Sebastian Ferchi (duran press-zidezi.ro) despre cartea Azil într-o cicatrice, autor Teodor Dume

****

George Paşa, despre cartea; Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume

Poezia, între căutarea timidă a certitudinii şi renunţarea ascetică

(despre volumul de versuri  Azil într-o cicatrice de Teodor Dume)

     Versurile din volumul Azil într-o cicatrice glosează pe acelaşi fir al memoriei, care, întrerupt din când în când, se releagă prin situarea ascetică a fiinţei, fără a avea de a face cu vreun misterium tremendum, fiindcă eul poetic îşi conceputualizează oarecum ideile, fără a uza, însă, de vreun limbaj specific filosofiei. Nici de trăirism nu putem spune că s-ar apropia versurile de faţă, mai degrabă de un spirit al poeziei ardelene, începând de la Octavian Goga (cu care, de altfel, seamănă prin lexicul din câmpul semantic al durerii/suferinţei, fără patetismul extrem al aceluia) şi continuând cu expresioniştii ardeleni postbelici (lucru pe care îl mai aminteam altundeva).

     Citind cartea aceasta şi având în vedere şi volumele de versuri anterioare ale autorului, ai senzaţia că te trezeşti în faţa aceleiaşi nevoi devenite obsesive de a învinge moartea prin cunoaşterea sensului vieţii, sens care nu poate fi nici măcar atins fulgurant fără o apropiere a sinelui. Şi tot volumul pare a se învârti în jurul aceloraşi teme şi motive dumiene: moartea, viaţa (chiar şi viaţa-moartea), amintirea (înaintaşilor, iubirilor trecute şi prezente), Dumnezeu, suferinţa/durerea, lacrima, singurătatea, ploaia, lumina, întunericul, umbra, liniştea, tăcerea, distanţa, lumânarea, aproapele/departele etc. Drept urmare, versurile abundă în laitmotive, fie în contexte asemănătoare, fie în acelaşi context. Ai impresia că ai citi variante ale aceluiaşi monolog liric, doar că semnele îşi găsesc nuanţe diferite, fiindcă, fie că avem de a face cu acelaşi emiţător al mesajului, intensitatea trăirilor, asemenea celei a sunetelor, nu poate fi mereu aceeaşi. Rămâne de văzut dacă un asemenea manierism liric ar putea părea un neajuns. Cert este că ideile poetice, rareori camuflate sub metaforă, exprimă, de multe ori, general-umanul, chiar dacă s-ar putea zice că nu aduc prea multe lucruri noi faţă de ceea ce s-a scris până acum.

     Din punct de vedere estetic, poezia lui Teodor Dume pendulează cumva între lirismul conceptual şi confesiunea limitată la înregistrarea de stări sufleteşti. Constantele sale poetice sunt cele amintite mai înainte,. De fapt, chiar primele versuri ale volumului ar putea fi considerate o autodefinire programatică: „aceleaşi semne aceleaşi distanţe// între sufletele noastre e noapte/ multă noapte/ cineva scrijeleşte o lacrimă/ într-un sertar/ câteva rânduri neterminate/ şi un pix// încerc să-mi decodez durerea” („azil într-o cicatrice”, p. 22). Versurile finale par apropiate de „Scară la cer” a lui Marin Sorescu, nu numai prin imaginea firului de păianjen, ci şi prin simbolistică şi ideea morţii. Doar că la Teodor Dume, moartea este „intrarea într-un alt anotimp”.

     Versurile se scufundă într-o boală fără leac, apropiată de cea a „cântăreţilor bolnavi” blagieni. Impresia aceasta este dată nu numai de monotonia limbajului, ci şi de acutizarea unor stări care oscilează între vina tragică şi expierea prin spovedania lirică. Dar autorul nu merge niciodată până la sfâşierea lăuntrică, fiindcă totdeauna apar nişte repere (Dumnezeu, tata, bunica, bunicul) care aduc împlinire interioară, iar drumul bolovănos, limitele fiinţei, senzaţia neantizării acesteia şi solipsismul trec în plan secund.

     Stilistic, zgârcenia lexicală, insistenţa pe câteva câmpuri lexico-semantice, simplificarea discursului, impresia de gânduri inserate într-un jurnal liric, decantarea până la excluderea (programatică sau nu) a înfloriturilor de stil nu golesc poezia de semnificaţii. Altfel spus, aplecarea prea insistentă pe semnificant nu exclude semnificatul. De aceea, din întregul poeziilor, rămâi măcar cu gândul suspendat la câteva versuri care oferă tăria lirică, în ciuda unor locuri comune care îi scad din intensitate. Câteva texte care se ridică la un anumit nivel valoric sunt: „azil într-o cicatrice” (în special prin metafora din titlu, dar nu numai), „prin lumina lumânărilor”, „răscruce, între singurătate şi ultima haină”, „semne pe suflet”, „viaţa dă înapoi câte ceva”, „câteodată şi Dumnezeu rămâne singur”, „arest la domiciliu” ş. a. De aici se pot desprinde versuri care, cum spuneam, oferă tăria lirică: „prin lumina lumânărilor aprinse/ văd un chip şi mult prea mult întuneric/ cineva păşeşte prin interiorul meu/ ca printr-un sanatoriu// e linişte şi e frig...” („prin lumina lumânărilor”, p. 28); „eu sunt unul şi acelaşi cu tata/ între noi sunt doar câteva iluzii şi/ un somn care înspăimântă” („semne pe suflet”, p. 35); „un genunchi aşezat pe/ muchia uscată a lutului/ cere îndurare” („viaţa dă înapoi câte ceva”, p. 42); „simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni” („câteodată, şi Dumnezeu rămâne singur”, p. 55); „spărtura dintre noi e doar liniştea dintr-o rugă” („arest la domiciliu”, p. 93) etc.

     Privit în ansamblu, Azil într-o cicatrice pare a scădea valoric faţă de cel anterior, Moartea, un fluture alb, dar, desigur, contează şi el în odiseea unui poet care se apropie, fără grabă, de Ithaca sa.

George Paşa

21.11.15 18:16:48

teodor dume,...un prieten în plus

Teodor Dume, o nouă carte: Azil într-o cicatrice

E un început frumos de noiembrie 2015 şi mă bucur că vă pot oferi o nouă carte: Azil într-o cicatrice.
Contribuţia este a mea dar şi a voastră a acelora care aţi trecut prin pagina mea de pe poezie.ro şi aţi lăsat semne sau aţi citit şi cu paşii domoli ai oamenilor sensibili v-aţi retras într-un gând.
Mulţumesc tuturor deopotrivă

Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DUME,TEODOR/Azil într-o cicatrice/ Iaşi:Pim, 2015

ISBN 978-606-13-2781-2
821-135.1-1
Tehnoredactare: Mioara Băluţă

Cartea are 100 de pagini:
Marginile coperţilor îndoite spre interior
Cuprinde:
- prefaţa, de Nache MAMIER ANGELA
- repere critice (gânduri şi spicuiri din comentarii ale autorilor de cărţi cunoscuţi pe net)
- lector pentru "umbre şi lacrimi"(text de teodor dume), Veronica Pavel Lerner
- 96 de titluri

Teodor Dume:
Azil într-o cicatrice - o explorare continuă
a abisului temporal


Autorul cugetă la moarte fără teamă căci Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
”eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...”
Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :
”ca jertfă

nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni”
(teodor dume)
Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă şi un drum nou, o trecere spre eternitate.”
Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă efemeră:
”prin lumina lumânărilor

mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama”
(teodor dume)

”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :
”Gând
Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu
Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii, dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice.
Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .
Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele

minţii, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :
”singurătatea, ca o molie
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea

şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine

ca o molie”
(teodor dume)

Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece.
Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii .
“Viaţa este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :

“şi totuşi...

a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus... ”
(teodor dume)

Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.
Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :
”inscripţia de pe nume

când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni

nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...”
(teodor dume)

Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)
Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii

absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului .
Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite :

” şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte

în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi ”
(teodor dume)

Angela Nache Mamier, Franţa


* ”nu ştiu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan)