(Teodor Dume, portret de Adelaida Mateescu)
29/12/2013
Teodor Dume urează tuturor prietenilor şi românilor de pretutindeni LA MULŢI ANI 2014!
LA MULŢI ANI DRAGI PRIETENI!
Teodor Dume, plecări spre nicăieri
lacrimi sfărmate în batistă
o privire
spre asfinţit
un drum cu sens unic
şi nicio barieră
plouă mărunt
un tren şuieră prelung
de parcă lumea
nu ar şti
încotro e gara
pe geamul îngheţat doar
o atingere de deget
şi ultima promisiune...
o privire
spre asfinţit
un drum cu sens unic
şi nicio barieră
plouă mărunt
un tren şuieră prelung
de parcă lumea
nu ar şti
încotro e gara
pe geamul îngheţat doar
o atingere de deget
şi ultima promisiune...
24/12/2013
Teodor Dume, dorinţă de Crăciun
aveam încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara
îmi iubeam singurătatea
ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă...
oricum m-aş gândi oamenii au dreptate
sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine...
uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama
toate luminile s-au stins
îmi acopăr liniştea cu noapte
clopotele nu mai bat
mă sting încet ca un asfinţit
şi mă gândesc la tine
mamă
02/12/2013
Veronica Pavel Lerner: traducerea poeziei " azil într-o cicatrice" de Teodor Dume
Traducerea poeziei "azil într-o cicatrice" de Teodor Dume
01/12/2013
30/11/2013
Teodor Dume: azil într-o cicatrice
aceleaşi semne aceleaşi distanţe
între sufletele noastre e noapte
multă noapte
cineva scrijeleşte o lacrimă
într-un sertar
câteva rânduri neterminate
şi un pix
încerc să-mi decodez durerea
între două linişti respiră o amintire
orice poveste începe cu
a fost odată...
ştiu
pe margine de noapte stă agăţat
un păianjen
curând depărtarea va intra
într-un alt anotimp
25/11/2013
Teodor Dume, vă recomand: FEMEIA ÎN GALBEN, de Atila Racz
femeiea în galben
când ea încetează să viseze
înghit doze mici de otravă
realitatea devine sufocantă camerele prea mici patul prea umed
tavanul prea greu
limba de piatră amară
nu
nu
iubesc obsesiile compulsive reflexele artificiale gesturile
nervoase
îmbătrânesc tăcerea
copilul privind lumea devenind o poveste ireală
strivit de spaimele existenţei ies brusc din mine
noaptea şi eu prăbuşindu-ne pe Dame street
fire de ploaie îmbibate de sare mirosul serafic de alge
oceanulul înghiţind digul
trebuie să visezi
altfel te simt în mine
şovăind
când ea încetează să viseze
înghit doze mici de otravă
realitatea devine sufocantă camerele prea mici patul prea umed
tavanul prea greu
limba de piatră amară
nu
nu
iubesc obsesiile compulsive reflexele artificiale gesturile
nervoase
îmbătrânesc tăcerea
copilul privind lumea devenind o poveste ireală
strivit de spaimele existenţei ies brusc din mine
noaptea şi eu prăbuşindu-ne pe Dame street
fire de ploaie îmbibate de sare mirosul serafic de alge
oceanulul înghiţind digul
trebuie să visezi
altfel te simt în mine
şovăind
Teodor Dume, vă recomand> POVESTE de noiembrie, de Ioan BARB
poveste de noiembrie sau seiful de argint
făcuserăm focul în soba veche de pământ, să încălzim streaşina casei. venise frigul, încă din ziua aceea, în care am anunţat că ne vom muta în oraş. casa torcea ca o pisică, uneori o auzeam în somn, am înţeles că era declaraţia ei de dragoste, îmbrăţişa coşul prin care ne părăseau, una câte una, amintirile din copilărie, se risipeau odată cu fumul toamnei, în alt timp...
acum casa îşi deschisese, parcă, inima, să privim în interiorul ei ca într-o oglindă care reţinea în seifuri de argint semnul trecerii vremii, o oglindă din care picura în lacrimi mici trecutul şi se pierdea, odată ce îmbătrâneam, în râul de dincolo de memorie.
am fost atât de fericiţi în casa aceasta. mama ne veghea somnul, cântecul ei îngrădea marginile pădurii, noaptea se înfiripau urletele lupilor şi mama ieşea în cămaşă de noapte afară, se revărsa ca un fuior de apă şi se deşira în întuneric. mama zâmbea în timp ce haita se stercura pe sub vraniţa porţii, peste uluci zbura dimineaţa. au fost lupii, mamă? nu, a fost doar îngerul pădurii, s-a odihnit sub stâlpul de la temelia casei. găsise o frântură din umbra tatei pe ochelarii cu lentilele umezite. ni se părea că tata venea în ogradă şi în nopţile cu lună stătea tot mai des de vorbă cu Dumnezeu, aduna nucile de sub nucul vecinului, câteva cădeau în ograda noastră. tata i-a spus, cândva, vecinului ion să nu schilodească coroana nucului, deoarece " cerul deasupra gardului nu ne aparţinea"nu. de atunci vecinul ne-a lăsat să adunăm cele câteva sânuri de nuci ce cădeau toamna lângă gardul nostru.
aseară am aprins pentru prima dată focul în toamna asta. se încălzea copilăria sub streaşină, am auzit toată noaptea vântul plângând ca un copil, se risipea prin zilele noastre vechi şi răscolea frunzele.
mama îl certa căutând în sacul cu pene, umplea pernele vechi. cu fiecare anotimp.
făcuserăm focul în soba veche de pământ, să încălzim streaşina casei. venise frigul, încă din ziua aceea, în care am anunţat că ne vom muta în oraş. casa torcea ca o pisică, uneori o auzeam în somn, am înţeles că era declaraţia ei de dragoste, îmbrăţişa coşul prin care ne părăseau, una câte una, amintirile din copilărie, se risipeau odată cu fumul toamnei, în alt timp...
acum casa îşi deschisese, parcă, inima, să privim în interiorul ei ca într-o oglindă care reţinea în seifuri de argint semnul trecerii vremii, o oglindă din care picura în lacrimi mici trecutul şi se pierdea, odată ce îmbătrâneam, în râul de dincolo de memorie.
am fost atât de fericiţi în casa aceasta. mama ne veghea somnul, cântecul ei îngrădea marginile pădurii, noaptea se înfiripau urletele lupilor şi mama ieşea în cămaşă de noapte afară, se revărsa ca un fuior de apă şi se deşira în întuneric. mama zâmbea în timp ce haita se stercura pe sub vraniţa porţii, peste uluci zbura dimineaţa. au fost lupii, mamă? nu, a fost doar îngerul pădurii, s-a odihnit sub stâlpul de la temelia casei. găsise o frântură din umbra tatei pe ochelarii cu lentilele umezite. ni se părea că tata venea în ogradă şi în nopţile cu lună stătea tot mai des de vorbă cu Dumnezeu, aduna nucile de sub nucul vecinului, câteva cădeau în ograda noastră. tata i-a spus, cândva, vecinului ion să nu schilodească coroana nucului, deoarece " cerul deasupra gardului nu ne aparţinea"nu. de atunci vecinul ne-a lăsat să adunăm cele câteva sânuri de nuci ce cădeau toamna lângă gardul nostru.
aseară am aprins pentru prima dată focul în toamna asta. se încălzea copilăria sub streaşină, am auzit toată noaptea vântul plângând ca un copil, se risipea prin zilele noastre vechi şi răscolea frunzele.
mama îl certa căutând în sacul cu pene, umplea pernele vechi. cu fiecare anotimp.
17/11/2013
11/11/2013
teodor dume, vă recomand: când eram orb... de ioan barb
când eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă
08/11/2013
01/11/2013
teodor dume, mărturii
între liniştea lucrurilor
şi aburii ploii
stă mărturia a tot ceea
ce nu poţi să atingi
şi totuşi în intimitatea lor
toate lucrurile respiră
09/10/2013
25/09/2013
teodor dume> septembrie
am ochii unui condamnat
mă târăsc prin culoare
şi nu pot
să respir prea mult
dincolo de liniile trasate
sub lut
se topesc durerile
în alte anotimpuri
nimic nu pare să fie ce a fost
doar un dangăt de clopot
împlineşte ruga
cineva se plimbă prin mine
şi tace
...e doar septembrie
mă târăsc prin culoare
şi nu pot
să respir prea mult
dincolo de liniile trasate
sub lut
se topesc durerile
în alte anotimpuri
nimic nu pare să fie ce a fost
doar un dangăt de clopot
împlineşte ruga
cineva se plimbă prin mine
şi tace
...e doar septembrie
23/09/2013
Veronica Pavel Lerner: umbre şi lacrimi, de Teodor DUME
Lectura poeziei “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume
http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/lectura-poeziei-umbre-si-lacrimi-de-teodor-dume
Abonați-vă la:
Postări (Atom)