Câţi dintre cei născuţi în România nu au avut, cel puţin o dată pe an, nostalgia mirosului de tei din locul nostru natal? Miros inegalabil, pătruns în cele mai intime colţuri ale sufletului. M-am îndrăgostit de mirosul teilor de pe strada mea din Bucureşti, care în luna mai deveneau explozie de măreţie şi parfum. Cei născuţi la Iaşi pretind că tei ca în Moldova nu sunt nicăieri pe lume. Poate. Eu însă am crescut cu teii de pe strada mea şi în fiecare an mi se face dor de ei.
Gândindu-mă la mirosul teilor mei, mi-am zis aşa: arta acţionează asupra emoţiilor noastre prin senzaţiile pe care le provoacă, deci intră în corpul omenesc prin simţuri. Muzica, de pildă, activează auzul, pictura şi arhitectura activează vizualul. Există şi arte care combină văzul şi auzul, cum sunt teatrul, baletul sau opera. Mai există însă şi alte două simţuri, care produc tot atât de multe emoţii, nostalgii, ba chiar furtuni sufleteşti şi acestea sunt mirosul şi tuşeul. N-am văzut multe arte care să se adreseze acestor două simţuri. Poate tocmai pentru că ne sunt solicitate de natura însăşi, ele nu şi-au mai găsit loc în artă.
Tuşeul, pe care sculptorul îl are în sânge şi prin care îşi începe de fapt căutările, e folosit la creaţia artistică, dar nu şi la recepţionarea ei, din simplul motiv că atingerea exponatelor la galeriile de artă este interzisă. Îndrăznesc să cred că tuşeul este şi un “auxiliar” al iubitorilor de cărţi (reale, nu virtuale).
Dar mirosul? Apare el în vreo artă? Chiar în cadrul celor mai sofisticate şi specializate expoziţii de aranjamente florale, mirosul nu intră în joc. Se caută combinaţiile de forme şi culori, dar nu-l găsim în artă. Şi totuşi, mirosul participă activ la viaţa emoţională a fiecăruia şi este păstrat adânc în memoria noastră. Iar noi, cei plecaţi din locul natal, tânjim după fiecare frântură de miros care ne-a acompaniat viaţa anterioară.
Canada are mirosuri diferite de cele din România. Acolo, în ţara mea de departe, ele erau în general bine definite şi inconfundabile, ca de exemplu cel al Crăciunului, un amestec de brad, răşină şi lumânărele arse. Aici, în ţara cu întinderi infinite, mirosurile sunt palide, nepătrunzătoare, confundabile. Nu o dată i-am auzit pe prietenii mei spunând: “trebuie să avem de Crăciun brad natural şi să facem sarmale în foi de varză ca să miroasă a Crăciunul nostru de acasă.” Iar recent, un coleg de origine grecească mi-a spus: “nevasta mea face acasă cozonacii de Paşti, chit că-i multă muncă, dar aroma pe care o răspândesc cozonacii proaspăt copţi e pentru noi mai importantă chiar decât cozonacii în sine.
De câte ori nu ne-am trezit fie într-un ascensor, fie într-un tren sau autobuz şi nu ne-a trecut pe la nas o boare, un miros nedefinit care ne-a aruncat deodată cu mulţi ani în urmă! Sunt o mulţime de mirosuri cărora, deşi nu le dăm atenţie, intră pe nesimţite în viaţa noastră, iar când nu le avem, ni se face dor de ele. Mi-a atras atenţia remarca unui respectat personaj al comunităţii româneşti din Toronto, pe care l-am auzit într-o seară spunându-le celor din jur: “Ştiţi ce am găsit? Un loc cu un autentic miros de cofetărie”. Mi-am întrerupt brusc conversaţia pe care o aveam cu alţi invitaţi la acea serată şi m-am grăbit să aflu amănunte despre acel loc.
Să fim oare cu toţii nişte Nastratini Hogea? Nu cred. Sunt convinsă că şi Canadienii sunt legaţi de mirosuri, ca orice om. Altfel nu mi-aş explica bucuria lor nemăsurată şi excitaţia lor exagerată la ideea de a face un barbecue. Ar fi de mirare ca gustul hamburgerilor să fie unicul deliciu care-i bucură, cred că mirosul este în fapt elementul esenţial care le produce frenezia.
Nici florile n-au în Canada mirosul celor ştiute din România. Freziile, trandafirii, liliacul, zambilele şi crinii au mirosul cunoscut, dar mult mai timid şi neconvingător.
Revenind însă la teii mei, am umblat prin lume ca să-i caut, dar nu i-am găsit niciunde. La Paris, în grădina palatului Regal sunt nişte tei mirositori şi frumoşi, dar nu ca cei de unde m-am născut. La Montreal nu erau aproape de loc, iar aici, la Toronto, am găsit câţiva pomi de tei, dar florile lor sunt micuţe şi slab mirositoare. De aceea, rătăcesc printre imaginile copilariei mele, ating în gând trunchiurile scorţoase ale teilor de pe strada mea şi mă-mbăt cu mirosul lor, căci nimic, nicăieri, nu e ca acolo, departe şi de mult, unde, în luna iunie, un cer galben de flori de tei se desfăşura de-asupra capetelor noastre, dând soarelui o strălucire aparte şi strecurând în inimi generozitate şi iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu