Pe Teodor Dume nu mi-l pot închipui decât pe fundalul oraşului său, care timp de peste trei decenii a fost şi al meu, Oradea.(...)
Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă. Prin pana sa, ele se obiectează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. (...)
Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât şi cel al selecţiei. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari.
E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă.
Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.
Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. (...)
Pe Teodor Dume îl văd ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai momentului şi nu pot fi contrazis pentru că scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, precum şi în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte şi pătrunde în profunzimea cuvântului. Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.
(...)
Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e totuşi mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.
cu prietenie,
dr. Gheorge Grigurcu,
(...)
****
Teodor Dume (ce nume de rezonanţă poetică)
Scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. remarcabil la scriitura lui Teodor Dume este onestitatea cu care convinge.O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt.
Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul.
Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecărei zile.
Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet.
Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea
( Viorel HORJ, scriitor)
***************
A vorbi despre scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face.
Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...)
Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte" şi "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri, în cea a singurătăţii mistuitoare. Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)
Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean."
Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi. Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorge Grigurcu.(...)
Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor". El, scriitorul Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris.
mulţumesc, Teodor Dume, suflet de mare OM,
Cu prietenie,
Stelian Vasilescu
(adică, Stelică)
**************
************
Autor al unor volume precum Adevărul din cuvintre şi Strigăt din copilărie (prefaţate de dr. Gheorghe GRIGURCU), Teodor Dume dialoghează cu vârstele existenţei, el având ca reper major chiar pe tatăl, la care se raportează toate trăirile lui: "mă agăţ de culoarea cerului / aerul s-a rarefiat / timpul sinucigaş de cuvinte / îneacă umbrele / din trupul dezbrăcat / porneşte un nou început / urmele adâncite pe margini / vorbersc de o trecere / tălpile miros a iarbă / între cele două respiraţii / se joacă un copil" (între două respiraţii)
conf. univ.dr. ANCA SÎRGHIE
***
************
moartea, un fluture alb
între mine şi cer e o umbră
nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt
uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata
prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă
nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă
aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea
şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp
************************************
tata a murit într-o noapte de joi spre vineri
aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea
undeva s-a produs o greşeală
mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme
dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor
poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici
mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture
nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună
dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata
şi e decembrie
am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata
e decembrie
şi oricum anotimpurile se repetă
după ce şi-a reamintit
că mai are de citit un psalm
şi-a răsucit capul prins între palme
m-a privit
întrebător
i-a zâmbit cerului
apoi printre buzele
zgâriate de timp
a şoptit...
doamne,
eu
sunt cel din
lăuntrul sufletului
dă-mi atâta putere
cât să-ţi împlinesc cuvântul
ca să pot veni la tine
mirosul mâinilor
nu atinge sângele
lângă mine stă viaţa
şi totuşi aş vrea să mai rămân
puţin înlăuntrul meu
măcar atât cât să pot aprinde o lumină
tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine
e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...
stau în mijlocul camerei
şi sufăr
mă gândesc la toţi oamenii care mor
am prea multe morţi în mine
azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec
aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit
nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept
lucrul cel mai firesc
lumina din veioză
se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi
cu fiecare piatră tocită
voi înainta înspre
capătul celălalt
insesizabil o să mă uit la ceas
nicio tresărire
înăuntrul meu aceleaşi întâmplări
aceleaşi atingeri
în urmă încă o piatră tocită
trag perdeaua şi încerc
să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi adunase sentimentele
cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă
şi aştept
e pustiu nu mai locuieşte nimeni
în mine printre multe alte chestii
despre care nu o să vorbesc acum
existau oameni...
de la o vreme încoace
sunt neliniştit şi tot mai fragil
uit tot mai multe lucruri
deşi le simt forma şi locul lor
în camera dinspre stradă unde
bunica-mea creştea linişti
în spatele farfuriilor prinse
deasupra ferestrelor
doar un păianjen
mai construieşte câte ceva
e multă linişte acolo
o linişte absolut necesară
şi Dumnezeu e trist
poate că nu ar fi trebuit
să oprească ceasul
ca dovadă le aud respiraţia trecând
prin peretele celuilalt capăt...
în felul acesta îmi vizitez părinţii
şi atunci liniştea umblă prin mine
şi-mi descompune uitarea
mi-am aşezat gândurile în cutiuţa
cu amintiri a bunicului plecat
în noaptea în care Dumnezeu
a uitat să aprindă lampa
şi-a adormit atât de tare
încât nu m-a auzit
imaginea revine încet şi începe
să mi se lipească pe retină
(ca şi cum aş sfida orice atingere
încerc să înţeleg chiar şi depărtarea)
mă proptesc în faţa oglinzii
şi mă privesc cum mi se usucă pielea
mi-e teamă că aş putea rămâne
o bucată de hârtie scăpată pe jos
sau poate o cărare pe care
nimeni nu pleacă decât
o singură dată
cu ninsorile
tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine
oamenii au uitat să mai salute
ba chiar şi mersul pe jos
copiii habar nu au să joace şotron
în locul cheii de la gât atârnă oboseala
e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...
azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec
atunci îmi era teamă simţeam
în ceafă un fel de fierbinţeală
îmi distribuiam privirea în stânga şi
în dreapta şi mă gândeam cum să ajung acasă
stau cu tata în mijlocul camerei şi
mă gândesc la toţi oamenii care mor
sufăr
am prea multe morţi în mine
şi totuşi
mătuşa nu a mai venit acasă
nu îmi fac griji
dincolo e mult mai bine
aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit
jucam un joc pe care îl ştiam doar noi
simţeam nevoia să mă bucur să strig...
nu nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept
aveam cred vreo şapte-opt ani
era primăvară sau toamnă târzie
ploua mărunt era frig şi
multă ceaţă
nu-mi aduc bine aminte
tata mă ţinea strâns de mână
şi lăcrima
din când în când
mă privea pieziş
purta o cămaşa albă
cu mâneci lungi
înăuntru era mult întuneric doar
sub lumânarea aprinsă ca într-un luminiş
se zărea o carte mare şi fotografia mamei
în care părea că aşteaptă pe cineva drag...
de undeva din fundul grădinii venea
un scheunat de câine
era scărpinici câinele dăruit
de mama în prima mea zi de şcoală
trupul îmi era umed şi tremuram
simţeam cum parcă cineva ar muşca din mine
ca dintr-un măr copt
în preajmă multe femei
tata îmi ţinea capul strâns între palme
aş fi vrut să întreb unde e mama
ca să ştiu dacă pot să mai dorm
aşteptarea era grea şi fierbinte
picăturile ploii sfredeleau în linişte
rămăşiţele nopţii lăsaseră o umbră
şi mulţi aburi...
în locul în care am copilărit
nu mai locuieşte nimeni
mama s-a dus într-o dimineaţă la biserică
şi nu s-a mai întors
iar tata
nu prea s-a înţeles cu Dumnezeu
şi întâmplător sau nu
s-a dus să o caute
şi uite aşa am plecat
din copilul care eram şi
am lăsat o amintire
deschisă
ca o rană se întinde pe dinăuntru
uneori ne mai intersectăm
la marginea privirii
şi am impresia că-mi duc viaţa
în acelaşi loc unde uitările
cresc printre pietre...
singurătatea devoră fiecare clipă
şi parcă se amplifică
în mine
simt o furnicătură un fel de amorţeală
închid ochii şi mă privesc pe dinăuntru
văd apusul un apus roşiatic
deşi pare neatins
respiră din mine
afară încă mai plouă
plouă mărunt şi e din ce în ce mai frig...
am trecut pe marginea drumului
de fiecare dată altfel
îmi priveam neputinţa
ca pe orice obiect pierdut
ori azvîrlit fără trebuinţă
m-am întors îndărăt
pe acelaşi drum
precum
păsările vara dar
n-am înţeles niciodată
de ce...
fiecare clipă se aduna în mine
ca o iluzie
când eram mic îmi plăcea
să mă cred mare şi
frumuseţea creştea
odată cu mine
îl copiam pe tata şi
alergam prin el
de la un capăt la altul
până o dată când
am crescut cu adevărat
şi de atunci mi-au rămas
gândurile şi toate lucrurile
neterminate de el
şi poate prea puţin din mine
în fiecare zi aceleaşi lucruri
aceleaşi dimineţi acelaşi miros de piele
şi aceleaşi dorinţi...
şi totuşi sunt fericit
mâine îmi voi imagina un alt drum
şi voi porni în acelaşi sens
în care s-a dus şi tata...
pentru o singură noapte
m-am aciuat sub pielea unui orb
vrând să aflu
cât valorează singurul lucru
pe care mi l-a dat mama
după ce Dumnezeu
i-a şoptit:
femeie, în pântecul tău mi-am
ascuns chipul şi te condamn
să-l porţi
până când cineva
mă va striga
pe nume...
şi-n strigătul acela creştea
o durere
trecerile mele de dimineaţă
sunt în spatele gării
un loc plin cu detalii
în care-mi las amintirile
buimac
privesc ultimul vagon
cum taie depărtarea
pe care nu o înţeleg...
din toate astea
rămâne doar o privire
singura dintr-un punct
în care mă retrag
ca într-un depou de suflete
şi aş repeta faza
până când l-aş vedea
pe tata
coborând din tren cu o
sacoşă mare cu multe bunătăţi
sau poate
învins de aşteptare
m-aş întoarce acasă
printre linii
ca printre două lumi
una a faptelor deschisă în mine
şi cealaltă închisă într-un cadran
fără pendul în care
locuieşte tata
în crescătoria mea de singurătăţi
am descoperit un intrus
uneori îmi ciuguleşte din palmă
apoi mă priveşte tăcut
ritualul acesta se repetă
dimineaţa
la amiază şi seara
am o poftă nebună să urlu
dar nu pot
liniştea sângerează prin mine
durerea îmi colorează pielea
în oglinda în care mă privesc
văd doar umbre
se zvoneşte că moartea a trecut malul
de partea cealaltă
Dumnezeu îmi face cu mâna
umbra se aşază peste mine
nu-i mică şi nici mare
mi se potriveşte ca o mănuşă
(oricum lângă mine
nu mai încape nicio viaţă
fiecare creşte în jurul alteia)
şi pentru că nu mai pot
privi îndărăt
o să aştept
înăuntru
e cald atât de cald încât
îmi ies aburi prin pori
din spatele umbrei vine un zgomot
închid ochii şi aştept
văd multe imagini şi pe Dumnezeu
păşind printre lucrurile mele
pare îngândurat
amorţeala îmi intră în degete
inima bate orizontal
nu e frică
ci mai degrabă un gest
care se fixează în mine
nu doare deloc
tot ce vreau acum e
să ies din noapte şi să-mi
împreunez mâinile
dacă aş fi ştiut că
toate zilele sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni
fără nicio îndoială
aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi
dar ştiu
aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă
***
Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul
noaptea
miroase a lemn putrezit...dar pleoapele tale
acoperă totul
stau lângă fereastra deschisă şi
cotrobăi printre amintiri
dincolo geamul
picură în ritm de hip - hop
suport din ce în ce mai greu ploaia
suferinţa atârnă în mine ca un tablou
mi-e frig poate am nevoie de
puţină căldură fie şi pentru
o singură noapte sau poate
mai firesc de o inimă
doar atât cât să mai pot
vorbi cu Dumnezeu
deasupra tuturor lucrurilor
aud voci parcă o aud pe bunica
vorbind despre singurătăţi
ultima oară cînd am văzut-o
avea ochii închişi
şi era îmbrăcată altfel
şi oamenii
erau îmbrăcaţi altfel
(pe drumul dintre casă şi pruni
singurătăţile se înghionteau pe furiş)
poate de aceea nu am mai văzut-o pe bunica
în mine se derulează un film
ploaia interminabilă îmi strică vederea
şi o linişte îmi apasă pieptul
aerul greu vibrează
se face întuneric
mi-e teamă
e prima oară când mi-e teamă
încerc să îngenunchez dar nu ştiu
dacă îmi voi termina rugăciunea
încă plouă...
unii spun că nu exişti
decât în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă
din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel
stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă
e o zi importantă
în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi
mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vreau să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte
doamne!
o stare de nelinişte mă sufocă
dacă aş fi ştiut că
toate zilele sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine şi
aş fi aşteptat pe laviţă afară
în faţa fântânii aş fi dat
bineţe la toţi trecătorii
doar în ziua asta
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni
fără nicio îndoială
dacă aş putea
mi-aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi
dar ştiu
aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă
***
Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul noaptea
miroase a lemn putrezit...
dar pleoapele tale
acoperă totul
pe aici n-a mai trecut nimeni
sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătăţile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristeţe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieţi
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniştea
nu mai e nimeni
mă agăţ de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaş de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
porneşte un nou început
urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere
tălpile miros a iarbă
între cele două respiraţii
se joacă un copil
am o durere sub piele
o zbatere mută
ca o nevoie
propteşte carnea
nu mă încumet să aprind becul
şi nici să fac risipă de vedere
poate cineva dincolo geamul
mă priveşte
întunericul e din ce în ce mai greu
în mine începe să crească o frică
nu mă sperie dar încep să cred
că după fiecare prăbuşire
oamenii nu-şi mai amintesc
drumul de întoarcere
tresar apoi se uită la Dumnezeu
prin fisura cerului
o urmă...
în dimineaţa asta aş vrea
ca soarele să treacă prin mine
şi-n vârful degetelor
ca o linişte
să privească oamenii cum
ies din case îmaginându-şi
o zi în care
clopotele bat doar duminica
şi iubirile nu mai sunt
pretexte pentru cei vii
nu nu încerc să ies din tipare
şi nici să denaturez ordinea
impusă de Dumnezeu
deşi dacă stau să mă gândesc
o strălucire dinlăuntru ar
alunga noaptea şi ar ţine moartea
ceva mai încolo de mine
privind...
există o lume în care până mai ieri credeam
destinele se împleteau ca nişte frânghii
fixate de marginea necunoscutului
pentru o trecere sau orice altceva
care ocoleşte răul
însă
zidul extenuat acoperit cu pietre
dă să cadă
cineva asistă familiar ca şi cum
şi-ar fi dorit să-i sară în ajutor...
în tentativa sa parcă
îşi căuta identitatea
nicio perspectivă totul se diluează...
am senzaţia că vreau să ating
îmi unesc palmele în semn ce obligă
sub versantul drept al inimii mele
se întâmplă ceva nedefinit
număr clipele
gura mi se umple de cuvinte
dar cum nu ştiu în ce limbă să strig
mă aşez în golul acela fără lumină
şi zic
Doamne
grăbeşte-te
timpul se blochează în mine
peste tot în jur miroase a fum...
sunt prea fericit când mă gândesc
că Dumnezeu a moşit în prima zi
a vieţii mele
cu alte cuvinte a decis
să rânduiască lucrurile
înainte ca eu să deschid
cufăru lui tata
umplut cu amintiri şi
cu alte lucruri la care
te uiţi o singură dată
eram sigur că cineva
trebuia să-mi dea un nume
o proprietate până când în mine
se va aşeza un Om ca o blândeţe
ascunsă sub cearcănele mamei
deşi cheia se răsuceşte încet spre stânga
încet spre dreapta
locul din mijloc rămâne gol
şi nu am de ales
cu cât încerc mai mult cu atât
mă simt mai străin şi responsabil
de întreaga diversiune a vieţii...
ce e drept niciodată nu voi înţelege de ce
dar ştiu de la mama că în corpul prins
între cele două rătăciri mereu
priveşte Dumnezeu şi fiecare lucru
primeşte un nume o biografie şi un destin
dacă vrei să nu te mai
priveşti pe dinăuntru
ca pe o victimă
tatuată pe retină
urmăreşte-o
prin toate visele
de preferat pe urmele vechi
înainte să adoarmă
ea muşcă încet
ultima clipă
atinge privirea
imaginile dispar
încet încet
aerul dens dezbracă umbra
o accepţi pentru că
este veşnică...
ea nu vine ea este
întotdeauna acasă
şi nu eşti singurul
în care locuieşte
ca o himeră
a existenţei
***
(este esenţa neagră a divinităţii)
frigul trece prin pori şi sângerează puternic
am îmbătrânit altă soluţie nu există
poate e timpul să ademenesc moartea
şi să o împiedic să mai treacă
printre oameni
aş face orice dar nu mai am timp
e inutil să mai vorbesc despre asta
liniştea creşte ca un muşuroi
şi în ochiul stâng am o zbatere
de ceva vreme
simt o senzaţie ciudată
în dimineaţa asta o să las lumea
să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri
să coboare în adânc
să picteze scene cu sfinţi
sau ceva obscen
nu-mi pasă
de la o vreme începe să mă doară rău spatele
la ora când cocoşii echilibrează noaptea
tresar îmi rotesc ochii prin cameră
cobor din pat şi ca un ultim gest
îmi pipăi părul până mă pierd prin
respiraţia albă a pereţilor
dincolo de geam
cade o stea
gândul se ghemuieşte în mine
într-un colţ al gurii
se opreşte o rugă
ca o tristeţe
stau încovoiat cu umerii grei
şi aştept
în fiecare zi aştept şi îmi spun
că trebuie să plec şi că
în mine
n-a mai rămas nimic
chiar nimic
nici măcar o tristeţe
nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca o bucată de lut
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup îmi ţine umbra
în fiecare zi
îmi spun că trebuie să plec ştiu
în mine există o gară cu peronul
pe partea stângă
biletul doar dus se cumpără
în a şaptea zi când Dumnezeu
deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn
totul pare să fie perfect
cotrobăi prin sertare şi încep să împachetez
şerveţelele cu dedicaţii de la primele întâlniri
globul cu iluzii şi câteva zile
doar câteva
cât să-mi ajungă până la ultima oprire
nici nu ştiu dacă am luat totul...
...
[Mesaj fragmentat] Vizualizaţi întregul mesa
Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă. Prin pana sa, ele se obiectează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. (...)
Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât şi cel al selecţiei. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari.
E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă.
Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.
Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. (...)
Pe Teodor Dume îl văd ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai momentului şi nu pot fi contrazis pentru că scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, precum şi în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte şi pătrunde în profunzimea cuvântului. Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.
(...)
Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e totuşi mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.
cu prietenie,
dr. Gheorge Grigurcu,
(...)
****
Teodor Dume (ce nume de rezonanţă poetică)
Scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. remarcabil la scriitura lui Teodor Dume este onestitatea cu care convinge.O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt.
Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul.
Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecărei zile.
Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet.
Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea
( Viorel HORJ, scriitor)
***************
A vorbi despre scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face.
Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...)
Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte" şi "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri, în cea a singurătăţii mistuitoare. Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)
Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean."
Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi. Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorge Grigurcu.(...)
Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor". El, scriitorul Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris.
mulţumesc, Teodor Dume, suflet de mare OM,
Cu prietenie,
Stelian Vasilescu
(adică, Stelică)
**************
Teodor Dume (ilustrat , în Cartea a treia.lira21, de Ştefan Tistu,) un poet foarte interesant, de notorietate, cu un filon autentic şi un aplomb deosebit.
“prevestire lângă fereastra cu jaluzelele lăsate degetele tremurate ale bunicii croşetează linişte dincolo de lampa anesteziată de fum moare un păianjen dinadins o grămăjoară de nori propteşte cerul doar părticica din colţul care bunica apunea că-i al ei... în rest nimic decât locul pe care stăm cu arendă sau orice altă temere... mai mult decât un sens ezoteric nu ştiu nimic despre mine şi asta pentru că tata trăia mai mult singur îşi dilua venele cu vodca primită pe datorie de la cooperativa din sat după ce mă privea de sus până jos se retrăgea în sine uneori îl înjura pe Dumnezeu pentru că mama plecase într-o dimineaţă ploioasă de primăvară / şi nu s-a mai întors... / de atunci Dumnezeu i-a rămas dator / cu o explicaţie / iar eu / sunt mai sărac / decât la naştere / oricum nu ştiu / cât de mult m-a iubit”.
Versurile se învârt în jurul sinelui precum şi a universului familial, cel mai intim şi cel mai apropiat.
Cezarina Adamescu, lira21
************
Autor al unor volume precum Adevărul din cuvintre şi Strigăt din copilărie (prefaţate de dr. Gheorghe GRIGURCU), Teodor Dume dialoghează cu vârstele existenţei, el având ca reper major chiar pe tatăl, la care se raportează toate trăirile lui: "mă agăţ de culoarea cerului / aerul s-a rarefiat / timpul sinucigaş de cuvinte / îneacă umbrele / din trupul dezbrăcat / porneşte un nou început / urmele adâncite pe margini / vorbersc de o trecere / tălpile miros a iarbă / între cele două respiraţii / se joacă un copil" (între două respiraţii)
conf. univ.dr. ANCA SÎRGHIE
***
Versurile din volumul „Moartea, un
fluture alb” par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din
lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din
volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria,
moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea
cu sine rămân şi aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întăreşte impresia
că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în
diversitatea de stiluri actuale.
Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri
poetice: „dinspre părinţi...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre mine”, fiindcă astfel este bine evidenţiată
acea filiaţie a fiinţei şi conştiinţa că unitatea acesteia nu e posibilă fără
credinţă şi fără iubire faţă de cei care ţi-au dat viaţă. Poetul este elegiac, dar fără dominanţa unor
tonuri sfâşietoare; are simplitate în expresie, fără să renunţe la simbolistică
şi metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul
i se opreşte, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deşi nu lipsesc
nici notele răzvrătirii.
În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie
că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu,
firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului.
Iată un exemplu din poezia „aşteptarea, o execuţie lentă”: „totul pare să fie
pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locaţia îmi prieşte/
femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc şah/ negrul câştigă mereu// e o
chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine şi
Dumnezeu...)”.
Gheorghe
Paşa
************
moartea, un fluture alb
("moartea este tot ceea ce nu suntem noi", sorin cerin)
vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor
aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie
de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...
acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...
pielea îi mirosea a fum
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare
părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...
şi-am adormit
dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...
îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...
de dincolo pătrundea mult frig...
din marginea urmelor
aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie
de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...
acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...
pielea îi mirosea a fum
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare
părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...
şi-am adormit
dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...
îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...
de dincolo pătrundea mult frig...
*
"mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?
şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există",( Sorin Cerin)
"mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?
şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există",( Sorin Cerin)
între mine şi cer e o umbră
nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt
uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata
prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă
nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă
aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea
şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp
************************************
 | moartea, un fluture alb- volum1.doc 212K Vizualizaţi Descărcaţ |
| Cuprins3.doc 40K Vizualizaţi Descăr |
MOARTEA,UN FLUTURE ALB
Poezii de Teodor Dume
I
dinspre părinţi...
moartea, un fluture alb "moartea este tot ceea ce nu suntem noi", (Sorin Cerin)
vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor
aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea dimineaţă
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie
de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...
acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...
pielea îi mirosea a fum
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze dăruit
doar seara la culcare
părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...
şi-am adormit
dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...
îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...
de dincolo pătrundea mult frig...
"mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?
şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există" ( Sorin Cerin)
din marginea urmelor
aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea dimineaţă
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie
de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...
acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...
pielea îi mirosea a fum
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze dăruit
doar seara la culcare
părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...
şi-am adormit
dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...
îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...
de dincolo pătrundea mult frig...
"mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?
şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există" ( Sorin Cerin)
decembrie se repetă doamne, cum să explic ceva ce rămâne fără sens...
tata a murit într-o noapte de joi spre vineri
aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea
undeva s-a produs o greşeală
mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme
dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor
poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici
mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture
nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună
dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata
şi e decembrie
am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata
e decembrie
şi oricum anotimpurile se repetă
ultima dorinţă a bunicului
ultimul psalm
ultimul psalm
după ce şi-a reamintit
că mai are de citit un psalm
şi-a răsucit capul prins între palme
m-a privit
întrebător
i-a zâmbit cerului
apoi printre buzele
zgâriate de timp
a şoptit...
doamne,
eu
sunt cel din
lăuntrul sufletului
dă-mi atâta putere
cât să-ţi împlinesc cuvântul
ca să pot veni la tine
mirosul mâinilor
nu atinge sângele
lângă mine stă viaţa
şi totuşi aş vrea să mai rămân
puţin înlăuntrul meu
măcar atât cât să pot aprinde o lumină
printre lumânări stinse
tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine
e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...
stau în mijlocul camerei
şi sufăr
mă gândesc la toţi oamenii care mor
am prea multe morţi în mine
azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec
aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit
nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept
gesturi. doar atât cât durează un vis
aş vrea să schimb ceva în mine
pentru o vreme
să redevin copil
ar putea să doară
nu ştiu
nu prea am rude sau
pe cineva aproape de suflet
am avut-o pe Ana
nu tare de mult
a plecat
unii spun că sufletul nu pleacă
de aici până când lucrurile
nu sunt rânduite şi că
se reîntoarce dacă
nu duce cu el
bănuţul de argint
busuiocul şi
câteva lacrimi
Ana s-a reîntors
am văzut-o în vis avea
părul despletit ochii adânciţi
mâinile slabe şi degetele lungi
purta cămaşa albă cu dantela cusută
în ajunul paştelui în care a plecat...
şi-a rotit ochii prin casă
apoi s-a oprit la mine nu clipea
inima îmi zvâcnea ca o rană
m-am trezit
cu ochii umezi
am privit dincolo fereastra
ea dispăruse în întunericul rece şi greu
îmi amintesc cum plângeam
în mine pe furiş ca şi atunci când
eram mic şi nu voiam să-mi dau jos cămaşa
îmi era teamă că mă vede Dumnezeu
aşa îmi spunea Ana
mai cred şi acum că ea
locuieşte aproape de Dumnezeu
şi uneori se uită la mine
ca atunci când mă duceam
la biserica albă din spatele prunilor
de fiecare dată când bat clopotele
la noi plouă de dincolo dealul
se prelinge ca o rază
pe acoperiş
liniştea ronţăie din margini
străzile devin înguste
sub cerul înfundat
se bălăcesc grijile
doar Ana uneori
mă priveşte şi tace
degeaba
am vrut să spun
cât durează un vis şi să
mă identific cu această aşteptare
nu cunosc semnificaţia gestului
se pleacă pur şi simplu...
pentru o vreme
să redevin copil
ar putea să doară
nu ştiu
nu prea am rude sau
pe cineva aproape de suflet
am avut-o pe Ana
nu tare de mult
a plecat
unii spun că sufletul nu pleacă
de aici până când lucrurile
nu sunt rânduite şi că
se reîntoarce dacă
nu duce cu el
bănuţul de argint
busuiocul şi
câteva lacrimi
Ana s-a reîntors
am văzut-o în vis avea
părul despletit ochii adânciţi
mâinile slabe şi degetele lungi
purta cămaşa albă cu dantela cusută
în ajunul paştelui în care a plecat...
şi-a rotit ochii prin casă
apoi s-a oprit la mine nu clipea
inima îmi zvâcnea ca o rană
m-am trezit
cu ochii umezi
am privit dincolo fereastra
ea dispăruse în întunericul rece şi greu
îmi amintesc cum plângeam
în mine pe furiş ca şi atunci când
eram mic şi nu voiam să-mi dau jos cămaşa
îmi era teamă că mă vede Dumnezeu
aşa îmi spunea Ana
mai cred şi acum că ea
locuieşte aproape de Dumnezeu
şi uneori se uită la mine
ca atunci când mă duceam
la biserica albă din spatele prunilor
de fiecare dată când bat clopotele
la noi plouă de dincolo dealul
se prelinge ca o rază
pe acoperiş
liniştea ronţăie din margini
străzile devin înguste
sub cerul înfundat
se bălăcesc grijile
doar Ana uneori
mă priveşte şi tace
degeaba
am vrut să spun
cât durează un vis şi să
mă identific cu această aşteptare
nu cunosc semnificaţia gestului
se pleacă pur şi simplu...
la capăt de drum o promisiune
cândva o să văruiesc gardurile
şi cireşul din faţa casei
sub care tata
îşi ascundea tristeţile
apoi o să trag perdelele
cu mâinile împreunate
o să-l rog pe Dumnezeu
să coboare pentru o clipă
să stăm la taclale despre una alta.
închid ochii
şi-mi las gândurile să hoinărească
printre singurătăţi
o pasăre se loveşte de geam
se face linişte
în cameră e cald
respir haotic
lângă veioza de pe noptiera din colţ
sprijinite de ochelarii lui tata
câteva amintiri
două fotografii şi multă singurătate
tăcerea creşte ca un aluat
mă aşez în fotoliu
şi dizolv fiecare imagine
aud paşi...
mă încăpăţinez să cred că
cineva se apropie de uşă
e bine
Dumnezeu îmi deschide uşa
după o zi rece şi neagră
fiul meu va întoarce oglinda
va da pâine săracilor
şi va privi
la omul de dincolo...
ca o promisiune
eu voi pleca la tata
astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine
închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna
e destul de lungă
tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte
nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil
cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte
în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană
emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra
eu voi pleca la tata
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine
închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna
e destul de lungă
tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte
nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil
cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte
în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană
emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra
eu voi pleca la tata
voi fi bătrân
lucrul cel mai firesc
lumina din veioză
se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi
cu fiecare piatră tocită
voi înainta înspre
capătul celălalt
insesizabil o să mă uit la ceas
nicio tresărire
înăuntrul meu aceleaşi întâmplări
aceleaşi atingeri
în urmă încă o piatră tocită
trag perdeaua şi încerc
să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi adunase sentimentele
cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă
şi aştept
în locul în care bunica mea creştea linişti
e pustiu nu mai locuieşte nimeni
în mine printre multe alte chestii
despre care nu o să vorbesc acum
existau oameni...
de la o vreme încoace
sunt neliniştit şi tot mai fragil
uit tot mai multe lucruri
deşi le simt forma şi locul lor
în camera dinspre stradă unde
bunica-mea creştea linişti
în spatele farfuriilor prinse
deasupra ferestrelor
doar un păianjen
mai construieşte câte ceva
e multă linişte acolo
o linişte absolut necesară
şi Dumnezeu e trist
poate că nu ar fi trebuit
să oprească ceasul
ca dovadă le aud respiraţia trecând
prin peretele celuilalt capăt...
în felul acesta îmi vizitez părinţii
şi atunci liniştea umblă prin mine
şi-mi descompune uitarea
locul din care nu fug niciodată, copilăria
în amintirea părinţilor mei ioan şi ana
în amintirea părinţilor mei ioan şi ana
m-am născut în ziua în care
albul din cireşi plesnea de culoare
mama se pregătea să învelească sarmale
în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)
câteva gânduri mocneau printre cuvinte
calul vecinului era dus la plug
înspre hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix
dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată
ca o pâine scoasă din cuptorul
de după casă făcut de străbunicul
înainte de război
aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica
şi m-am simţit bine până
am rămas singur
mama s-a dus
să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
cu puţin întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă
când liniştea
spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni
din răsăritul târziu
separându-i trupul
de umbră
şi va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus şi el
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie
învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors
o fi vrând
să se întâlnească cu mama
aş fi vrut să-i spun că am mai crescut
şi că-i seamăn mult că o duc bine şi că
o aştept seara la capătul uliţei
şi privesc spre sat până când
văd cerul aplecându-se
să sărute pământul
de noapte bună...
sunt singur
ştergarul alb
în care mi-am uitat copilăria
(singurul suvenir de la mama)
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig
ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...
albul din cireşi plesnea de culoare
mama se pregătea să învelească sarmale
în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)
câteva gânduri mocneau printre cuvinte
calul vecinului era dus la plug
înspre hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix
dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată
ca o pâine scoasă din cuptorul
de după casă făcut de străbunicul
înainte de război
aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica
şi m-am simţit bine până
am rămas singur
mama s-a dus
să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
cu puţin întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă
când liniştea
spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni
din răsăritul târziu
separându-i trupul
de umbră
şi va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus şi el
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie
învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors
o fi vrând
să se întâlnească cu mama
aş fi vrut să-i spun că am mai crescut
şi că-i seamăn mult că o duc bine şi că
o aştept seara la capătul uliţei
şi privesc spre sat până când
văd cerul aplecându-se
să sărute pământul
de noapte bună...
sunt singur
ştergarul alb
în care mi-am uitat copilăria
(singurul suvenir de la mama)
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig
ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...
undeva cât mai aproape
mi-am aşezat gândurile în cutiuţa
cu amintiri a bunicului plecat
în noaptea în care Dumnezeu
a uitat să aprindă lampa
şi-a adormit atât de tare
încât nu m-a auzit
imaginea revine încet şi începe
să mi se lipească pe retină
(ca şi cum aş sfida orice atingere
încerc să înţeleg chiar şi depărtarea)
mă proptesc în faţa oglinzii
şi mă privesc cum mi se usucă pielea
mi-e teamă că aş putea rămâne
o bucată de hârtie scăpată pe jos
sau poate o cărare pe care
nimeni nu pleacă decât
o singură dată
cu ninsorile
nu l-am văzut niciodată pe tata iubind
în seara aceea s-a mutat mult
mai aproape de geam şi m-a strigat
să-i aduc ustensilele de ras
din când în când privea
spre balconul vecinei de la trei
o femeie cu zâmbetul sarcastic
adesea incisiv
în seara asta o să aprindă lumina
şi o să se învârtă în cerc
prin faţa oglinzii dar tu
nu cred că înţelegi mi-a zis
alunecând parcă într-un of resemnat
apoi mi-a prins şoldurile între mâini
şi m-a tras înspre el
înăuntru lui se derula un film
era prima dată când rupea din
dragostea lui şi o împărţea cu mine
dimineaţa l-am găsit îmbrăcat
în cămaşa lui albă pe care o purta
duminica la biserică în cele
câteva ore de slujbă
dincolo de clipa asta
am rămas doar eu
muşc din cuvinte şi aştept...
mai aproape de geam şi m-a strigat
să-i aduc ustensilele de ras
din când în când privea
spre balconul vecinei de la trei
o femeie cu zâmbetul sarcastic
adesea incisiv
în seara asta o să aprindă lumina
şi o să se învârtă în cerc
prin faţa oglinzii dar tu
nu cred că înţelegi mi-a zis
alunecând parcă într-un of resemnat
apoi mi-a prins şoldurile între mâini
şi m-a tras înspre el
înăuntru lui se derula un film
era prima dată când rupea din
dragostea lui şi o împărţea cu mine
dimineaţa l-am găsit îmbrăcat
în cămaşa lui albă pe care o purta
duminica la biserică în cele
câteva ore de slujbă
dincolo de clipa asta
am rămas doar eu
muşc din cuvinte şi aştept...
lumânări stinse
tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine
oamenii au uitat să mai salute
ba chiar şi mersul pe jos
copiii habar nu au să joace şotron
în locul cheii de la gât atârnă oboseala
e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...
azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec
atunci îmi era teamă simţeam
în ceafă un fel de fierbinţeală
îmi distribuiam privirea în stânga şi
în dreapta şi mă gândeam cum să ajung acasă
stau cu tata în mijlocul camerei şi
mă gândesc la toţi oamenii care mor
sufăr
am prea multe morţi în mine
şi totuşi
mătuşa nu a mai venit acasă
nu îmi fac griji
dincolo e mult mai bine
aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit
jucam un joc pe care îl ştiam doar noi
simţeam nevoia să mă bucur să strig...
nu nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept
aluviuni s-a întâmplat la margine de copilărie
aveam cred vreo şapte-opt ani
era primăvară sau toamnă târzie
ploua mărunt era frig şi
multă ceaţă
nu-mi aduc bine aminte
tata mă ţinea strâns de mână
şi lăcrima
din când în când
mă privea pieziş
purta o cămaşa albă
cu mâneci lungi
înăuntru era mult întuneric doar
sub lumânarea aprinsă ca într-un luminiş
se zărea o carte mare şi fotografia mamei
în care părea că aşteaptă pe cineva drag...
de undeva din fundul grădinii venea
un scheunat de câine
era scărpinici câinele dăruit
de mama în prima mea zi de şcoală
trupul îmi era umed şi tremuram
simţeam cum parcă cineva ar muşca din mine
ca dintr-un măr copt
în preajmă multe femei
tata îmi ţinea capul strâns între palme
aş fi vrut să întreb unde e mama
ca să ştiu dacă pot să mai dorm
aşteptarea era grea şi fierbinte
picăturile ploii sfredeleau în linişte
rămăşiţele nopţii lăsaseră o umbră
şi mulţi aburi...
singurătatea pietrelor
în locul în care am copilărit
nu mai locuieşte nimeni
mama s-a dus într-o dimineaţă la biserică
şi nu s-a mai întors
iar tata
nu prea s-a înţeles cu Dumnezeu
şi întâmplător sau nu
s-a dus să o caute
şi uite aşa am plecat
din copilul care eram şi
am lăsat o amintire
deschisă
ca o rană se întinde pe dinăuntru
uneori ne mai intersectăm
la marginea privirii
şi am impresia că-mi duc viaţa
în acelaşi loc unde uitările
cresc printre pietre...
singurătatea devoră fiecare clipă
şi parcă se amplifică
în mine
simt o furnicătură un fel de amorţeală
închid ochii şi mă privesc pe dinăuntru
văd apusul un apus roşiatic
deşi pare neatins
respiră din mine
afară încă mai plouă
plouă mărunt şi e din ce în ce mai frig...
un fel de imitaţie
am trecut pe marginea drumului
de fiecare dată altfel
îmi priveam neputinţa
ca pe orice obiect pierdut
ori azvîrlit fără trebuinţă
m-am întors îndărăt
pe acelaşi drum
precum
păsările vara dar
n-am înţeles niciodată
de ce...
fiecare clipă se aduna în mine
ca o iluzie
când eram mic îmi plăcea
să mă cred mare şi
frumuseţea creştea
odată cu mine
îl copiam pe tata şi
alergam prin el
de la un capăt la altul
până o dată când
am crescut cu adevărat
şi de atunci mi-au rămas
gândurile şi toate lucrurile
neterminate de el
şi poate prea puţin din mine
în fiecare zi aceleaşi lucruri
aceleaşi dimineţi acelaşi miros de piele
şi aceleaşi dorinţi...
şi totuşi sunt fericit
mâine îmi voi imagina un alt drum
şi voi porni în acelaşi sens
în care s-a dus şi tata...
diferenţe
nu ştiu dacă mai sunt acelaşi
cu Omul de ieri
nici părinţii mei nu mai
sunt aceiaşi alături de care
am locuit atâta vreme
împreună
ne-am certat şi-am plâns
ne-am culcat şi ne-am trezit
împreună
am realizat că unul fără altul
nici noaptea nu mai e aceeaşi
nimic
ieri am iubit mai mult decât azi
depărtarea îmi părea o imitaţie ieftină
a turnului Eiffel construit cu
sacrificiul unei singure vieţi
şi totuşi
astăzi e ultima durere din pricina căreia
sufăr împăcat ca atunci când
mi-am închis ochii şi
cineva a muşcat din mine
ca dintr-un măr copt
mi-a băut tot sângele apoi
m-a lăsat rănit şi înfometat
în tot acest timp cineva
îmi seca respiraţia
şi asta doar pentru ca tu să exişti
în rest aceleaşi lucruri mărunte
şi un du-te - vino ca
o scară rulantă
cu Omul de ieri
nici părinţii mei nu mai
sunt aceiaşi alături de care
am locuit atâta vreme
împreună
ne-am certat şi-am plâns
ne-am culcat şi ne-am trezit
împreună
am realizat că unul fără altul
nici noaptea nu mai e aceeaşi
nimic
ieri am iubit mai mult decât azi
depărtarea îmi părea o imitaţie ieftină
a turnului Eiffel construit cu
sacrificiul unei singure vieţi
şi totuşi
astăzi e ultima durere din pricina căreia
sufăr împăcat ca atunci când
mi-am închis ochii şi
cineva a muşcat din mine
ca dintr-un măr copt
mi-a băut tot sângele apoi
m-a lăsat rănit şi înfometat
în tot acest timp cineva
îmi seca respiraţia
şi asta doar pentru ca tu să exişti
în rest aceleaşi lucruri mărunte
şi un du-te - vino ca
o scară rulantă
botez
pentru o singură noapte
m-am aciuat sub pielea unui orb
vrând să aflu
cât valorează singurul lucru
pe care mi l-a dat mama
după ce Dumnezeu
i-a şoptit:
femeie, în pântecul tău mi-am
ascuns chipul şi te condamn
să-l porţi
până când cineva
mă va striga
pe nume...
şi-n strigătul acela creştea
o durere
nod dublu
legătura cu mama o am de când
tata i-a cusut cicatricea
cu nepăsare şi atunci
am înţeles că trebuie
să mă deplasez
în direcţia în care
teama se îndepărtează
în fiecare zi cu o lacrimă
despre asta nu o să vorbesc
decât în spatele luminii
ce arde o singură dată
către dimineaţă...
suficient cât îmi trebuie
să întorc oglinda şi să mă
privesc pe toate părţile
tata i-a cusut cicatricea
cu nepăsare şi atunci
am înţeles că trebuie
să mă deplasez
în direcţia în care
teama se îndepărtează
în fiecare zi cu o lacrimă
despre asta nu o să vorbesc
decât în spatele luminii
ce arde o singură dată
către dimineaţă...
suficient cât îmi trebuie
să întorc oglinda şi să mă
privesc pe toate părţile
cireşii albi
contraste
contraste
mi-e greu foarte greu
să înţeleg de ce bunica mea
îşi cârpea spăcelu sâmbăta
cu acul de opinci şi acela
împrumutat de la vecina
de peste drum când
în şifonierul din camera mare
atârna încă unul nou-nouţ
îmi amintesc doar că
o singură dată am văzut-o
îmbrăcată în culoarea pământului
în sâmbăta Floriilor când şi-a rujat zâmbetul
cu un cărbune ce mirosea a cireş
păşea apăsat pe durere în urma carului
cu patru boi care-l ducea pe bunicu
aş fi vrut ca lumea să zâmbească sau
să se prefacă măcar
ca în amiezile de duminica din faţa bisericii
când se îmbrăţişa şi-i săruta mâna părintelui
dar n-a fost să fie aşa...
ploua ploua cu bulbuci
o linişte nisipoasă se aşeza între noi
în definitiv pentru mine nu însemna nimic
mi-am răsturnat privirea pe o parte
şi-am înhămat un zâmbet deghizat în durere
am alergat printre cireşii albi
răspândiţi până dincolo de marginea satului
de o parte şi alta a drumului ticsit cu umbrele negre
dar bunica nu avea încredere în umbrele
cu toate că era frig şi ploua
aş mai fi stat printre cireşii albi
dar liniştea roasă de un lătrat zburătorit
mai păstra mirosul din urma mortului
bunica tăcea şi mă privea insistent dintre gânduri
şi-şi pipăia spăcelu ud, -
singurele ei lucruri rămase din toată fiinţa...
şi totuşi mi-e greu foarte greu să înţeleg de ce...
să înţeleg de ce bunica mea
îşi cârpea spăcelu sâmbăta
cu acul de opinci şi acela
împrumutat de la vecina
de peste drum când
în şifonierul din camera mare
atârna încă unul nou-nouţ
îmi amintesc doar că
o singură dată am văzut-o
îmbrăcată în culoarea pământului
în sâmbăta Floriilor când şi-a rujat zâmbetul
cu un cărbune ce mirosea a cireş
păşea apăsat pe durere în urma carului
cu patru boi care-l ducea pe bunicu
aş fi vrut ca lumea să zâmbească sau
să se prefacă măcar
ca în amiezile de duminica din faţa bisericii
când se îmbrăţişa şi-i săruta mâna părintelui
dar n-a fost să fie aşa...
ploua ploua cu bulbuci
o linişte nisipoasă se aşeza între noi
în definitiv pentru mine nu însemna nimic
mi-am răsturnat privirea pe o parte
şi-am înhămat un zâmbet deghizat în durere
am alergat printre cireşii albi
răspândiţi până dincolo de marginea satului
de o parte şi alta a drumului ticsit cu umbrele negre
dar bunica nu avea încredere în umbrele
cu toate că era frig şi ploua
aş mai fi stat printre cireşii albi
dar liniştea roasă de un lătrat zburătorit
mai păstra mirosul din urma mortului
bunica tăcea şi mă privea insistent dintre gânduri
şi-şi pipăia spăcelu ud, -
singurele ei lucruri rămase din toată fiinţa...
şi totuşi mi-e greu foarte greu să înţeleg de ce...
între două lumi
un fel de rutină...
un fel de rutină...
trecerile mele de dimineaţă
sunt în spatele gării
un loc plin cu detalii
în care-mi las amintirile
buimac
privesc ultimul vagon
cum taie depărtarea
pe care nu o înţeleg...
din toate astea
rămâne doar o privire
singura dintr-un punct
în care mă retrag
ca într-un depou de suflete
şi aş repeta faza
până când l-aş vedea
pe tata
coborând din tren cu o
sacoşă mare cu multe bunătăţi
sau poate
învins de aşteptare
m-aş întoarce acasă
printre linii
ca printre două lumi
una a faptelor deschisă în mine
şi cealaltă închisă într-un cadran
fără pendul în care
locuieşte tata
prevestire
lângă fereastra
cu jaluzelele lăsate
degetele tremurate ale bunicii
croşetează
linişte
dincolo de lampa
anesteziată de fum
un păianjen moare
dinadins
o grămăjoară de nori propteşte cerul
doar părticica aceea care
spunea bunica că-i a ei...
în rest nimic
decât locul pe care
stăm cu arendă
sau orice altă temere...
cu jaluzelele lăsate
degetele tremurate ale bunicii
croşetează
linişte
dincolo de lampa
anesteziată de fum
un păianjen moare
dinadins
o grămăjoară de nori propteşte cerul
doar părticica aceea care
spunea bunica că-i a ei...
în rest nimic
decât locul pe care
stăm cu arendă
sau orice altă temere...
II
...prin Dumnezeu
între mine şi cer e o umbră
nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt
uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata
prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă
nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă
aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea
şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt
uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata
prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă
nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă
aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea
şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp
golul dintre respiraţii
în crescătoria mea de singurătăţi
am descoperit un intrus
uneori îmi ciuguleşte din palmă
apoi mă priveşte tăcut
ritualul acesta se repetă
dimineaţa
la amiază şi seara
am o poftă nebună să urlu
dar nu pot
liniştea sângerează prin mine
durerea îmi colorează pielea
în oglinda în care mă privesc
văd doar umbre
se zvoneşte că moartea a trecut malul
de partea cealaltă
Dumnezeu îmi face cu mâna
mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte
miroase a rânced
în împrejur
tăcerea se răzvrăteşte
nici fluturii nu mai zboară
în acest decor de întuneric
îmi joc ultima reprezentaţie
cineva îmi şopteşte că-s
prea bătrân să mai învăţ
repertoriul
încerc să-mi închipui plecarea
ca pe o toamnă văduvită de păsări
şi un cer sub care groparii
au marcat o bucăţică de pământ
pe întunericul din care a plecat şi tata
adevărul e că mi-e frică
dorm cu lumina aprinsă şi
mă hrănesc din singurătăţi
ce-nmuguresc în mine
toamna
din când în când
decupez o gaură în cer şi
mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte
până când prin inima mea
vor mai trece odată toate anotimpurile
miroase a rânced
în împrejur
tăcerea se răzvrăteşte
nici fluturii nu mai zboară
în acest decor de întuneric
îmi joc ultima reprezentaţie
cineva îmi şopteşte că-s
prea bătrân să mai învăţ
repertoriul
încerc să-mi închipui plecarea
ca pe o toamnă văduvită de păsări
şi un cer sub care groparii
au marcat o bucăţică de pământ
pe întunericul din care a plecat şi tata
adevărul e că mi-e frică
dorm cu lumina aprinsă şi
mă hrănesc din singurătăţi
ce-nmuguresc în mine
toamna
din când în când
decupez o gaură în cer şi
mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte
până când prin inima mea
vor mai trece odată toate anotimpurile
roşu sau negru
umbra se aşază peste mine
nu-i mică şi nici mare
mi se potriveşte ca o mănuşă
(oricum lângă mine
nu mai încape nicio viaţă
fiecare creşte în jurul alteia)
şi pentru că nu mai pot
privi îndărăt
o să aştept
înăuntru
e cald atât de cald încât
îmi ies aburi prin pori
din spatele umbrei vine un zgomot
închid ochii şi aştept
văd multe imagini şi pe Dumnezeu
păşind printre lucrurile mele
pare îngândurat
amorţeala îmi intră în degete
inima bate orizontal
nu e frică
ci mai degrabă un gest
care se fixează în mine
nu doare deloc
tot ce vreau acum e
să ies din noapte şi să-mi
împreunez mâinile
dacă aş fi ştiut
dacă aş fi ştiut că
toate zilele sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni
fără nicio îndoială
aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi
dar ştiu
aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă
***
Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul
noaptea
miroase a lemn putrezit...dar pleoapele tale
acoperă totul
singurătăţile atârnă ca un păianjen
stau lângă fereastra deschisă şi
cotrobăi printre amintiri
dincolo geamul
picură în ritm de hip - hop
suport din ce în ce mai greu ploaia
suferinţa atârnă în mine ca un tablou
mi-e frig poate am nevoie de
puţină căldură fie şi pentru
o singură noapte sau poate
mai firesc de o inimă
doar atât cât să mai pot
vorbi cu Dumnezeu
deasupra tuturor lucrurilor
aud voci parcă o aud pe bunica
vorbind despre singurătăţi
ultima oară cînd am văzut-o
avea ochii închişi
şi era îmbrăcată altfel
şi oamenii
erau îmbrăcaţi altfel
(pe drumul dintre casă şi pruni
singurătăţile se înghionteau pe furiş)
poate de aceea nu am mai văzut-o pe bunica
în mine se derulează un film
ploaia interminabilă îmi strică vederea
şi o linişte îmi apasă pieptul
aerul greu vibrează
se face întuneric
mi-e teamă
e prima oară când mi-e teamă
încerc să îngenunchez dar nu ştiu
dacă îmi voi termina rugăciunea
încă plouă...
în cea mai lungă zi
iarba uscată miroase
a rădăcini ucise
de lut
lângă crucea arsă
de tămâie
fără vină
doar visul
ca o durere proaspătă
îngăduie plânsul
zboruri fără aripi
înalţă lacrimi spre cer
gândul lăuntric plin
de cuvinte şi umbre
pulsează
în cea mai lungă zi
durerea se-nfăşoară
pe trup
şi totuşi nu sunt singur
a rădăcini ucise
de lut
lângă crucea arsă
de tămâie
fără vină
doar visul
ca o durere proaspătă
îngăduie plânsul
zboruri fără aripi
înalţă lacrimi spre cer
gândul lăuntric plin
de cuvinte şi umbre
pulsează
în cea mai lungă zi
durerea se-nfăşoară
pe trup
şi totuşi nu sunt singur
doamne!
unii spun că nu exişti
decât în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă
din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel
stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă
e o zi importantă
în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi
mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vreau să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte
doamne!
o stare de nelinişte mă sufocă
poem cu gust de lemn putrezit
dacă aş fi ştiut că
toate zilele sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine şi
aş fi aşteptat pe laviţă afară
în faţa fântânii aş fi dat
bineţe la toţi trecătorii
doar în ziua asta
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni
fără nicio îndoială
dacă aş putea
mi-aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi
dar ştiu
aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă
***
Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul noaptea
miroase a lemn putrezit...
dar pleoapele tale
acoperă totul
poarta spre cer
în fiecare duminică
la biserica albastră
slujba începe la nouă fix
Dumnezeu mereu pare grăbit
îmi şterg ochelarii
iau biblia şi plec
între două rugăciuni
cineva îmi spune că Dumnezeu
trăieşte prin noi
deşi nu s-ar fi cuvenit
să vorbesc despre asemenea lucruri
i-am răspuns
dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?
o bucată de linişte oprită între noi
scurta dangătul clopotului
poate din pricina asta încercând
să-mi descâlcesc nodurile din viaţă
am tăcut...
la biserica albastră
slujba începe la nouă fix
Dumnezeu mereu pare grăbit
îmi şterg ochelarii
iau biblia şi plec
între două rugăciuni
cineva îmi spune că Dumnezeu
trăieşte prin noi
deşi nu s-ar fi cuvenit
să vorbesc despre asemenea lucruri
i-am răspuns
dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?
o bucată de linişte oprită între noi
scurta dangătul clopotului
poate din pricina asta încercând
să-mi descâlcesc nodurile din viaţă
am tăcut...
între două respiraţii
pe aici n-a mai trecut nimeni
sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătăţile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristeţe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieţi
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniştea
nu mai e nimeni
mă agăţ de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaş de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
porneşte un nou început
urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere
tălpile miros a iarbă
între cele două respiraţii
se joacă un copil
între amnezie şi rătăcire
am o durere sub piele
o zbatere mută
ca o nevoie
propteşte carnea
nu mă încumet să aprind becul
şi nici să fac risipă de vedere
poate cineva dincolo geamul
mă priveşte
întunericul e din ce în ce mai greu
în mine începe să crească o frică
nu mă sperie dar încep să cred
că după fiecare prăbuşire
oamenii nu-şi mai amintesc
drumul de întoarcere
tresar apoi se uită la Dumnezeu
prin fisura cerului
o urmă...
o altă posibilitate
în dimineaţa asta aş vrea
ca soarele să treacă prin mine
şi-n vârful degetelor
ca o linişte
să privească oamenii cum
ies din case îmaginându-şi
o zi în care
clopotele bat doar duminica
şi iubirile nu mai sunt
pretexte pentru cei vii
nu nu încerc să ies din tipare
şi nici să denaturez ordinea
impusă de Dumnezeu
deşi dacă stau să mă gândesc
o strălucire dinlăuntru ar
alunga noaptea şi ar ţine moartea
ceva mai încolo de mine
privind...
drumul pe care se pleacă nu doar duminica...
...se întinde într-un singur sens
înfiorând privirile atinse
de schijele umbrei
înăuntru câteva vârtejuri
cresc continuu
doar frigul oprit între margini
respiră scurt
e o vreme plicticoasă
umezeala de afară se întinde
peste umbre ca iedera
fără întoarcere...
din acelaşi motiv
drumul pe care se pleacă
nu doar duminica e acoperit
cu o linişte subţire
şi există riscul să îngenunchezi
şi să repeţi rugăciunea ca şi
prima dată în faţa unui altar...
în locul acesta cu urme
intrate în sînge respiraţiile tac
şi ziua se scurge spre adânc
înfiorând privirile atinse
de schijele umbrei
înăuntru câteva vârtejuri
cresc continuu
doar frigul oprit între margini
respiră scurt
e o vreme plicticoasă
umezeala de afară se întinde
peste umbre ca iedera
fără întoarcere...
din acelaşi motiv
drumul pe care se pleacă
nu doar duminica e acoperit
cu o linişte subţire
şi există riscul să îngenunchezi
şi să repeţi rugăciunea ca şi
prima dată în faţa unui altar...
în locul acesta cu urme
intrate în sînge respiraţiile tac
şi ziua se scurge spre adânc
moartea valsează între ziduri
furie, frică sau neputinţă...
furie, frică sau neputinţă...
în camera de spital e mult alb
mult mai mult decât poate să respire DD
se loveşte de El şi tremură
în fiecare dimineaţă
şi doctorul îi albeşte tăcerea
fără explicaţii
colegul din patul celălalt
mă salută
nu nu vreau să deranjez
răscolitor îmi întorc privirea
şi mă aşez pe latura patului
de lângă geam
încerc să-l mişc
sângele şi-a încetinit mersul
pare să curgă în sens invers
îl iau în braţe şi-l strig
DD sunt eu...
nimeni nu zice nimic
infirmiera îmi citeşte gândurile
şi coboară în mine încet
privesc dincolo fereastra deschisă
o boare pluteşte
peste bradul din curte
plouă mărunt...
Dumnezeu îmi face cu mâna şi râde
dezorientat mă ghemuiesc în umbra
corpului static
şi aştept
teama mă înfăşoară în fiori
mi-e frig şi tremur
nu ştiu cât va dura frigul
ploaia interminabilă loveşte
avid
durerea se caţără de urmele
ce-au mai rămas
aici jos
o linişte sfârtecă cerul
şi mi-e teamă că aburul
respiraţiei mele va mirosi
a cadavre de păsări
acoperind totul
înăuntrul meu se sparge tăcerea
şi e tot mai greu de pătruns
clipesc confuz
îmi împreunez palmele
spre cer
şi întreb
...unde eşti, Doamne?!
mult mai mult decât poate să respire DD
se loveşte de El şi tremură
în fiecare dimineaţă
şi doctorul îi albeşte tăcerea
fără explicaţii
colegul din patul celălalt
mă salută
nu nu vreau să deranjez
răscolitor îmi întorc privirea
şi mă aşez pe latura patului
de lângă geam
încerc să-l mişc
sângele şi-a încetinit mersul
pare să curgă în sens invers
îl iau în braţe şi-l strig
DD sunt eu...
nimeni nu zice nimic
infirmiera îmi citeşte gândurile
şi coboară în mine încet
privesc dincolo fereastra deschisă
o boare pluteşte
peste bradul din curte
plouă mărunt...
Dumnezeu îmi face cu mâna şi râde
dezorientat mă ghemuiesc în umbra
corpului static
şi aştept
teama mă înfăşoară în fiori
mi-e frig şi tremur
nu ştiu cât va dura frigul
ploaia interminabilă loveşte
avid
durerea se caţără de urmele
ce-au mai rămas
aici jos
o linişte sfârtecă cerul
şi mi-e teamă că aburul
respiraţiei mele va mirosi
a cadavre de păsări
acoperind totul
înăuntrul meu se sparge tăcerea
şi e tot mai greu de pătruns
clipesc confuz
îmi împreunez palmele
spre cer
şi întreb
...unde eşti, Doamne?!
singurătatea are ochi de caracatiţă
sfredeleşte lacom se aşază confortabil
apoi eliberează aerul rânced...
de aceea câteodată mi-e frig şi sunt trist
şi atât de singur încât mă aud
când îl strig pe Dumnezeu
întind mâna să nu cad în gol
şi atunci mă simt important
în sufletul meu
despletită singurătatea
are ochi de caracatiţă
mă priveşte de sus
ca pe un rest...
şi poate are dreptate
anii mei s-au sufocat
în pântecele gol
de fapt au mai rămas câteva gesturi
care reconstituie umbra
coborâtă dimineaţa
lângă trup
ca o diferenţă de timp între
mine şi celelalte lucruri...
apoi eliberează aerul rânced...
de aceea câteodată mi-e frig şi sunt trist
şi atât de singur încât mă aud
când îl strig pe Dumnezeu
întind mâna să nu cad în gol
şi atunci mă simt important
în sufletul meu
despletită singurătatea
are ochi de caracatiţă
mă priveşte de sus
ca pe un rest...
şi poate are dreptate
anii mei s-au sufocat
în pântecele gol
de fapt au mai rămas câteva gesturi
care reconstituie umbra
coborâtă dimineaţa
lângă trup
ca o diferenţă de timp între
mine şi celelalte lucruri...
perspectiva poetului...
într-o linişte sfidătoare
hăituite şi dezgolite
până la durere
cuvintele
s-au aşezat rând
şi tac
unul câte unul
se sfârşesc
şi gândurile
nu se bifurcă
se opresc într-un zid
noaptea
în care nimeni nu moare
doar ceaţa acoperă fiecare clipă
se strâng amintiri
carnea îşi trădează umbra
lucrurile se scufundă încet
un semn fărâmiţează
orice gest
o rugăciune
trimisă prin sms
se zbate între imagini
şi totuşi între genele
care determină sentimentul
rămâne un strigăt
ultimul
de prea slabă consistenţă
se dizolvă sub limbă
aroma se mai păstrează
o vreme în nume
singurul mijloc de măsurare
a frigului din oameni, -
ultima perspectivă
hăituite şi dezgolite
până la durere
cuvintele
s-au aşezat rând
şi tac
unul câte unul
se sfârşesc
şi gândurile
nu se bifurcă
se opresc într-un zid
noaptea
în care nimeni nu moare
doar ceaţa acoperă fiecare clipă
se strâng amintiri
carnea îşi trădează umbra
lucrurile se scufundă încet
un semn fărâmiţează
orice gest
o rugăciune
trimisă prin sms
se zbate între imagini
şi totuşi între genele
care determină sentimentul
rămâne un strigăt
ultimul
de prea slabă consistenţă
se dizolvă sub limbă
aroma se mai păstrează
o vreme în nume
singurul mijloc de măsurare
a frigului din oameni, -
ultima perspectivă
un fel de regresiune de la exterior spre interior şi invers...
există o lume în care până mai ieri credeam
destinele se împleteau ca nişte frânghii
fixate de marginea necunoscutului
pentru o trecere sau orice altceva
care ocoleşte răul
însă
zidul extenuat acoperit cu pietre
dă să cadă
cineva asistă familiar ca şi cum
şi-ar fi dorit să-i sară în ajutor...
în tentativa sa parcă
îşi căuta identitatea
nicio perspectivă totul se diluează...
am senzaţia că vreau să ating
îmi unesc palmele în semn ce obligă
sub versantul drept al inimii mele
se întâmplă ceva nedefinit
număr clipele
gura mi se umple de cuvinte
dar cum nu ştiu în ce limbă să strig
mă aşez în golul acela fără lumină
şi zic
Doamne
grăbeşte-te
timpul se blochează în mine
peste tot în jur miroase a fum...
un mic detaliu, 4 aprilie, ziua în care am învăţat să mint
(omul este drumul cel mai scurt între viaţă şi moarte, Emil Cioran)
(omul este drumul cel mai scurt între viaţă şi moarte, Emil Cioran)
sunt prea fericit când mă gândesc
că Dumnezeu a moşit în prima zi
a vieţii mele
cu alte cuvinte a decis
să rânduiască lucrurile
înainte ca eu să deschid
cufăru lui tata
umplut cu amintiri şi
cu alte lucruri la care
te uiţi o singură dată
eram sigur că cineva
trebuia să-mi dea un nume
o proprietate până când în mine
se va aşeza un Om ca o blândeţe
ascunsă sub cearcănele mamei
deşi cheia se răsuceşte încet spre stânga
încet spre dreapta
locul din mijloc rămâne gol
şi nu am de ales
cu cât încerc mai mult cu atât
mă simt mai străin şi responsabil
de întreaga diversiune a vieţii...
ce e drept niciodată nu voi înţelege de ce
dar ştiu de la mama că în corpul prins
între cele două rătăciri mereu
priveşte Dumnezeu şi fiecare lucru
primeşte un nume o biografie şi un destin
moartea nu vine niciodată cu liftul
dacă vrei să nu te mai
priveşti pe dinăuntru
ca pe o victimă
tatuată pe retină
urmăreşte-o
prin toate visele
de preferat pe urmele vechi
înainte să adoarmă
ea muşcă încet
ultima clipă
atinge privirea
imaginile dispar
încet încet
aerul dens dezbracă umbra
o accepţi pentru că
este veşnică...
ea nu vine ea este
întotdeauna acasă
şi nu eşti singurul
în care locuieşte
ca o himeră
a existenţei
***
(este esenţa neagră a divinităţii)
III
...spre mine
doar astăzi
frigul trece prin pori şi sângerează puternic
am îmbătrânit altă soluţie nu există
poate e timpul să ademenesc moartea
şi să o împiedic să mai treacă
printre oameni
aş face orice dar nu mai am timp
e inutil să mai vorbesc despre asta
liniştea creşte ca un muşuroi
şi în ochiul stâng am o zbatere
de ceva vreme
simt o senzaţie ciudată
în dimineaţa asta o să las lumea
să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri
să coboare în adânc
să picteze scene cu sfinţi
sau ceva obscen
nu-mi pasă
şi totuşi există motive
aşteptarea îmi fisurează carnea
gândul ca un chin ţopăie
dintr-o privire în alta
ştiu că o să-mi spună te iubesc
o rămăşiţă din gând
îmi dă târcoale
şi ploaia
ca o compensaţie
îmi răcoreşte obrajii
o iubesc mult ştiu că o iubesc
chipul ei mă leagă de viaţă
şi-mi ţine singurătatea deoparte
tremur şi buzele arcuite
peste tropul de ploaie
emit sunete neînţelese
tramvaiul opreşte în staţie
Ana... nu mai vine,Ana!
încăpăţânarea mă împiedică să plec
poate aşa voi şti că există iubire
gândul ca un chin ţopăie
dintr-o privire în alta
ştiu că o să-mi spună te iubesc
o rămăşiţă din gând
îmi dă târcoale
şi ploaia
ca o compensaţie
îmi răcoreşte obrajii
o iubesc mult ştiu că o iubesc
chipul ei mă leagă de viaţă
şi-mi ţine singurătatea deoparte
tremur şi buzele arcuite
peste tropul de ploaie
emit sunete neînţelese
tramvaiul opreşte în staţie
Ana... nu mai vine,Ana!
încăpăţânarea mă împiedică să plec
poate aşa voi şti că există iubire
ultimul diagnostic: suspect de moarte
nu ştiu
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...
am senzaţia că aştept pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămaşi de la nunta fiului meu
între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină
mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust
şi umed ca igrasia crescută dinăuntru
peste alte gesturi
plouă
încă mai plouă
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...
am senzaţia că aştept pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămaşi de la nunta fiului meu
între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină
mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust
şi umed ca igrasia crescută dinăuntru
peste alte gesturi
plouă
încă mai plouă
aşteptarea, o execuţie lentă
mă bântuie o linişte grea un gol
îmi delimitează privirea
nu pot să dorm
de câteva nopţi
mă gândesc la ziua
în care voi ieşi
din mine
ca apa
din albie
mă voi revărsa peste
crăpăturile uscate
ale pământului
totul pare să fie pregătit
nu protestez încă
trăiesc printre oameni
locaţia îmi prieşte
femeile îmi fac cu mâna
din când în când
joc şah
negrul câştigă mereu
e o chestie de timp
(moartea -
singura monedă de schimb
între mine şi Dumnezeu...)
îmi delimitează privirea
nu pot să dorm
de câteva nopţi
mă gândesc la ziua
în care voi ieşi
din mine
ca apa
din albie
mă voi revărsa peste
crăpăturile uscate
ale pământului
totul pare să fie pregătit
nu protestez încă
trăiesc printre oameni
locaţia îmi prieşte
femeile îmi fac cu mâna
din când în când
joc şah
negrul câştigă mereu
e o chestie de timp
(moartea -
singura monedă de schimb
între mine şi Dumnezeu...)
peronul de pe partea stângă
de la o vreme începe să mă doară rău spatele
la ora când cocoşii echilibrează noaptea
tresar îmi rotesc ochii prin cameră
cobor din pat şi ca un ultim gest
îmi pipăi părul până mă pierd prin
respiraţia albă a pereţilor
dincolo de geam
cade o stea
gândul se ghemuieşte în mine
într-un colţ al gurii
se opreşte o rugă
ca o tristeţe
stau încovoiat cu umerii grei
şi aştept
în fiecare zi aştept şi îmi spun
că trebuie să plec şi că
în mine
n-a mai rămas nimic
chiar nimic
nici măcar o tristeţe
nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca o bucată de lut
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup îmi ţine umbra
în fiecare zi
îmi spun că trebuie să plec ştiu
în mine există o gară cu peronul
pe partea stângă
biletul doar dus se cumpără
în a şaptea zi când Dumnezeu
deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn
totul pare să fie perfect
cotrobăi prin sertare şi încep să împachetez
şerveţelele cu dedicaţii de la primele întâlniri
globul cu iluzii şi câteva zile
doar câteva
cât să-mi ajungă până la ultima oprire
nici nu ştiu dacă am luat totul...
[Mesaj fragmentat] Vizualizaţi întregul mesa
