uneori sunt un plimbăreţ printre amintiriporţionez durerea şi o pun
în straturi mici de timp
şi asta pentru că
ne stingem unul într-altul
ca doi îndrăgostiţi
alteori ies din mine şi
mă dedic indiferenţei
de parcă aş fi singurul care
acceptă cu atâta uşurinţă moartea
să se scurgă ca o smoală printre pietre
şi e atâta noapte încât
îmi acoperă aşternutul
în care aştept de o vreme
haotic îmi pipăie coapsele
cu mâinile caut înţelesuri nerostite
tresar ca un strigăt şi regret clipa
în care nu am putut vorbi cu tata
ploua şi era frig...
ideea e că acea taină
îmi sufocă întrebarea
cine sunt şi unde mă duc...
ştiu că nu a mai fost vreme nici
să aprind lumânarea de care încă
mai atârna o umbră
dar lasă-mă tată să-mi scriu tăcerea aici
să construiesc pe lacrima ta o altă viaţă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu