Gheorghe Grigurcu, despre cărţile lui Teodor Dume

Gheorghe Grigurcu,

 prefaţă la volumul adevărul din cuvinte,  de teodor dume

(volum de debut, 1985)
Un debutant: Teodor DUME

Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest "absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri
Gheorghe Grigurcu

Viorel Horj,

cuvânt la lansarea cărţii: adevărul din cuvinte, de teodor dume,

Gheorghe Grigurcu,

prefaţă la volumul Strigăt din copilărie, de Teodor Dume,

Planetă de tânăr poet

Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: "Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte"(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: "un fulger /cu polen de primăveri"
( Incendiere)."Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori" (Timp); " Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii" (În zi); "păsări cu miros/ de păduri" (iubiri rătăcite); "Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt" (Captivitate); "Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări" (Dar); "şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi"( Pentru o iarnă cu zăpadă}.


Deci, ceea ce surprinde ,Teodor dume, în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,

Autor al unor volume precum Adevărul din cuvinte şi Strigăt din copilărie (prefaţate de dr. Gheorghe GRIGURCU), Teodor Dume dialoghează cu vârstele existenţei, el având ca reper major chiar pe tatăl, la care se raportează toate trăirile lui: "mă agăţ de culoarea cerului / aerul s-a rarefiat / timpul sinucigaş de cuvinte / îneacă umbrele / din trupul dezbrăcat / porneşte un nou început / urmele adâncite pe margini / vorbersc de o trecere / tălpile miros a iarbă / între cele două respiraţii / se joacă un copil" (între două respiraţii) conf. univ.dr. ANCA SÎRGHEI A vorbi despre  scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face. Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire  şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...) Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte"  şi   "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri,  în cea a singurătăţii mistuitoare.  Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...) Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean." Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente explosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi.  Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorghe Grigurcu.(...) Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor".  El, scriitorul  Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris. mulţumesc, Teodor Dume, suflet de mare OM, Cu prietenie, Stelian Vasilescu,- scriitor-publicist (adică, Stelică) ***** Teodor Dume, (ce nume de rezonanţă poetică!) Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi. Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume. Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaş Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor. O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii" Aşadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat.  Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul.  Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecărei zile. Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet. Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea                                                                ( Viorel HORJ, scriitor)

Moartea, un fluture alb, autor teodor dume,

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,

PS:
fragmentele de faţă fac parte şi din prefaţa cărţilor Adevărul din cuvinte, strigăt din copilărie, autor teodor dume (ambele volume prefaţate de Gheorghe Grigurcu)

Teodor DUME urează un călduros La mulţi ani, lui Gheorghe Grigurcu la împlinirea vârstei de 79 de ani

În aprilie 2013 spuneam;
"Aprilie 2013 este luna în care Gheorghe Grigurcu transformă anii în împlinire şi îşi notează, în cei 77 de ani împliniţi, elementele noi despre viaţă."
Mă bucur că în aprilie 2015, la împlinirea vârstei de 79 de ani, am prilejul de a-i ura un călduros La mulţi ani!
Viaţa domniei sale, aparent simplă, îşi asumă, într-un mod emblematic, trăirile de dinainte de 1989 şi ceva mai încolo când eu, Teodor DUME, eram un adolescent timid şi băteam cu sfială la porţile literaturii, fără să ştiu că prin Marele Grigurcu voi ajunge, din Făt Frumosul fără poveste (adică un Făt Frumos castrat) un prinţ iubitor de cuvinte şi împreună vom marşa pe structura unei existenţe ce ne caracterizează.
Această nouă identitate pe care Gheorghe Grigurcu mi-a făurit-o în urbea de pe Criş, cum îi place să spună, se încadrează în măsura unei poveşti în care personajul promite deşi complexele lui sunt mărturisite parţial. Acea parţialitate a existenţei devine o realitate dureroasă.
Surprinzător sau nu, Gheorghe Grigurcu, în această lume mereu în mişcare mi-a dăruit şansa de a produce stări şi ale exterioriza fără a indica, uneori, sursa interioară care-mi cicatriza suferinţa.
Bucuria mea de suflet s-a produs în 1977 când cu sfială i-am oferit primul meu autograf pe gheŢara Visurilor Noastre unde redactorul şef al revistei, prof. A. Ţârulescu, mi-a publicat un grupaj de versuri.
Iată-mă azi un personaj care străbate în interiorul cetăţii cuvintelor şi-i mulţumeşte lui Gheorghe Grigurcu, criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu.
Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai importanți critici literari români ai perioadei de tranziție între milenii și unul dintre cei mai importanți critici contemporani.
(...)
La împlinirea vârstei de 79 de ani, Gheorghe Grigurcu este Omul care dă sens şi trăire tuturor lucrurilor.
Gheorghe Grigurcu, regele onorific al cuvintelor,(cum l-am numit în urmă cu doi ani) imprevizibil evadează în timp şi nu-şi judecă trecutul care i-a fost vitregit de împrejurări, ci dimpotrivă îl adună la un loc cu prezentul şi viitorul în care îşi profilează destinul.
Punând la o parte iubirile ori durerile ascunse, sentimentele dar şi eşecurile din trecut mă văd obligat să mă confesez cuvântului urmând o cronologie strictă pentru care nu pot decât să-i mulţumesc mentorului meu, Gheorghe Grigurcu, care mi-a reactivat şi amplificat dorinţa de a fi ceea ce simt.
Poate am expus acum multe dintre elementele existenţei mele şi l-am neglijat pe sărbătorit, dar fără acest nume, Gheorghe Grigurcu, povestea mea ar fi rămas doar o carte prăfuită.
Îndrăznesc acum să traversez timpul în care Gheorghe Grigurcu s-a dăruit cuvântului şi lumii prin ceea ce a scris:
Scrie de aproape patru decenii cronici literare la cărți de poezie sau de critică, eseistică, teorie literară etc. (nu și la proză) și le risipește în presa din toată țara. A publicat în „Familia”, „Viața românească”, în „Contemporanul”, la care a fost redactor de la distanță, de la Târgu Jiu, la „România literară”, în ieșenele „Convorbiri literare”.
Unul dintre cei mai importanți critici români postbelici, autorul este, tipologic, un călinescian. Scenariul articolelor sale se repetă invariabil: parcurse calm, cărțile recenzate sunt citate sistematic, analiza constituindu-se din enunțuri critice descriptive, urmate întotdeauna de citatele exemplificatoare. Tehnic vorbind, Gheorghe Grigurcu supune poezia sau critica unui decupaj expert și apoi compune un soi de colaje comentate. Inserțiile sale au adeseori și somptuozitatea, și aspectul paradoxal al modelului călinescian.
S-a afirmat și ca un polemist acerb, mai ales după 1990, când s-a angajat în lungi campanii de promovare a principiilor morale în evaluarea istoriei literare române din perioada regimului comunist.
În paralel cu critica, Gheorghe Grigurcu n-a încetat să scrie și să publice poezie: de factură modernistă, concentrată, metaforică și conceptualizantă, subtil-livrescă, disimulând teribile fervori existențiale și intelectuale. Nu întâmplător compune, mai ales în ultimele perioade, aforisme.
POEZII:
Un trandafir învață matematica (1968)
Trei nori (1969)
Râul incinerat (1971)
Salută viața (1972)
Înflorirea lucrurilor (1973)
Apologii (1975)
Rigoarea văzduhului (1978)
Contemplații (1984)
Cotidiene (1986)
Oglinda și vidul (1993)
Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului (1996)
Nimic n-ar trebui să cadă (1997)
Amarul Târg (1997)
Dealul purtat de scripeți (1999)
Spațiul dintre corole (2000)
Acul și steaua (2001)
De unde până unde (2002)
Natură moartă și vie (2003)
Un trandafir învață matematica, ediție definitivă a creației poetice de până în anul 2000 (Ed. Vinea, 2004)
Calendar (2004)
Fiindcă (2005)
Castele în Spania (2005)
Șterge soarele de praf ca pe-o mobilă (2006)
Muzeu (2008)
Cerc și punct (2010)
Nimic n-ar trebui să cadă (2011)
CRITICĂ, ISTORIE LITERARĂ, PUBLICISTICĂ:
Miron Pompiliu și Junimea (1969)
Teritoriu liric (1972)
Idei și forme critice (1973)
Bacovia - un antisentimental (1974)
Poeți români de azi (1979)
Critici români de azi (1981)
Printre critici (1983)
Existența poeziei (1986)
De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș (1989)
Peisaj critic, I, II, III (1993, 1997, 1999)
E. Lovinescu între continuatori și uzurpatori (1997)
Cum am devenit stalinist (1997)
A doua viață (1997)
Imposibila neutralitate (1997)
Dialoguri crude și insolite (1999)
Amurgul idolilor (1999)
Poezie română contemporană, I, II, (2000)
Amintiri din epoca de platină (2000)
În răspăr (2001)
Repere critice (2001)
În jurul libertății (2003)
În pădurea de metafore (2003)
Post-texte (2003)
Jocul literaturii și al sorții (2004)
Vorbind, în colaborare cu Laszlo Alexandru și Ovidiu Pecican (2004)
De la un critic la altul (2005)
La ce oră vine dentistul (2005)
Din Jurnalul lui Alceste (2005)
Fișele unui memorialist (2006)
Opinii în genere inconfortabile (2007)
Breviar Cioran (2007)
Întrebări, răspunsuri, întrebări, interviuri (2007)
O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel (2009)
Exerciții de adevăr (2011)
Ștefan Aug. Doinaș, Lampa lui Diogene, București, 1970, p. 144-145.
Ion Negoițescu, Lampa lui Aladin, București, 1971, p. 235-238.
Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, București, 1976, p. 154-163.
Dan Cristea, Faptul de a scrie, București, 1980, p. 338-343
Mircea Martin, Singura critică, București, 1986, p. 201-215;
Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, București, 2000, p. 326-333;
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. III, Brașov, 2001, p. 266-278.
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, București, 2001, p. 1117-1118.
PREMII ŞI DISTINCŢII:
Premiile Uniunii Scriitorilor din România, ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Asociației Scriitorilor din București, ale revistelor „Familia”, „Convorbiri literare”, „Poesis”, „Euphorion”, „Mozaic”, „Cuget liber”, Premiul național „Tudor Arghezi” (Tg-Cărbunești), Premiul orașului Bistrița, premiul Serilor de la Brădiceni, premiul Festivalului internațional de poezie Emia (Deva), premiul Asociației Culturale „Duiliu Zamfirescu” (Focșani), premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, premiul orașului Beclean, premiul de poezie (Desești, Sighet), premiul „Virgil Mazilescu” (Corabia), premiul Consiliului Județean Gorj
Premiul Național Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, 2009[2]

Iată-mă, aşadar, deplasându-mă pe linia dintre adevăr şi existenţă, înaintea tuturor lucrurilor, urându-i viaţă lungă, sănătate, multe bucurii şi un călduros La mulţi ani!

Oradea, aprilie 2015

ps:
coincidenţă sau nu,
Teodor Dume, în aprilie 2015, a împlinit 59 de ani
Gheorghe Grigurcu, în aprilie 2015, a împlinit 79 de ani

Teodor Dume, lui Gheorghe Grigurcu la împlinirea vârstei de 77 de ani

 neliniştea mută, suma tuturor întâmplărilor

(se dedică lui Gheorghe Grigurcu

la împlinirea vârstei de 77 de ani)

dimineaţa la amiază şi seara

cobor în mine să caut lucruri şi

întâmplări despre care

nu o să vorbesc niciodată

din când în când

privesc în afară ca şi când

aş cerşi puţin aer

văd un cer acoperit cu linişti

apoi nimic

nici măcar o zbatere sau

un strigăt de pasăre

doar zidurile ce încă respiră din mine

fac suma tuturor întâmplărilor...

teodor dume> Regele onorific al cuvintelor, Gheorghe Grigurcu, a împlinit 77 de ani

REGELE ONORIFIC AL CUVINTELOR, GHEORGHE GRIGURCU, A ÎMPLINIT 77 DE ANI

Aprilie 2013 este luna în care Gheorghe Grigurcu transformă anii în împlinire şi îşi notează, în cei 77 de ani împliniţi, elementele noi despre viaţă. Viaţa domniei sale, aparent simplă, îşi asumă, într-un mod emblematic, trăirile de dinainte de 1989 şi ceva mai încolo când eu, Teodor DUME, eram un adolescent timid şi băteam cu sfială la porţile literaturii, fără să ştiu că prin Marele Grigurcu voi ajunge, din Făt Frumosul fără poveste (adică un Făt Frumos castrat) un prinţ iubitor de cuvinte şi împreună vom marşa pe structura unei existenţe ce ne caracterizează.
Această nouă identitate pe care Gheorghe Grigurcu mi-a făurit-o în urbea de pe Criş, cum îi place să spună, se încadrează în măsura  unei poveşti în care personajul promite deşi complexele lui sunt mărturisite parţial. Acea parţialitate a existenţei devine o realitate dureroasă.
Surprinzător sau nu, Gheorghe Grigurcu, în această lume mereu în mişcare mi-a dăruit şansa de a produce stări şi ale exterioriza fără a indica, uneori, sursa interioară care-mi cicatriza suferinţa.
Iată-mă azi un personaj care străbate în interiorul cetăţii cuvintelor şi-i mulţumeşte lui Gheorghe Grigurcu, criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu.
Eu, Teodor Dume, în legitimitatea mea îl numesc de acum Regele onorific al cuvintelor. Da, Gheorghe Grigurcu, este Regele onorific al cuvintelor.
La împlinirea vârstei de 77 de ani, Gheorghe Grigurcu este Omul care dă sens şi trăire tuturor lucrurilor.
Gheorghe Grigurcu, regele onorific al cuvintelor imprevizibil evadează în timp şi nu-şi judecă trecutul care i-a fost vitregit de împrejurări, ci dimpotrivă îl adună la un loc cu prezentul  şi viitorul în care îşi profilează destinul.
Punând la o parte iubirile ori durerile ascunse, sentimentele dar şi eşecurile din trecut mă văd obligat să mă confesez cuvântului urmând o cronologie strictă pentru care nu pot decât să-i mulţumesc mentorului meu, Gheorghe Grigurcu, care mi-a reactivat şi amplificat dorinţa de a fi ceea ce simt.
Poate am expus acum multe dintre elementele existenţei mele şi l-am neglijat pe sărbătorit, dar fără acest nume, Gheorghe Grigurcu, povestea mea ar fi rămas doar o carte prăfuită.
Îndrăznesc acum să traversez timpul în care Gheorghe Grigurcu s-a dăruit cuvântului şi lumii prin ceea ce a scris:

Scrie de aproape patru decenii cronici literare la cărți de poezie sau de critică, eseistică, teorie literară etc. (nu și la proză) și le risipește în presa din toată țara. A publicat în „Familia”, „Viața românească”, în „Contemporanul”, la care a fost redactor de la distanță, de la Târgu Jiu, la „România literară”, în ieșenele „Convorbiri literare”.
Unul dintre cei mai importanți critici români postbelici, autorul este, tipologic, un călinescian. Scenariul articolelor sale se repetă invariabil: parcurse calm, cărțile recenzate sunt citate sistematic, analiza constituindu-se din enunțuri critice descriptive, urmate întotdeauna de citatele exemplificatoare. Tehnic vorbind, Gheorghe Grigurcu supune poezia sau critica unui decupaj expert și apoi compune un soi de colaje comentate. Inserțiile sale au adeseori și somptuozitatea, și aspectul paradoxal al modelului călinescian.
S-a afirmat și ca un polemist acerb, mai ales după 1990, când s-a angajat în lungi campanii de promovare a principiilor morale în evaluarea istoriei literare române din perioada regimului comunist.
În paralel cu critica, Gheorghe Grigurcu n-a încetat să scrie și să publice poezie: de factură modernistă, concentrată, metaforică și conceptualizantă, subtil-livrescă, disimulând teribile fervori existențiale și intelectuale. Nu întâmplător compune, mai ales în ultimele perioade, aforisme.
POEZII:
Un trandafir învață matematica (1968)
Trei nori (1969)
Râul incinerat (1971)
Salută viața (1972)
Înflorirea lucrurilor (1973)
Apologii (1975)
Rigoarea văzduhului (1978)
Contemplații (1984)
Cotidiene (1986)
Oglinda și vidul (1993)
Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului (1996)
Nimic n-ar trebui să cadă (1997)
Amarul Târg (1997)
Dealul purtat de scripeți (1999)
Spațiul dintre corole (2000)
Acul și steaua (2001)
De unde până unde (2002)
Natură moartă și vie (2003)
Un trandafir învață matematica, ediție definitivă a creației poetice de până în anul 2000 (Ed. Vinea, 2004)
Calendar (2004)
Fiindcă (2005)
Castele în Spania (2005)
Șterge soarele de praf ca pe-o mobilă (2006)
Muzeu (2008)
Cerc și punct (2010)
Nimic n-ar trebui să cadă (2011)

CRITICĂ, ISTORIE LITERARĂ, PUBLICISTICĂ:
Miron Pompiliu și Junimea (1969)
Teritoriu liric (1972)
Idei și forme critice (1973)
Bacovia - un antisentimental (1974)
Poeți români de azi (1979)
Critici români de azi (1981)
Printre critici (1983)
Existența poeziei (1986)
De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș (1989)
Peisaj critic, I, II, III (1993, 1997, 1999)
E. Lovinescu între continuatori și uzurpatori (1997)
Cum am devenit stalinist (1997)
A doua viață (1997)
Imposibila neutralitate (1997)
Dialoguri crude și insolite (1999)
Amurgul idolilor (1999)
Poezie română contemporană, I, II, (2000)
Amintiri din epoca de platină (2000)
În răspăr (2001)
Repere critice (2001)
În jurul libertății (2003)
În pădurea de metafore (2003)
Post-texte (2003)
Jocul literaturii și al sorții (2004)
Vorbind, în colaborare cu Laszlo Alexandru și Ovidiu Pecican (2004)
De la un critic la altul (2005)
La ce oră vine dentistul (2005)
Din Jurnalul lui Alceste (2005)
Fișele unui memorialist (2006)
Opinii în genere inconfortabile (2007)
Breviar Cioran (2007)
Întrebări, răspunsuri, întrebări, interviuri (2007)
O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel (2009)
Exerciții de adevăr (2011)
Ștefan Aug. Doinaș, Lampa lui Diogene, București, 1970, p. 144-145.
Ion Negoițescu, Lampa lui Aladin, București, 1971, p. 235-238.
Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, București, 1976, p. 154-163.
Dan Cristea, Faptul de a scrie, București, 1980, p. 338-343
Mircea Martin, Singura critică, București, 1986, p. 201-215;
Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, București, 2000, p. 326-333;
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. III, Brașov, 2001, p. 266-278.
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, București, 2001, p. 1117-1118.

PREMII ŞI DISTINCŢII:

Premiile Uniunii Scriitorilor din România, ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Asociației Scriitorilor din București, ale revistelor „Familia”, „Convorbiri literare”, „Poesis”, „Euphorion”, „Mozaic”, „Cuget liber”, Premiul național „Tudor Arghezi” (Tg-Cărbunești), Premiul orașului Bistrița, premiul Serilor de la Brădiceni, premiul Festivalului internațional de poezie Emia (Deva), premiul Asociației Culturale „Duiliu Zamfirescu” (Focșani), premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, premiul orașului Beclean, premiul de poezie (Desești, Sighet), premiul „Virgil Mazilescu” (Corabia), premiul Consiliului Județean Gorj
Premiul Național Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, 2009[2]


Iată-mă, aşadar, deplasându-mă pe linia dintre adevăr şi existenţă,  înaintea tuturor lucrurilor, urându-i viaţă lungă, sănătate, multe bucurii şi un călduros La mulţi ani!

cu sinceritate,
Teodor Dume,

Oradea, aprilie 2013

ps:
coincidenţă sau nu,
Teodor Dume, în aprilie 2013,  a împlinit 57 de ani
Gheorghe Grigurcu, în aprilie 2013, a împlinit 77 de ani

teodor dume: neliniştea mută, suma tuturor întîmplărilor (lui Gheorghe Grigurcu la împlinirea vărstei de 77 de ani)

(se dedică lui Gheorghe Grigurcu

la împlinirea vârstei de 77 de ani)

dimineaţa la amiază şi seara

cobor în mine să caut lucruri şi

întâmplări despre care

nu o să vorbesc niciodată

din când în când

privesc în afară ca şi când

aş cerşi puţin aer

văd un cer acoperit cu linişti

apoi nimic

nici măcar o zbatere sau

un strigăt de pasăre

doar zidurile ce încă respiră din mine

fac suma tuturor întâmplărilor...

teodor dume, vă recomand: Lumina, autor Gheorghe Grigurcu

     Lumina

Nu e totul pierdut. Lumina

desenează două femei pe balcon

un copil o umbrelă deschisă

un cîine cu urechile mari

şi-apoi intră-n casă coboară

neauzită pe scări

iese pe uşă şi-o vezi din nou

afară ţipînd tăcută

asemenea unei rufe ude.

teodor dume, vă recomand: Orice oricît, de Gheorghe GRIGURCU

                                                   

                                         Orice oricît aş spune asta e Poezia

                                         asta e Poezia urcată-n castan

rotindu-se asemenea coroanei lui

coroana lui rotindu-se asemenea Soarelui

din care-atîrnă franjuri de vegetaţie

ca dintr-o faţă de masă bătrînească

orice oricît aş spune

asta e Poezia ca o floare de gura leului

căscată la poalele castanului

gata a sfîşia priveliştea a o devora liniştit

în timp ce razele primelor stele se-nfig

cu sîrguinţă-n textura gazonului

cum a unui covor uzat pus la uscat.

teodor dume, vă recomand: Trandafiriu pămîntul, de Gheorghe Grigurcu

Trandafiriu pămîntul

cum lenjeria ta intimă

îţi muţi uşor degetele senzuale

de colo-colo

gîndul un ghem de sfoară

ce nu se mai desface

o mică vînătaie se evaporă

cum un ochi de apă stătută

îţi ştergi plămînii de praf

cum o mobilă

cu un smoc de pene

literatura ţi se-agită-n creier

asemenea unui miriapod.

teodor dume, vă recomand: Provincială, de Gheorghe Grigurcu

Nimeni nu se mai naşte

nimeni nu mai moare aici

între blocuri o baltă

cu cocleală de lintiţă

un petec minuscul

din Geneza putredă

un idol cu-o mie de ochi

şi fără nici o ureche

curios ne urmăreşte din satelit

şi se-ntreabă cum ar fi

dacă ne-am mai putea naşte

dacă-am mai putea muri.

teodor dume, vă recomand: Iubirea, de Gheorghe Grigurcu

Atît de comodă iubirea întinsă pe şezlong

potopită de Soare cu-n moale nimb

de efemeride în jurul sînilor

carne pe carne cum aurul pe strălucirea sa

dar n-o poţi chema nici ea nu te cheamă

doar ştii că există

că-i palpită inima asemenea ţie

că-i o ţesătură din fire de sînge şi nestemate

străină-n splendida-i lene fierbinte

atît ţi-e dat să ştii că există

în vecii vecilor.

Articulaţia trestiei

Articulaţia trestiei vastă cît o piaţă publică

în gîtlejul păsărilor un sunet de cioburi de faianţă

craniul tău încheiat cu nasturi.

teodor dume, vă recomand: poezii, de Gheorghe Grigurcu

Pe fereastră privind, (Gheorghe GRIGURCU)

Pe fereastră privind calm ochii mari ai crivăţului

bătrîna slujnică maghiară a plecat

fără să-nchidă ziua cum o uşă

(a rămas o supărătoare interstiţie între miercuri şi joi)

singurătatea e stînjenită cum o mobilă veche

de propriul său luciu împrospătat.

O puşcă (Gheorghe Grigurcu)

Îngropată la temelia casei o puşcă

aidoma unui mort protector

ţeava ei de os omenesc

limba ei roşie de foc omenesc

aidoma unei inimi

glontele-i mort.

Peştii cîntă

Peştii cîntă

peştii peste care trece

arcuşul rîului

peştii cîntă

peştii a căror

proverbială tăcere

se satură de sine.

Semn de carte (Gheorghe Grigurcu)

Nu au centru nici ploaia nici vântul nici cerul

nu au margini nici ploaia nici vântul nici cerul

amestecându-le cu tandreţe aşa cum face Domnul

cu toate cele ce fiinţează

cu tandreţea crudă-a înţelepciunii.

Viitorul (Gheorghe Grigurcu)

Precum un obiect

viitorul

aspru la pipăit

ori numai

privindu-te încruntat

în timp ce lumina

explodează-n jurul nostru

lumina asta îndatoritoare

care ne-ajută să-l uităm.

teodor dume, vă recomand: 8 ipostaze ale cerului (Gheorghe Grigurcu)

I

Ah dureros cel mai dureros
cer printre frunze
răsărind spre-ale corupe.

II

De-a pururi se ţese
crisalida cerului
virginala indiferenţă.

III

Ochi estropiat
văzîndu-se doar
pe sine.

IV

Lichid vîndut acestor ape
neîncoronate
(Tiara se află alături).

V

Pe cer se plimbă o furnică.

VI

Cuib obscur
al omului dispreţuind ciocîrlia
fiincă-o poate iubi.

VII

Iese un astru din altul.

VIII

Un fluture mort
de-o mie de ori mai de seamă
dar nimeni nu ştie nimeni
cum l-am putea regăsi.