Acum citesc noul său volum Azil într-o cicatrice cu o
tematică a singurătății și decorurile, personajele, întâmplările lirice converg spre copleșirea din singurătate, ca aură, karmă, sens- un arhetip
determinant la Teodor Dume. Remarcabilă în acest nou volum acuitatea
acestui simț al solitudinii pe care poetul îl transcrie solidarizant în diverse,
foarte diverse unghiuri:“când
cerul își îmbracă haina de vânt
și-n utima tăcere
să-mi facă loc
iar din singurătate
un prieten.”și-n utima tăceresă-mi facă lociar din singurătateun prieten.”și-n utima tăceresă-mi facă lociar din singurătateun prieten.” ( ultima tăcere)Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:“mă împrietenesc cu moarteași asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
și ai plecat și ai plecat
și ai plecat”
umbra s-a retras din tineca un norși ai plecat și ai plecatși ai plecat”umbra s-a retras din tineca un norși ai plecat și ai plecatși ai plecat”(pentru atunci)Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe, sensul poetic este suferința, durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele. De la copilărie la tinerețe și maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat. Este un timp asumat și de acceptare a sorții:“acum mi-e inima strânsă ca un purecesalt din durere în durereoftezdar nu spun nimic”( îmi cer iertare, bunico!)“stau în mijlocul unei lumânări aprinseși tremur
în tot acest timp
întunericul iese din mine
ca dintr-un chip”
în tot acest timpîntunericul iese din mineca dintr-un chip”în tot acest timpîntunericul iese din mineca dintr-un chip”(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei, cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară în meditație existențială:“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că e bine să cred în moarte./”Aș adăuga…“și în poezia ei…”Cristina Ștefan, scriitor/ membru USR
și-n utima tăcere
să-mi facă loc
iar din singurătate
un prieten.”și-n utima tăceresă-mi facă lociar din singurătateun prieten.”și-n utima tăceresă-mi facă lociar din singurătateun prieten.” ( ultima tăcere)Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:“mă împrietenesc cu moarteași asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
și ai plecat și ai plecat
și ai plecat”
umbra s-a retras din tineca un norși ai plecat și ai plecatși ai plecat”umbra s-a retras din tineca un norși ai plecat și ai plecatși ai plecat”(pentru atunci)Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe, sensul poetic este suferința, durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele. De la copilărie la tinerețe și maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat. Este un timp asumat și de acceptare a sorții:“acum mi-e inima strânsă ca un purecesalt din durere în durereoftezdar nu spun nimic”( îmi cer iertare, bunico!)“stau în mijlocul unei lumânări aprinseși tremur
în tot acest timp
întunericul iese din mine
ca dintr-un chip”
în tot acest timpîntunericul iese din mineca dintr-un chip”în tot acest timpîntunericul iese din mineca dintr-un chip”(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei, cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară în meditație existențială:“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că e bine să cred în moarte./”Aș adăuga…“și în poezia ei…”Cristina Ștefan, scriitor/ membru USR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu