teodor dume, vă recomand: unul din altul (atila racz)

Atila Racz

unul din altul


din nefericire încă mă zbat să-ți ating respirația
cum zborul unui erete în năvodul închis

aburul mohorât al zilelor te îmbrățișează
îmi este
ciudă
o ciudă amară cum nicotina

strigătul atinge dinții ecoul sfâșie cerul

din nefericire încă mă zbat

toamna te umple darnic
chipul tău îmblânzește chiar și
obiectele ostile

te privesc
în tinerețea ta se așează o femeie ofilindu-se
obișnuința devine ridul larg împrospătat
de ochiul în care norii se prăbușesc
nu-mi spune că plouă chiar dacă nu mai poți
chiar dacă tot trupul începe să-ți curgă

hai să nu mai știm nimic
din nefericire ieșim împreună

hei

nu mă uita spânzurat de gleznele tale
calcă în mine cu toată talpa
apasă-te
intră
lasă-ți pantofii ciorapii mănușile lângă prag
goi încăpem atât de neîndoielnic unul
în altul

teodor dume, vă recomand: actorul (atila racz)

Atila Racz

actorul

femeile pe care le-am iubit au trecut prin aceste camere
înecate de sânge

în odaia dinspre ocean amintirea Ameliei
fularu-i negru mănușile cu degetele tăiate
ciorapii deșirați în jurul coapselor haina urmărind șira spinării
aerul ei rozaliu prin ventricul

cu picioare lungi îm mijlocul camerei lungi scaunul
mirosul pielii de bizon cari și omizi cuierul arcuit ca un strigăt
iarna urcă pereții nordici croșetați din bumbac
usile veșnic deschise prin care Anastasia s-a petrecut
ori s-ar spune că a fost altcineva mult mai aproape ori doar închipuirea

odaia închisă în pumnul mamei aduce a copilarie
sânii-i mari amintind harbujii ieșiți din flori verzi
hainele-i întoarse de vânt uscate ca umbra de mirt

în sărăcia ei de rostogolire de ningere de pusiire
de cântec dojenit doinit de plâns și neplâns de frânt și în_frânt
mama lor de ploi de toamne-n ne-doi de
limbă de nor dar până când până când
mă izbesc cu fruntea de spaimele ascuțite-n genunchi

uneori își cobora ochii din cer uneori mă mă năștea să tot mor
uitat cum din trupu-i cobor în pământ

uneori Dunezeu deschide cărări în sufletul gol cel
din urmă va sta cu spatele înspre noi cel din spate cu spatele
înspre noi copiii cu spatele înspre noi

în odaia întunecată scribul cu o lumânare sub ochi
nu va mai scrie ne va uita în urma pruncilor care se joacă
pe o stradă fără privire cum se strâmtează spre umeri
spre gât prin gură
o gaură în cefă un pocnet

ca peștele ce înoată prin nisip cu solzi de nisip curge lumina
tăiată în fante de mâini pietrificate

după cortină actorul își întoarce ochii în sine
singur pe faleza decojită din valuri
păsări de ceară alunecă pe sub algele frânte

teodor dume, vă recomand. timpul înălţării (atila racz)

Atila Racz

timpul înălțării

nu mai am nevoie de ochi
cu respirația
mângâi drumuri pietruite timpul scurs

printre îngeri
printre aripi
printre umbre urmând înserarea

mă ridic din călcâie
din glezne din genunchi din trup vâlvătaie

dragilor
o să plec așa cum tânăra pe margini
de ape în muzica râului iute spălându-mi
fața

îmi amintesc cerul atârnat de
șoldul colinei
casele albe ieșite din trotuar ca niște umeri
diminețile reci pășind în zilele copilăriei

nu nu mai am nevoie de ochi
prin mine trec nopți lungi și
păsări singuratice zburându-se
sărăcia anilor sărăcia cuvintelor
sărăcia din care nu mai este
nevoie să ies

o să fug de uitare cum potârnichea
prin urechile lăstărișului
cum orizontul alunecă sub nisip
cum marea trecea prin algele zvelte
înghițindu-și valul încercănat

ți-am mai spus

între noi nici o clipă să așezi nu poți
între noi nici zbaterea unei colibrii
între noi doar
doar o inimă blândă să crești

tu și tu și tu
îți așezi ochii de ochii-mi
mâinile de mâinele-mi
trupul de trupu-mi
ca punerea în pământ a trecerii

dar acum
acum hai să plecăm
este timpul înălțării.

teodor dume, vă recomand: cuvintele pe care nu le-am scris (atila racz)

Atila Racz

cuvintele pe care nu le-am scris

ascult cum se decojesc anii în capete 
(cum se subțiază în firul de paing viața) 
n-a trecut încă un colț al dimineții prin mine 

și vine un altul ascuțit fantasmatic

nici vorbă
să-mi sap mormânt între oase

mă privesc pe sub palma copilei dintr-o copilărie
prea scurtă

în insula asta verde Penelopa
încă își despletește părul devenit
drumul întoarcerilor din rătăcire

între așteptările ei plaja
vântul umed pietros mirosul de ape
răsturnările delicate între iubire si ură
aceste zbateri repetate de aripi ciuntite
mă zdruncină

trebuie să plec
simplu ca bună_ziua
de altfel toată viața-mi este o a_plecare

războinicul din mine își linge rănile
privind noaptea ieșind de după faleză
cu picioare lungi de negresă îmi trece
prin pântec mă respiră își lasă umărul
greu pe oceanul întins în mal ca o fecioară

cântecul tânguit al vapoarelor coboară-n
suspinul plecatului în uitare

îmi trec nisipul prin suflet ca printre degete
cuvintele pe care nu le-am scris vor umple
drumul săpat ca întoarcerea acasă unde-mi
voi pune inima sub nucul umbros sub
vița colorând pereții pe cuptorul în care
mi-a rămas sufletul un tăciune

mă auzi
mă auzi încă

număr anii îi înnod cu sârmă ghimpată
dulce cum otrava ziua plecării
printre spini tălpile carnea trupul
drumuri ce mă despică

teodor dume, vă recomand: din tată fiului (atila racz)

Atila Racz

din tată fiului

cântecul copilăriei trecuse prgul casei
despica
liniștea colinei și sufletul tatălui

inima nu mi-a încăput
în curgerea neagră a clipei

din tulpina arțarilor coborâse o primăvară năvalnică
încă tatăl meu mă privea de pe banca de cedru
încă îmi ocrotea neputințele
încă mai căuta în pământ grăuntele
înălțarea măreția rodirii

îmi spuse el șezând pe umărul nopții
pe grinda ieșită din zid ca o coastă
puștiule cuvântul e nătâng
și-i curgea tristețea din ochi poete
și-i curgeau mâinile
unde dumnezeu îi curgeau mâinile mari
anii unde dumnezeu

o viață mângâiase pământul cu îndărătnicie
își chinuise sufletul spunându-mi
să nu mă pierd prin cuvânt nu nu în cuvânt

pe sub vița sălbatică ziua trecuse împlinid timpul

poete să mă bată cel de sus
își sfârtecase sufletul și-mi arătase inima goală

goi cât de goi umblam între viață și moarte
cât de subțiri sunt clipele și fericirile

șezu în inima mea deasupra rostirii
întunecându-mi cuvintele
și gol mă întind printre ierbi înviind neliniștea tălpilor
tale
cum te-ai dus cu ochii deschiși
să-ți vezi să-ți vezi ultima clipă cu ochii deschiși
și o să-mi spui că rândul în care așteptăm
se sfârșește
și o să-mi spui că rândul este doar pregătirea
podul peste un râu nevăzut
că toți vorbesc doar despre moarte
și nimic altceva nimic mai mult

dar iată bătrâne că
unii fac dragoste
unii caută în pietre o urmă de lacrimă
unii se iubesc repede

eu scriu pe sânii unei femei
cu dinți de lapte

teodor dume, vă recomand> femeia în galben 2 (atila racz)

Atila Racz

femeiea în galben 2 

când ea încetează să viseze
înghit doze mici de otravă

realitatea devine sufocantă
camerele prea mici patul prea umed
tavanul prea greu
limba de piatră amară

nu

nu
iubesc obsesiile compulsive reflexele artificiale gesturile
nervoase

îmbătrânesc tăcerea
copilul privind lumea devenind o poveste ireală

strivit de spaimele existenţei ies brusc din mine

noaptea şi eu prăbuşindu-ne pe Dame street

fire de ploaie îmbibate de sare mirosul serafic de alge
oceanulul înghiţind digul

trebuie să visezi

altfel te simt în mine

şovăind

teodor dume, vă recomand. DIN SPATELE FERESTRELOR 2 (Atila Racz)

Atila Racz

din spatele ferestrelor 2

ea se întinde în mine îi simt neliniștea

îndoielnică această zi în care realitatea dispare

noaptea încearcă să-și lase trupul pe dig cu demnitate
lumina strivită sub talpa melcilor
lasă o urmă argintie pe grinzi

privești asfințitul prin mine
gândurile furnici mărunte chinuind lutul uscat
neputința de a-mi prefigura următorul pas
dezechilibrul

mă dezbrac imitând șarpele de casă
târându-se prin sufletul zidurilor
prin pereții umbroși

mâhnit deschid ușa bătrânei camere
unde mi-am pustiit copilăria

mi-e frică să trec pragul dincolo oamenii
se deșartă unul din altul își împrumută chipul
se zidesc se mușcă se macină
unii își sapă groapa în gura altora

omida de pe zidul oblic intră în fluturele ațipit
dimineața ca pielița ochiului străpunsă de larve
sonore

mă închid în inimă

îndoielnică această zi lipită pe ferestrele
închipuite.

teodor dume, vă recomand: poemul de mâine (atila racz)

Atila Racz

poemul de mâine

mâine vei găsi poemul pe masă
trebuie doar să te așezi ghemuit ca durerea
să-l privești să nu-l atingi decât cu privirea

nu
nu mi s-a uscat trupul încă
iar rostirea
nu nu are propriul trup
un cuvânt degetele
un cuvânt mâna
un cuvânt umărul
până unde mă vei atinge în întregime

de aici din pragul ochilor oceanul
ca un pântec de virgină
plaja cuprisă de alge

da

pielea salamndrelor acoperă cerul
spărtura din zidul prin care privești
o altă închipuire alți îngeri alți poeți
înecați de cuvinte

astăzi
este timpul în care îmi spăl mâinile
pereții podelele fața ce-mi seamănă

între cuvinte aprind candele
printre candele femei în femei copii

în haine de îngeri

teodor dume, vă recomand:ochiul unui orb (atila racz)

Atila Racz

ochiul unui orb


seara
lângă oceanul cântând

o melodie bizară și tristă
imitând dunele de nisip risipirea
prefacerea fiecărei clipe
în cutele de pe față

îmi ascund sufletul el întinerește
chiar dacă sub limbă port
amărăciunea neîmplinirilor

așez hainele albe peste cele negre
amintirea tatălui și rugăciunea
născătoarei
cu un poem uitat șterg geamul
îmi clătesc mâinile
cu imaginea unei fecioare îmi
îmblânzesc neastâmpărul
pictez umbra mea alunecâd printre
ziduri
tu mă vezi nu-i așa tu mă vezi și-mi
urmărești căderea
cum din copilărie ne iertăm părinții
că îmbătrânesc printre lucruri simple
și încep să nu te mai priceapă

da și eu acum îmi iubesc masa neagră
scaunul așezat în marginea ei călimara
pana ascuțită
nefericirea în care mă îngrop câte puțin

să nu-mi spună lumea că mă sinucid
doar că nu mai am răbdare
doar că nu mai pot să-mi așez cuvintele
pe un petic de hârtie prea albă
ca ochiul unui orb în care spirala s-a închis
mă iartă
încerc cuvintele și ele devin
ca piatra amară

ascult oceanul marginea pe care calcă
între chinul de a se destrăma
și a se naște mereu altfel
ca un copil privind prin fereastră
lumea devorând oameni

Atila Racz

nesfârșita iubire

cel mai greu îmi este să nu te mângâi
să tac și să tac să te privesc numai

a trecut iarna a trecut toamna
și vara prin umărul tău dezbrăcat

uneori
se întâmpla ca privirea să lase urme
vânătăi ca hulubii crescuți primăvara
sub umbra frunzei de pruni

mă adunam în ochiul copilului jucând
rișcă pe trotuar
fiecare bănuț scăpat pe asfalt
însemna un destin
aveai buzunarele pline și inima largă
nu-ți păsa dacă ai fi pierdut

petrecerea ta prin viață n-a avut
un cântec și
tocmai acum nu am cuvintele
care să-ți amintească naivitatea

iubirea mea ca a unui copil

înjuram înălțarea turnului Babel
despicarea limbilor noastre sera
sub umbrarul de vișini
între iubire și ură sufletul ca un nor

îmi amintesc în spatele nostru grădina
cu meri
eu Adam iar tu dintr-o jumătate a inimii
înălțându-te

teodor dume, am citit: festin (Atila Racz)

Atila Racz

festin


din colțul nopții zăresc dimineața intrând cu tălpi umede în odaia
proaspăt tencuită

cu degete de var desenez curgerea unei clipe mistuind anii închipuirea șerpoaicei mușcând șoldul înghețat al toamnei pielea întinsă a călugăriței virgine

te uit
doar irlandeza născută în pub cu o pasăre zburându-i sub coaste mă trece prin sâni mă golește de îngeri

plouă tăios rece iar lumina neagră a mâinilor ascund fericiri pierdute
fară de mine fară voia mea se adânceste în mine
prin septembrie
beau cenușa cuvintelor și nu pot să ard mă dezbrac de mine gol pușcă
o iubesc fir-ar ca un șacal

dar a venit ziua când trebuie să-mi spăl mâinile mă așez sub laț încercând plăcerea spânzuratului din iubire

teodor dume, am citit: femeia din mine (atila racz)

• Îmi place ·  · Distribuie · acum câteva secunde în Oradea · 
• 

  Atila Racz

  femeia din mine
  
  alunecăm din rouă în brume printre ani
  iar timpul răspusurilor ne lasă gustul amar
  al neputicioșilor
  

  
  cu gura flămândă mestecăm
  urzicile crescute din înserare
  printre melci ne întindem scuipatul
  urmărindu-ne urma ce ne ajunge din urmă
  o umbră roșie descărnătă de pe ose
  dar îmi așez iubito fruntea în palmele
  tale
  mă strecor hoțeste sub păru-ți ruginind
  îți iau chipul mi-l așez pe genunchi
  te privesc prin orbite până în iubire
  
  îmi este frică mai adânc
  
  doamne dar să uităm cum poezia
  se sfârșeste sub gleznele tale
  nu nu mai
  scriu decât despre mine
  înjurând printre dinți
  obrăznicia nopții prelungindu-și burta
  pe ferestre în ochii visătorilor
  peste femeia ce arde
  privind cerul născând nori ceruiți
  
  aprind cuvintele
  și le așeza solemn peste goliciunea rostirii
  
  iubito
  doar hingherii și măturătorii iubesc străzile
  trecerea poetului rănit de propria-i umbră
  
  îmi amintesc chipul tău luminos casa albă
  printre ciresii albi și
  drumul alb și și
  scările albe
  fetița ridicându-se în picioare chiar
  sub inimă între coaste
  o respirare prea blândă
  *
  astăzi
  nu-ți spun
  că sunt trist că
  aș plânge peste această viață
  peste această lume
  în care doar visul credinciosului
  nu ucide

teodor dume, am citit : sărutul brâncusiana (atila racz)

Atila Racz

acum 16 ore lângă Dublin, Ireland

sărutul
brâncusiana



ea mă adună
mă cerne prin gene mă așează-n glezne
chipul meu devine mâna
strânsă-ntre pulpe
degete în piele de înger urmând drumul

serfimului printre coline și line
cum trupul Evei

lie-dintr-o-glie-ciocârlie-lie-vie-și-învie
a doină-doinire vaieră se zboară dintr-o primăvară
printr-o noapte stinsă lumânare ninsă
sumbră dintr-o umbră
lie-dintr-o-glie-ciocârlie-lie-vie-și-ne-nvie

ea mă tot adună
mă cerne sub ochiul de lună
cu brațe inele
jumătăți chemate
în aceeași piatră brâncușiană

teodor dume: plouă neînţeles, de atila racz

Atila Racz

plouă neînțeles

cuvintele scrise pe umerii tăi 
într-o primăvară despletindu-se ca mercurul
însemnul

urma
gustul amar al poeziei

dezbrăcată ca tulpina de bambus ziua
de mâine

colina înaltă sprijinită de valuri
se prelinge-n ocean ca o limbă aprinsă
timpul la fel fumului de țigară

tu cobori ca tristețea din noaptea cuprinsă
între pleoape
pe un fir lipicios de paing lumina
se îneacă în rouă
fericirea ca pâinea prea coaptă
ca mâinile împietrite unele din altele dese(m)nate

te uită

în semnele bucuriilor cresc umbre despicate

alergi printre fante
alb-negru-alb-negru-alb-negru
șerpi se preling din lumina ochilor
în clipa iubirii veninul

nu nu mai știu rugăciunea
îmi amintesc silabe cuvinte frânturi
sufletul tău ca o pasăre prăpădindu-se-n
aerul de cerneală
o vitrină prin care plouă neînțeles
cu tot cerul.

teodor dume> am citit; Amely

Atila Racz

Amely 

respir printre degetele tale iarna,
când timpul îți hașurează părul în alb,

am impresia că am băut prea mult Amely
îngeri ies din tine doi câte doi cu aripi
tăiate,
da...
în ceașca de cfea toți înecații, drumuri
ce curg din păru-ți cârlionțat, pe sub
tălpile nerăbdătoare să calce,

... am băut prea multă vodkă, Amely
iar viața se dezbracă fără de mine!

ea... Amely îmi va spune că mă visează
urcând în cer
pe un fulg portocaliu până la Dumnezeu

îmi trece capul în palme
trupul proaspăt născut... Amely
la noapte vom face un pat din podele
o să ne lugim patru_zeci_și_patru de trepte
cu dorințele adunate sub ochi

zilele au gust de așternut umed, uneori
mă strângi
încep să mă mușc
mă apeși Amely...

e timpul să pleci în rochia, numai a ta, negră
cu piciorele încă desculțe
vreau să-ți simt spatele tatuat cu un zid
vertical

ei, vezi
ninsoarea ca un poem din care te scurgi

cobori dimineața în odaie
eu tac și
iau de la capăt timpul, prin grădina cu vișini...

viața se clatină pe marginea străzii și
vremea

în urmele tale dinții câinilor albi, frigul
și rugăciunea ultimului strigăt

nu te mai poat visa, Amely

teodor dume> am citit: ochiul care îndepărtează

Atila Racz

ochiul care îndepărtează 

ni se lipesc tălpile de acelaşi drum înnodat între copilărie şi rătăciri

sunt 40 de ani în care am uitat să mă privesc

sunt 40 de ani in care am aşteptat în tăcere răbufnirea
sunt 40 de ani storşi seci întemniţaţi
în pungile de sub ochi ca în cocoaşele uscate de cămilă

da
copilăria întoarsă cu spatele - într-o primăvară

privesc prin ochean să văd fisura nespus de fragilă dintre ani dilatată
să văd marginile îndepărtându-se
chiar dacă aşa niciodată nu o să te pot atinge

nici nu mai ştiu de unde o să apară călăul
atâtea goluri
atâtea spărturi
atâtea imgini inclare
nici nu mai simt dacă timpul mă împlineşte ori mă împinge tandru
în lutul cleios de sub tălpi

în acest timp diform ochii mei de lăcustă
s-au petrecut ca un abur peste lucruri uitate
atât de străine

adolescenţa conturată în jurul blocului
pe scări mărunte
câte 4 apartamente la fiecare cat un nume trecut pe
fiecare uşă îngustă

îmi amintesc doar zilele negre
cum
femeia robustă de la 3 s-a spâzurat de umărul unui scaun
cu părul ei de cânepă migălos împletit – era o vară ploioasă

pictorului de la parter i-au crăpat ochii un stol gălăgios de păsări
galbene s-a prelins în cartier - era toamnă

tânărul ce cântse întotdeauna pe banca de la intrare
şi-a făcut o gaură-n pietpt
se auzea în el zborul mierlei - iarna când se prelingeau
îngeri din cer pe ferestre

nu ştiam ce se întâmplă
ne sprijineam unul de altul
privirea celui din faţă se năştea în ochii celui din urmă
pasul celui din urmă călca în urma celui din faţă
mâinile celui din faţă îl cuprindeau pe cel din urmă

şi aşa mai departe

da vă jur
astăzi am trăit cea mai scurtă clipă din viaţă

teodor dume> am citit: toamnă cu femei, atila racz

toamnă cu femei
pe dame street

cu mine nu se mai întâmplă nimic

știu că de aici începe sentimentul banal al însingurării
moartea-n picioare

toamna se dezbracă pe străzi
cântărețul de pe dame street și poetul
vând iluzii trec prin pelicula timpului
oameni îchiși în priviri cum vrăbii de sare

printre ziduri nopțile umede prostituatele
și bețiile cu absit
în fiecare strigăt un altul ca un lanț de nisip
pescărușul din cehov înecat în stropii de ploaie

surd încăpățânat să-mi caut drumul
să mă spânzur de fiecare cuvânt neaoș

de când au început ploile trăiesc sub un clopot de mâzgă
nu-mi plac scenariile în care suport stoic securea călăului
ascuțișul frânghiei trupul meu atârnat de un nor
ca în pântecul mamei începutul demumificării

femeia de lângă mine mă înlocuiește cu imaginea unui spartan
poetul pleacă în sărăcie cu fiecare poem mai înduplecat

realitatea colorată cu oameni un cimitir perfect construit
fiecare săpând gropi sub limba altuia fiecare
îngropând neliniștea

alunec pe drumuri șerpești
gheișa mă va îmbrăca în cuvinte
goală ca spinul uscat
îmi va aminti gustul iubitei mirosul ei tânăr ca frunza de lămâi
pașii tălpile însângerate de orizontul spart
trupul ei cald atât de cald încât
fiecare femeie din mine va arde

am citit: menhire, atila racz

Atila Racz

menhire


oricât am scrie realitate este mult
dar mult mai poetică

cum de pildă
ți-ai pune un picior peste altul
și m-ai atinge cu ochii

scrierile în piatră
pe valuri de ape

câtă amintire

neliniștea tălpilor ce calcă praguri
poezia ce moare când te dezbraci
și te lași devorată

ți-am văzut ochii
un lac în care mi-am adâncit chipul
iată nu mai sunt singur ești lângă mine

dacă vezi că în primăvară
grădina
este goală
amintește-ți că nu mai pot
că nu mai sunt tânăr să innebunesc
pământul dăruindu-mă
să-l mângâi
să mă nasc
să te simt
și mai ales să fug de el în copilarie

despre mâine vor scrie alți damnați

eu doar trec printre coapsesle tale
născându-mă

am citit: toamna cu femei, atila racz

Atila Racz

toamnă cu femei
pe dame street

cu mine nu se mai întâmplă nimic

știu că de aici începe sentimentul banal al însingurării
moartea-n picioare

toamna se dezbracă pe străzi
cântărețul de pe dame street și poetul
vând iluzii trec prin pelicula timpului
oameni îchiși în priviri cum vrăbii de sare

printre ziduri nopțile umede prostituatele
și bețiile cu absit
în fiecare strigăt un altul ca un lanț de nisip
pescărușul din cehov înecat în stropii de ploaie

surd încăpățânat să-mi caut drumul
să mă spânzur de fiecare cuvânt neaoș

de când au început ploile trăiesc sub un clopot de mâzgă
nu-mi plac scenariile în care suport stoic securea călăului
ascuțișul frânghiei trupul meu atârnat de un nor
ca în pântecul mamei începutul demumificării

femeia de lângă mine mă înlocuiește cu imaginea unui spartan
poetul pleacă în sărăcie cu fiecare poem mai înduplecat

realitatea colorată cu oameni un cimitir perfect construit
fiecare săpând gropi sub limba altuia fiecare
îngropând neliniștea

alunec pe drumuri șerpești
gheișa mă va îmbrăca în cuvinte
goală ca spinul uscat
îmi va aminti gustul iubitei mirosul ei tânăr ca frunza de lămâi
pașii tălpile însângerate de orizontul spart
trupul ei cald atât de cald încât
fiecare femeie din mine va arde

atila racz: iarnă cu lişiţe

iarna devine o cameră în care ninge


urmele femeilor şi

cârdul de lişiţe pietrificate


dar tu mă hrăneşti cu gura
mă îngropi adânc printre cuvinte înmiresmate


scripcarul aşezat pe umărul ferestrei
şi lupii
o noapte polară



vântul alungit printre perdele
şi burgul de smoală
faţa pereţilor ceruită




dar tu aduci aerului mirosul de caise


ne impregnăm în lumina opaiţului
cum foşnetul focului

arţari noduroşi înalţă tavanul


timpul râmane doar o iluzie

când palmele tale mă acoperă