Lectura poeziei “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume
Nici nu ştiu dacă rândurile de faţă sunt tributare vărstei, neputinţei sau pur şi simplu nepăsării faţă de contribuabilul cinstit şi, uneori, mult prea umil.
"Între sapienţial şi cotidian
Versete şi alte adevăruri, cea mai recentă apariţie editorială semnată de poetul Liviu-Ioan Mureşan, apărută la Editura Studis, Iaşi, 2013, e o carte de poezie abordând tonul sentenţios al poetului ce gândeşte la existenţa umană, existenţă comparată cu o carte ce trebuie citită cu răbdare, iar cei ce nu au pacienţa să parcurgă toate paginile sunt identificaţi cu sinucigaşii trăind entuziasmul saltului peste pagini, al descoperirii înainte de termen a sfârşitului tramei. Demersul pe care şi-l asumă Liviu Ioan Mureşan este din start unul dificil, iar poetul reuşeşte, măcar pe alocuri, să ajungă la tonul firesc, sapienţial. Poemul amplu versete, cu care se deschide placheta, e construit pe definiţii, pe apoftegme aflate la limita preţiozităţii. Ceea ce salvează însă acest discurs e simplitatea termenilor, fluenţa şi coerenţa enunţului. Mai izbutite sunt însă “versetele” ce părăsesc tonul grav, abordând ludicul: rotesc în jurul taliei un cerc de plastic/ jucăria mea/ opresc cercul îl ţin în mîna stîngă/ mă aplec şi trec dincolo/ îl ţin în mîna dreaptă/ şi trec dincolo/ iată cum poţi birui timpul/ joaca aceasta e mai logică decît viaţa. Gesturile simple din existenţa cotidiană dobândesc semnificaţii adânci, mai adânci şi mai relevante decât înţelepciunea căutată: rad cu unghia de pe birou/ o pată uscată de gem/ o ling pentru a mă convinge/ e dulce şi murdară/ îmi şterg degetul pe mîneca stîngă/ tastatura e plină de praf /o şterg cu mîneca stîngă/ mă dezbrac pun cămaşa în maşina de spălat/ privesc minute în şir /cum se învîrte/ în clăbucii albi. Amplul poem versete se configurează şi ca o biografie poetică, în care locurile domestice, membrii familiei îşi fac apariţia: de două zile citim împreună/o rugăciune pentru reuniunea familiei/fila aceasta e identică/ pasajele importante le rostim în cor/ precum o incantaţie/ vocile noastre sînt atît de frumoase/ noi nu aveam talent muzical/ şi iată un licurici a/ pătruns în gurile noastre/ glasurile s-au perfectat/ pînă la armonii siderale/ de două zile batem din palme/ ţopăim/ ne distrăm şi fila aceasta/ ne dorim să nu se termine. Poet douămiist, L. I. Mureşan nu ocoleşte aspectele socialului cu toate tarele şi chichiţele sale: iată-i cum ridică pe furiş biserici/ iată cum fiecare îşi caută un loc/ numai al său/ iată cum cei bogaţi îşi pun feţele/ în icoane cu aură purpurie/ şi numele pe lista ctitorilor (mă doare) Suferinţa, tragicul existenţei, stările sufleteşti pline de patetism, atunci când sunt abordate cu detaşare, pentru a nu cădea în melodramatic, reuşesc să imprime poemelor un suflu de prospeţime şi autenticitate. Capcana poveştilor patetice e prezentă în multe locuri, cum în poemul divorţ, în care stărilor sufleteşti dramatice ale cuplului implicat în actul separării li se contrapun gesturile mărunte, uneori vulgare ale protagoniştilor: notarul cu faţa lui tîmpă întinde cîteva hîrtii/ pe care nici nu le citeşti/ secretara notarului scuipă arătătorul/ întoarce pagina/ călătoreşti în trecut/ femeia pe care o iubeai/iubeşti/ se scobeşte în nas/ lipeşte mucozităţile de braţul scaunului În poemul speranţe, poetul nu se dezice de dimensiunea metafizică a iubirii: adevărat mîntuirea nu e iluzie/ iar sărutul acesta e taina sfîntului graal/ să ne cuminecăm împreună/ limba ta vinul şi pâinea/ de care flămînd mă apropii. De la volumul precedent, Poeme din Subcetate, în care subliniam în postfaţa cu titlul Măruntul cotidian metafizic, eforturile poetului de a-şi sincroniza şi alinia experimentele poetice cu cele ale congenerilor săi douămiişti, care au abandonat pe rând agresivităţile de limbaj, cantonându-se tot mai mult în spaţiile unui lirism autentic, lipsit de asperităţi epatante, Liviu-Ioan Mureşan a mai făcut un pas spre aflarea sinelui poetic. Aşa cum afirmam atunci, el este un poet remarcabil al generaţiei sale. Dovada maturităţii sale artistice ar putea fi poemul ce rost are?, pe care îl citez în întregime. ce rost are bătrîne să ne gîndim cum ar fi fost/ dacă într-una din zile mergeam împreună la omul păianjen/ te-ai temut să nu se schimbe viitorul într-un mod groaznic/ o ţineai pe a ta cum că niciodată să nu faci un gest brusc/ o faptă nebunatică pe care să o regreţi/ şi teama te-a însoţit toată viaţa teama de a trăi cu adevărat/ să nu faci rău cuiva cu buna ta dispoziţie/ să nu rîzi niciodată pentru a nu fi cumva surprins de un/ suflet întristat/ să ne gîndim bătrîne la visele pe care le scuturam din cap/ atît de imposibile pentru o minte scăldată în primăvară/ cum ne jucam cu mingea verde printre idei dădeai cîte o/ lovitură de cap/ şi ţi-o param cu o vorbă apoi tăceam cîteva zile/ ca doi străini încuiaţi din greşeală în toaleta publică/ ce rost are bătrîne să mai vorbim cînd privirile ni se/ încrucişează/ de cîteva zile şi o vom ţine aşa pînă spre seară Iubirea, senzualitatea sunt alte temeiuri ale poetului aflat între fiinţe ce-şi trăiesc destinele înconjurate de măruntul cotidian. În paginile plachetei de faţă întâlnim un univers poetic bine articulat. În lucrurile banale, poetul descoperă poezia vieţii: o vacanţă la munte, departe de civilizaţia zgomotoasă, un week-end cu nelipsitele grătare de pui, mititei, garnisite cu ciuperci, stropite din abundenţă cu vin roşu şi alb. Poetul e urmărit mereu de tentaţia filosofării, în poeme ample ce excelează prin fluenţa discursului şi mai puţin prin pretenţia de adâncime ideatică, ştiut fiind că poezia autentică se scrie prin cuvinte şi nu prin idei. Cu mult mai izbutite sunt poemele sale în care cotidianul se umple de semnificaţii adânci, în care poetul abandonează tonul sentenţios, sapienţial în favoarea metafizicului ce respiră printre cuvinte, cum bunăoară în poemul revelaţia Cărţii: s-au lipit filele ultimului exemplar din Carte/ şi teama de a nu rupe cuvintele macină amprentele/ sufli introduci beţişoare uscate între file/ amintirea preţului de pe cadoul ce l-ai cumpărat/ luna trecută cînd te-ai chinuit să-l desprinzi fără să rupi/ ambalajul/ amintirea produsului de la market cu preţ/ redus/ peste preţ/ redus/ anunţînd expirarea/ unghia îndepărtînd abţibild după abţibild/ pentru curiozitatea primului preţ/ asta-i valoarea revelaţiei de muritor În poemul aspecte nesemnificative, aflăm imagini violente, în registru expresionist. Poemul e ca o poză de familie developată în nuanţe de maxim contrast: am vomit/ bucuros că encefalul îmi joacă/ feste/ am curăţat apoi cu lehamite şi am vomit/ m-am ţinut de nas să nu simt mirosul/ şi iar am vomat/ împrejur copiii se învîrteau ţinîndu-se de mîini Un alt poem notabil este patul de noapte, construit din artificiile fanteziei: se face noapte/ pe marginea patului/ doi arabi cum două umbre îmbrăcate în nisip/ îşi cheamă femeile şi copiii/ aprind foc beau ceai ucid o capră mănîncă/ mă rotesc printre nori cu pătura asudată între picioare/ trag cearşaful precum un cort în deşert/ teatrul de păpuşi îmi zic/ şi adorm cu tîmpla pe lună/ pe partea ei nevăzută unde arabii au corturi copii măşti albe şi cai mărunţi/ două cămile trec pline de apă/ văd valuri/ patul pluteşte spre ultima limită. Liviu-Ioan Mureşan e poetul ce descoperă metafizicul în gestul cotidian mărunt, sensurile adânci şi semnificaţiile lui pline de miez. Poemele sale sunt trăirile unui eu lucid şi totodată contemplativ. Prin noul său volum, el confirmă statutul de poet remarcabil al tinerei generaţii de poeţi ajunşi la maturitatea expresiei artistice." David Dorian |
