IONEL
BOTA
Temniţa
de sub rană, de
Teodor Dume
Editura PIM,2017
Atelier critic
Revista Sintagme literare
nr.5 din septembrie 2017(teodor dume, pag.65-66)
Goticul, naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în
poezia lui Teodor Dume
Experiența
poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu
dese ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor
Dume. Nu e momentul, aici, să evocăm un datus nascendi, însă o mențiune
despre geografia în care-și duce destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura PIM,
2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de Cezarina
Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un volum
fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de
campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa, promite
să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor
Dume se mișcă destul de dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale
poeziei dintotdeauna, eul auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un
panteism reconciliant între formula neoexpresionistă specifică unui spirit al
boemei orădene din vremea debutului grigurcian și sentimentul devastator al
trăirii unui cotidian deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului.
Poezia nu este, însă, deloc conformistă, metafora are o țintă votivă („cine
altul decât mine aude/durerea cum trece/prin lumină ca/un
fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea ce am fost//tăcut ca o umbră/
nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și aștept//cine altul...”), imaginarul
transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv predilect imprimat pe o cortină cu
mobilitatea „deconspirată” de spiritul jemanfișist egotic. Realul viciat impune
terapiile poemului, compensând forme de exorcizare („lumea reală a dispărut și
dispare instant/în rest totul e vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit
în rugăciune”), simbolicile grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând
aproape agresiv riscul „isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de
care autorul nostru, un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate
fi nicidecum atins. O celebrare cântată ca un monolog interior consacră
vanități de-o clipă, o frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării
ce frizează goticul spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e
vizual, celestă e senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului
doar un câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și
nu spun nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt
trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin
mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub
pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai
am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd
aceleași drumuri/cu miros de flori albe/și câteva case/la cea cu numărul
douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene și/o urmă de ruj// aici este
marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se
blând/mai încearcă o zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc
aproape imposibil/e doar pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...”
(Aici este marginea, p. 82-83) Cartea lui Teodor
Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului, anostul e suprimat,
refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri distanță de orice
urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a pătruns lutul/ în
drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează lumina/ca o jertfă...”)
devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită la milimetru tautologii
periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în titlu), excentricitatea
verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic. Poemul e profund interiorizat la autorul
nostru, suprapunerile de viață și de lumi devin și ele creditabile când
naufragiul realului va fi reinvestit în lirism. Oricum, poezia e un mod de
viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii” stării de spirit nu va fi decât un alt
joc inflamând calofilul până la voluptatea anihilării lui, probă de talent,
desigur: „nu știu dacă sunt fericit sau trist//locuiesc printre anotimpuri
și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de pe icoane//de fiecare dată când se
pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă încăperea/în care/ te așteptam/liniștea
îmi mângâie fruntea/oprită între palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre
șuvițele negre ale nopții/stropii de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă
singurătatea/câteva secunde mai târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului
atârnat/pe albul din perete/aud strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire
lăsată de izbeliște/în jurul meu un gol/și multă tristețe// poate că doar eu
voi locui/în lumea aceasta/în care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra
tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound
nu e nici el pus la întâmplare, pe pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea
temelor și motivelor, viața, moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem
stimulând, parcă, voința unui ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar
frumusețea modului de a contempla, prin poesie, lumea, focalizarea
supravegheată, controlată a unității metaforice, ingredientele sugerând
tentații postmoderne, cum scriu destui comentatori ai acestei lirici în finalul
cărții, la secțiunea reperelor critice, dau o notă de produs editorial
binevenit cărții lui Teodor Dume.
Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire
bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după
literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în
continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei
liricii noastre postbelice.