Teodor Dume - pag.50 - 51. http://literaturitate.ro/wp-content/uploads/2016/03/Fereastra-martie-2016.pdf
Premiul revistei Fereastra, oferit de redacţia noastră i-a revenit poetului Teodor Dume (Oradea).
Martie 2016 , Teodor Dume-paginile 50 - 51 REVISTA FEREASTRA
Teodor Dume
POEME< Teodor Dume >
Poarta înspre mama
câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere,-
singura poartă înspre mama
fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase
Traiectorii
în mine mai port câteva urme şi
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutăţile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremaţia vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopţii clipeşte des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns
trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...
Colecţionarul de răni
poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru
nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat
nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...
Numele morţii, ana
nici nu ştiu dacă m-a iubit
mi-a spus doar că nimic
nu mai contează şi că singurătatea
o scrijeleşte pe suflet
apoi a plecat...
mi-aş fi dorit
înainte să-i strig numele
să vorbesc cu Dumnezeu şi poate
împreună să împletim lumina
în şuviţe subţiri
să pot intra în întuneric
ca într-un templu
apoi să revin pe laviţa de lângă poartă să
vorbim despre dimineţi nesfârşite
şi despre lucrurile rămase neterminate
dar Dumnezeu a aţipit
mi-am dat seama că rugăciunea
ajută doar atunci când
te reîntorci în tine
şi suferi
ştiu că nu mai am timp să
îmblânzesc moartea pitită sub scări
însă ştiu că-n fiecare zi
din durerea mea se va naşte o altă viaţă
Tristeţi târzii
iubesc femeile triste
iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome
de parfum
oricum nu mai contează
cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip
respir acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig
voi înnopta în el strigându-te
Urme de fluturi
dincolo de orice tăcere
e-ntuneric şi niciun cer
umbrele adorm într-un fel anume
ca şi când
nu ar fi existat atingeri
aciuit în primul anotimp
după naştere
îmi desfac singurătăţile în şuviţe lungi
pe palmele mele goale au mai rămas
doar urme de fluturi
cu mâna pe clanţa de la ușa morţii
azi m-am gândit să-mi provoc moartea
dezbrăcat de orice sentiment
muşc din viaţă ca dintr-un colţ de pâine
şi alerg între negru şi alb ca într-un cerc
umbra mi se deşiră puţin câte puţin respir rar
dinspre tălpi înspre creştet urcă un frig
am început să simt durerile întunericului
nu ştiu
poate sunt mult prea aproape de mine
astăzi când îmi privesc
interiorul şi mă risipesc
ca o ploaie de vară
iubindu-mi ceea ce am fost...
mă aflu la finalul repetiţiei
cu tot ce-a mai rămas din mine
o să-mi cumpăr o clipă
în care o să-mi încui toate amintirile
ţie ana îţi las ultimul sărut
primit la botezul copilului tău
să nu plângi
pentru că eu nu plec ci doar lunec
înspre o depărtare în care
nu ajunge nici visul
de acolo poţi privi cel mai bine
în inima oamenilor
iartă-mă iubito
Dumnezeu nu este acasă
o umbră se mişcă pe cer de colo colo
şi mă cheamă...
REVISTA FEREASTRA , martie 2016
Teodor Dume - pag. 50 - 51, http://literaturitate.ro/wp-content/uploads/2016/03/Fereastra-martie-2016.pdf
Premiul revistei Fereastra, oferit de redacţia noastră i-a revenit poetului Teodor Dume (Oradea).
Martie 2016 , Teodor Dume-paginile 50 - 51 REVISTA FEREASTRA
Teodor Dume
POEME< Teodor Dume >
Poarta înspre mama
câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere,-
singura poartă înspre mama
fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase
Traiectorii
în mine mai port câteva urme şi
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutăţile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremaţia vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopţii clipeşte des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns
trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...
Colecţionarul de răni
poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru
nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat
nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...
Numele morţii, ana
nici nu ştiu dacă m-a iubit
mi-a spus doar că nimic
nu mai contează şi că singurătatea
o scrijeleşte pe suflet
apoi a plecat...
mi-aş fi dorit
înainte să-i strig numele
să vorbesc cu Dumnezeu şi poate
împreună să împletim lumina
în şuviţe subţiri
să pot intra în întuneric
ca într-un templu
apoi să revin pe laviţa de lângă poartă să
vorbim despre dimineţi nesfârşite
şi despre lucrurile rămase neterminate
dar Dumnezeu a aţipit
mi-am dat seama că rugăciunea
ajută doar atunci când
te reîntorci în tine
şi suferi
ştiu că nu mai am timp să
îmblânzesc moartea pitită sub scări
însă ştiu că-n fiecare zi
din durerea mea se va naşte o altă viaţă
Tristeţi târzii
iubesc femeile triste
iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome
de parfum
oricum nu mai contează
cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip
respir acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig
voi înnopta în el strigându-te
Urme de fluturi
dincolo de orice tăcere
e-ntuneric şi niciun cer
umbrele adorm într-un fel anume
ca şi când
nu ar fi existat atingeri
aciuit în primul anotimp
după naştere
îmi desfac singurătăţile în şuviţe lungi
pe palmele mele goale au mai rămas
doar urme de fluturi
cu mâna pe clanţa de la ușa morţii
azi m-am gândit să-mi provoc moartea
dezbrăcat de orice sentiment
muşc din viaţă ca dintr-un colţ de pâine
şi alerg între negru şi alb ca într-un cerc
umbra mi se deşiră puţin câte puţin respir rar
dinspre tălpi înspre creştet urcă un frig
am început să simt durerile întunericului
nu ştiu
poate sunt mult prea aproape de mine
astăzi când îmi privesc
interiorul şi mă risipesc
ca o ploaie de vară
iubindu-mi ceea ce am fost...
mă aflu la finalul repetiţiei
cu tot ce-a mai rămas din mine
o să-mi cumpăr o clipă
în care o să-mi încui toate amintirile
ţie ana îţi las ultimul sărut
primit la botezul copilului tău
să nu plângi
pentru că eu nu plec ci doar lunec
înspre o depărtare în care
nu ajunge nici visul
de acolo poţi privi cel mai bine
în inima oamenilor
iartă-mă iubito
Dumnezeu nu este acasă
o umbră se mişcă pe cer de colo colo
şi mă cheamă...
REVISTA FEREASTRA , martie 2016
Teodor Dume - pag. 50 - 51, http://literaturitate.ro/wp-content/uploads/2016/03/Fereastra-martie-2016.pdf
Un comentariu:
mulţumesc Ottiliei Ardeleanu administratorul site-ului LITERATURITATE, revistei FEREASTRA şi membrilor juriului
pentru încredere şi premiu
cu sinceritate,
teodor dume,
Trimiteți un comentariu