BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta ARTICOLE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ARTICOLE. Afișați toate postările

26/03/2016

Sebastian Ferchi (ZIdeZi-Oradea),despre cartea Vitralii pe un interior scorojit, de Teodor Dume



Home  
Cartea Săptămânii  Viaţa este un război interminabil




Gândurile noastre se pot transforma într-o carte de vizită, sentimentele transpuse în cuvinte pot şi ele de asemenea să ne schiţeze un altfel de chip în ochii celor care ne ascultă sau care ne citesc asta dacă ne facem curajul de a ne arată lumii aceste elemente ale vieţii noastre.
Cu toate că nu se avântă în lumina reflectoarelor, poetul orădean Teodor Dume, le aduce celor care îi cunosc şi apreciază poezia un noul volum. Dacă am fost obişnuiţi să citim versuri cu rimă albă care vorbeşte despre divinitate, dragoste, moarte, adevăr, curaj, familie, ş.a. De această dată în acest volum vor regăsi aforisme, citate şi gânduri-sentiment, toate acestea continuând într-un fel sau altul fascinaţia lui Teodor Dume pentru aceste aspecte ale vieţii. Vitralii pe un interior scorojit, cristalizează gândurile poetului ajuns la etapa în care deţine capacitatea de a filozofa, de a da naştere unor idei, fapt care demonstrează maturitatea creatoare atinsă de acesta.
Aceste idei sau mai bine spus aceste aforisme colorează o lume pe care, în ciuda intimităţii sale, Teodor Dume ne invită să o vedem. Gândurile şi sentimentele transformate în cuvintele care umplu paginile acestui volum nu pot deveni parte din noi deoarece el nu au fost făurite în adâncurile minţii şi trăirilor noastre, dar ele pot deveni un punct de pornire pentru trăirile viitoare. Viziunea lui despre toate cele descrise în micile propoziţii se pot transforma în subiecte de meditaţie, de reflexie a propriei noastre existenţe şi uşor, ele se întipăresc în mintea noastre, devin parte din noi, adaptarea acestora la fiecare gânditor făcându-se într-o manieră iremediabilă.
Vitralii pe un interior scorojit, ţine în paginile sale 445 de aforisme, citate, gânduri-sentiment dar şi aşa numitele micropoeme. Acestea din urmă completează ideea volumului, unele dintre gânduri, trăiri, neputând fi transpuse în doar câteva cuvinte dar şi pentru că stilistica în care ele au fost concepute nu se încadrează în tiparele normale. Pentru prima dată regăsim gânduri care ţin de dorinţele carnale ale vieţii. Nu există vulgaritate, nu există nici o ofensă adusă celorlalte sentimente, aici sexul fiind parte al iubirii oamenilor, aceste plăceri fiind văzute ca o parte dintr-un întreg, nu ca un păcat cu toate că divinitatea joacă un rol important în gândurile poetului orădean.
„prin cuvânt, rostuirea frumuseţii, oamenii se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului, acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în realitatea de dincolo, dacă ea există” (Teodor Dume, Vitralii pe un interior scorojit)
Sebastian Ferchi


17/03/2016

Teodor Dume, (carte) Vitralii pe un interior scorojit


Dragii mei colegi,
În 04 aprilie este ziua mea de naştere,(voi împlini 60 de ani. Cartea "Vitralii pe un interior scorojit" abia ieşită de sub tipar, este darul meu cel mai de preţ pentru voi toţi, cei care mi-aţi fost alături încă din primele zile în care am devenit membru pe poezie.ro (noi.-2007)
Această carte este dedicată altor doi "berbeci" dr. Gheorghe Grigurcu, (născut pe 16 aprilie) cu cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, şi Ionuţ Caragea, (născut în 12 aprilie)

*

Cartea "Vitralii pe un interior scorojit", 128 pagini
- Coperta şi tehnoredactare: Mioara Băluţă
- Editura PIM (acreditată CNCSIS - 66/2010
- Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a Romaniei
DUME, TEODOR
Vitralii pe un interior scorojit: (aforisme, citate, gânduri-sentimente)
Teodor Dume, - Iaşi: PIM, 2016
ISBN 978-606-13-3006-5

821.135.1-84

- cuvânt înainte: Ionuţ Caragea

- repere (referinţe) critice selective din comentariile pe textele autorului apărute pe poezie.ro şi publicate în carte:
Sorin Cerin (filozof, autor de aforisme, eseist, poet şi romancier)
Călin Sămărghitan
Adrian Suciu
Nicolae Popa
Nache Mamier Angela
Cristina Ştefan
Ottilia Ardeleanu

*

*Cuvânt înainte


Cunoscut mai ales pentru frumuseţea sfâşietoare a poemelor sale autobiografice şi profund spirituale, Teodor Dume, aflat la etapa sedimentării ideatice şi filozofice, încearcă şi reuşeşte cu minuţiozitate să persifleze vaguitatea şi să-şi cristalizeze gândurile în volumul „Vitralii pe un interior scorojit”. Nimic riscant, nimic superfluu; evoluţia scrierii sale este firească şi pune în valoare înţelepciunea maturităţii creatoare. De altfel, Teodor Dume este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori de aforisme ai momentului, o dovadă în acest sens fiind includerea sa în Antologia aforismului românesc contemporan, o lucrare de referinţă realizată de Asociaţia Culturală Citatepedia. Pot afirma că, împodobindu-mi casa sufletului cu bijuteriile sale lirice, nu am aflat toate răspunsurile la întrebările cele mai complexe ale vieţii, dar am fost provocat să caut mai departe drumul care duce către fericire, adevăr şi absolut.

(Ionuţ Caragea)


*O inspirată reflexitate


Fără nici o îndoială, aforismele lui Teodor Dume, sunt un rezultat al împletirii reflexivităţii ideatice coroborate cu o notă poetică care primeşte la rândul ei o diversitate de colorituri, nuanţând o substanţă certă şi originală a unei realităţi a afirmaţiilor definitorii, care confirmă o balanţă a intensităţilor unor trăiri, mai mult sau mai puţin ,însărcinate cu un nou născut care se numeşte Speranţă, cum ar fi atunci: „când iubeşti în interior se produce o mişcare, o diversitate de lucruri şi atunci lumea e perfectă” sau „fără începuturi rostul cuvântului se pierde la marginea lumii unde infinitul e o rază sub care se ascunde Dumnezeu”. Divinitatea e rostuită la Teodor Dume în ipostaza salvatoare care dă sens existenţei, prin iubirea şi ura ce devine o osie care învârte roata întregului eşafodaj al lumii prin care ne ducem zilele: „iubirea este singura modalitate de a privi în oameni iar ura tăişul suferinţei”.
Luate în ansamblu, aforismele lui Teodor Dume, par a fi mai degrabă versetele unei biblii existenţiale, asezonată cu un realism tulburător de o inspirată reflexivitate în armonie relaţională cu efectele şi cauzele lor.

*Sorin Cerin,
(filosof, autor de aforisme, eseist, poet şi romancier)



*Citindu-l pe Teodor Dume mi-am reamintit de atingerea evanescentă a poeziei. Intim şi melancolic, resemnat şi robust, sensibil şi lucid. O suită de expresii foarte izbutite şi de o mare sugestivitate fac deliciul cititorului dezvăluind un univers liric ce se smulge simplului subiectivism şi universalizează trăirea poetică a autorului.

(*Călin Sămărghițan,
scriitor)



*”dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?”
(poarta spre cer, de Teodor Dume)
…foarte bun, un fel de concentrat liric, scris la tensiune înaltă şi lipsit de concesii. Chiar dacă felul ăsta de scriitură e greu de digerat (mă refer la "încifrarea" versurilor şi la efortul de analiză cerut de fiecare dintre enunţurile lirice în parte) cred că, în cazul unor texte de o asemenea calitate, lectura merită efortul.
(*Adrian Suciu,
scriitor)




* poezia lui Teodor Dume devine la fel de clară precum Ideea de Dumnezeu:
"în a şaptea zi când Dumnezeu
deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn
totul pare să fie perfect"

(*Nicolae Popa,
scriitor, Republica Moldova)

* Poetul Teodor Dume deschide ochii mari, face un inventar insolit a minunilor lumii, creează o "corolă de minuni" proprie, utilizând tehnici apropiate de poezia asiatică
sunt mici poeme - rugi - şoapte line înspre cosmos unde se află hieroglifele eternitaţii care îl aşteapta, în şirul străbunilor deveniţi praf stelar.
Magia poeziei calmează angoase, cheamă clapele melancoliei, pentru ca treptele să fie cât mai line, când va veni clipa, în fond "mioritică" de contopire cu cerul.
Acest exerciţiu cere o concentrare, o meditaţie si o disciplină de creaţie apreciabile.

(*Nache Mamier Angela,
scriitor, Franţa)



*când simplitatea expresiei, naturaleţea transmiterii fac sinusoide existenţiale, este poezie.
mulţumesc, Teodor Dume!

(*Cristina Ştefan,
Lira21)



* Poezia dumiană este una a stărilor. Starea de singurătate, starea de aşteptare, starea de visare, starea metafizică, starea de meditaţie, starea de nedeterminare, de nedumerire, de aflare pe o margine sau alta a sinelui, a lucrurilor apropiate ori îndepărtate. Citind de la un capăt la celălalt, rămâi cu impresia că poetul Teodor Dume este în continuă stare de meditaţie. El îşi pune întrebări despre viaţă, fie din postura de copil, fie din cea a tatălui său, fie chiar din postura de tată la rândul său.
De fapt, grupajele sale poetice din versuri scurte care se dezlănţuie pe verticală, ca un plânset, uneori sintr-un singur cuvânt, sunt idei emise în baza unor inepuizabile meditaţii asupra rostului vieţii, asupra propriului rost.

* (Ottilia Ardeleanu)

***
*
în faţa iubirii îngenunchezi umil, însă poţi deveni sclavul ei dacă nu ştii momentul în care să te ridici
*
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum să învingi moartea
*
daţi-mi un motiv care să mă facă fidel doar unei singure iubiri
*
noaptea este singurul loc în care îţi poţi depozita grijile
*
acceptă-ţi durerea ca parte din tine şi te vei bucura pe deplin de ceea ce eşti
*
înăuntrul meu e strâmt, nimeni nu intră, nimeni nu iese
e o lume numai a mea cu reguli stricte
numai că nu-mi dau seama cine
a trecut ultima oară prin mine
*
poate sunt vinovat în ideea că n-am ştiut
să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
*
câteodată mi-e frig şi sunt trist şi atât de singur încât mă aud când îl strig pe Dumnezeu
*
oare de ce se moare fără ca timpul
să-ţi îngăduie să te cunoşti pe tine însuţi
*
oamenii au multă dragoste însă nu şi puterea de a o dărui
*

rogu-vă, călcaţi încet

asemeni umbrei
mă retrag în mine pentru
a mi se ierta ceea ce am fost
o taină...



pe voi toţi,
cu mult drag!
teodor dume,

.  

12/03/2016

Teodor Dume, Premiul revistei FEREASTRA (martie,2016), la concursul LITERATURITATEA:RO

Teodor Dume - pag.50 - 51. http://literaturitate.ro/wp-content/uploads/2016/03/Fereastra-martie-2016.pdf
Premiul revistei Fereastra, oferit de redacţia noastră i-a revenit poetului Teodor Dume (Oradea).
Martie 2016 , Teodor Dume-paginile 50 - 51                            REVISTA  FEREASTRA

                       Teodor Dume



POEME< Teodor Dume >





Poarta înspre mama

câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere,-
singura poartă înspre mama
fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase


Traiectorii


în mine mai port câteva urme şi
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutăţile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremaţia vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopţii clipeşte des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns
trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...


Colecţionarul de răni


poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru
nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat
nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...


Numele morţii, ana


nici nu ştiu dacă m-a iubit
mi-a spus doar că nimic
nu mai contează şi că singurătatea
o scrijeleşte pe suflet
apoi a plecat...
mi-aş fi dorit
înainte să-i strig numele
să vorbesc cu Dumnezeu şi poate
împreună să împletim lumina
în şuviţe subţiri
să pot intra în întuneric
ca într-un templu
apoi să revin pe laviţa de lângă poartă să
vorbim despre dimineţi nesfârşite
şi despre lucrurile rămase neterminate
dar Dumnezeu a aţipit
mi-am dat seama că rugăciunea
ajută doar atunci când
te reîntorci în tine
şi suferi
ştiu că nu mai am timp să
îmblânzesc moartea pitită sub scări
însă ştiu că-n fiecare zi
din durerea mea se va naşte o altă viaţă


Tristeţi târzii


iubesc femeile triste
iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome
de parfum
oricum nu mai contează
cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip
respir acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig
voi înnopta în el strigându-te


Urme de fluturi


dincolo de orice tăcere
e-ntuneric şi niciun cer
umbrele adorm într-un fel anume
ca şi când
nu ar fi existat atingeri
aciuit în primul anotimp
după naştere
îmi desfac singurătăţile în şuviţe lungi
pe palmele mele goale au mai rămas
doar urme de fluturi


cu mâna pe clanţa de la ușa morţii


azi m-am gândit să-mi provoc moartea
dezbrăcat de orice sentiment
muşc din viaţă ca dintr-un colţ de pâine
şi alerg între negru şi alb ca într-un cerc
umbra mi se deşiră puţin câte puţin respir rar
dinspre tălpi înspre creştet urcă un frig
am început să simt durerile întunericului
nu ştiu
poate sunt mult prea aproape de mine
astăzi când îmi privesc
interiorul şi mă risipesc
ca o ploaie de vară
iubindu-mi ceea ce am fost...
mă aflu la finalul repetiţiei
cu tot ce-a mai rămas din mine
o să-mi cumpăr o clipă
în care o să-mi încui toate amintirile
ţie ana îţi las ultimul sărut
primit la botezul copilului tău
să nu plângi
pentru că eu nu plec ci doar lunec
înspre o depărtare în care
nu ajunge nici visul
de acolo poţi privi cel mai bine
în inima oamenilor
iartă-mă iubito
Dumnezeu nu este acasă
o umbră se mişcă pe cer de colo colo
şi mă cheamă...


REVISTA  FEREASTRA ,   martie 2016
Teodor Dume - pag. 50 - 51, http://literaturitate.ro/wp-content/uploads/2016/03/Fereastra-martie-2016.pdf

02/03/2016

Teodor Dume, cartea; Vitralii pe un interior scorojit

Coperta cărţii VITRALII PE UN INTERIOR SCOROJIT, autor Teodor Dume, (editura pim,2016)
Cartea apare în aprilie de ziua mea , 04 aprilie, şi este un dar de suflet pentru "berbecii" Gheorghe Grigurcu (născut în 16 aprilie), Ionuţ Caragea, (născut în 12 aprilie) şi subsemnatul Teodor Dume (născut în 04 aprilie)
* coperta şi tehnoredactarea Mioara Băluţă

23/02/2016

Teodor Dume; Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele


Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele

Un scriitor de nivel absolut, bine plasat pe orbita literaturii române, este Ionuţ Caragea. Deşi tânăr, scriitura domniei sale concurează, atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ, cu cea cantonată în prima linie a valorilor confirmate. Imaginarul scriitoricesc al lui Ionuţ Caragea este dominat de idee, dar şi de efect. Indiferent dacă vorbim despre proza, poezia sau aforismele sale, se constată o afectivitate tămăduitoare cu coordonate care duc înspre locuri, fapte, oameni şi Dumnezeu. Important este faptul că toate acestea converg, chiar dacă actul creativ nu a fost deloc uşor, autorul parcurgând un drum accidentat, după cum menţionează şi criticul Al. Cistelecan în prefaţa romanului "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!"; un roman cu salturi în poezie care a fost publicat în 2016 la editura  eLiteratura din Bucureşti. Autorul ne mărturiseşte în acest sens că "trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa / şi taie capetele plecate / ale spicelor de grâu / fără să-i pese că şi oamenii / au capetele plecate în faţa morţii", dar şi că "Dumnezeu tace şi-şi freacă palmele de bucurie / că încă-l iubesc, din când în când îmi face / un semn discret cu coada ochiului /", simţind totodată că este "incompatibil cu lumea" şi gândindu-se deseori "la cei ce s-au dus / înainte de vreme / la cei ce s-au răzbunat pentru harul / cu care au fost înzestraţi / la cei care-au ajuns în azil".
Efectele se reconstruiesc în detaliu după un desfăşurător impus de memoria autorului, ceea ce ne duce înspre o confesiune bine argumentată. Ionuţ Caragea este un martor al existenţei, un martor prezent cu promptitudine în locuri mai puţin explorate. Toate acestea pentru a reconstitui durerea, iubirea şi trecutul. De fapt inspiraţia scriiturii sale vine tocmai din aceste elemente caracteristice umanităţii. În detaliu vorbind, din suferinţă se naşte bucuria. Iată de ce Ionuţ Caragea şi-a împlinit crezul evaluându-şi "încăpăţânarea" (benefică în acest context), dar şi conceptul despre existenţă. Între Dumnezeu şi el a existat (şi există) doar un singur univers (părinţii, fraţii, soţia şi fetiţa).
Înţelegând în profunzime sensul existenţei sale, îşi subliniază convingător trăirile: "În intimitate cu Dumnezeu şi tot ce înseamnă Dumnezeu, nu am fost niciodată singur". Şi, tot el, se întreabă: "dar cu iubirea ce facem / cu această nevoie de a ne dărui / până la ultimul strop de plăcere / până la ultima firimitură de carne (...) ce facem cu această iubire / cui să o dăruim când nimeni / nu se mai hrăneşte cu resturi".
Privind înspre cealaltă latură (tot afectivă), sportul, poezia şi prietenii de acasă sau din exilul creator sunt pentru Ionuţ Caragea tot sensuri care îi transpun fiinţa pe aceleaşi coordonate ale sincerităţii şi încrederii. Deşi un berbec "încăpăţânat", Ionuţ Caragea  pledează, în mod conştient, pentru evidenţierea, cu orice preţ, a detaliilor care dau sens existenţei. Viaţa sa, nuanţată într-un mod imprevizibil, este un motiv de inspiraţie care poziţionează cititorul, dar şi îl angajează, într-o manieră proprie, la identificare şi mai apoi la trăire.
"Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!" ne propune, în mod direct, un scenariu real al suferinţei, dragostei şi bucuriei umane, elemente care m-au determinat să schiţez un îndemn de suflet către fiinţa din mine care încă mai oscilează între sensurile descrise de Ionuţ Caragea. Pe de-o parte, autorul vine în poeziile din volum cu câteva consideraţii socio-umane: "chiar şi peste o sută de ani / oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor (...) ajung să cred că viaţa mea nici nu contează (...) nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea (...) nici moartea nu mai impune respect / a devenit o simplă măturătoare / care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă / prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi / datoare sie înseşi / dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri...". Pe de altă parte, el ne dezvăluie în fragmentul de pe copertă şi motivaţiile sale: "Rolul cel mai important în această carte îl deţine „Gândul meu”, o entitate care mi-a oferit indicii preţioase, călăuzindu-mă în momentele de rătăcire şi salvându-mă de nenumărate ori în confruntarea cu bolile, singurătatea şi moartea. Consider că cititorii pot trage învăţăminte folositoare de pe urma experienţelor mele şi se pot identifica uşor cu personajele principale, fiind vorba, la urma urmelor, de sentimente autentice şi gânduri pe care le poate avea orişicine. Cred că pentru noi toţi se poate întâmpla un miracol atunci când suntem atenţi şi receptivi la ceea ce ni se comunică la nivel subtil, atât din exterior, cât şi din interior. Nu trebuie decât să ne punem mereu întrebări, să căutăm soluţii înspre binele nostru şi al celorlalţi, iar răspunsurile nu vor întârzia să apară."
Iar criticul Al. Cistelecan, atât în prefaţă, cât şi pe copertă, descrie cartea ca fiind "o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă". Criticul mai consideră că această carte reprezintă "o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin", fiind scrisă de un autor care "merge  pe drumul pozitiv şi exemplar al poeziei", şi anume "de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn".
*Revenind la bucuria pe care fiecare dintre noi o putem avea în anumite momente, mă pot felicita pentru trăirile avute la întâlnirea cu "Poetul născut pe Google". Era o zi frumoasă de februarie 2016. În locaţia de pe malul stâng al Crişului Repede din Oradea, pe care o administram, îşi făcu apariţia, într-o eleganţă sportivă, un domn. Cu tact şi curiozitate m-a întrebat: domnul Teodor? Caragea sunt. Ionuţ Caragea! Zâmbea fermecător. Ştiam că este din zodia berbecului, la fel ca şi subsemnatul. La prima vedere am şi uitat de mine! În urma dialogului special de câteva minute, ne-am definit momentul ca fiind unic. I-am dăruit, apoi, cele două cărţi ale mele: „moartea, un fluture alb” şi „azil într-o cicatrice”, apărute în 2015 la editura Pim din Iaşi.
A doua zi, cu bucuria reîntâlnirii, am primit ultima sa carte: "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!", iar după ce am lecturat-o mi s-a întipărit în minte un îndemn pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l asculte şi să-l aplice în viaţa de zi cu zi: "azi nu voi da cu piciorul fericirii / nici mâine, nici poimâine / nicicând".

Teodor Dume
Oradea, 13 februarie 2016

18/01/2016

Teodor Dume: Gheorghe Grigurcu,Laureatul Premiului Naţional de Poezie, "Mihai Eminescu" - OPERA OMNIA - 2015


Gheorghe Grigurcu, Laureatul Premiului Naţional de Poezie, "Mihai Eminescu" - OPERA OMNIA - 2015
presa [ ]


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Dumov ]
2016-01-18  |     | 
PRES
Şapte poeţi au fost nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu", ajuns la cea de-a XXV-a ediţie. Nominalizaţii pentru Opera Omnia, pentru anul 2015, au fost poeţii; Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe Grigurcu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Nichita Danilov şi Ovidiu Genaru. Laureatul Premiului Naţional de Poezie a devenit cetăţean de onoare al Municipiului Botoşani şi a primit un premiu în valoare de 25.000 de lei. Juriul format din: Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban s-a întrunit în ziua de 15 ianuarie 2016 la Botoşani şi a decis, prin vot secret, laureatul acestei ediţii, a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", în persoana lui Gheorghe Grigurcu. Anunțul privind câștigătorul a fost făcut la Gala de decernare a premiului, care a avut loc vineri seară, de la ora 17.00, în Sala Eminescu a Hotelului Rapsodia.
În prezenţa oficialităţilor, a numeroşi oameni de cultură, Gheorghe Grigurcu, vizibil emoţionat, a primit premiul şi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani.

Gheorghe Grigurcu s-a născut pe 16 aprilie 1936 la Soroca (Republica Moldova), pe vremea când acest teritoriu aparţinea României. A urmat liceul la Oradea. A absolvit apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca (1958). Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1975). A fost profesor la Oradea; redactor la revista orădeană „Familia”, deţinând cronica literară. A colaborat şi semnează, şi în prezent, diferite articole şi cronica literară la mai multe ziare şi la majoritatea revistelor literar-culturale din ţară, printre care se numără: „Ateneu”, „Familia”, „Orizont”, „Vatra”, „Tribuna”, „România literară” şi „România liberă”.

După debutul cu poezie în ziarul „Crişana” din Oradea (1952), a publicat mai multe volume de versuri: „Un trandafir învaţă matematica” (1968), „Trei nori” (1969), „Rîul incinerat” (1971), „Salută viaţa” (1972), „Apologii” (1975), „Contemplaţii” (1984), „Cotidiene” (1986), „Oglinda şi vidul” (1993), „Un izvor bolboroseşte înăuntrul termometrului” (1996), „Nimic n-ar trebui să cadă” (1997), „Amarul Tîrg” (1997), „Dealul purtat de scripeţi” (1999), „Spaţiul dintre corole” (2000), „Acul şi steaua” (2001), „De unde pînă unde” (2002), „Natură moartă şi vie” (2003), „Un trandafir învaţă matematica” (ediţie definitivă a creaţiei poetice de până în anul 2000 – Ed. Vinea, 2004), „Calendar” (2004), „Fiindcă” (2005), „Castele în Spania” (2005), „Şterge soarele de praf ca pe-o mobilă” (2006), „Muzeu” (2008), „Cerc şi punct” (2010), „Nimic n-ar trebui să cadă” (2011).

Activitatea sa de la revista „Familia” avea să-l impună printre criticii importanţi, poziţie susţinută şi mai târziu, prin „opiniile pătimaş tranşante, nu o dată excesive”, după aprecierile lui Mircea Martin. A scris numeroase volume de critică şi istorie literară: „Miron Pompiliu şi Junimea” (1969), „Teritoriu liric” (1972), „Idei şi forme critice” (1973), „Bacovia – un antisentimental” (1974), „Poeţi români de azi” (1979), „Critici români de azi” (1981), „Între critici” (1983), „Existenţa poeziei” (1986), „De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş” (1989), „Peisaj critic” (I – 1973; II – 1997), „E. Lovinescu. Între continuatori şi uzurpatori” (1999), „Poezie română contemporană” (I-II, 2001), „De la un critic la altul” (2004) etc. S-a afirmat, de asemenea, şi ca eseist şi jurnalist literar şi politic: „În cunoştinţă de cauză” (1990), „Cum am devenit stalinist” (1998), „Imposibila neutralitate” (1998), „În jurul libertăţii” (2002), „Fişele unui memorialist” (2006), „Opinii în genere inconfortabile” (2007), „O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel” (2009), „Exerciţii de adevăr” (2011).

„Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios şi, în acelaşi timp mai productiv, indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii” (Ana Blandiana)"

„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeţi afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziţia poemului. (…)Aceste şocuri imagistice în lanţ, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci şi frumoase ca nişte perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”

„Un simbol al intransigenţei devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulţi ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînţeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ştefănescu).”
ps:
în acest an,aprilie 2016, Gheorghe Grigurcu va împlini frumoasa vârstă de 80 de ani.
ÎNCĂ DE PE ACUM UREZ PRIETENULUI ŞI MENTORULUI MEU;LA MULŢI ANI!

26/12/2015

Teodor Dume, traiectorii. (2oo,2 puncte la concursul toamna-2015, agonia.ro)

 Traiectorii – Teodor Dume – 200,2

în mine mai port câteva urme şi
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutăţile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremaţia vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopţii clipeşte des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări 
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns

trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...

Poarta înspre mama, de Teodor Dume (premiul revistei Fereastra, 2015)

Premiul revistei FEREASTRA la concursul organizat de LITERATURITATE, (2015) text 21 – Poarta înspre mama de Teodor Dume,



Teodor Dume
6 9 8.6 7.2 8.3 7.2 6.4
21.Poarta înspre mama
câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere,-
singura poartă înspre mama
fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase

06/12/2015

Teodor Dume, interviu cu "moşul", Oradea, 05 dec.2015, lansare de carte


Teodor Dume (reporter):
 - moşule, de ce vă iubesc copiii atât de mult?
Moşul (în misiune):
- pentru că eu sunt acela care, prin copii, deschid sufletele oamenilor şi-i fac mult mai buni
Teodor Dume : 
- moşule, ce-ţi doreşti acum în prag de sărbători?
Moşul:
- îmi doresc ca oamenii să fie buni şi să redevină oameni
Teodor Dume:
- Mulţumesc, moşule! Vă dorim sănătate, iar la anul să ne reîntâlnim fericiţi şi mult mai buni


Sărbători fericite!

05/12/2015

Teodor Dume, lansare de carte la Oradea


Pe 5 decembrie 2015, cu începere de la orele 10, la magazinul Teo (Profi CTD) din Centru civic Oradea, a avut loc o lansare de carte ieşită din tiparele comune obişnuite. Spun "ieşită din tiparele comune obişnuite" pentru că în traista "moşului", participant la manifestare, alături de dulciuri, rechitite şcolare şi alte surprize s-au aflat şi cărţi. Lângă volumul "Strigăt din copilărie" (autor Teodor Dume, adică eu), prefaţat de binecunoscutul critic dr. Gheorghe Grigurcu s-au aflat şi ultimele mele cărţi "moartea, un fluture alb" şi "Azil într-o cicatrice", cărţi apărute în lunile iunie şi noiembrie 2015, la Editura Pim-Iaşi.
Un număr de 300 de exemplare au fost distribuite, gratuit, tuturor copiilor, adolescenţilor şi tinerilor prezenţi pe platoul din faţa unităţii. Cei prezenţi s-au bucurat de prezenţa "moşului", de darurile acestuia dar şi de autografele autorului celor trei cărţi.
Momentele de suflet oferite de eveniment au deschis calea înspre copilăria autorului cărţii sugestiv întitulate "Strigăt din copilărie", titlu sub care se derulează secvenţele copilăriei, secvenţe comune nouă tuturor.

"La capătul pridvorului un stâlp
albit şi gârbovit ca un moşneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.
Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colţul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin şi subţirel.

Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
şi-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrenţuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau şi că iubesc."

Textul de mai sus a fost dăruit din suflet cu multă sensibilitate tuturor celor prezenţi, un text care, prin stările sale, ne leagă de copilărie şi de ceea ce am fost cu toţii cândva.
Interesant a fost şi faptul că pe tot parcursul derulării acţiunii, "moşul" distribuitor de carte, precum şi subsemnatul, am fost "supravegheaţi" de 11 porumbei aciuiţi pe verdele din parcul de visavi.
După terminarea acţiunii, "moşul", autorul şi câţiva prichindei, rămaşi de "veghe" lângă sac i-au aplaudat pentru gest.
Mulţumesc, pe această cale, tuturor acelora care şi-au făcut timp şi sub aspiciile vremii de toamnă-iarnă au păşit cu bucurie (pentru câteva momente) în lumea copilăriei dar şi în lumea frumuseţii cuvântului scris.

.  | 

02/11/2015

Teodor Dume, o nouă carte: Azil într-o cicatrice


E un început frumos de noiembrie 2015 şi mă bucur că vă pot oferi o nouă carte: Azil într-o cicatrice.
Contribuţia este a mea dar şi a voastră a acelora care aţi trecut prin pagina mea de pe poezie.ro şi aţi lăsat semne sau aţi citit şi cu paşii domoli ai oamenilor sensibili v-aţi retras într-un gând.
Mulţumesc tuturor deopotrivă

Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DUME,TEODOR/Azil într-o cicatrice/ Iaşi:Pim, 2015
ISBN 978-606-13-2781-2
821-135.1-1
Tehnoredactare: Mioara Băluţă

Cartea are 100 de pagini:
Marginile coperţilor îndoite spre interior
Cuprinde:
- prefaţa, de Nache MAMIER ANGELA
- repere critice (gânduri şi spicuiri din comentarii ale autorilor de cărţi cunoscuţi pe net)
- lector pentru "umbre şi lacrimi"(text de teodor dume), Veronica Pavel Lerner
- 96 de titluri

Teodor Dume:
Azil într-o cicatrice - o explorare continuă
a abisului temporal


Autorul cugetă la moarte fără teamă căci Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
”eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...”
Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :
”ca jertfă

nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni”
(teodor dume)
Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă şi un drum nou, o trecere spre eternitate.”
Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă efemeră:
”prin lumina lumânărilor

mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama”
(teodor dume)

”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :
”Gând
Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu
Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii, dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice.
Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .
Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele

minţii, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :
”singurătatea, ca o molie
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea

şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine

ca o molie”
(teodor dume)

Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece.
Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii .
“Viaţa este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :

“şi totuşi...

a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus... ”
(teodor dume)

Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.
Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :
”inscripţia de pe nume

când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni

nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...”
(teodor dume)

Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)
Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii

absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului .
Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite :

” şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte

în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi ”
(teodor dume)

Angela Nache Mamier, Franţa


* ”nu ştiu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan)

20/07/2015

Teodor DUME, Premiul - I - la Concursul literar - Prin colbul vremii - ediţia a 2-a, 2015, poezie


colecţionarul de răni

poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă 
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru

nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat

nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde  nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

27/04/2015

Teodor DUME urează un călduros La mulţi ani, lui Gheorghe Grigurcu la împlinirea vârstei de 79 de ani


În aprilie 2013 spuneam;
"Aprilie 2013 este luna în care Gheorghe Grigurcu transformă anii în împlinire şi îşi notează, în cei 77 de ani împliniţi, elementele noi despre viaţă."
Mă bucur că în aprilie 2015, la împlinirea vârstei de 79 de ani, am prilejul de a-i ura un călduros La mulţi ani!
Viaţa domniei sale, aparent simplă, îşi asumă, într-un mod emblematic, trăirile de dinainte de 1989 şi ceva mai încolo când eu, Teodor DUME, eram un adolescent timid şi băteam cu sfială la porţile literaturii, fără să ştiu că prin Marele Grigurcu voi ajunge, din Făt Frumosul fără poveste (adică un Făt Frumos castrat) un prinţ iubitor de cuvinte şi împreună vom marşa pe structura unei existenţe ce ne caracterizează.
Această nouă identitate pe care Gheorghe Grigurcu mi-a făurit-o în urbea de pe Criş, cum îi place să spună, se încadrează în măsura unei poveşti în care personajul promite deşi complexele lui sunt mărturisite parţial. Acea parţialitate a existenţei devine o realitate dureroasă.
Surprinzător sau nu, Gheorghe Grigurcu, în această lume mereu în mişcare mi-a dăruit şansa de a produce stări şi ale exterioriza fără a indica, uneori, sursa interioară care-mi cicatriza suferinţa.
Bucuria mea de suflet s-a produs în 1977 când cu sfială i-am oferit primul meu autograf pe gheŢara Visurilor Noastre unde redactorul şef al revistei, prof. A. Ţârulescu, mi-a publicat un grupaj de versuri.
Iată-mă azi un personaj care străbate în interiorul cetăţii cuvintelor şi-i mulţumeşte lui Gheorghe Grigurcu, criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu.
Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai importanți critici literari români ai perioadei de tranziție între milenii și unul dintre cei mai importanți critici contemporani.
(...)
La împlinirea vârstei de 79 de ani, Gheorghe Grigurcu este Omul care dă sens şi trăire tuturor lucrurilor.
Gheorghe Grigurcu, regele onorific al cuvintelor,(cum l-am numit în urmă cu doi ani) imprevizibil evadează în timp şi nu-şi judecă trecutul care i-a fost vitregit de împrejurări, ci dimpotrivă îl adună la un loc cu prezentul şi viitorul în care îşi profilează destinul.
Punând la o parte iubirile ori durerile ascunse, sentimentele dar şi eşecurile din trecut mă văd obligat să mă confesez cuvântului urmând o cronologie strictă pentru care nu pot decât să-i mulţumesc mentorului meu, Gheorghe Grigurcu, care mi-a reactivat şi amplificat dorinţa de a fi ceea ce simt.
Poate am expus acum multe dintre elementele existenţei mele şi l-am neglijat pe sărbătorit, dar fără acest nume, Gheorghe Grigurcu, povestea mea ar fi rămas doar o carte prăfuită.
Îndrăznesc acum să traversez timpul în care Gheorghe Grigurcu s-a dăruit cuvântului şi lumii prin ceea ce a scris:
Scrie de aproape patru decenii cronici literare la cărți de poezie sau de critică, eseistică, teorie literară etc. (nu și la proză) și le risipește în presa din toată țara. A publicat în „Familia”, „Viața românească”, în „Contemporanul”, la care a fost redactor de la distanță, de la Târgu Jiu, la „România literară”, în ieșenele „Convorbiri literare”.
Unul dintre cei mai importanți critici români postbelici, autorul este, tipologic, un călinescian. Scenariul articolelor sale se repetă invariabil: parcurse calm, cărțile recenzate sunt citate sistematic, analiza constituindu-se din enunțuri critice descriptive, urmate întotdeauna de citatele exemplificatoare. Tehnic vorbind, Gheorghe Grigurcu supune poezia sau critica unui decupaj expert și apoi compune un soi de colaje comentate. Inserțiile sale au adeseori și somptuozitatea, și aspectul paradoxal al modelului călinescian.
S-a afirmat și ca un polemist acerb, mai ales după 1990, când s-a angajat în lungi campanii de promovare a principiilor morale în evaluarea istoriei literare române din perioada regimului comunist.
În paralel cu critica, Gheorghe Grigurcu n-a încetat să scrie și să publice poezie: de factură modernistă, concentrată, metaforică și conceptualizantă, subtil-livrescă, disimulând teribile fervori existențiale și intelectuale. Nu întâmplător compune, mai ales în ultimele perioade, aforisme.
POEZII:
Un trandafir învață matematica (1968)
Trei nori (1969)
Râul incinerat (1971)
Salută viața (1972)
Înflorirea lucrurilor (1973)
Apologii (1975)
Rigoarea văzduhului (1978)
Contemplații (1984)
Cotidiene (1986)
Oglinda și vidul (1993)
Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului (1996)
Nimic n-ar trebui să cadă (1997)
Amarul Târg (1997)
Dealul purtat de scripeți (1999)
Spațiul dintre corole (2000)
Acul și steaua (2001)
De unde până unde (2002)
Natură moartă și vie (2003)
Un trandafir învață matematica, ediție definitivă a creației poetice de până în anul 2000 (Ed. Vinea, 2004)
Calendar (2004)
Fiindcă (2005)
Castele în Spania (2005)
Șterge soarele de praf ca pe-o mobilă (2006)
Muzeu (2008)
Cerc și punct (2010)
Nimic n-ar trebui să cadă (2011)
CRITICĂ, ISTORIE LITERARĂ, PUBLICISTICĂ:
Miron Pompiliu și Junimea (1969)
Teritoriu liric (1972)
Idei și forme critice (1973)
Bacovia - un antisentimental (1974)
Poeți români de azi (1979)
Critici români de azi (1981)
Printre critici (1983)
Existența poeziei (1986)
De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș (1989)
Peisaj critic, I, II, III (1993, 1997, 1999)
E. Lovinescu între continuatori și uzurpatori (1997)
Cum am devenit stalinist (1997)
A doua viață (1997)
Imposibila neutralitate (1997)
Dialoguri crude și insolite (1999)
Amurgul idolilor (1999)
Poezie română contemporană, I, II, (2000)
Amintiri din epoca de platină (2000)
În răspăr (2001)
Repere critice (2001)
În jurul libertății (2003)
În pădurea de metafore (2003)
Post-texte (2003)
Jocul literaturii și al sorții (2004)
Vorbind, în colaborare cu Laszlo Alexandru și Ovidiu Pecican (2004)
De la un critic la altul (2005)
La ce oră vine dentistul (2005)
Din Jurnalul lui Alceste (2005)
Fișele unui memorialist (2006)
Opinii în genere inconfortabile (2007)
Breviar Cioran (2007)
Întrebări, răspunsuri, întrebări, interviuri (2007)
O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel (2009)
Exerciții de adevăr (2011)
Ștefan Aug. Doinaș, Lampa lui Diogene, București, 1970, p. 144-145.
Ion Negoițescu, Lampa lui Aladin, București, 1971, p. 235-238.
Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, București, 1976, p. 154-163.
Dan Cristea, Faptul de a scrie, București, 1980, p. 338-343
Mircea Martin, Singura critică, București, 1986, p. 201-215;
Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, București, 2000, p. 326-333;
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. III, Brașov, 2001, p. 266-278.
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, București, 2001, p. 1117-1118.
PREMII ŞI DISTINCŢII:
Premiile Uniunii Scriitorilor din România, ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Asociației Scriitorilor din București, ale revistelor „Familia”, „Convorbiri literare”, „Poesis”, „Euphorion”, „Mozaic”, „Cuget liber”, Premiul național „Tudor Arghezi” (Tg-Cărbunești), Premiul orașului Bistrița, premiul Serilor de la Brădiceni, premiul Festivalului internațional de poezie Emia (Deva), premiul Asociației Culturale „Duiliu Zamfirescu” (Focșani), premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, premiul orașului Beclean, premiul de poezie (Desești, Sighet), premiul „Virgil Mazilescu” (Corabia), premiul Consiliului Județean Gorj
Premiul Național Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, 2009[2]

Iată-mă, aşadar, deplasându-mă pe linia dintre adevăr şi existenţă, înaintea tuturor lucrurilor, urându-i viaţă lungă, sănătate, multe bucurii şi un călduros La mulţi ani!

Oradea, aprilie 2015

ps:
coincidenţă sau nu,
Teodor Dume, în aprilie 2015, a împlinit 59 de ani
Gheorghe Grigurcu, în aprilie 2015, a împlinit 79 de ani

07/07/2013

teodor dume, vă recomand: liviu rebreanu- laudă ţăranului român. discurs 1940 (p. aurel sibiceanu)


  • LIVIU REBREANU

    LAUDĂ ŢĂRANULUI ROMÂN

    Discursul de receptie la Academia Romana 29 mai 1940

    In viaţa altor naţiuni, ţărănimea a putut avea, şi a avut un rol secundar, şters; pentru noi însă e izvorul românismului ... La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Cuvântul însuşi e de origine urbană ... Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. ... Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi ...

    Continuitatea
    Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ... El se simte zămislit şi născut din acest pământ ... Astfel, destinul pământului care ne-a născut şi ne-a crescut a trebuit să comande şi destinul dezvoltării neamului nostru. ... Rezultatul? România actuală (nt-antebelică) cu Dacia de odinioară sunt congruente nu numai în privinţa configuraţiei geografice, dar şi a configuraţiei etnografice ... Acest singur fapt, această evidenţă bătătoare la ochi ar trebui să puie pe gânduri, dacă nu să-i desarmeze, pe apostolii interesaţi ai discontinuităţii ...

    Limba
    O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului. ... Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. ... Până la Eminescu totuşi limba literară a mai avut destule şovăiri. Numai geniul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu ţăranul a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu dinamism etern ... Colaborarea dintre Românul cel mai modest şi poetul cel mai mare a fixat linia generală a originalităţii literare româneşti.

    Religia
    Precum şi-a modelat limba, tot astfel a păstrat şi modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu. Din bătrâne superstiţii, din rămăşiţe de credinţe străvechi transformate şi adaptate, din dogme şi precepte creştine, el şi-a alcătuit o religie specifică, un amalgam profund de creştinism şi păgânism. Religia aceasta, legea românească e unică pentru întreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. În ea se rezumă concepţia de viaţă a ţăranului român, resemnarea şi încrederea lui în dreptatea divină.

    Frumosul
    Oricât ar părea de ciudat şi de trist, adaptarea la sărăcie, împreună cu toate consecinţele ei, a fost o necesitate vitală pentru poporul românesc. Altminteri n-ar fi putut îndura viaţa şi s-ar fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri. Închizându-se în sărăcie ca într-o găoace indestructibilă, s-a singularizat şi a putut să-şi dezvolte însuşirile specifice, să-şi dobândească o fizionomie naţională deosebită. Viaţa săracă nu exclude bogăţia sufletească. Săracul e mai aproape de sufletul său decât bogatul şi are mai multă nevoie de frumosul care, transfigurând realitatea, devine izvor de speranţă şi de mângăiere. Folklorul nostru, în toate manifestările sale, e creaţie de popor sărac, ceea ce nu-l împiedică să fie mai valoros şi mai bogat decât al multor neamuri trăite în belşug.