că) moartea nu se arată pretutindeni atât de aproape: (dar) ea este pretutindeni (tot) atât de aproape. (Seneca)

Noi murim în fiecare zi, căci în fiecare zi (ni) se ia o parte a vieţii; chiar când creştem, viaţa descreşte. (Seneca)

Om fiind, să nu spui niciodată ce va fi mâine; iar când vezi pe cineva că-i fericit, să nu determini cât timp va fi aşa. Căci zborul unei muşte nu este atât de iute ca schimbarea în contrar. (Simonides)

Fiecare clipă a vieţii este un pas către moarte. (Corneille)

Cel care aşteaptă moartea moare de două ori. (Bulwer Lytton)

Cei care sunt înmormântaţi aici grăiesc astfel către tineri şi bătrâni: “Ce sunteţi voi acum, asta am fost noi; ce suntem noi acum, asta veţi fi voi”. (Freidank)

Saloanele mint, mormintele sunt sincere. Dar vai! morţii, aceşti reci povestitori ai istoriei, vorbesc în zadar mulţimii furioase care nu înţelege decât limbajul patimii dezlănţuite. (Heinrich Heine)

Moartea are gustul de ţărână iar spaima, gustul de venin. (José Gorostiza)

Un lucru îl putem vedea clar şi plastic numai dacă are umbre şi penumbre: moartea este umbra care dă plasticitate vieţii. (Lucian Blaga)

Ce orizonturi se deschid în faţa celui care, în sfârşit, s-a hotărât, în mod serios, să moară! (Milán Fűrst)

Cel care i-ar învăţa pe oameni să moară, i-ar învăţa să trăiască. (Montaigne)

Tragedia vârstei nu e de a fi bătrân, ci de a rămâne tânăr. (Oscar Wilde)

Iute se apropie moartea de om; lui nu-i este dat nici un răgaz; ea îl doboară în mijlocul carierei, îl smulge în plină viaţă. Pregătit sau nu să meargă, el trebuie să stea înaintea Judecătorului său! (Schiller)

Pasul dintre timp şi veşnicie este scurt, dar teribil. (Scott)

Împresurat de-activităţi/ Ce nu pot aştepta/ uitasem că ar trebui/ Să mai şi mor. (Tadeusz Rózewicz)

Merit


Milă, compătimire


Mânie


Moderaţie – exagerare


Modestie, mândrie – orgoliu, trufie, vanitate, îngâmfare


Morală


Mulţumire – nemulţumire


Muncă, efort, creaţie, acţiune – lene


Naivitate


Nobleţe – josnicie


Noroc – nenoroc


Obiectivitate – subiectivitate


Obisnuinţă, deprindere


Om, omenire


Opinie


Optimism – Pesimism


Pace – război


Pasiune


Patrie, popor


Pedeapsă

Pocăinţa

Remuşcare lăsată de faptele de ruşine este mântuirea vieţii. – remuşcarea poate constitui în anumite momente o forţă de orientare a vieţii morale. (Democrit)

O conştiinţă împăcată nu ţine seama de minciunile zvonului. (Ovidius)

Conştiinţa valorează cât o mie de martori. (Quintilianus)

Uitarea nu te scapă de păcate. (Seyfoddin Mohammad Ferghani)

Caracteristica vinovaţilor este neliniştea. (Seneca)

Nu este nici lipsit de înţelepciune, nici mărginit, acela care se ridică după ce a căzut în greşeală, în loc să stăruie în ea. (Sofocle)

Să-ţi pese mai mult de conştiinţa (ta) decât de părerea (altora). (Syrus)

O conştiinţă rea este adesea în siguranţă, dar niciodată liniştită. (Syrus)

Cine a săvârşit o faptă rea şi se căieşte, este iertat de acel păcat; căci el este purificat prin faptul că încetează, zicându-şi: “Nu voi mai face aşa…” (Manu)

Cunoaşterea greşelilor e începutul salvării. (Epicur)

E nebunie a te-ndărătnici-n greşeli. (Eschil)

Oamenii de seamă sunt totdeauna proprii lor critici. (Balzac)

Prin recunoaşterea greşelii, spiritele bărbăteşti se înalţă şi se întăresc. (Goethe)

Este una din tristeţile umane cele mai adânci să avem în trecutul nostru nedreptăţi ale căror drumuri sunt, pentru a spune adevărul, toate barate în urma noastră, pe ale căror victime nu mai este cu putinţă să le regăsim, să le ajutăm, să le ridicăm sau să le consolăm. (Maeterlinck)

Mulţi oameni cred că mărturisirea defectelor lor îi scuteşte de obligaţia de a le îndrepta. (Marie von Ebner-Eschenbach)

O adevărată căinţă este cea mai bună doctorie contra bolilor sufletului. (Miguel de Cervantes)

Prejudecată


Prevedere


Prietenie


Primejdie, încercări

Profunzime – aparenţă


Putere – slăbiciune


Răbdare, perseverenţă


Recunoştinţă – ingratitudine


Religie, superstiţie


Renunţare, resemnare


Respect, stimă – dispreţ, insultă, calomnie

Retragere, împrăştiere, înstrăinare

Alergăm după fericire până departe, fie pe mare, fie pe uscat; dar fericirea e aici, aproape. (Horaţiu)

Vederea minţii începe să devină ageră, atunci când aceea a ochilor caută să-şi înceteze activitatea. (Plato)

Trebuie să alegem un loc sănătos nu numai pentru corp, ci şi pentru moravurile noastre. (Seneca)

Nimic nu foloseşte atâta ca liniştea şi conversaţia, cât mai puţină cu alţii şi cât mai multă cu sine însuşi. (Seneca)

Ce foloseşte liniştea unei regiuni întregi dacă pasiunile sunt zgomotoase. (Seneca)

Pentru aceasta m-am ascuns şi am închis uşile, ca să pot fi de folos la mai mulţi. (Seneca)

Un exilat nu mai are prieteni şi această nenorocire este mai cumplită decât exilul însuşi. (Theognis)

De ce închizi pe jumătate ochii, în joacă, şi ne arunci priviri încete? Încetează, încetează; zadarnică ţi-i osteneala. Acum suntem alţii. Tinereţea s-a dus. Năzuinţa noastră e pădurea. Rătăcirea a dispărut. Noi privim reţeaua magică a lumii ca pe un lucru de nimic. (Bhartrhari)

Pentru cei cu suflet nobil pământul întreg este familia lor. (Pancatantra)

Ţine gura închisă şi astupă uşa privirii şi a sunetului şi cât timp vei trăi nu vei avea nici o neplăcere. Dar deschide-ţi gura sau fii prea curios şi vei fi toată viaţa în tulburări. (Lao-Tze)

Trei mutări fac cât un incendiu. (Benjamin Franklin)

Cel ce-şi schimbă locul fără a-şi schimba şi obiceiurile nu-şi va îmbunătăţi niciodată condiţia. (Francisco de Quevedo)

Orice sociabilitate aşterne drumul spre desconsideraţie. (Gracian)

A fi adult înseamnă a fi singur. (Jean Rostand)

O, singurătate fericită! O, singura fericire! (La Lubbock)

Timpul, când sufletul omenesc are mai multă nevoie de împrejurări favorabile şi de linişte înăuntru, timpul său cel mai critic, este când se retrage şi se-nchide în sine pentru ca să treacă prin mari schimbări. Omida niciodată nu moare aşa uşor ca atunci când – în crisalidă – este pe cale de a face aripi. (Lucian Blaga)

Pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea sufletească desăvârşită, acest bun pământesc suprem, după sănătate, se poate găsi numai în singurătate şi ca dispoziţie durabilă numai în izolarea cea mai adâncă. (Schopenhauer)

Este o mare nebunie să pierzi înăuntru pentru a câştiga în afară, adică să renunţi complet sau în mare parte la linişte, timp liber şi neatârnare, în schimbul strălucirii, rangului, pompei, titlului şi onoarei. (Schopenhauer)

Ruşine


Sacrificiu, jertfă


Scop – mijloc


Sensibilitate, emotivitate


Sfat


Sinceritate – ipocrizie


Soartă, destin


Speranţă, nădejde – desperare, deznădejde


Spirit, ironie


Stăpânire de sine


Ştiinţă – ignoranţă


Succes, victorie

Suferinţă – răbdare

Mulţi şi-au mărit nenorocirea din cauză că n-au ştiut s-o suporte. Mai mult decât întâmplarea sau norocul, le-a fost potrivnic (propriul) lor caracter. (Accius)

E util să devii înţelept prin durere. (Aeschylus)

Cei nefericiţi se mângâie când văd pe alţii suferind mai mult decât ei. (Aesopus)

Omul să se gândească mereu la toate cele omeneşti. (Cicero)

Nu există durere, pe care timpul să n-o micşoreze şi să o atenueze. (Cicero)

Anticiparea nenorocirilor viitoare atenuează sosirea lor, căci le vedem cu mult înainte de a veni. (Cicero)

Mereu mă gândeam la nenorociri posibile, înfăţişându-mi în minte fie pribegia departe de ţara mea, fie o moarte prematură, sau alte nenorociri, pentru ca, în caz că mi s-ar întâmpla ceva din cele ce presupuneam, să nu mă consume mai tare durerea abătută pe neaşteptate. (după Cicero)

Facem viaţa şi mai mizerabilă deplângând-o. (Cicero)

Dascălul nebunilor nu este cuvântul, ci nenorocirea. (Democrit)

Este măreţ să te gândeşti la datoria ta chiar atunci când eşti nenorocit. Maxima aceasta are caracterul unei recomandări făcute tuturor acelora care, în nenorocire, sunt înclinaţi a reacţiona prin instincte, nu prin conştiinţa şi puterea lor morală. (Democrit)

Fixează-ţi în minte o regulă şi un ideal de purtare cărora să te conformezi riguros, atât în singurătate, cât şi între oameni. (Epictet)

Adu-ţi aminte că eşti un actor într-o dramă care-i aşa cum vrea cel care te instruieşte în ea: scurtă sau lungă. Dacă el vrea ca tu să joci rolul unui cerşetor, caută să-l joci bine şi pe acesta; tot astfel dacă el vrea să fii în rolul unui infirm, al unui dregător sau al unui simplu particular. Căci datoria ta este aceasta: să joci bine rolul ce ţi s-a dat; alegerea rolului aparţine altuia. (Epictetus)

Nu cere să se întâmple lucrurile după cum vrei, ci voieşte-le aşa cu se întâmplă; şi-ţi va merge bine. (Epictetus)

Nici un muritor nu trece prin viaţă neatins, fără să plătească. (Eschil)

Nu slăbi frânele, când îţi merge bine; iar în restrişte ţine-te de speranţa înţeleaptă. (Euripides)

Suferinţa îi redă prostului bunul simţ. (Hesiod)

De obicei nenorocirea dă pe faţă caracterul, iar fericirea îl ascunde. (Horatius)

Dacă poţi suporta totul, atunci şi trebuie! (Iuvenalis)

De aceea mai ales trebuie observat omul în primejdii pline de risc şi de cunoscut în restrişte cine e. Căci abia atunci scoate el din fundul sufletului vorbe adevărate; masca este îndepărtată şi rămâne numai realitatea. (Lucretius)

Să-ţi spui dis-de-dimineaţă: voi întâlni un indiscret, un neobrăzat, un invidios, un egoist. (Marc Aureliu)

Nu da cu piciorul în cel nefericit, căci soarta este comună (tuturor). (Menander)

M-am învăţat minte uitându-mă la nenorocirile altora. (Menander)

Învaţă compătimirea din (propria) pătimire. (Philemon)

Să ne mulţumim cu ce avem, fără a face comparaţii; niciodată nu va fi fericit acela pe care-l va chinui fericirea mai mare a altuia. (Seneca)

Trebuie să ne gândim la toate şi să ne întărim sufletul împotriva celor ce s-ar putea întâmpla. (Seneca)

Ce multe lucruri neaşteptate au venit! Ce multe lucruri aşteptate nu s-au ivit niciodată! (Seneca)

Înţeleptul, atent şi apărat împotriva oricărui atac, nu dă înapoi în faţa atacului sărăciei, al jalei, al infamiei, sau al durerii. (Seneca)

Nu trebuie să revolte ne nimic din toate acestea. Am intrat într-o lume în care trebuie să trăim după aceste legi. (Seneca)

Toate, din pricina cărora gemem, de care ne îngrozim, sunt tributuri ale vieţii. (Seneca)

În felul acesta îşi va desfăşura înţeleptul virtutea: dacă-i va fi îngăduit, în bogăţie, dacă nu, în sărăcie; dacă va putea, în patrie, dacă nu, în exil; dacă va putea ca comandant, dacă nu, ca soldat; dacă va putea, voinic, dacă nu, slab. Orice soartă va avea, el va face din ea ceva memorabil. (Seneca)

Niciodată cel desăvârşit şi care a dobândit virtutea nu blestemă soarta. Niciodată el nu primeşte posomorât întâmplările. (Seneca)

După cum cei care călătoresc pe mare pe timp frumos au pregătite şi cele necesare pentru caz de furtună, tot aşa cei chibzuiţi îşi pregătesc în prosperitate măsurile pentru caz de nenorocire. (Socrates)

Toate sunt bune la timpul lor. (Sophocles)

Nenorocirea îl găseşte în cele din urmă pe acela pe lângă care a trecut adesea. (Syrus)

Unde simte cineva durere, acolo îşi are îndreptat şi gândul. (Stobaeus)

Remediul nenorocirii este echilibrul sufletesc. (Syrus)

Toţi trebuie să se gândească, tocmai atunci când le merge mai bine, cum să suporte răstriştea. Cel care se întoarce dintr-o călătorie să se gândească mereu la primejdii: la pagubă, la vreo greşeală a fiului, la moartea soţiei, la boala fiicei; că aceste nenorociri sunt comune tuturor, ca nu cumva vreuna din ele să constituie o surpriză pentru sufletul său; iar tot ce se întâmplă împotriva aşteptării s-o socoată un câştig. (Terentius)

Când ajunge într-o situaţae grea, omul neînţelept acuză destinul, fără să-şi recunoască păcatul. (Hitopadeca)

Îndată după o nenorocire, şi o bucurie de tot mică ne apare însemnată. (Kusumadeva)

Ce povară este prea grea pentru cei în stare s-o ducă? Ce e departe pentru cei energici? Care ţară e străină pentru cei învăţaţi? Cine-i duşmănos faţă de acela care-i vorbeşte cu prietenie? (Pancatantra)

Şi mintea poate fi lovită de destin! (Pancatantra)

Pe lumea aceasta fericirea nu se dobândeşte uşor, dacă nu se expune corpul la suferinţă. (Pancatantra)

Prostul, care plânge pentru lucruri care nu sunt de plâns pe lumea aceasta, adaugă o nouă suferinţă peste suferinţa sa şi îndură două rele. (Pancatantra)

Întristarea distruge mintea; întristarea distruge învăţătura: întristarea distruge rezistenţa: nu există rătăcire la fel ca întristarea! (Ramayana)

Să nu ne lăsăm pradă descurajării. Descurajarea este otrava cea mai puternică. Ea ucide pe cel neînţelept, ca un şarpe furios pe un copil fără minte. (Ramayana)

Oamenii îşi creează multe pricini de suferinţă ca să evite suferinţa; din dorinţa de a dobândi fericirea, ei îşi distrug fără chibzuinţă fericirea, ca şi cum ar fi proprii lor duşmani. (Santideva)

Răutatea calculată este cea mai ascuţită dintre toate răutăţile. (Balzac)

Evenimentele nu sunt niciodată absolute; rezultatele lor depind numai şi numai de indivizi: nenorocirea este o treaptă în sus pentru creştin, o comoară pentru omul dibaci, iar pentru cei slabi o prăpastie. (Balzac)

Oamenii cumsecade nu pier niciodată dacă au destulă răbdare. (Balzac)

Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi. (Bălcescu)

Ciudată-i firea omenească. Cu cât avem mai puţină înclinaţie spre martiraj, cu atât o solicităm celor din jur. (Boleslav Prus)

Caută mai bine să te învingi pe tine decât soarta şi să-ţi schimbi mai degrabă dorinţele decât ordinea lumii. (Descartes)

Nenorocirea este cel mai bun dascăl; îşi are metoda ei proprie, dar greş nu dă. (Eminescu)

Greutăţile se înmulţesc când ne apropiem de ţintă. (Goethe)

În neputinţă, omul îşi descoperă adevărata forţă. (J. Wassermann)

Nenorocirea deschide sufletul la lumini pe care prosperitatea nu le distinge. (Lacordaire)

Fiindcă sănătatea şi bogăţia iau oamenilor experienţa nenorocirii, ele le inspiră nesimţire faţă de semenii lor; pe când cei împovăraţi de propria lor mizerie intră mai mult, prin comparaţie, în aceea a altuia. (La Bruyere)

Cine n-a suferit niciodată (din pricina) mizeriei, nu ştie să compătimească. (Oxenstierna)

Compătimirea este o virtute care nu se capătă decât prin experienţă; rareori o găsim la cei care nu cunosc ce-i restriştea. (Oxenstierna)

Nenorocirii îi place surpriza; ea se apropie rareori de acela care se pregăteşte s-o primească. (Oxenstierna)

Viaţa aspră, transformată în obişnuinţă, înmulţeşte senzaţiile plăcute; viaţa moleşitoare pregăteşte o mulţime de neplăceri…, nu există pat tare pentru cine adoarme de îndată ce se culcă. (Rousseau)

Omul care n-ar cunoaşte durerea, nu ar cunoaşte nici înduioşarea omeniei, nici gingăşia compătimirii. (Rousseau)

Cel care nu are răbdare, nu are nici o filozofie. (Saadi)

Dacă vrei să te mângâi, gândeşte-te la toate relele de care eşti cruţat. (Saadi)

Încă n-am văzut sfârşind fericit cineva, asupra căruia zeii revărsau darurile lor cu mâini mereu pline. (Schiller)

Noi nu ştim, în zilele noastre bune ce nenorocire ne pregăteşte destinul tocmai acum: boală, prigoană, sărăcie, mutilare, orbire, nebunie, moarte şamd. (Schopenhauer)

Mângâierea celor nenorociţi este să aibă tovarăşi de suferinţă. (Spinoza)

Puţine nenorociri sunt fără scăpare; disperarea este mai înşelătoare decât speranţa. (Vauvenargues)

Bucuria şi durerea măsoară rău orele; prima le face secunde, cealaltă secole. (Victor Hugo)

N-am nimic de oferit decât sânge, muncă lacrimi şi sudoare. (Sir Winston Churchil)

Talent, geniu


Timpul
Viaţa întreagă pare prea scurtă celor ce fac binele, dar pentru cei ce fac rău o singură noapte înseamnă un timp nesfârşit. (Lucian)

Piatra de încercare a caracterului omenesc este timpul. (Menander)

Dacă timpul pentru alţii înseamnă bani, pentru noi are un preţ incalculabil. (Goce Delcev)

Ce osteneală este aceea de a săpa o fântână când arde casa? (Bhartrhari)

Timpul consumă rodul oricărei acţiuni care nu-i îndeplinită îndată. (Pancatantra)

De cele mai multe ori remediul unui lucru neplăcut este amânarea. (Somadeva)

Bătrânului nu-i şade bine nici soldat, nici amorezat. Acestea sunt atributele tinereţii. (Ovidus)

Felul cum întrebuinţăm timpul liber ne trădează caracterul. (Plinius)

Pentru sufletul care doreşte (cu nerăbdare), nimic nu se face destul de repede. (Sallustius)

Socoteşte fiecare zi o viaţă. (Seneca)

Oricare ar fi durata timpului, ştiinţa întrebuinţării lui îl va face lung. (Seneca)

Îţi petreci cea mai mare parte a vieţii făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei, nefăcând nimic, toată viaţa te-ai preocupat de cu totul altceva decât ceea ce ar fi trebuit. (Seneca)

Adesea din cauza deliberării dispare prilejul. (Syrus)

Un minut de îndoială face cât o veşnicie de suferinţă. (Balzac)

Pierderea vremii bune este maica şi sămânţa vremii rele. (Cantemir)

Zăbava aduce pierdere, amânarea, pericol. (Erasmus)

A alege momentul înseamnă a câştiga timp. (Francis Bacon)

Cei care îşi întrebuinţează rău timpul sunt cei dintâi care se plâng de scurtimea lui. (La Bruyere)

Care ţi-e datoria? Cerinţa zilei. Pentru a atinge ţintele cele mai înalte şi cele mai grele ale vieţii, trebuie să te apropii de ele prin împlinirea scrupuloasă a sarcinii tale cotidiene. (Goethe)

Nimic nu este mai de preţuit decât valoarea zilei. (Goethe)

Puţini oameni ştiu să fie bătrâni. (La Rochefoucauld)

Oamenii care nu au niciodată timp lucrează cel mai puţin. – împrăştierea este duşmana acţiunii. (Lichtenberg)

Nu este lucru înţelept să spui: “voi trăi”; viaţa de mâine este prea târzie – trăieşte azi. (Martialis)

Pierderea de timp este cea mai ireparabilă şi tocmai ea este aceea care pricinuieşte cea mai puţină nelinişte. (Oxenstierna)

Împrejurarea este foarte importantă în acţiunile omeneşti, astfel încât ceea ce ar fi cel mai bine de făcut acum, mâine (din cauza schimbării timpului) ar fi poate zadarnic şi rău. (Oxenstierna)

Ceea ce n-a avut loc niciodată, poate avea loc mâine. (Maeterlinck)

Mereu ne gândim cum vom trăi şi niciodată nu trăim în prezent. (Manilius)

Când îţi propui un scop, timpul, în loc să crească, scade. (Rivarol)

Pentru mulţi, viitorul visat nu este adesea, decât reîntoarcerea la un trecut idealizat. (Robertson Davies)

Ceea ce vrem să facem, s-o facem atunci când vrem; pentru că acest “vrem” se schimbă şi are scăderi şi amânări. (Shakespeare)

O singură clipă poate schimba totul. (Wieland)

Tinereţe – bătrâneţe


Umanitate, solidaritate, singurătate


Universalitate

Virtute – viciu, patimi

Faţa este brăzdată de zbârcituri, capul este însemnat cu peri albi, membrele slăbesc; numai dorinţa rămâne tânără. (Bhartrhari)

De obicei însuşirile bune sau rele se ivesc din relaţiile (noastre). (Bhartrhari)

Ajutorul (dat pe) ascuns, cinstirea oaspetelui străin, tăcerea binelui făcut, povestirea în public a binelui primit, modestia în fericire, vorbirea fără dispreţ despre alţii, – cine oare a arătat celor aleşi lucrul acesta greu, ca juruinţa tăişului de sabie? (Bhartrhari)

Vina ministrului se răsfrânge asupra regelui, păcatul soţului asupra soţiei; tot astfel pentru fapta rea a discipolului plăteşte sigur învăţătorul. (Bohtlingk)

Muştele caută o rană, albinele flori, oamenii buni calităţi, cei de pe treapta cea mai de jos defecte. (Canakya)

După cum cu multă osteneală este ridicată o stâncă pe un munte, dar cu uşurinţă se prăvale în jos, tot aşa este şi natura virtuţii şi a viciului.(Hitopadeca)

Biruie pe avar prin dărnicie, pe cel mincinos prin adevăr, pe cel crud prin îngăduinţă, pe cel rău prin bunătate. (Mahabharata)

Poartă-te în aşa fel în timpul zilei, încât să poţi dormi liniştit noaptea. (Mahabharata)

Mai presus de realizarea tuturor dorinţelor este renunţarea la ele. (Mahabharata)

Celui care îmbătrâneşte îi îmbătrâneşte părul; celui care îmbătrâneşte îi îmbătrânesc dinţii; ochii şi urechile îi îmbătrânesc: numai dorinţa rămâne (veşnic) tânără! (Pancatantra)

Gândurile şerpilor, ale ticăloşilor şi ale acelora care fură avutul altuia nu se împlinesc totdeauna; aşa se face că mai dăinuieşte lumea aceasta. (Pancatantra)

Cine nu înlătură duşmanul şi boala de îndată ce se ivesc, acela, chiar puternic fiind, este omorât de ei, de cum se întăresc. (Pancatantra)

Cel cu minte, chiar când este puternic, să nu-şi facă singur duşmani. Care-i omul cu mintea întreagă care să înghită otravă fără motiv, spunându-şi: “Am eu doctor”? (Pancatantra)

Florile de aur ale pământului le culeg trei oameni: cel viteaz, cel învăţat şi cel care ştie să servească. (Pancatantra)

Caracterul nu se schimbă prin povaţă; apa, cât de încălzită, tot se răceşte din nou. (Pancatantra)

Marii înţelepţi liberaţi de patimi au numit înlăturarea dorinţei “bună stare”. Dorinţa nu încetează prin bogăţii, după cum nici setea nu se potoleşte prin adorarea focului. (Pancatantra)

Până şi călugărul cerşetor şi gol, – care trăieşte singuratic, după ce şi-a părăsit casa, şi care bea cu pumnul, este mânat pe lumea aceasta de dorinţe. Iată un lucru ciudat. (Pancatantra)

Oricât de multe calităţi ar avea cineva, ele se pierd în mijlocul unor oameni lipsiţi de calităţi. (Tantrakhyayika)

Pe omul lipsit de virtute eu îl socot ca mort, chiar dacă trăieşte; pe când cel înzestrat cu virtute trăieşte mult timp chiar dacă-i mort. (Vrddhacanakya)

Care-i învăţătura cea mai necesară? “Înlăturarea uitării”. (Antisthenes)

Cine crede că va putea face rău celor din jurul său fără să sufere nimic, nu are minte. (Antiphon)

De vreme ce ai găsit cu cale să bei vinul, trebuie să sorbi şi drojdia. (Aristophanes)

E mai puternic cel care îşi învinge poftele decât duşmanii: într-adevăr, lucrul cel mai greu e să te învingi pe tine. (Aristotel)

Cu cât un lucru este mai greu de făcut, cu atât cere mai multă artă şi virtute. (Aristotel)

Fericirea constă în fapte conforme întru totul cu virtutea, înţelegând prin virtute virtutea absolută, nu cea relativă. Virtutea absolută este, după părerea noastră cea care tinde spre frumuseţe şi cinste, iar cea relativă se referă la lucrurile necesare. (Aristotel)

Preferă mai degrabă paguba decât un câştig imoral; căci aceea te va mâhni o singură dată, pe când acesta totdeauna. (Chilo)

(Aşa spunea cel mai mare dintre filosofi): După cum este dispoziţia sufletească a cuiva, aşa este şi omul; şi după cum este omul, tot aşa este şi vorba lui; şi faptele sunt la fel ca vorbele, iar viaţa este ca faptele. (Cicero)

Îndepărtarea minţii de la simţuri şi abaterea gândirii de la rutină denotă un spirit mare. (Cicero)

În toate timpurile mai puţini au fost aceia care şi-au învins dorinţele decât aceia care au biruit oştiri duşmane. (Cicero)

O viaţă rea, nebunească, impudică şi impură nu este o viaţă rea, ci o moarte lungă. (Democrit)

Chiar când eşti singur nu vorbi şi nu face nimic rău. Învaţă să te ruşinezi mai mult de tine decât de alţii. (Democrit)

Natura şi educaţia sunt asemănătoare; căci educaţia transformă pe om şi, prin această transformare, creează natura. Fixează astfel educaţiei scopul cel mai înalt, acela de a schimba însăşi firea omului supus acţiunii ei. (Democrit)

Acela care se slujeşte de încurajare şi de cuvinte convingătoare, pentru a îndruma pe cineva pe căile virtuţii, va izbuti mai bine decât acela care invocă legea şi foloseşte constrângerea. Căci este probabil ca acela care se fereşte de a face o faptă nedreaptă numai pentru că legea îl opreşte, o va săvârşi în secret, în timp ce acela care a fost călăuzit pe drumul datoriei sale prin convingere fu va face ceva rău, nici în secret nici pe faţă. De aceea; omul care făptuieşte binele cu înţelegere şi cunoştinţă de cauză va rămâne totdeauna hotărât şi drept. (Democrit)

Celui bun nu-i pasă de dezaprobarea răilor. (Democrit)

Dorinţele aprinse pentru ceva fac sufletul orb pentru (oricare) alt lucru. (Democrit)

Nu este cu putinţă să birui pe duşmanii din afara cetăţii, înainte de a pedepsi pe cei dinlăuntrul ei. (Demosthenes)

După cum este îndeletnicirea fiecăruia, tot astfel este neapărat şi felul său de a gândi. (Demosthenes)

Un suflet bolnav veşnic greşeşte; el nu poate nici să sufere nici să rabde până la capăt, şi niciodată nu încetează de a dori. (Ennius)

Dacă vrei să devii bun, dă-ţi seama întâi că eşti rău. (Epictet)

Adu-ţi aminte cum trebuie să te porţi la un ospăţ. Dacă vine în dreptul tău ceva din ceea ce se serveşte, întinde mâna şi ia şi tu modest. Trece pe dinaintea ta? Nu-l opri. Dacă încă n-a sosit, nu-ţi spori şi mai mult dorinţa, ci aşteaptă până va veni lângă tine. Tot aşa să te porţi şi când e vorba de copiii tăi, de soţia ta, de demnităţi, de avere; şi (în felul acesta) vei fi odată un vrednic comesean al zeilor. Iar dacă nu vei lua nimic din ceea ce ţi se pune dinainte, ci îţi vei întoarce privirea, atunci nu numai că vei fi un bun comesean al zeilor, dar vei participa şi la domnia lor. (Epictetus)

Acordaţi puteri depline celui mai virtuos om şi veţi vedea curând că-şi schimbă felul de a fi. (Herodot)

Dacă vei alunga natura cu furca, ea tot va reveni. (Horaţiu)

Cine doreşte se şi teme. (Horatius)

Faptele ruşinoase ale altora îndepărtează adesea sufletele tinere de la vicii. (Horatius)

Singura şi unica nobleţe este virtutea. (Iuvenalis)

Celor care abuzează de avantajele pe care li le-a dat natura le sunt potrivnice (înseşi) succesele (lor). De pildă, când un om curajos preferă să prade în loc să lupte ca soldat; sau când cineva care-i puternic preferă să jefuiască în loc de-a ocroti; sau când cineva care-i frumos preferă să comită adulter în loc să se însoare; astfel de oameni trădează avantajele pe care le au de la natură. (Lycurgus)

Este ridicol să nu fugi de răutatea ta – lucru ce se poate – şi să fugi de răutatea altora, lucru ce nu se poate! – este mai în puterea ta să nu fii rău, decât să împiedici răutatea altora. Cine renunţă la răutatea lui, scade cu atât răutatea lumii. Îţi este mai la îndemână să contribui la perfecţionarea morală a omenirii începând cu tine însuţi. (Marc Aureliu)

Este greu să pui capăt unei obişnuinţe îndelungate într-un timp scurt. (Menander)

Ce-i ascuns, nu-i cunoscut, ce nu-i cunoscut, nu este dorit. (Ovidius)

Indiferent dacă ne aşteaptă o soartă mai rea sau una mai bună, a acţiona nedrept este întotdeauna o greşeală şi o ruşine. (Platon)

Oriunde se află dulcele, vei găsi şi amarul. (Petronius)

Pythagora spunea că în cetăţi intră mai întâi luxul, apoi îmbuibarea, apoi trufia, iar după aceea pierzarea. (Pythagoras)

Bogăţia este o slabă ancoră, gloria una şi mai slabă; la fel corpul, dregătoriile, onorurile; toate acestea sunt slabe şi fără putere. (Pythagoras)

Prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbuşesc cele mai mari. (Sallustius)

Nu foloseşte mult să lepezi viciile tale, dacă trebuie să te lupţi cu acele ale altora. (Seneca)

Exemplul bun se întoarce printr-un ocol la cel care-l dă, după cum exemplele rele cad asupra autorilor, şi nici o compătimire nu există pentru aceia care suferă nedreptăţi, pe care făcându-le, au arătat că se pot întâmpla. (Seneca)

Nu există viciu fără justificare, fiecare are un început modest şi vrednic de îngăduinţă. (Seneca)

Nici un merit nu rămâne ascuns, şi faptul că el rămâne nu-i nici o pagubă pentru el. Va veni ziua care îl va da la iveală ascuns şi înăbuşit de răutatea veacului său. Cine se gândeşte la contemporanii săi, s-a născut pentru puţini: vor veni după aceea multe mii de ani, multe mii de popoare: pe acestea să le ai în vedere. (Seneca)

Nimeni nu greşeşte numai pentru el, ci răspândeşte nebunia printre cei apropiaţi şi o primeşte la rândul său de la ei . (Seneca)

Nu este nici o deosebire între a nu dori şi a avea. (Seneca)

Dezordinea se va potoli prin disciplină şi frică, niciodată de la sine. (Seneca)

Dacă vrei să fii fericit, roagă pe zei să nu ţi se realizeze ceva din cele dorite. (Seneca)

Nimic nu preţuim mai mult decât binefacerea, cât timp o căutăm; nimic mai puţin, după ce am primit-o. (Seneca)

Cu cât ai mai multă putere, cu atât trebuie să abuzezi mai puţin de ea. (Seneca)

Beţia nu-i altceva decât o nebunie voluntară. (Seneca)

Prefer să nu izbândesc într-o acţiune onorabilă, decât să reuşesc într-un mod ruşinos. (Sophocles)

Cine trăieşte numai pentru el, cu drept cuvânt este mort pentru alţii. (Syrus)

Orice viciu are totdeauna scuza sa. (Syrus)

Bănuiala este pentru omul onest o jignire tăcută. (Syrus)

Cine vrea să facă rău, găseşte totdeauna motiv. (Syrus)

Natura slăbiciunii omeneşti face ca remediul să lucreze mai încet decât răul. (Tacitus)

Homo sum: humani nihil a me alienum puto. Om sunt şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin. (Terenţiu)

De la cei buni vei învăţa lucruri bune; dacă însă te vei amesteca cu cei răi, vei pierde şi mintea pe care o ai. (Theognis)

Unii îşi ascund viciile prin bogăţie, iar alţii virtuţile prin funesta sărăcie. (Theognis)

Mulţi îşi ascund caracterul fals şi viclean, adaptându-se după împrejurări. Dar întotdeauna timpul scoate la iveală caracterul fiecăruia. (Theognis)

Dorinţa grozavă a fiecăruia devine o divinitate pentru el. (Vergilius)

Virtutea nu este făcută să stea singură. Cel care o practică va avea vecini. (Confucius)

Există, oare, vreun cuvânt care poate fi luat drept regulă de comportare pentru întreaga viaţă? Dascălul spune: Nu este oare reciprocitatea acest cuvânt? Ceea ce nu-ţi doreşti să ţi se facă, nu fă nici tu altuia. (Confucius)

În lumea întreagă – în văzduh, pe întinsul apelor, în văgăunile munţilor – nu există un loc unde să te poţi elibera de răul pe care l-ai făcut. Nu există pârjol care să poată fi comparat cu pasiunea, dezordine egală cu ura, nenorocire mai mare decât viaţa celui egoist şi nici fericire superioară liniştii sufleteşti. Laudele şi defăimările nu-i ating pe învăţaţi. (Dhammapada)

Mai presus de orice lucru, nu fii nepăsător. Nepăsarea este duşmanul tuturor virtuţilor. (Fo-sho-hing-tsan-king)

Pe soţia altuia, priveşte-o ca pe o mamă, de bunul altuia nu te apropia ca de foc; cinsteşte-i pe toţi, ca pe părinţii tăi; aceasta se numeşte egalitate. (Nagarjuna)

De-i prietenul necredincios, dispreţuieşte-l ca pe un duşman. Respectă vrăjmaşul statornic; Priveşte otrava lecuitoare ca pe un antidot, iar dulceţurile rele consideră-le oţet omorâtor. (Omar Khayyam)

Mireasma unui pom în floare se face simţită până departe, ca şi balsamul unei fapte cucernice. (Upanishade)

Gândind tot mereu „aceasta este a mea”, „eu”, ne prindem noi înşine ca o pasăre în laţ. (Upanishade)

Prea adesea ironia nu-i decât o formă a lipsei de inteligenţă. (Oxenstierna)

Voinţa omului este schimbătoare până în ultima clipă a vieţii. (La Oxenstierna)

Este sfânt pe pământ cel care a ştiut să se împrietenească cu sfinţii. (Adam Mickievicz)

Adevărata valoare a omului se stabileşte mai întâi, analizând în ce măsură şi în ce direcţie a reuşit să se elibereze de Eu. (Albert Einstein)

Politeţe: cea mai acceptabilă formă a ipocriziei. (Ambrose Bierce)

Să nu se încreadă omul prea mult în victoria sa asupra naturii sale; pentru că natura poate sta înmormântată mult timp şi totuşi să reînvie, când se iveşte prilejul sau ispita. (Bacon)

Cei care n-au nici o virtute invidiază tocmai virtutea altora. (Bacon)

Inducerea în eroare este mijlocul sufletelor meschine de a ieşi din încurcătură. (Balzac)

Poate că una dintre cele mai mari bucurii simţite de sufletele meschine, de fiinţele inferioare este să păcălească sufletele alese, să le prindă într-o cursă oarecare. (Balzac)

Dintre toate obiceiurile „lumii bune”, lăudatul este perfidia cea mai dibace. (Balzac)

Obişnuinţa – adică ceva mai stupid ca lenea – ne face să rămânem nemişcaţi în mlaştină şi să ne împotmolim tot mai mult. (Balzac)

Parvenitul se târăşte de-a buşilea în faţa celor ce-i pot fi de folos şi este obraznic cu cei de care nu mai are nevoie. Aidoma paiaţei dintr-un balet, pare marchiz dacă-i priveşti din spate, dar este bădăran dacă-l priveşti din faţă. (Balzac)

Nu greşim decât prin ceea ce am lăsat să fie slab în sufletul nostru. (Balzac)

Oamenii cinstiţi sunt „lipsiţi de tact”, n-au nici o măsură a binelui, deoarece pentru ei totul este fără ocolişuri, fără gânduri ascunse. (Balzac)

Orice şmecherie, orice înşelăciune este descoperită şi în cele din urmă aduce pagubă; orice situaţie este mai puţin primejdioasă, dacă omul se situează pe terenul sincerităţii. (Balzac)

Indiferent dacă-ţi lezează sau îţi favorizează interesul, legea generală trebuie respectată, fără discuţie. (Balzac)

Mulţi oameni prefăcuţi îşi pun prostia la adăpost prin obrăznicie; repede-i şi tu, şi o să se întâmple cu ei ceea ce se întâmplă balonului împuns cu acul. (Balzac)

Interesele dezbină oamenii, dar vicioşii se înţeleg mereu între ei. (Balzac)

Invidia dezleagă limbile, după cum admiraţia le amuţeşte. (Balzac)

Ordinea morală are legile ei, legi nemiloase şi eşti totdeauna pedepsit dacă le nesocoteşti. (Balzac)

Viciile sunt ca animalele care se îngraşă până ce sunt bune pentru abator. (Ben Jonson)

Nu se poate excela în lumea aceasta fără a trăi o viaţă morală. (David Starr Jordan)

Invidia… Sentiment pe care nici prietenia nu-l stinge întotdeauna. Nimic nu-i mai greu de iertat decât meritele altuia. (D. Diderot)

Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Învingătorul momentan nu este totdeauna cel definitiv. (Eminescu)

Poţi, oare, iubi pe cineva când te urăşti pe tine însuţi? Poţi, oare, trăi în bună înţelegere cu alţii, când eşti plictisit şi obosit de propria ta existenţă? Ar trebui să fii mai nebun decât Nebunia însăşi pentru a răspunde afirmativ la toate aceste întrebări. Căci dacă îl scoţi din societate, omul, departe de tot ce ar avea o legătură cu el, ar deveni îndată în proprii lui ochi un obiect de ură, de aversiune şi oroare. (Erasmus)

Nerecunoscătorul scrie binele în apă şi răul în piatră. (Felix Lope de Vega)

Eu sunt spiritul care veşnic neagă! (Goethe)

Există o veche legendă despre un sfânt care a trebuit să aleagă unul din cele şapte păcate capitale; l-a ales pe cel care i s-a părut cel mai puţin grav, beţia, şi cu acesta a comis celelalte şapte păcate. (Hans Christian Andersen)

Nu există tortură mai nemărginită pentru om ca propriile gânduri. (John Webster)

Fără îndatoriri, viaţa devine moale şi lipsită de schelet: nu se mai poate ţine dreaptă. (Joubert)

La unii aroganţa ţine loc de măreţie, neomenia de fermitate şi viclenia de spirit. (La Bruyere)

Pe măsură ce favoarea şi bunurile mari se retrag de la cineva, ele lasă să se vadă la el cusururile pe care le acopereau şi care se găseau la dânsul fără ca nimeni să le observe. (La Bruyere)

Noi dăm ajutor altora pentru a-i face să ne dea şi ei în împrejurări asemănătoare; şi aceste servicii pe care le facem lor sunt, la drept vorbind un bine pe care ni-l facem nouă înşine în mod anticipat. (La Rochefoucauld)

Pasiunile sunt singurii oratori care conving totdeauna. (La Rochefoucauld)

Nimic nu-i atât de contagios ca exemplul, şi noi nu facem niciodată un bine mare sau un rău mare, care să nu producă altele la fel. Noi imităm acţiunile bune datorită emulaţiei, şi pe cele rele din cauza răutăţii naturii noastre, pe care ruşinea o reţinea prizonieră şi pe care exemplul o pune în libertate. (La Rochefoucauld)

Făţărnicia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii. (La Rochefoucauld)

Cei mai mulţi oameni au, ca şi plantele, proprietăţi ascunse, pe care întâmplarea face să fie descoperite. (La Rochefoucauld)

Nimic nu îmbătrâneşte mai iute ca binefacerile. (La Rochefoucauld)

Defectele spiritului cresc, când îmbătrânim, ca şi acele ale feţei. (La Rochefoucauld)

Noi încercăm să ne facem o onoare din defectele pe care nu voim să le îndreptăm. (La Rochefoucauld)

Degeaba cauţi pacea aiurea, dacă n-o găseşti în tine însuţi. (La Rochefoucauld)

Dacă geometria s-ar opune pasiunilor şi intereselor noastre tot atât de mult ca şi morala, noi n-am contesta-o şi călca-o nu mai puţin, în ciuda tuturor demonstraţiilor lui Euclid şi ale lui Arhimede, pe care le-am trata de visări şi le-am crede pline de judecăţi false. (Leibniz)

Te opui mai uşor la început decât la sfârşit. (Leonardo Da Vinci)

Dacă în tinereţe cumperi ce nu-ţi trebuie, când vei fi bătrân este posibil să fii nevoit să vinzi lucruri de care cu greu te vei putea lipsi. (Lubbock)

Unele idei sunt atât de intim şi de organic legate de spiritul nostru, încât ori de câte ori le-am „desfiinţa”, ele cresc din ou ca ochii extirpaţi ai unui triton. (Lucian Blaga)

Pentru nimic nu cheltuim atâta energie şi efort ca pentru lucrurile pentru care avem „o slăbiciune”. (Lucian Blaga)

Nimeni n-ar vrea să cadă în credinţa că se va găsi pe urmă cine să-l ridice. (Machiavelli)

Şi virtutea este o artă. De aceea are două feluri de discipoli: cei care o practică şi cei care o admiră. (Marie von Ebner-Eschenbach)

Obişnuinţa ne ascunde adevăratul aspect al lucrurilor. (Montaigne)

Oamenii îşi iubesc prea mult marginile, de aceea le vine atât de greu să le depăşească. (O. Densuşianu-tatăl)

Făţarnici, pentru că ridică monumente profeţilor şi împodobesc mormintele drepţilor din vechime, dar persecută pe drepţii care trăiesc în timpul lor şi se pregătesc să ucidă pe profeţi. (Papini)

Lumea ne tratează aşa cum vrem să fim trataţi: urâm adevărul, ni se ascunde; vrem să fim măguliţi, suntem măguliţi; ne place să fim înşelaţi, suntem înşelaţi. (Pascal)

Cinstea şi ruşinea nu provin din nici o condiţie; fă-ţi datoria: în aceasta constă cinstea. (Pope)

Mai mult decât ideile, caracterul este acela care oglindeşte omul. (R. Rolland)

Omul de lume este în întregime masca lui. Nefiind niciodată el însuşi, este totdeauna străin de sine şi se simte rău ori de câte ori este obligat să coboare în el. Lucrul se explică prin faptul că omul de lume nu este nimic şi că ceea ce pare este totul pentru el. (Rousseau)

Cu cât o greşeală ne orbeşte mai mult şi este mai ademenitoare, cu atât este mai mare triumful adevărului. (Schiller)

Virtutea este raţiune devenită energie. (Schlegel)

Fii sincer faţă de tine însuţi …şi atunci nu mai poţi fi fals faţă de cineva. (Shakespeare)

O, Dumnezeule! Să pună oamenii un duşman în gura lor, ca să le fure mintea! Să ne transformăm cu bucurie, chef, plăcere şi aplauze în animale! (Shakespeare)

Pentru dureri neobişnuite, remedii neobişnuite. (Shakespeare)

Înţelepciune, bunătate/ Celor abjecţi le par abjecte;/ Gunoiul doar pe el se-acceptă. (Shakespeare)

Virtutea nu constă în abţinerea de la viciu, ci în nedorirea lui. (Shaw)

Arată-mi toate greşelile, ca de la om la om. Pot să rezist la orice, exceptând linguşirea. (Shaw)

Alungă de la tine greşeala şi certurile duium; leagă-te de lucruri profunde şi rămâi pe cel mai drept drum. (Zamahšari)

Răufăcătorii se scuză totdeauna invocând crimele ale căror victime au fost ei întâi. (Wassermann)

Pasiunea este o febră a minţii care ne lasă istoviţi. (William Pen)

Puterea nelimitată corupe pe posesor. (W. Pitt)

Voinţă

Vorbărie – tăcere

Secretele sunt bine ascunse numai dacă au un singur paznic. (Abu Shakur)

Cuvântul rostit trebuie să fie asemenea rubinului, mic, dar de mare preţ. Cât timp nu ai vorbit, cuvântul a stat în puterea ta, de îndată ce l-ai rostit, el te ţine sub puterea lui. (Abu Shakur)

Pata pe care o lasă o singură minciună nu poate fi ştearsă de o sută de vorbe adevărate. (Abu Shakur)

Minciuna este caracteristica celor slabi. (Abolghassem Firdusi)

Cel care ascultă bârfelile este mult mai vinovat decât cel care le răspândeşte. (Al Fadl Ibn Sahl)

Sunt vorbe care vindecă sufletul bolnav. (Aeschilus)

Cel ce spune ce-i place aude ce-i displace. (Alceu)

Ce câştigă cei care mint? “că nu sunt crezuţi când spun adevărul”. (Aristoteles)

Cel care ştie multe dar nu-şi poate ţine gura este asemenea unui copil cu un cuţit în mână. (Callimah)

Nu există ceva mai urât decât a afirma înainte de a cunoaşte. (Cicero)

Ce să ascult vorbe, când văd fapte? (Cicero)

Fereşte-te în conversaţiile tale de a pomeni pe larg şi fără măsură de anumite fapte şi primejdii ale tale; pentru că, dacă ţie îţi place să pomeneşti de primejdiile prin care ai trecut, nu tot aşa le place şi celorlalţi să asculte întâmplările tale. (Epictetus)

Ce vrei să-ţi spun: minciuni agreabile sau adevăruri dure? Alege! (Euripides)

Pune o întrebare cuminte şi vei auzi lucruri cuminţi. (Euripide)

Vorbeşte, dacă sunt cuvintele tale mai convingătoare ca tăcerea, dacă nu, taci. (Euripide)

Calomnia este flagelul cel mai de temut, pentru că ea prezintă doi vinovaţi şi o victimă. (Herodot)

Cel ce-şi drămuieşte cuvintele este o comoară. Măsurarea cuvintelor este cea mai preţioasă măsură. Dacă eşti bârfitor, în curând lumea te va bârfi şi mai mult. (Hesiod)

Oricât de mari ar fi darurile, ele pier din pricina flecărelii autorului lor. (Martialis)

Caracterul celui care vorbeşte este acela care convinge, nu vorba. (Menander)

Caracterul celui care vorbeşte convinge, nu felul în care vorbeşte. (Menandru)

Mai degrabă vor ţine muritorii foc în gură, decât să păstreze un secret. (Petronius)

Vorbeşte ca şi cum va trebui să dai socoteală. (Plato)

Vorbirea este mai grea decât orice altă lucrare şi ea nu serveşte decât celui care o cunoaşte temeinic. (Ptahhotep)

Este ruşinos să spui una şi să gândeşti alta; cu atât mai ruşinos să scrii una şi să gândeşti alta. (Seneca)

Cu prea multă discuţie se pierde adevărul. (Syrus)

Trebuie să avem urechea neîncrezătoare faţă de învinuiri. (Syrus)

Nu te grăbi să acuzi sau să lauzi pe nimeni. (Syrus)

Observă totdeauna măsura la vorbă şi la tăcere. (Syrus)

Cel mai rău soi de duşmani este cel al lăudătorilor. (Tacitus)

Ceva să se ascundă soţiei, ceva prietenilor şi ceva fiilor; cel înţelept să vorbească cu multă prudenţă, după ce va fi chibzuit mai întâi ce e potrivit şi ce nu. (Cukasaptati)

Cine defăimează pe un om de treabă acela se pătează singur; cine aruncă cenuşă în aer, aceluia îi cade pe cap. (Kusumadeva)

O persoană vrednică de stimă străluceşte vorbind, dar şi tăcând. (Lalitavistara)

Să se spună adevărul; să se spună ce-i plăcut; să nu se spună ce-i adevărat, dar neplăcut; nici ce-i plăcut, dar neadevărat. (Manu)

Cine nu prinde ceea ce s-a spus o singură dată sau cine n-o spune şi el la rândul său, cine nu are un mic tezaur de vorbe de spirit şi de povestiri frumoase, ce farmec mai are conversaţia aceluia? (Pancatantra)

Tăcerea este sanctuarul prudenţei. (Baltasar Gracian)

Discreţia nu e totuna cu ascunderea adevărului. (Balzac)

Tăcerea adâncă este filozofia sufletelor alese. (Balzac)

Tăcerea intră cu nouă părţi din zece în înţelepciune. (Balzac)

Aminteşte-ţi permanent că vorbele tale pot avea mai multă greutate decât crezi şi că există o diferenţă între ceea ce spui şi ceea ce se aude. (Bruce Hyland)

Un om convins împotriva părerii sale continuă să aibă aceiaşi părere. (Butler)

Minciunile obligă mai mult decât orice adevăr. (Camille Goemans)

Precât este de folos, la vreme de trebuinţă, cuvântul cuvios, pre atât este de neputincios cuvântul aceluia care, nefiind întrebat de nimeni, tuturor dă sfat. (Cantemir)

Bună parte din vorbirea meşteşugită consistă în a şti cum să minţi. (Erasmus)

Nu asculta pe aceia care vor discuta în mod subtil despre bine şi despre rău. Nu te lăsa impresionat de frumuseţea şi de fineţea vorbelor lor. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în virtute. (France)

Un dialog nu duce la nimic dacă planurile de gândire nu coincid. (G. Călinescu)

Printr-o singură minciună se pierde întreaga reputaţie a integrităţii. (Gracian)

Rezerva este o dovadă sigură a înţelepciunii. Limba este un animal sălbatic; când a apucat să se năpustească, greu o mai pui în lanţuri. (Gracian)

Orice dare în vileag a unui secret este vina aceluia care l-a încredinţat. (La Bruyere)

Unul din semnele mediocrităţii spiritului este faptul de a povesti totdeauna câte ceva. – forma mai înaltă a spiritului te duce la gruparea faptelor, la concluzii, la generalizări. (La Bruyere)

Nimic nu apasă atât ca un secret. (La Fontaine)

Căci ca şi cum, dacă aţi făcut mâncăruri multe şi foarte bune şi bine mirositoare, mai târziu însă amestecaţi în ele ceva urât, toate netrebnice le faceţi, tot aşa şi în cuvinte. Dacă mai înainte aţi vorbit cuvinte cuminţi şi vrednice de laudă, mai târziu însă aţi amestecat la ele vorbărie proastă, toate le-aţi stricat şi întru nimică să fie socotite le-aţi făcut. (Neagoe Basarab)

Nu merită să-ţi calci pe inimă pentru a spune adevărul unor oameni care au obiceiul de a privi cu neîncredere tot ceea ce le spui, fie că e adevărat sau nu. (M. Twain)

Spune adevărul, şi atunci nu va trebui să mai ţii minte nimic. (M Twain)

Ceea ce nu încredinţăm nimănui e mai secret decât ceea ce încredinţăm celui mai discret dintre toţi oamenii. (Oxenstierna)

Uşurinţa de a face promisiuni şi greutatea de a le ţine sunt aproape inseparabile. (Oxenstierna)

Elocinţa continuă plictiseşte. (Pascal)

Dai dovadă de prostie, dacă întrerupi pe cineva care vorbeşte ca să-ţi exprimi tu părerea. (Saadi)

Dă fiecăruia urechea ta, dar la puţini glasul tău. (Shakespeare)

Nu da limbă gândurilor tale, nici acţiune vreunui gând nepotrivit. (Shakespeare)

De copacul tăcerii atârnă fructul său, pacea. (Schopenhauer)

Înfloriturile retorice în cuvântări şi în discursurile serioase, sunt ca florile albastre şi roşii presărate în grâu, plăcute celor care vin numai pentru a se distra, dar dăunătoare celui care culege profitul. (Swift)

O dispută îndelungată înseamnă că ambele părţi greşesc. (Voltaire)

Secretul de a fi plicticos constă în a spune totul. (Voltaire)

Tot ce creează tace. Natura-şi deschide florile ei în cea mai adâncă tăcere. Numai distrugerea vrea gălăgie. – Nu e războiul cel mai mare zgomot pe care-l face omul pe pământ? (Vlahuţă)
6 Răspunsuri leave one →

1.
25 septembrie, 2008
Anonim permalink

,,m.eminescu”educatia este cultura spiritului,,
2.
28 noiembrie, 2008
veronika permalink

daca as fi ploaie as putea uni inimile oamenilor asa cum ploaia uneste cerul si pamintul ce nu se ating niciodata
a ciu apartine???????
3.
13 noiembrie, 2009
Laura permalink

“Daca mi-ar demonstra cineva ca Hristos Se afla inafara adevarului si ar fi real, ca adevarul se afla inafara lui Hristos, as prefera sa raman cu Hristos, decat cu adevarul.”(Dostoievski)
“Omul care nu stie, dar nu stie ca nu stie este periculos, fereste-te de el. Omul care nu stie, dar stie ca nu stie este neputincios, invata-l si ajuta-l sa stie. Omul care stie, dar nu stie ca stie este adormit, trezeste-l. Omul care stie si stie ca stie este intelept, urmeaza-l!”(proverb)
“Prefer sa cred in Dumnezeu, decat sa-L vad in toata slava Sa.”(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
“Credinta ne da bucurie, pentru ca ne pune brusc de acord cu ce este real.”(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
“Credinta este un dialog, dar vocea lui Dumnezeu este aproape tacere. Ea exercita o presiune de o delicatete fara margini si niciodata irezistibila.”(Paul Evdokimov, Varstele vietii spirituale)
“Crestinul este un om sarman, dar el stie ca exista Cineva si mai sarman decat el, Cersetor al iubirii la poarta inimii.”(Paul Evdokimov, Varstele vietii spirituale)
“Invizibilul, pentru credinta, este mai intim si mai cunoscut decat vizibilul.”(Paul Evdokimov, Varstele vietii spirituale)
“La ce bun un crestin, daca nu castiga pe nimeni, daca nu aduce pe nimeni la virtute?”(Sfantul Ioan Gura de Aur)
“Este acea nebunie divina, despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, neintelesul respect al lui Dumnezeu fata de libertatea noastra.”(Paul Evdokimov, Varstele vietii spirituale)
“Nu in forta, ci in dreptate salasluieste Dumnezeu.”(Dostoievski, Fratii Karamazov)
“Cea mai grava superstitie este necredinta.”
“Iubirea desavarsita alunga frica,pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel care se teme nu este desavarsit in iubire.”(Sfantul Evanghelist Ioan)

teodor dume:tată,de ce m-am născut?

(vând întrebarea la preţ de nimic)


moartea de dinainte de naştere
e răgazul în care lutul dospeşte
îşi schimbă culoarea şi forma
de fapt e perioada de probă
pentru ziua în care vom învăţa
să nu urâm oameni
şi de aici din senzaţia asta
copilul meu mă va întreba:

tată, de ce m-am născut?

mi-e frică de ziua asta
ca de o zbatere...

mi-aş dori o altă senzaţie
dar tac şi înghit câte o zi
sunt puţine sunt multe
nu ştiu
toate oscilează în jurul meu
ca arătătorul unui ceas

vând întrebarea la preţ de nimic
poate fac schimb cu cineva care
oferă o clipă dintr-o lume reală
în care
iernile coboară pe întuneric şi
din rama lipită pe perete
priveşte un Om

asta nu înseamnă că dau gratis
întrebarea
e doar un indiciu fără pretenţii

dar cum să fac diferenţa
dintre mine şi un punct
care pulsează identic?

doru dorian david: peisaj bacovian

poezie

ţipătul stăncuţelor clorează burgul desenat printre castanii tăcuţi
noaptea şi ploaia se dezbracă firesc sub lampadare ca un trecut

în vitrinele galbene pâlpâie chipul meu alungit întind mâna încerc să trec dicolo
ca prin mama ce m-a făcut

acum sincer

mă inundă singurătatea cum aeru lipicios dintr-un stup
(mă simt un peşte în cleştii crabilor forfecat sfâşiat decojit)

la cţiva paşi primăvara se stinge

atâtea plecări atâtea plecări printr-un singur trup

mă întorc în mine hotărât frigul îmi coboară-n picioare
nisipul de sub tălpi mă cuprinde şi nu pot nu pot să-njur


mă clatin
cu o scoică neagră beau viaţa caut cu unghiile pe dinlăuntru vechea rostire
clipa de cumpănă linia trasă sub fericire când mă sfârşesc



nu nu mă lăsa e prea dureros

vezi cârtiţa întinerind neliniştile pământului nu mai avem timp
să coborâm printre dansatoare
nesătui să privim cerul nesătui să bem
umbrele lor plutitoare rătăcind printre stânci

vezi plouă cu îngeri pe o icoană şi-n ochii ei blânzi
îngenunchez

alexandru gheţie: noaptea trecută

a căzut un întuneric impur
vă jur

amestec de păr negru păr blond
de pe picioare de la subraţ
boabe de cafea boabe de muştar
piper cacao cânepă indiană

noaptea năştea noapte bezna se cobora
în fâşii creole cu picioare de negresă
pe coada şarpelui izgonit din rai pe o
scară de tutun alungat din cer – vai plămânii domnului
vai beznă cu picioare mulatre
picioare drepte strâmbe luxate
de lemn de carne
şi de jur împrejur
cai negri neguroşi
roteau invizibil sub amazoane pletoase

nu mă mai văd în nicio vitrină
mestec negru iau un picior dislocat în spinare
mă scufund vai whiski vai votcă
bag capul în valuri de negură ca în marea cea neagră
vreau să visez la cea mai albă femeie din lume

dar
peştii se împiedică în fire de păr
şi
lumina e un ghemotoc de păr pubian

teodor dume: poarta spre cer

în fiecare duminică
la biserica albastră
slujba începe la nouă fix

Dumnezeu mereu pare grăbit

îmi şterg ochelarii
iau biblia şi plec

între două rugăciuni
cineva îmi spune că Dumnezeu
trăieşte prin noi

deşi nu s-ar fi cuvenit
să vorbesc despre asemenea lucruri
i-am răspuns

dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?

o bucată de linişte oprită între noi
scurta dangătul clopotului

poate din pricina asta încercând
să-mi descâlcesc nodurile din viaţă
am tăcut...

ionuţ caragea: distanţa dintre iubire şi oameni, cu prietenie lui teodor dume

Distanţa dintre iubire şi oameni

cu prietenie lui Teodor Dume

« Home

 

distanţa dintre iubire şi oameni

se măsoară cu linia vieţii

cu gustul amar de ieri

şi urlet de iarbă strivită

cu frunze rămase pe drumuri

şi crengi agăţate de haine

cu gropi în obraji şi pietre

însetate de cuvinte

 

 

26.07.2009

teodor dume: sfârşit de pagină

mi-am împărţit până şi respiraţia
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să mă strig pe numele de botez

azi nu mă strigă nimeni

moartea mi-a dozat sufletul
şi consumă o tabletă pe zi
pentru a nu lăsa urme
trăieşte ca o femeie
în mijlocul lucrurilor...

cu singura diferenţă
că nu trădează niciodată

oricum nu mai contează

timpul oprit în mine arată
ceea ce sunt
şi nu ceea ce am fost

doru dorian david: episod III

poezie

gestul de a mă spăla pe mâini mă irită
spăl străzi întunecate cu tălpi umezite
spăl dimineața înghesuită printre țiglele îmbrățișate
îmi spăl ochii înecați în orbite
it's alright with me/ all it's alright / cum m-aș spăla
de mine
să mă simt într-o zi curat ca începutul

adun lucruri ciudate în suflet/ câteodată/
cuie apoi cuilelor scânduri costumul perfect
în care trupul se simte frumos ca învierea

uneori pruncul
din care cresc lasă oceanul să mă inunde
noaptea/ o cutie cu opaițe aprinse în margini
sub poale de îngeri

ia ce vrei din mine/ cuvintele nu au mormânt
oratorul poartă veșmintele altora mereu ale altora
în fiecare clipă pregătind plecarea de taină
des-țelenirea

nu-mi spune că mint

foarte des oamenii din jur se miră cât de
adânc visăm cât de mult semănăm cu pămnâtul
cât de durut ne cernem prin el rostirea

simplitatea pare atât de perfectă încât seamănă
cu genunchii tăi cu ochii tăi cu nuntirea

cum ultima clipă în care ne-ar alege iubirea

doru dorian david: clişeu

poezie

 

visam cu ochii deschişi

era iarnă

încercam să ne amintim că inima
este doar un cuvânt
inima un clişeu


o să te amăgească

era aşa de multă iarnă şi împreună
ne troieneam

era viscol şi singuri
doi orbi
o lume oarbă case închise în zid


mă aşez la masă şi visez cum ninge amar
nu mai scriu
ochii mei albi caută asfinţitul

timpul curge pe covor
rochia ta albă inundă tăcerea
moartea este doar un pretext să ne iubim
îndelung



aşezate în umbra iubirii stăncuţele moarte
noaptea goală ca o femeie ce a născut

da
important este războiul politicienilor
cu oamenii de zăpadă

noi ştim doar să visăm

doi orbi ne despică ochii
mâinile tale reci adună neliniştea

atâtea cărări negre spre inima nevăzătorului

sub sânii tăi era noapte
pe noapte sta luna în jurul ei
avea o rochie roz din pleoapele mele
sandalele ei roz sub tălpi bezna

mă privesc din copilul îmbătrânind

şi nu mai strig nu mai strig
nu mai visez

doru dorian david: primăvara dintr-un copil

poezie

primăvara poezia învie
în jurul zidurilor în jurul camerei în jurul mâinilor

scriu iar umbra ta mă îmbracă

trecem prin moarte iubindu-ne

amintirea liliacului înflorit curge prin pleoape


nechemați ne ducem
fiecarei clipe îi adăugăm pustiirea

ne dezbrăcăm sufletul cu toamna când noapțile încep a se coace
până în inima ce se ninge-n tăcerea strigată

poezia
acel infinit neînțeles devorat de veșnicie

-nu nu
-nu nu


iau pana de aur să te scriu din glezne
spre tâmple

cu primăvara amintind un copil desenat pe ferestre

teodor dume: poate ultima însemnare

 
poezie

 

cred că într-o bună zi
voi uita geamul deschis
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns

pe noptieră am doar cărţi
un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici

celelalte lucruri nu-mi aparţin
însă sunt conştient că golul
dintre mine şi oameni
se rotunjeşte sub tălpi
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte...


***

rămâne de văzut dacă cineva
va întreba de unu-altul
câte ceva despre mine...

teodor dume: un fel de avarie

înăuntru

o nelinişte aproape de inimă
ştrangulează o iubire

se strivesc umbrele
e multă ură şi nu vreau
să negociez nevoile trupului
în faţa oglinzii
temerea ascunde realitatea
e ca un fel de scuză
dar las de la mine

atât timp cât vorbele mele
caută iertarea
rămân golul dintre cele două respiraţii
prin care aleargă durerea

teodor dume: oraşul din mine noaptea între gesturi

ochii infectaţi de priviri bănuitoare dormitează
în jurul depoului din mine
nu sunt fericit
paşii obosiţi de noroiul care îmi adoarme
pe tălpi vibrează mut

vaporii eliberaţi din stomac mârâie printre dinţi
ca animalul din gând în care am dat cu piciorul
fără să ţin seama de bubele şi abcesele de sub piele

din vene chipuri ascunse mă privesc
ca pe un simplu provincial un împinge tava
ori ca pe unul pe care-l interesează dacă Nichita
sau Cărtărescu or fi fost doi oameni la fel
numărând de la unu la doi sau de la doi la unu

nu ştiu

următorul sunt eu privesc
din spatele întrebărilor ridate
doar chipurile din vene cunosc povestea
pentru că rostul meu e să nu urăsc

daţi-mi cu bocancii în cap scuipaţi-mă sub limbă
şi imaginaţi-vă că sunt animalul care există
în fiecare din voi

nu vă urăsc

mă afund în trupul năpădit de igrasie tot mai mult

şi aştept

  |

teodor dume:apariţie editorială, albe şi reci , de Djamal Mahmoud

 

A apărut volumul de versuri, albe&reci, editura Vinea, Bucureşti.
Volumul are 122 de pagini, un cuvânt de întâmpinare:
Şerban Foarţă


Postfaţă: Alex. Ştefănescu,
Gheorghe Grigurcu,
Florin Caragiu, Octavian Soviany


Redactor de carte:
Nicolae Tzone


Ilustraţiile, prelucrarea digitală a fotografiei autorului, coperta:
Makovei


© Editura Vinea


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale A României


Djamal, Mahmoud
Albe&reci / Mahmoud Djamal - Bucureşti:
Ed.Vinea, 2010
ISBN 978-973-698-283-5


821.135.1-1


Pentru Djamal Mahmoud poezia este calea(nu doar cea mai plauzibilă, dar şi cea mai sigură) de a ajunge la miracol, de a-l prevedea şi "vedea", altfel spus de a/l presimţi, de a-l trăi şi retrăi. Când scrie:"sunt regele apei acum/la comanda mea i se mişcă valurile/când obosesc o usuc bătând din palme doar/o transform în mormânt/şi mă înfig în el", el este deopotrivă un poet şi valoros şi autentic.
Viziunea aceasta denotă şi(o suspectă, dar greu de atins în ordine strict poetică)familiaritate cu tragicul.
Modul cum personajul poemului devine din "Regele apei"(care la numai un gest al său-miraculos, altfel cum?-îşi "mişcă valurile")stăpânul unul "mormânt regat"-cred că pot utiliza această sintagmă-nu poate fi "scris" decât de cineva care vorbeşte fără efort cu poezia şi care "aude" vocile secrete ale acesteia.
(Nicolae Tzone)




Ş e r b a n F o a r ţ ă :
UN CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE




Nu ne mirăm mai niciodată când un scriitor autohton devine writer, écrivain, Schriftsteller, dar suntem uluiţi când un străin (şi încă unul de la „antipozi”) scrie (versuri, mai ales) în limba noastră.
E cazul, între alţii, al câtorva arabofoni.
Unul ar fi Mazen Rifai; un altul [Ioan!] Salah Mahdi, pe care-l cunosc şi personal: un domn nu prea înalt, foarte brunet, înveşmântat (mereu?) în impecabil in. (Acest „mereu?”, în ocurenţă, pentru că ne-am întrevăzut în, numai, anotimpul cald.)
Al treilea este Djamal Mahmoud.
Originar din Siria, cu studii,-n Cluj, de medicină şi poet românofon stimabil, un reper (dar unul foarte depărtat) al lui Djamal Mahmoud ar fi Marin Sorescu (acela din poemele-i dintâi). Primele cunoştinţe de română, sirianul şi le va fi-nsuşit, de altfel, în Craiova.)
Prin „sorescianism” s-ar înţelege o poezie „scuturată de podoabe”, directă, fără conotaţii, prozaică din când în când, şi, la răstimpuri, familiară: „îşi aduce aminte de ea mereu/avea o atingere caldă/ o umbră cuminte/ ce nu făcea niciodată vreun zgomot/ îi spăla frunzele adesea/
încât îl învidiau toţi copacii din jur/ aşa îmi povesteşte palmierul/ până ce răsare/ soarele/ iar când încep să aţipesc/ scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini/ mi-o întinde şi cheamă/ toate păsările să-mi cânte până-i adorm în braţe”.
Familiară, – numai că, în cazul lui Djamal Mahmoud, fără familiarisme, fără bătăi pe umăr, nici ocheade.
Poetul-medic este unul sobru şi de-o acurateţe exemplară, – cu-atât mai mult cu cât, se înţelege, graiu-i matern e, faţă de română, unul exotic pe de-a-ntregul.
Tot exemplară, pe cât cred, este şi buna lui credinţă: Djamal Mahmoud nu are nici urmă de cinism (contrar multora dintre confraţii săi români).
Ceea ce admir, însă, mai cu seamă, la acest poet ce, simultan, e şi „de aici”, şi „de acolo”, ar fi subtilele notaţii, imaginile fulgurante, revelaţiile cutărei simplităţi ţinând de ochiul său onest, „concret”, discret şi, totodată, clair-voyant: „pleoapele încă se desfac/ da da încă se desfac/ ochii îmi privesc în tăcere/ clipele ce se crucifică pe liniile palmei [...]/ mâinile mă ajută şi acum/ să-mi acopăr ochii/ între plecăciuni/ tăcerea/ vine într-un şerveţel alb/ să-mi şteargă petele”.
După cum vede-se cu ochiul liber, ultimele trei versuri aduc a hai-ku involuntar (Djamal Mahmoud fiind, altminteri, şi hai-kuist, să zicem, atitrat), ca şi, de altfel, într-o poemă, alta, ultimele două (în care nu atât rafinamentul e, îndeosebi, evidenţiabil, cât pertinenţa/per-cutanţa asocierii: „m-am foit puţin/ ai simţit/ închideai fermoarul/ rochiei tale albe/ voi tăcea ca un sâmbure/ în tine”.
A se vedea, nu mai puţin şi versurile următoare: „dumnezeu este o pernă/ pe care îmi adorm iluziile [...]/ cearceaful alb/ e mormântul în care mor în fiecare zi”.
N-aş încheia liniile acestea, prea-sumare, fără să semnalez un text cu totul admirabil, şi anume: „în fiecare palmă/ aveam câte o piatră/ le frecam una de alta
până când/ îl vedeam pe dumnezeu/ alergând roşu/
printre copaci”, – în care Epoca Silexului, dacă vreţi, face casă bună cu „dumnezeul roşu”, ieşit, parcă, din penelul lui Gauguin.
Daca ar fi un simplu debutant, i-aş spune lui Djamal Mahmoud „Bine-ai venit!”
Fiind la a doua-i carte în română, aş putea să-i spun (şi chiar îi spun): „Bine te-am regăsit!”
(Şerban Foarţă)




Posfaţă:




Djamal Mahmoud – poet român
Francezii oferă premii străinilor care scriu în limba lor. Noi îi ignorăm pe autorii originari din alte ţări capabili să se exprime în română. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastră mai bine decât mulţi dintre noi deşi nu fusese niciodată în România. O învăţase exclusiv din cărţi. L-am întrebat de ce anume a făcut această alegere. Mi-a povestit că, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio şi auzise deodată pe cineva vorbind într-o limbă complet neinteligibilă pentru el, dar melodioasă. A hotărât atunci, pe loc, să se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Dacă ar fi fost după mine (dar niciodată nu e după mine), i-aş fi oferit o medalie pentru opţiunea lui (şi, bineînţeles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineză).
La fel de mult mă impresionează faptul că sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba română. Şi încă într-o limbă română aleasă. Ar fi bine dacă toţi autorii români ar stăpâni la fel de bine ca el cuvintele româneşti.
Sensibilitatea poetului diferă totuşi, într-o oarecare măsură, de a noastră. Autorul sirian este mai atent la peisaj decât sunt poeţii noştri de azi. La noi, însăşi noţiunea de „natură” pare demodată şi ne face să ne gândim mai degrabă la cauza pentru care luptă ecologiştii decât la alunecarea norilor pe cer sau la zbaterea calmă a mării. Djamal Mahmoud pare să trăiască direct „în lume”, nu într-o locuinţă meschină, este un fiu al naturii, pe care o simte oriunde s-ar afla. El evocă marea sau cerul spontan, chiar şi când îşi portretizează mama:
„nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută”.
Se mai observă în versurile citate şi o cruzime delicată, de pensulă subţire, a observaţiei, specifică spiritului oriental.
Dar Djamal Mahmoud nu este doar un oriental, este Djamal Mahmoud. El se distinge de alţi poeţi prin discreţia elaborată a poeziei sale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de acea discreţie inevitabilă şi dezolantă care le este proprie autorilor lipsiţi de temperament artistic, ci de capacitatea de a ordona elegant trăirile cele mai răvăşitoare, de a le comunica ritualic, pentru a obţine maximum de receptivitate din partea cititorului:
„trag perdelele / nimeni nu-mi ţine de urât / doar fumul de ţigară / târâş intru în ecranul computerului / n-am învăţat mersul pe vârful degetelor încă / târâş intru în căutarea unei poezii / a unui dumnezeu / târâş până îmi tocesc / genunchii coatele / până adorm cu tasta între buze”.
Se mai poate remarca şi ironia fină – o irizaţie de ironie, abia sesizabilă – practicată de poet:
„două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc / patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun”.
Să-ţi fie teamă să le vorbeşti oamenilor despre patrie şi religie, întrebându-te dacă nu cumva doar arborii te vor înţelege, iată un mod de o gingăşie fără seamăn de a-i ironiza pe semenii angajaţi într-o slujire violentă, zgomotoasă şi de multe ori demagogică a ţării şi a divinităţii. Pe de altă parte, însuşi faptul că în acest poem poetul nu defineşte patria şi religia reprezintă o definire diafană.
Mă întorc însă la bucuria de a citi versurile unui sirian scrise direct în limba română. Ce proprietate a termenilor! Ce simţ al nuanţelor semantice!
„pleoapele încă se desfac / da da încă se desfac / ochii îmi privesc în tăcere / clipele ce se crucifică pe liniile palmei / fiecare înviind din moartea sa o altă clipă / culorile se dezbracă între morţile lor / de întuneric”
A scrie pleoapele se desfac înseamnă pentru mine deja un certificat de cunoaştere a limbii române în esenţa ei. Iar a scrie ochii îmi privesc în tăcere clipele ce se crucifică pe liniile palmei fiecare înviind din moartea sa o altă clipă repezintă pentru mine o dovadă că în literatura română a apărut un nou poet: Djamal Mahmoud.
(Alex. Ştefănescu)


Între yang şi yn


Citind versurile lui Djamal Mahmoud, născut în Siria, în 1962, devenit medic în ţara noastră, scriind în limba română cu o surprinzătoare proprietate, nu putem a nu avea în vedere raportul Orient-Occident. Neîndoios, acest poet s-a „occidentalizat” în bună măsură, precum foarte numeroşi congeneri ai d-sale, afirmaţi în planul activităţilor intelectuale. Nu mai puţin, elementele funciare ale Orientului de obîrşie persistă în poezia ce ne-o oferă, aidoma unor fantasme izvorîte din straturile adînci ale fiinţei ce nu încetează a o bîntui. Fantasme ilustrative pentru semnificaţia simbolică a celor două puncte cardinale, cărora le corespund peisaje contrastante. Dacă Occidentul e toposul toamnei, al norului şi mlaştinii, al materiei amorfe, stagnante, Orientul reprezintă primăvara, lumina, căldura, cerul însorit. În gîndirea chineză, cele două mari energii complementare sunt numite yn, puterea feminină, glacială, pasivă, şi yang, puterea masculină, caldă, dinamică. Apartenenţa răsăriteană a lui Djamal Mahmoud e mărturisită fără echivoc: „spre răsărit ne îndreptăm / peste bosfor se învîrt roţile / îl zăresc pe saul călare / cu o cruce mare în mînă / ea mă priveşte / i se văd doar ochii ca de şoim încătuşat / din ei saltă deşertul în căutarea ploii / privirile ni se sărută deasupra apei // caut pustiul în fiecare / ochi de femeie” (pod). Dar confruntarea cu Apusul nu rămîne fără urmări. Acesta e resimţit ca un mediu închis care terifiază fiinţa, ca o temniţă strîmtă ce o sufocă. Reacţiile la acest spaţiu advers sunt energice: „între sufletul meu şi văzduh / e un trup şi o cămaşă de forţă” (pînză umedă). Sau: „îmi înfig picioarele într-un sac de piele / făcut la comandă / la cea mai veche fabrică de saci / de pe pămînt / (…) mă ghemuiesc în el / las o mică fereastră cît o nară de om / ca să pot lua din cînd în cînd / cîte un pumn de aer / ca să pot privi spre cer / din această grămadă de gunoi / unde sunt abandonat ca un prunc nedorit” (singur). Autorul pare a suferi aşadar de o claustrofobie determinată de o spiritualitate geografică. Eliberarea de o asemenea teroare cu abisale rădăcini se produce prin viziunea spaţiului deschis spre „un cer / ce se face / din ce în ce mai înalt” (sticlă). Spiritul i se regăseşte prin senzaţia lărgimii, a golului primăvăratic, germinator, ce rezonează în încăperile spaţioase, cu ziduri însufleţite de culori tonice, cu ferestrele deschise către univers: „geamurile sunt larg deschise în camera mea / portocalele atîrnă de crengi încă necoapte şi verzi // stăteam pe o bancă într-un parc / cărările erau goale copacii la fel de goi / ochii tăi erau verzi atît de verzi / iar pămîntul atît de alb şi umed / ne sărutam doar / ne sărutam sorina // în casa mea sunt camere mari şi multe acum / pereţi coloraţi şi înalţi” (tablou). Pe acest fundal energetic predomină stihia masculină, yang. Învolburarea erotică se înalţă pînă la patetism: „khayam / nu avea doar plantaţii de nisip / nici esenin / mai multe sînge decît ţarul / ah de ai şti / cîte femei se aştern în mine / şi cîte deşerturi am de stins acum” (esenin).
Sufletul universal la care sufiştii raportează Orientul pulsează în eul poetului care, pe de-o parte, se simte cufundat în tenebrele occidentale, pe de alta se pune în legătură organică cu regnurile. Acest simţămînt de comuniune cu materia cosmică îi corijează torpoarea, îi întoarce faţa către simbolismul originar: „a trecut destul timp de cînd mă gîndesc / să mă ridic / s-a întrerupt curentul / atîta beznă s-a făcut în jur / încît nu mai văd absolut nimic / copacul pe care-l priveam din geam / şi-a mutat rădăcinile în tălpile mele / acum sunt un arbore cu vezica urinară plină” (mobila de bucătărie are aceeaşi culoare). Între viaţă şi moarte graniţa devine permeabilă, sîngele are gust de lămîie, bardul se simte un rege al apei, într-o susţinută convivialitate a structurilor materiale şi spirituale ale lumii. Metamorfozele materiei nu-i ocolesc făptura corporală, întrucît din umeri i se ridică două stoluri de păsări migratoare, pasionate în aşa grad de linii şi cercuri încît izbutesc a alcătui, cu arca din capul său, cruci, semiluni, stele cu şase unghiuri. Cuprins de o frenezie a ocultelor comunicări, poetul se declară capabil a modela obiecte din substanţa uranică: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar cîteva pijamale / din petice / am făcut un cîine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de vineri sîmbătă şi duminică” (lanţuri). În aceeaşi atmosferă de witz melancolic, suntem informaţi că „trecutul are miros de blană de urs” şi că un ceas de perete „îşi scoate limba printre aburi / arătîndu-ne ora exactă” (mozart). De cele mai multe ori însă domină nota gravă a contemplaţiei absorbante. O contemplaţie de un misticism sui generis, în care subiectul se revarsă în obiect, devine partea integrantă a acestuia: „m-am foit puţin / ai simţit / închideai fermoarul / rochiei tale albe // voi tăcea ca un sîmbure / în tine” (hibernare). Aceeaşi comuniune duios-informaţională funcţionează între entitatea umană şi cea vegetală, ca un ceremonial al integrării într-o absconsă unitate. Autorul se reazemă de trunchiul unui palmier care-l mîngîie cu aerul din palma sa, istorisindu-i diverse întîmplări, bunăoară că a fost plantat într-o zi de toamnă, la aceeaşi oră la care i s-a născut interlocutorul: „în casă nu era nimic verde pe atunci / în afară de el şi de ochii mamei” (umbra). Nu lipseşte nici fachirismul (forma dură, sacrificială prin masochism, a aceleiaşi comuniuni): „sorin are gura plină de cuie / cu privirea-n jos le scoate unul cîte unul / le înfige-n tălpi ca nişte rădăcini” (cuie). Avem a face aici cu un neastîmpăr al materiilor fecunde, acelaşi din care au izvodit figurile unei zeităţi cu mai multe braţe şi cu mai multe capete.
Dar se iveşte şi un moment în care autorul nostru resimte insuficienţa materiei, năzuind spre un contact imediat cu divinitatea. O astfel de năzuinţă e formulată tranşant, ultimativ, într-o manieră ce nu mai corespunde echilibrului luminos, extaziei răsăritene: „n-am destul sînge să înalţ temple / să-ţi adăpostesc geamătul / mi s-a făcut dor de dumnezeu / vreau să-l văd chiar acum” (timbre). Modalitatea dualităţii contemplaţie-acţiune, specifică Orientului, prezentă în numeroase texte ale lui Djamal Mahmoud, nu apare totuşi cu consecvenţă. Îşi face loc în creaţia sa acel proces al occidentalizării care a cuprins, inevitabil, cultura Orientului. Un ton elegiac se insinuează în această viziune de răscruce: „în drumul de întoarcere am poposit / în palma sa / în timp ce ningea peste mine / adulmecîndu-mă un cal rusesc / ce şi-a pierdut călăreţul în luptă // mort deja / am aprins un băţ de chibrit / în memoria ei / şi am privit în urma mea / pînă mi-am ars degetul arătător” (mort deja am aprins un băţ de chibrit). Dramatismul colorează imaginile aidoma sîngelui: „trupul tău plăpînd şi nevinovat / dansează valsul morţii mele / şi al învierii apelor moarte / nu ştii/ că din cămaşa ta purpurie / precum sîngele scurs / în această noapte / se vor naşte culorile” (culorile). Micile ritualuri intime pe care le cultivă Djamal Mahmoud sunt mai puţin iniţiatice decît lirice, informate de incertitudine, anxietate, pustiire, oglindind apele stătute, umbrele groase ale lui yn. Ex oriente lux? Iată încă o dovadă a faptului paradoxal că soarele culturii a ajuns la o mişcare inversă.
(Gheorghe Grigurcu)




În grădina cu arome tari


Auzim adesea afirmaţia cum că poezia reprezintă un mod general de viaţă, din care se împărtăşesc deopotrivă simţirea, gândirea şi mai ales spiritul limbii arabe. Din acest punct de vedere, cultura arabă apare prin excelenţă ca o cultură poetică. Influenţa poeziei arabe în cultura europeană nu a fost deloc una neglijabilă, de ar fi să ne referim doar la lirica trubadurilor, sau la preromanticii şi romanticii fascinaţi de tainele Orientului apropiat (istoricul Gustav Diercks, nu fără a exagera, a sugerat că există o strânsă analogie între spiritul arab şi cel germanic). În preislam, poetul este numit sha’ir (de la verbul sha’ara, a simţi), cu înţelesul că el „descoperă acele semnificaţii şi corespondenţe pe care alţii nu le simt lesne” (Quadama, Haqd an-nathr).
În linia spiritualităţii arabe se înscrie şi poezia lui Djamal Mahmoud cuprinsă în volumul „albe&reci” (ed. Vinea, 2010). Poetul „vede” şi gândeşte lumea în arabă, deşi scrie în română. Araba este o limbă cu o supleţe gramaticală şi cu virtualităţi stilistice unice, bazate pe fonetica sintactică. Abundenţa de asonanţe, omonime, sinonime, cuvinte ambigue, cursul natural al limbii spre accentuarea formalului şi ritmicului sunt surse neepuizate de inspiraţie poetică, în măsură chiar să determine combinaţiile calitative majore, la nivel de imagistică şi tematică.
Astfel, felul extrem de agil cum se mişcă poetul sirian Djamal Mahmoud în română trădează gena sa lingvistică şi spirituală, vlăstar al unei culturi fidel asumate. Despre aceasta s-a vorbit în celebrele versuri scrise de poetul arab At Ta’i: „Am văzut pecetea pe fiinţa omului / arsura nu era numai în carnea sa”. Motivele şi temele ce străbat ca o „arsură” acest univers poetic sunt produsul unei senzualităţi spiritualizate, extrem de dezinvolte, din care se exclud mizerabilitatea, maliţiozitatea şi minimalismul antiempatic prin definiţie.
Asemeni iubitei, mama este des invocată ca o figură adolescentină, cu ochi verzi de culoarea frunzelor pe care le mângâie. Intimitatea femeii cu natura, temă majoră a poeziei arabe, apare dublată de rezonanţa animistă, într-un circuit al empatiei universale. Gestul uman nu rămâne unilateral, ca o figură tasată în plan. Spaţialitatea şi vigoarea îl definesc prin excelenţă. Sugestiile înalte care-şi iau avânt nu ajung nici ele să sucombe în neant, chiar dacă, asemeni unor păsări ciudate, îşi pot schimba din zbor traiectoria în mod neaşteptat.
Elementul negativ de recuzită catabolică apare invocat cu funcţie amar-tonifiantă, de „aromă tare” tipic arabă, menită să potenţeze sentimentul vieţii, nicidecum să-l anuleze. Poetul Mahmoud Djamal ne oferă imaginea unui spirit viguros, călit, aflat la adăpost de impresionabilitatea minoră, de isteria cvasi-gratuită care predispune la clacare imediată. Nerăbdarea şi incontinenţa nu-l caracterizează.
Vedem cum hiperbola deschide uşile anecdotei existenţiale spre imagini înzestrate cu putere spirituală, o putere ce rămâne însă închisă într-o formă misterioasă şi vie, ce nu-şi epuizează dinamismul semnificativMotive şi teme precum mama, deşertul, mormântul, apa, piatra, norul, pământul, arborele, femeia, femeia care naşte (aici verbul a naşte este hiperbolizat semantic prin repetiţie), tropii practicaţi ca figuri spaţiale şi corporale vii, ca practici simulative de relaţionare, prin antiteze, inversiuni, repetiţii obsedante, acuplări verbale, acestea ţin de apetitul spiritualităţii arabe, înclinat către aşa numitul „realism idealist”, des menţionat de comentatorii arabişti.
(Florin Caragiu)






Poetica hieroglifei


Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu.
El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde se sfârşeşte limbajul de zi cu zi. Ca şi patria sau Dumnezeu, ea ţine de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care îşi mărturiseşte astfel propria neputinţă în faţa a ceea ce nu se poate spune şi nu se poate dezvălui pentru că e taina însăşi, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun” (mut).
Aşa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e un alfabet mut, mai lesne de tradus în mişcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rosteşte şi de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mişcări şi din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă şi duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni / nici pe câinii lor / el doar îi priveşte-n tăcere / iar din când în când / cu privirea-n sus se aşază la umbră” (lanţuri).
Autorul posedă ştiinţa contemplaţiei, priveşte lucrurile empatic, neîndoindu-se nicio clipă de existenţa acestora: nu numai că realul există, dar reprezintă el însuşi o textură de semne şi de simboluri, pe care ochiul poetului este chemat să le descopere şi să le transpună, nu în cuvinte, ci în imagini, care sunt mai adevărate ca vorbele, pentru că vorbesc un limbaj cosmic. De aceea, pornind de la anecdota cotidiană, Djamal Mahmoud construieşte veritabile „picturi metafizice” în mişcare, unde micile gesturi se încărcă de inefabil şi sugerează tâlcuri ascunse, exprimând dacă nu Sensul atunci cel puţin nevoia noastră de sens: „mama se trezeşte în fiecare zi la oră fixă // foşnetul apei şi sunetul paşilor / sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune / îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei / de nechezatul cailor în timpul înecului / îmi aduc aminte de copacul de lângă pod / la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi / iar maşinile pelerine se roteau / în jurul trupurilor noastre / în timp ce cădea peste noi la intervale egale / câte-o frunză moartă / acum nu se mai aude nimic / nici urmă de sunet / probabil mama îşi usucă tălpile umede în linişte / iar camelia se foieşte goală / pe un cearceaf alb / undeva / pe malul mării roşii” (sânii cameliei).
Desigur că o asemenea „poetică a hieroglifei” implică dimensiunea simbolică a cuvântului, astfel că în poemele lui Djamal Mahmoud semnul lingvistic posedă mereu o anumită câtime de transparenţă, trimite întotdeauna către un semnificat transcendent pe care, chiar dacă nu-l poate articula limpede (şi aici e diferenţa esenţială în raport cu limbajul revelaţiei religioase), îl evocă, îl aminteşte, îl arată cu degetul. Şi tocmai această credinţă într-o transcendenţă a limbajului îl situează pe acest poet, născut nu departe de locurile unde se va fi inventat scrierea, dincolo „de mode şi timp” şi de bine-ştiuta tautologie „cuvântul e numai cuvânt”, în prezentul etern al ideii de poezie.
Din perspectiva lui meşteşugul poeticesc rămâne unul nobil şi grav, iar poetul nu ia niciodată fizionomia deconcertantă a marionetei umanoide sau a bufonului dezabuzat, căci îşi păstrează atributele demiurgice, deţine puterea de a crea şi de a distruge cu ajutorul cuvintelor: „sunt regele apei acum / la comanda mea i se mişcă valurile // când obosesc o usuc bătând din palme doar / o transform în mormânt /şi mă înfig în el (regele apei). Iar acestei ambivalenţe a cuvântului (care implică facerea şi desfacerea) îi corespunde ambivalenţa fiinţei umane, amestecul ei paradoxal de spiritualitate şi corporalitate, care o face să penduleze între chemarea înaltului şi chemarea adîncului.
Există, de aceea, în volumul lui Djamal Mahmoud poeme care transcriu dorinţa desprinderii de teluric, aspiraţia spre o răceală şi puritate superlativă, legate de imaginarul „schizomorf” al virilităţii eroice sau ascetice: „azi / voi face dragoste cu alaska doar / şi mă voi spăla cu zăpezile ei / albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii // tu / privirea ce mi-ai lepădat orbitele / şi te-ai înălţat deasupra oceanului / păstrează secretele noastre / nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută // cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte” (albe & reci).
Mişcarea ascensională va fi însă frânată mereu de energia gravitaţională a teluricului – lumea elementului feminin şi a maternităţii – de care subiectul uman e legat prin polul său biologic, astfel că textele poetului vor vorbi acum despre războiul dintre suflet şi corp sau despre incompatibilitatea dintre vocaţia uraniană a bărbatului şi chemarea telurică a femeii: „nu nu / strig cu urmele tale încă pe trup / nu mă ungeţi cu apă sărată şi caldă / apele curgătoare sunt limpezi şi reci / tu îmi astupi gura cu sânul / îţi verşi toate cărările umbrite / în sângele meu / nu nu / strig cu gura plină de cruci şi de morminte / lumina nu-i aici / lumina nu-i aici sub pielea mea / privesc în gol cu ochii abia deschişi şi umezi / tu îţi modulezi sunetele / îmi faci semn plecându-te / eu ridic din umeri nedumerit / privind în gol / cu tălpile îndreptate spre cer / ca două lumânări aprinse” (strigăt). Iar din momentul acesta poezia se transformă dintr-o alchimie a verbului într-o alchimie interioară, menită să pună de acord aspectele contradictorii ale personajului liric, prins între dorinţe şi aspiraţii contradictorii. Viziunea fiind a unui spirit care redescoperă limbajul originar al poeticului şi e prea puţin preocupat de experimentele literare de ultimă oră sau penultimă oră. Căci „călăreţul arab” soseşte dintr-o tradiţie poetică prea veche şi prea glorioasă pentru a nu putea discerne tranşant între esenţele tari ale poeziei şi simplele mode, care vin şi se duc, lăsând în urma lor, de cele mai multe ori, prea puţină pulbere auriferă. Şi chiar scriind într-o limbă de împrumut, căreia nu i-a scormonit cu siguranţă încă toate arcanele, Djamal Mahmoud reuşeşte astfel să ne convingă că în tabloul, şi aşa destul de pestriţ al poeziei române de astăzi, vocea lui bine timbrată reprezintă mai mult decât o apariţe exotică, iar despre poezia sa se cuvine să scriem fără niciun strop de condescenţă.
(Octavian Soviany)

  | index

teodor dume:oradea în imagini

="http://photobucket.com/images/oradea" target="_blank">

teodor dume: oradea în imagini

a href="http://photobucket.com/images/oradea" target="_blank">

teodor dume: oradea în imagini

teodor dume:oradea în imagini

teodor dume: oradea în imagini