BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta Aproape totul despre cărţile lui teodor dume. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Aproape totul despre cărţile lui teodor dume. Afișați toate postările

20/10/2016

În revista LUCEAFĂRUL de dimineaţă, Ionuţ Caragea despre cartea Azil într-o cicatrice , autor Teodor Dume

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5944&editie=217


 Ionuţ Caragea


Orădeanul Teodor Dume, născut în zodia Berbecului (4 aprilie, satul Luncasprie, jud. Bihor), a aşteptat până la 60 de ani pentru a bate cu încredere la porţile lumii literare. Totuşi, existenţa poetului în lumea cuvintelor fusese deja confirmată de Gheorghe Grigurcu, prietenul şi îndrumătorul său literar care i-a prefaţat volumele Adevărul din cuvinte (1985) şi Strigăt în copilărie (1994). Din păcate, Teodor Dume nu prea a colaborat în tinereţe cu revistele importante din ţară, activitatea sa literară desfăşurându-se preponderent în spaţiul bihorean. A înfiinţat cenaclul „Ecoul”, cluburile „Înfrăţirea” şi „Teo”, a fost membru fondator  al revistei de cultură Ţara Crişurilor etc.
După apariţia internetului preferă să-şi posteze creaţiile pe numeroase site-uri şi ateliere de creaţie literară (Poezie.ro, Reţeaua literară, Confluenţe lirice, Citatepedia), iar restul colaborărilor se rezumă la prezenţe rare în câteva reviste (Oglinda literară, Poezia, Algoritm literar, 13 Plus, Familia). Această „timiditate” literară nu l-a ajutat să aibă vizibilitate pe plan naţional, cu toate că poezia sa mustea de emoţie şi merita să fie cunoscută. Într-o cronică despre volumul Moartea ca un fluture alb (ed. PIM, 2015), spuneam că mă identific, mai ales, cu tragismul poemelor sale, un tragism asemănător ca intensitate cu acela al poetului Geo Galetaru. Acum pot adăuga că tragismul său este întâlnit într-o poetizare mai orfică şi la un alt poet născut în zodia Berbecului (Daniel Corbu), ba chiar că împrumută şi câteva dintre caracteristicile „Deprimismului”, un curent literar desprins din zona „Noului Val”, al cărui iniţiator este Gelu Vlaşin. Acesta din urmă afirma că „fără suferință artistică poezia nu există, fără trăire un poem nu poate respira.”Remarcam, totodată, modalitatea directă a poetului de a-şi expune trăirile în versuri, fără să recurgă la obscuritate, încifrare, analogism sau preţiozităţi inutile. Esenţializarea poetică fără închiderea ermetică a sensurilor, dar şi „capacitatea asociativă şi simplitatea de un straniu rafinament” (conform spuselor lui Gheorghe Grigurcu) l-au ajutat să-şi formeze un stil propriu şi să treacă cu uşurinţă la genul aforistic. Astfel ajunge să publice în 2016 volumul de aforisme „Vitralii pe un interior scorojit” (ed. PIM), în a cărui prefaţă spuneam că „Teodor Dume, aflat la etapa sedimentării ideatice şi filozofice, încearcă şi reuşeşte cu minuţiozitate să persifleze vaguitatea şi să-şi cristalizeze gândurile… ”După trecerea scurtă prin biografia autorului şi introducerea în universul tragic al lirismului său, mă voi opri asupra volumului Azil într-o cicatrice (ed. PIM, 2015). Acesta începe cu o prefaţă generoasă şi consistentă a Angelei Nache-Mamier, care compară moartea din versuri cu o rană deschisă pe care poetul este gata să o accepte, dat fiind faptul că „nici chiar moartea nu doare / mai tare decât dorinţa / de a iubi sau / a fi iubit…”Volumul continuă cu alte câteva aprecieri critice (care şi-ar fi găsit un loc mult mai bun la sfârşitul cărţii), ieşind în evidenţă faptul că scriitoarea Cristina Ştefan îl elogiază pe Teodor Dume ca fiind „poetul singurătăţii” (cred că fiecare poet este singur în felul său, mai ales atunci când lumânarea îi rămâne cel mai fidel dintre cititori).
La pagina 22 apare primul poem, fiind cel care dă şi titlul cărţii. Azil într-o cicatrice înseamnă „aceleaşi semne aceleaşi distanţe / între sufletele noastre e noapte / multă noapte / cineva scrijeleşte o lacrimă…”. Poetul luptă împotriva timpului static şi a întunericului (simbol al singurătăţii şi al depărtării), încercând să-şi decodeze durerea cu ajutorul unui pix, cu scopul de a finaliza „câteva rânduri neterminate”. Această introspecţie este des întâlnită în poeziile lui Teodor Dume, fiind piatra de temelie a lirismului său care pune accent pe căutare continuă, chiar dacă „dincolo de înţelegere / există cuvântul / şi totuşi / nu reuşesc să mă strecor în / labirintul întrebărilor despre / ceea ce am fost şi ceea ce sunt”. Poetul încearcă să analizeze durerea din spatele cărnii, trecând, cuvânt cu cuvânt, vers cu vers, de barierele preconcepţiilor şi ale materiei, pentru a ajunge acolo unde sufletul devine azilul singurătăţii. Chiar şi neputinţa poetului de a vedea dincolo de posibilităţile sale se transformă într-o cicatrice. Cicatricea poate fi şi o rană vindecată la exterior, dar care, de cele mai multe ori, nu se vindecă complet pe dinăuntru, tocmai din pricina faptului că „între două linişti respiră o amintire / orice poveste începe cu / a fost odată…”. A te împăca cu sinele înseamnă uneori a te lepăda de amintiri, iar poetul nu îşi permite aşa ceva, deoarece suferinţa şi amintirile sunt un modus vivendi atât de necesar pentru a căuta mai departe şi a obţine răspunsurile poate mai importante decât scurta sa viaţă. Durerea, aşa cum spune poetul într-un superb poem apoftegmatic„este singura parte a vieţii / care te învaţă cum / să-ţi învingi moartea // şi dacă există cineva care / să-ţi acopere umbra / e doar / singurătatea…, // ca o molie.” Dar durerea nu înseamnă doar lecţii despre cunoaştere, ci şi lecţii despre răbdare şi aşteptare, fiindcă în unele cazuri „pulsează ca un fluture rătăcit”.
Pentru Teodor Dume, „viaţa este ca un strop de cerneală” (în fond, stropul de cerneală este tot „o pată de sânge care vorbeşte” – Nichita), iar „moartea este o poartă închisă”. Imposibilitatea de a privi dincolo de această existenţă limitativă îl determină pe poet să privească lumea „prin tăişul unei lacrimi” evadate din inima sa. Chiar dacă singurătatea continuă să-l devoreze, nu îi este teamă deoarece„câteodată şi Dumnezeu rămâne singur”. Important este faptul că Dumnezeu nu e amnezic şi acceptă iubirea ca jertfă.
Poezia lui Teodor Dume este o invitaţie la căutare, cunoaştere şi eliberare de temeri. În momentul în care poetul va reuşi să-şi învingă„timiditatea” şi va colabora mai intens cu publicaţiile literare importante, sunt sigur că va avea numeroase satisfacţii pe măsura caracterului şi talentului de care dă dovadă.







Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...
Tarife publicitate
                     click aici...

25/06/2016

în LIRA21, Cristina Ştefan despre cartea AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume

Teodor Dume- Azil într-o cicatrice

iunie 25, 2016 în Critică literară de Cristina Ștefan
     5/5 (1)
azil într-o cicatrice.coperta bună
Îi citesc versurile de ani și ani în Cenaclul Lira21 și nu știu dacă prin comentariile
 mele, Teodor Dume a aplicat îmbunătățiri de stil sau de abordare lirică,
 pentru că este unul dintre puținii poeți care au avut de la început un stil
 original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas
neschimbat ca tematică și viziune poetică, calități conferindu-i originalitate,
autenticitate.

Spuneam la volumul  Moartea, un fluture alb că “poezia lui Teodor Dume
 nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu,
 fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului
 până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin:
“―undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau…

Acum citesc noul său volum Azil într-o cicatrice cu o tematică a singurătății și
 decorurile, personajele, întâmplările lirice converg spre copleșirea din singurătate,
 ca aură, karmă, sens- un arhetip determinant la Teodor Dume.
Remarcabilă în acest nou volum acuitatea acestui simț al solitudinii pe care poetul  îl transcrie solidarizantîn diverse, foarte diverse unghiuri:

“când cerul își îmbracă haina de vânt
și-n utima tăcere
să-mi facă loc
iar din singurătate
un prieten.”
( ultima tăcere)

Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci
 când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:
“mă împrietenesc cu moartea
și asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
și ai plecat și ai plecat
și ai plecat”
(pentru atunci)

Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe,
 sensul poetic este suferința,  durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele.
De la copilărie la tinerețe și maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat
 în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat.
 Este un timp asumat și de acceptare a sorții:
“acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic”
( îmi cer iertare, bunico!)

“stau în mijlocul unei lumânări aprinse
și tremur
în tot acest timp
întunericul iese din mine
ca dintr-un chip”
(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)

Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică
 liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul
din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei,
 cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară
în meditație existențială:

“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că
e bine să cred în moarte./”

Aș adăuga…“și în poezia ei…”

Cristina Ștefan


http://cenaclu.lira21.ro/teodor-dume-azil-intr-o-cicatrice/

27/04/2016

Teodor Dume, în Vatra veche (nr.3/martie 2016)


https://mail.google.com/mail/u/0/?ui=2&ik=1184124135&view=att&th=154576c45a569b92&attid=0.1&disp=inline&realattid=43ede1caa4b1a99b_0.1&safe=1&zw

https://mail.google.com/mail/u/0/?tab=wm#inbox/154576c45a569b92?projector=1
revista VATRA VECHE, nr.3/2016, pagina 48

ÎNTÂLNIRI ÎN SPAŢIUL
VIRTUAL

POETUL TEODOR DUME


     
L-am  întâlnit pe Teodor Dume
prin anii 2007-2008 pe site-ul "Rolit",
care astăzi nu mai există. Site-ul avea
secţii de  poezie,  proză,  articole,  personale, iar eu citeam şi comentam cu
mare plăcere materialele postate la
toate secţiile. Nu aveam dreptul să
acord steluţe, eram  începătoare  pe
acel site. M-au atras poeziile lui Teodor Dume nu numai prin sinceritatea
lor, dar şi pentru că le simţeam că şi
când le-aş fi gândit eu însămi, fără să
le fi putut da glas.
La un moment dat, administratorul site-ului a propus ca dreptul
autorilor de a acorda steluţe postǎrilor
valoroase şi de a lucra în administraţie să fie ales în mod "democratic",
cu propuneri şi voturi ale utilizatorilor. Spre marea mea surprindere,
numele meu  a fost propus şi chiar
votat pentru dreptul de a acorda pune
steluţe la secţiile  poezie şi  proză, iar
la  articole am primit, alături de
Cristina Ştefan, despre care voi vorbi
în alt articol, funcţia administrativă de
a valida texte. Aşa am devenit colegă
de serviciu cu Teodor Dume. S-a
întâmplat să ne potrivim nu numai la
gusturile literare, dar şi la concepţiile
de lucru. Având ambii dreptul să participăm la discuţiile din administraţie,
am văzut în Teodor Dume nu numai
un talentat poet, dar şi un om cu
calităţi morale deosebite.
După o vreme, site-ul "Rolit" a
anunţat că-şi închide porţile. Deşi intrasem de puţină vreme, mi se păruse
că pe oamenii de acolo îi cunoscusem
dintotdeauna.  Timpul trece  altfel în
virtual decât în realitatea concretǎ,
transmiterea informaţiei fiind instantanee. În virtual, o luna echivalează
cu ani, drept care închiderea site-ului
m-a prins nepregătită. Tristeţea m-a
copleşit, colaborarea cu colegii mă
îmbogăţise şi nu bănuiam atunci că
mă voi reîntâlni cu foştii colegi de la
Rolit pe alte site-uri. Dupǎ o vreme
însǎ, am primit un mesaj de la d-l
Dume, invitându-mă să lucrez alături
de el în administraţia unui alt site,
"Confluenţe Lirice", condus de Relu
Coţofană. Invitaţia m-a onorat şi bucurat. Am acceptat şi, între 2009 şi
2015, am lucrat cu Teodor Dume în
administraţia "Confluenţelor", unde
am cunoscut mulţi poeţi, despre care
voi vorbi în viitor. Ulterior site-ul a
devenit "Dialoguri culturale", sub o
nouă conducere.
Teodor Dume postase multe din
poeziile lui pe site-ul Agonia (Poezii.ro), site pe care eu m-am înscris
mai târziu. Cel mai bine l-am cunoscut pe Teodor Dume - ca poet şi ca
om - în anii în care am lucrat împreună la "Confluenţe Lirice". Dar ce în-
______________________________
seamnă de fapt a cunoaşte pe cineva,
când nu ai dat niciodată mâna cu el?
Şi totuşi, iată, o cunoaştere a cuiva,
prin poezie, dar şi prin munca alături
într-un spaţiu virtual,  poate fi uneori
mai profundă decât o colaborare în
birouri alăturate!
În 2013, d-l Dume m-a rugat să-i
selecţionez cele mai reuşite poezii din
ultimii ani de pe site-ul Agonia pentru
a şi le aduna într-o carte. Volumul
"Moartea unui fluture alb", (Ed. PIM,
Iaşi 2015), e o culegere de poezii
scrise de Teodor Dume între 2009-
2012, pe le-am împărţit în trei sec-
ţiuni:  "de la părinţi...",  "prin Dumnezeu..." şi  "spre mine", poetul plimbându-se în permanenţă prin universul său indisolubil legat de părinţi şi
bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de
aplecarea lui spre trăirile interioare.
Cum scriam într-un comentariu apǎ-
rut în volum, nu o dată am intrat în
poeziile lui Teodor Dume ca în nişte
tablouri. Prezentarea tatălui în cămaşa
albă de duminică din poezia "lumâ-
nări stinse" (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat/ în cămaşa lui albă pe care o
purta/ duminica la biserică în cele/
câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând un bărbat în cămaşă albă. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu sunt
prezente în partea a doua a cărţii, iar
în secţiunea a treia, cea mai amplă,
autorul îşi explorează neputinţa şi
resemnarea în faţa vieţii şi a morţii.
Comunicarea poetului cu cititorul e
directă şi se rezumă la esenţă. Talentul de a comprima ideile în numai
câteva cuvinte e vizibil şi în aforismele pe care poetul le-a adunat în
volumul "Vitralii", în curs de apariţie
la Ed. PIM Iaşi, 2016.
Titlul unor poezii spune deja
multe ("moartea, o execuţie lentă"),
iar metaforele sunt vizuale:  în dimineaţa asta o să las lumea/ să se
caţere pe mine ca iederă pe ziduri
("poate doar astăzi"), sau  ne naştem
în fiecare zi/ cu teamǎ ca atunc / când
aşezăm flori parfumate/ sub icoane
care plâng... ("sensuri").
Poeziile lui Teodor Dume, uneori
cu accente filosofice, alteori simple
rugăciuni, sunt un univers în care cititorul se regăseşte în propriile trăiri,
întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi. Eu m-am recunoscut în ele
într-atâta, încât, uneori, am simţit nevoia să le traduc în franceză, ştiind că,
în poezie, o traducere nu e doar →

un  transfer de cuvinte dintr-o limbă
în alta, ci o retrăire poetică a traducătorului prin textul autorului. Traducerile poeziilor  "azil intr-o cicatrice" (asile dans une blessure) şi
"tǎcere, se moare" (silence, on meurt)
sunt pe site-ul "Dialoguri Culturale".  
 Volumul "Azil într-o cicatrice"
(Ed. PIM Iaşi, 2015) conţine poezii
scrise în aceeaşi manieră  dumianǎ,
plinǎ de esenţă şi simboluri. O dovedeşte din plin poezia "timpuri"  cu
care se încheie volumul:   când trec
strada/ îmi adun toate gândurile/ sub
aceeaşi urmă/ nu mă sperie zgomotul
paşilor/ de pe asfalt şi nici/ intimidarea luminii// între cele două timpuri sunt eu.        
Deşi trăiesc în altă ţară şi pe un
alt continent, spaţiul virtual mi-a înlesnit întâlnirea culturalǎ şi a deschis
poarta prin care vor ajunge la mine
toate cuvintele încă nespuse de poetul, colegul şi prietenul Teodor
Dume.        
*
CÂTEODATĂ ŞI DUMNEZEU
RĂMÂNE SINGUR

stau în mijlocul unei lumânări aprinse
şi tremur
în tot acest timp întunericul
iese din mine ca dintr-un chip
fără umbră
simt greutatea cerului cum
se prelinge în oameni
liniştea scrijeleşte adânc
s-ar putea spune că cineva a trecut pe
aici
şi într-o bună zi va întreba de mine
iar tu prin fereastra închisă
o să-l rogi pe Dumnezeu
să ţină timpul în loc
eu voi privi din tăişul unei lacrimi

OMUL DIN PIATRĂ

am pus totul deoparte
somnul munca libertatea
ipocrizia şi femeia
stau nemişcat şi fac infuzie
cu aromă de cer
poate puţin dezamăgit
că n-am oprit un strop
de înţelepciune
cât să mai pot rămâne
printre oameni

TEODOR DUME

articol de

VERONICA PAVEL LERNER



24/04/2016

Veronica Pavel Lerner (în Observatorul de Canada ) Gânduri despre volumul "Vitralii pe un interior scorojit" de Teodor Dume



http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=15454

Gânduri despre volumul "Vitralii pe un interior scorojit" de Teodor Dume 

Acum câtiva ani, când poetul Teodor Dume, unul dintre autorii cu care m-am întâlnit numai în spatiul virtual- m-a întrebat dacă i-as putea selecta poemele pentru un viitor volum intitulat "Moartea, un fluture alb" (Ed. Pim 2013), mi s-a părut interesant faptul că titlul fusese stabilit înainte de redactarea cărtii. Colaborarea la acel volum a fost, pentru mine, recitirea -sau mai bine zis retrăirea poemelor pe care le citisem deja pe diverse site-uri. Cred că si la volumul "Vitralii pe un interior scorojit" (Ed. Pim 2016), titlul fusese stabilit înainte de a se fi născut cartea, ceea ce dovedeste gândirea de ansamblu a poetului atunci când planifică editarea unei cărti.

Am primit volumul de fatǎ prin postă - drumul din România până în Canada e lung, a durat un timp care mi s-a părut o eternitate- si imediat m-am cufundat în lectura lui. Mi se spusese că e o carte de "aforisme", dar, după lectură, mi s-a părut că a fost bine ca în titlul de pe coperta volumului să nu figureze cuvântul "aforisme". În schimb, în interiorul cărtii, pe prima pagină, figurează între paranteze subtitlul "aforisme, citate, gânduri-sentimente"

Am citit cele peste 400 de "minipoeme" -as spune- cu aceeasi intensitate cu care, acum câtiva ani, "trăind" poemele lui Teodor Dume, le grupasem, pentru volumul "Moartea, un fluture alb" în trei părti: "...dinspre părinti", "prin Dumnezeu..." "spre mine..." . Am recunoscut vâna autorului dar si, într-un fel, maturizarea poetică a lui Teodor Dume, cea în care poetul ajunge la "esentă", eliminând orice cuvânt în plus. Rezultatul acestei filtrǎri sunt ceea ce eu as fi numit "aforisme poetice", de altfel unice în felul lor.

Iată unul din aceste aforisme: "iubirea, două respiratii între care /se joacă un copil" (pg. 4). Cum cunosteam bine poeziile din volumul "Moartea, un fluturea alb", lectura m-a dus cu gândul la poezia "între două respiratii" (partea a doua, "prin Dumnezeu...", pg. 61), al cărei final este "între cele două respiratii/ se joacă în copil". Iată că poetul a adăugat înaintea ultimelor versuri cuvântul "iubire" -legat desigur de credintă- si asa s-a născut un aforism. La fel, prin reducerea unor poeme -deja scrise- la esentă, s-au născut multe din minipoemele cărtii. Apar idei ale poemelor anterioare, gânduri, adevăruri simple, uneori metafore, pe scurt regăsim aceleasi stări din volumul "Moartea, un fluture alb", în care poetul e cu sine, cu amintirea celor plecati si cu Dumnezeu. Asa le-am citit, asa cred că poate fi definit poetul Teodor Dume.

Dacă în primul capitol găsim acest gen de "adevăruri" gândite de un poet, în cel de al doilea, intitulat "micropoeme" găsim câteva versuri în formă de "Haiku" în care sunt peisaje, imagini sugerate în câteva cuvinte, venite, cred, tot din poeziile anterioare: "seară de iarnă-/ zgribulit bunicul /închide poartă" (pg 86), sau "pustietate /iedera invadează /podul casei" (pg.81). Tot aici însă găsim si unele citate : "să nu pretinzi altuia ceea ce tu / nu poti fi" (pg. 98), sau "esti întelept dacă stii să taci si inteligent / dacă stii când să taci" (pg. 113). Sursa citatelor nu este indicată.

Prezentarea grafică este excelentǎ, coperta aleasă de Mioara Bălută, care a făcut si tehnoredactarea cărtii, este sobră si elegantă, iar prefata lui Ionut Caragea întregeste frumusetea si valoarea volumului.







Veronica Pavel Lerner    4/23/2016

Contact:

15/04/2016

Teodor Dume; Gheorghe Grigurcu, la 80 de ani! Din"urbea" de pe Criş, LA MULŢI ANI!

http://www.poezie.ro/index.php/author/0025562/Teodor_Dume

În fiecare lună de aprilie, din ultimii câţiva ani, m-a bucurat momentul în care l-am sărbătorit, în gând şi suflet, pe Gheorghe Grigurcu. Mă bucur şi acum, în aprilie 2016, când domnia sa a împlinit 80 de ani. Spuneam mereu şi o spun şi acum: Viaţa domniei sale, aparent simplă, îşi asumă, într-un mod emblematic, trăirile de dinainte de 1989 şi ceva mai încolo când eu , Teodor Dume, eram adolescentul timid şi băteam cu sfială la porţile literaturii, fără să ştiu că prin marele Grigurcu voi ajunge un Făt Frumos fără poveste, un prinţ iubitor de cuvinte şi împreună vom "marşa" pe structura unei existenţe ce ne caracterizează. Această nouă identitate pe care Gheorghe Grigurcu  mi-a făurit-o în "urbea" de pe Criş  , cum îi plăcea să spună, se încadrează în măsura unei poveşti în care personajul promite, deşi complexele lui sunt mărturisite parţial. Acea parţialitate a existenţei devine o realitate dureroasă.

Surprinzător sau nu, Gheorghe Grigurcu, în această lume mereu în mişcare, mi-a dăruit şansa de a produce stări şi ale exterioriza fără a indica, uneori, sursa interioară care-mi cicatriza suferinţa. Iată-mă azi un personaj care străbate în interiorul cetăţii cuvintelor şi-i mulţumeşte lui Gheorghe Grigurcu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, pentru că mi-a  reactivat şi amplificat dorinţa de a fi ceea ce sunt.
Lăsând la o parte iubirile ori durerile ascunse, sentimentele dar şi eşecurile din trecut, mă văd obligat să mă confesez cuvântului,( deşi  am expus deja  multe dintre elementele existenţei mele), încercând astfel să intru în sărbătoare.

Ziua în care ne naştem e cu totul altfel. Şi asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viaţă în care nu ne aparţine. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
        Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidenţă sau nu, primăvara aceasta m-a adus şi pe mine  tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumuseţea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să păşim înspre o lume care nu ne aparţine. Chiriaşi în propria viaţă oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu ştiu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaştere a fiinţei.
       Aflându-mă printre cei mulţi care nu ştiu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară a împlinit 80 de ani. Acest Om şi mare critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arhid dar şi punţi de legătură între cuvânt şi cei care ştiu să-l folosească, trăieşte  echilibrat într-o lume în care noi cei mulţi încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem la poarta cuvântului îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un uşier care ne validează (sau nu) trecerea   înspre o lume a cuvintelor.
        Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar şi de noi înşine, ne face să ne privim, din când în când, şi în anumite momente, ca pe nişte frumuseţi prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranţa că cei mai mulţi  dintre noi ne hrănim prin şi cu frumuseţea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar şi respect.
       Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca şi cu celelalte elemente definitorii ale vieţii.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supravieţuitor care s-a debarasat de frică şi neputinţă (deşi elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată şi nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărţi şi cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creaţia sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte şi nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viaţa aceluia pe care l-am stimat şi-l stimez şi care mi-a deschis larg  ochii înspre cunoaşterea cuvântului. Şi cu această ocazie îi mulţumesc pentru episoadele trăite şi petrecute împreună în "urbea" de pe Criş. Toate acestea au avut un impact  pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea şi timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult şi dăruim puţin.(...)

"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios şi, în acelaşi timp mai productiv, indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii” ( Ana Blandiana ).”

„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeţi afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziţia poemului. (…)Aceste şocuri imagistice în lanţ, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci şi frumoase ca nişte perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”

„„Un simbol al intransigenţei devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulţi ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînţeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ştefănescu).”
      Iată o cifră; 80,. Destinul, lăcomia (numită, în situaţia de faţă, dorinţă) sau crezul din lăuntrul lui Gheorghe Grigurcu l-au propulsat până dincolo de limitele normale ale vieţii. Motivaţia nu poate fi decât lupta pentru înfrângerea aceea ce primim la naştere ;frica, teama, iubirea şi moartea. Grija deosebită faţă de cuvânt l-a ajutat pe Gheorghe Grigurcu să  depăşească momentele trecutului. Nu voi detalia condiţiile socio-sociale pentru că ele au devenit istorie, şi în timp subiective, fără formă chiar dacă fondul a existat şi încă mai persistă în unele situaţii limită. Toate aceste nuanţe, ca să nu zic percepţii,  uneori diferite pentru unii, Gheorghe grigurcu le-a punctat în una dintre prefaţele cărţilor mele.Judecând obiectiv şi fără prejudecăţi, implicând sinceritatea, nu pot decât să reliefez ceea ce unii au spus deja. Îmi este foarte greu să vorbesc despre criticul Gheorghe Grigurcu, chiar dacă, despre calitatea sa de Om am mai vorbit cu multe alte ocazii, dar îmi revine sarcina morală de a-i mulţumi în numele multor lucruri.
        La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoţie. Şi asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie şi "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci şi traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identităţii a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefaţa cărţii mele "Strigăt din copilărie" :(Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. <Gheorghe Grigurcu>)
      Ţin minte că şi subsemnatul, într-o anumită perioadă, am fost "propulsat", cu voie sau fără voie, înspre necunoscut. Ambii părăsind "urbea" de pe Criş ne-am simţit stingheri în propria noastră fiinţă. Interesant mi se pare faptul că prietenul meu de atunci, Gheorghe Grigurcu, a fost singurul care în acea zi (de 4 aprilie) m-a felicitat şi m-a îmbrăţişat. A fost un lucru minunat şi de suflet. Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere şi pe care le tatuezi pe suflet. Nu ştiu dacă tăcerea degradează sau împlineşte, ştiu doar că, indiferent de pretext, viaţa este un experiment, un refugiu şi rareori un crez.
        Gheorghe Grigurcu, tăcut, s-a refugiat în cuvinte. Acest refugiu i-a întărit capacitatea creativă şi pofta intelectuală.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopeşte cu fiinţa şi devine unul şi acelaşi. Acea contopire compensează suferinţa celuilalt.

        Onorând acest eveniment mi-am permis să-i dedic lui Gheorghe Grigurcu (în mod special) cartea "Vitralii pe un interior scorojit", care a apărut în luna aprilie şi cu ocazia zilei mele de naştere (04 aprilie), dar şi a domnului Ionuţ Caragea (născut pe 12 aprilie). O  carte născută în zodia "berbec" şi dăruită din suflet altor trei "berbeci"

        Aşadar, din "urbea" de pe Criş, la mulţi ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

07/04/2016

armoniiculturale.ro/george paşa despre cartea: VITRALII PE UN INTERIOR SCOROJIT, de Teodor Dume


http://armoniiculturale.ro/2016/04/03/george-pasa-despre-cartea-vitralii-pe-un-interior-scorojit-de-teodor-dume/


George Paşa despre cartea: VITRALII PE UN INTERIOR SCOROJIT, de Teodor Dume

teodor_dume_1459697413
Cea mai recentă carte a scriitorului orădean Teodor Dume, „Vitralii pe un interior scorojit”, a apărut în 2016, la editura „PIM” din Iași, și conține o colecție de 445 de aforisme, gânduri personale, micropoeme, unele dintre ele apropiindu-se prin formă și conținut de haiku. Textele sunt organizate în două secțiuni, prima conținând aforisme propriu-zise, așezate în pagină sub forma versurilor, iar a doua, micropoeme, organizate, în general, sub forma tristihului, a distihului sau chiar a poemului într-un vers. Tematic, cele mai multe dintre ele reflectă cam aceleași obsesii creatoare din volumele anterioare de versuri, încercând să fixeze în rama timpului stări, fulgurații, devenirea unor sentimente, paradoxuri, dialoguri cu sine, rescrierea unor gânduri deja fixate în conștiința culturală a umanității. 
Uneori mai conceptuale, alteori mai poetice, gândurile dumiene par niște încercări de fixare în scris a unor stări comune tuturor oamenilor. Până să găsească acele cuvinte care exprimă adevărul ființei, se trece printr-o suită de dibuiri, interogații, contraziceri, chiar și reduceri la absurd, pentru ca, în cele din urmă, să se întrezărească și adevărul ființei. S-ar spune, la o primă vedere, că totul este atât de limpede spus, încât n-ar mai fi nimic de adăugat, ideile având deja puterea unor axiome. Și totuși, o oarecare nesiguranță a zicerii, teama că acele lucruri deja s-au spus (și, în unele cazuri, chiar s-au mai spus, deși nuanțele adăugate de autor ar veni să ne contrazică), că „trestia gânditoare” se va frânge cândva și vor rămâne atâtea adevăruri nespuse, toate acestea dau măsura unor zbateri între contrariile inerente ființei umane.
Aș începe cu acele micropoeme / aforisme care mi se par mai reușite și lasă mai multă deschidere. Acestea ar fi textele 1, 67, 79, 121, 312, 317 și 365. La primul dintre ele aș insista puțin, fiindcă acea deschidere de care vorbeam îmi permite o altă viziune, nu neapărat diferită: „cel ce ocolește suferința / moare încet pentru că nimeni și nimic / nu poate ocoli atingerea” (p. 7). Și totuși, conștient sau nu, omul caută eliberarea de suferință, dar, fără a o cunoaște, nu are cum să fie eliberat. Liniștea sa pare, mai degrabă, neantizare a ființei. Aforismul 67 mi se pare deosebit de reușit, dacă îl acceptăm ca pe un gând poetic, nu ca având valoare de axiomă: „nicio piatră nu se scufundă / până-n adânc / singura posibilitate / ar fi / sunetul ei” (p. 25). În câteva cuvinte, gândul 79 ne lasă aceeași deschidere spre înțelegere: „a fi OM înseamnă să ai suflet de floare” (p. 29). Adică să te deschizi, să dăruiești oamenilor mireasma sufletului tău, conștient că în trecerea ta fulgurantă aceasta este singura compensație a veștejirii. Aforismul 121 aduce viziunea din ”Moartea, un fluture alb”, de fapt o „recăutare a tonului”: „moartea, o zbatere de fluture devorat / de dangătul straniu / al unui clopot” (p. 40). De fapt, dincolo de mai multe definiții date unor concepte: moartea, iubirea, ura, invidia, durerea, suferința etc., autorul se află permanent în căutarea semnului (cuvântului) care să redea imprecizia unor stări. Cum ai zice, în glumă cumva: Azi ești alb, fluture negru. / Când o să te văd integru? Pentru că, așa cum spune domnul Dume în aforismul 128, „frumusețea e o stare pe care nimeni nu o / poate reda” (p.41). Gândul 312 transmite ceea ce reprezintă un crez și un destin de poet: „rogu-vă, călcați încet // asemeni umbrei / mă retrag în mine pentru / a mi se ierta ceea ce am fost / o taină… (p. 87).
Aici aș încheia scurtul meu periplu prin paginile acestui volum împlinit, fiindcă uneori e suficient să găsești măcar 10-15 gânduri în jurul cărora să se construiască o întreagă poveste: povestea unui om, din ale cărui neîmpliniri și nerostiri rămâne, poate, ideea de zbor. Spre altceva.
George PAȘA
P. s. Pentru că mâine domnul Teodor Dume împlinește vârsta de 60 de ani, îi urez, încă de pe acum, „La mulți ani!”.


03/04/2016

Mamier Angela Nache despre cartea; Vitralii pe un interior scorojit, de Teodor Dume


Mamier Angela Nache
Angela nache mamier Franta 


Autorul cugeta la moarte fara teama,caci Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
« eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă
restul nu mai contează...
şi dacă nu ar fi fost tataşi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...”
Moartea este o rana deschisa ,autorul pare sa o accepte ,este acel tunel care are Lumina la celalalt capat :
« ca jertfă
nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni »
Nu îl îngrozeste ,dimpotriva,pare sa accepte ideea mistica a unei schimbari vesnice .O atitudine demna caci aceste cuvinte sunt un fel de baraj,o lupta lirica ,un om care nu vrea sa capituleze.
Poeta Emily Dickinson spunea ca « moartea este o noapte furtunoasa si un drum nou » ,o trecere spre eternitate ».
Ce înseamnă moartea? Ce înseamna viata este ora întrebarilor capitale ,ale unui poet care iubeste viata cu pasiune ,chair daca nu reprezinta decât o clipa efemera:
« prin lumina lumânărilor
mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama »
« Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică ».
Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu,direct fara zorzoane ,o influenta benefica a poeziei universale .Nichita Stanescu avea aceste gen de reflectii ,formulate clar ca adevarate maxime filozofice substantiale " etc etc etc Sunt si alte interpretrai critice,nu numai ale mele ...Deci Teodor Dume este unul dintre "cel mai iubit dintre pamânteni" emoticon smile

George Paşa despre cartea; Vitralii pe un interior scorojit, de Teodor Dume

http://www.poezie.ro/index.php/personals/14090501/Teodor_Dume_-_

George Paşa despre cartea; VITRALII PE UN INTERIOR SCOROJIT, de Teodor Dume,

Cea mai recentă carte a scriitorului orădean Teodor Dume, „Vitralii pe un interior scorojit”, a apărut în 2016, la editura „PIM” din Iași, și conține o colecție de 445 de aforisme, gânduri personale, micropoeme, unele dintre ele apropiindu-se prin formă și conținut de haiku. Textele sunt organizate în două secțiuni, prima conținând aforisme propriu-zise, așezate în pagină sub forma versurilor, iar a doua, micropoeme, organizate, în general, sub forma tristihului, a distihului sau chiar a poemului într-un vers. Tematic, cele mai multe dintre ele reflectă cam aceleași obsesii creatoare din volumele anterioare de versuri, încercând să fixeze în rama timpului stări, fulgurații, devenirea unor sentimente, paradoxuri, dialoguri cu sine, rescrierea unor gânduri deja fixate în conștiința culturală a umanității.

Uneori mai conceptuale, alteori mai poetice, gândurile dumiene par niște încercări de fixare în scris a unor stări comune tuturor oamenilor. Până să găsească acele cuvinte care exprimă adevărul ființei, se trece printr-o suită de dibuiri, interogații, contraziceri, chiar și reduceri la absurd, pentru ca, în cele din urmă, să se întrezărească și adevărul ființei. S-ar spune, la o primă vedere, că totul este atât de limpede spus, încât n-ar mai fi nimic de adăugat, ideile având deja puterea unor axiome. Și totuși, o oarecare nesiguranță a zicerii, teama că acele lucruri deja s-au spus (și, în unele cazuri, chiar s-au mai spus, deși nuanțele adăugate de autor ar veni să ne contrazică), că „trestia gânditoare” se va frânge cândva și vor rămâne atâtea adevăruri nespuse, toate acestea dau măsura unor zbateri între contrariile inerente ființei umane.

Aș începe cu acele micropoeme / aforisme care mi se par mai reușite și lasă mai multă deschidere. Acestea ar fi textele 1, 67, 79, 121, 312, 317 și 365. La primul dintre ele aș insista puțin, fiindcă acea deschidere de care vorbeam îmi permite o altă viziune, nu neapărat diferită: „cel ce ocolește suferința / moare încet pentru că nimeni și nimic / nu poate ocoli atingerea” (p. 7). Și totuși, conștient sau nu, omul caută eliberarea de suferință, dar, fără a o cunoaște, nu are cum să fie eliberat. Liniștea sa pare, mai degrabă, neantizare a ființei. Aforismul 67 mi se pare deosebit de reușit, dacă îl acceptăm ca pe un gând poetic, nu ca având valoare de axiomă: „nicio piatră nu se scufundă / până-n adânc / singura posibilitate / ar fi / sunetul ei” (p. 25). În câteva cuvinte, gândul 79 ne lasă aceeași deschidere spre înțelegere: „a fi OM înseamnă să ai suflet de floare” (p. 29). Adică să te deschizi, să dăruiești oamenilor mireasma sufletului tău, conștient că în trecerea ta fulgurantă aceasta este singura compensație a veștejirii. Aforismul 121 aduce viziunea din ”Moartea, un fluture alb”, de fapt o „recăutare a tonului”: „moartea, o zbatere de fluture devorat / de dangătul straniu / al unui clopot” (p. 40). De fapt, dincolo de mai multe definiții date unor concepte: moartea, iubirea, ura, invidia, durerea, suferința etc., autorul se află permanent în căutarea semnului (cuvântului) care să redea imprecizia unor stări. Cum ai zice, în glumă cumva: Azi ești alb, fluture negru. / Când o să te văd integru? Pentru că, așa cum spune domnul Dume în aforismul 128, „frumusețea e o stare pe care nimeni nu o / poate reda” (p.41). Gândul 312 transmite ceea ce reprezintă un crez și un destin de poet: „rogu-vă, călcați încet // asemeni umbrei / mă retrag în mine pentru / a mi se ierta ceea ce am fost / o taină... (p. 87).

Aici aș încheia scurtul meu periplu prin paginile acestui volum împlinit, fiindcă uneori e suficient să găsești măcar 10-15 gânduri în jurul cărora să se construiască o întreagă poveste: povestea unui om, din ale cărui neîmpliniri și nerostiri rămâne, poate, ideea de zbor. Spre altceva.

George PAȘA
4/3/2016 11:44:56 AM

P. s. Pentru că mâine domnul Teodor Dume împlinește vârsta de 60 de ani, îi urez, încă de pe acum, „La mulți ani!”.