Poezia, între căutarea timidă a certitudinii şi
renunţarea ascetică
(despre volumul de versuri Azil într-o cicatrice de Teodor Dume)
Versurile
din volumul Azil într-o cicatrice glosează pe acelaşi fir al
memoriei, care, întrerupt din când în când, se releagă prin situarea ascetică a
fiinţei, fără a avea de a face cu vreun misterium tremendum, fiindcă eul
poetic îşi conceputualizează oarecum ideile, fără a uza, însă, de vreun limbaj
specific filosofiei. Nici de trăirism nu putem spune că s-ar apropia versurile
de faţă, mai degrabă de un spirit al poeziei ardelene, începând de la Octavian
Goga (cu care, de altfel, seamănă prin lexicul din câmpul semantic al
durerii/suferinţei, fără patetismul extrem al aceluia) şi continuând cu
expresioniştii ardeleni postbelici (lucru pe care îl mai aminteam altundeva).
Citind cartea aceasta şi având în vedere
şi volumele de versuri anterioare ale autorului, ai senzaţia că te trezeşti în
faţa aceleiaşi nevoi devenite obsesive de a învinge moartea prin cunoaşterea sensului
vieţii, sens care nu poate fi nici măcar atins fulgurant fără o apropiere a
sinelui. Şi tot volumul pare a se învârti în jurul aceloraşi teme şi motive
dumiene: moartea, viaţa (chiar şi viaţa-moartea), amintirea (înaintaşilor,
iubirilor trecute şi prezente), Dumnezeu, suferinţa/durerea, lacrima,
singurătatea, ploaia, lumina, întunericul, umbra, liniştea, tăcerea, distanţa,
lumânarea, aproapele/departele etc. Drept urmare, versurile abundă în
laitmotive, fie în contexte asemănătoare, fie în acelaşi context. Ai impresia
că ai citi variante ale aceluiaşi monolog liric, doar că semnele îşi găsesc
nuanţe diferite, fiindcă, fie că avem de a face cu acelaşi emiţător al
mesajului, intensitatea trăirilor, asemenea celei a sunetelor, nu poate fi
mereu aceeaşi. Rămâne de văzut dacă un asemenea manierism liric ar putea părea
un neajuns. Cert este că ideile poetice, rareori camuflate sub metaforă,
exprimă, de multe ori, general-umanul, chiar dacă s-ar putea zice că nu aduc
prea multe lucruri noi faţă de ceea ce s-a scris până acum.
Din punct de vedere estetic, poezia lui
Teodor Dume pendulează cumva între lirismul conceptual şi confesiunea limitată
la înregistrarea de stări sufleteşti. Constantele sale poetice sunt cele
amintite mai înainte,. De fapt, chiar primele versuri ale volumului ar putea fi
considerate o autodefinire programatică: „aceleaşi semne aceleaşi distanţe//
între sufletele noastre e noapte/ multă noapte/ cineva scrijeleşte o lacrimă/
într-un sertar/ câteva rânduri neterminate/ şi un pix// încerc să-mi decodez
durerea” („azil într-o cicatrice”, p. 22). Versurile finale par apropiate de
„Scară la cer” a lui Marin Sorescu, nu numai prin imaginea firului de păianjen,
ci şi prin simbolistică şi ideea morţii. Doar că la Teodor Dume, moartea este
„intrarea într-un alt anotimp”.
Versurile se scufundă într-o boală fără
leac, apropiată de cea a „cântăreţilor bolnavi” blagieni. Impresia aceasta este
dată nu numai de monotonia limbajului, ci şi de acutizarea unor stări care
oscilează între vina tragică şi expierea prin spovedania lirică. Dar autorul nu
merge niciodată până la sfâşierea lăuntrică, fiindcă totdeauna apar nişte
repere (Dumnezeu, tata, bunica, bunicul) care aduc împlinire interioară, iar
drumul bolovănos, limitele fiinţei, senzaţia neantizării acesteia şi
solipsismul trec în plan secund.
Stilistic, zgârcenia lexicală, insistenţa
pe câteva câmpuri lexico-semantice, simplificarea discursului, impresia de
gânduri inserate într-un jurnal liric, decantarea până la excluderea
(programatică sau nu) a înfloriturilor de stil nu golesc poezia de
semnificaţii. Altfel spus, aplecarea prea insistentă pe semnificant nu exclude
semnificatul. De aceea, din întregul poeziilor, rămâi măcar cu gândul suspendat
la câteva versuri care oferă tăria lirică, în ciuda unor locuri comune care îi
scad din intensitate. Câteva texte care se ridică la un anumit nivel valoric
sunt: „azil într-o cicatrice” (în special prin metafora din titlu, dar nu
numai), „prin lumina lumânărilor”, „răscruce, între singurătate şi ultima
haină”, „semne pe suflet”, „viaţa dă înapoi câte ceva”, „câteodată şi Dumnezeu
rămâne singur”, „arest la domiciliu” ş. a. De aici se pot desprinde versuri
care, cum spuneam, oferă tăria lirică: „prin lumina lumânărilor aprinse/ văd un
chip şi mult prea mult întuneric/ cineva păşeşte prin interiorul meu/ ca
printr-un sanatoriu// e linişte şi e frig...” („prin lumina lumânărilor”, p.
28); „eu sunt unul şi acelaşi cu tata/ între noi sunt doar câteva iluzii şi/ un
somn care înspăimântă” („semne pe suflet”, p. 35); „un genunchi aşezat pe/
muchia uscată a lutului/ cere îndurare” („viaţa dă înapoi câte ceva”, p. 42);
„simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni” („câteodată, şi Dumnezeu
rămâne singur”, p. 55); „spărtura dintre noi e doar liniştea dintr-o rugă”
(„arest la domiciliu”, p. 93) etc.
Privit în ansamblu, Azil într-o
cicatrice pare a scădea valoric faţă de cel anterior, Moartea, un
fluture alb, dar, desigur, contează şi el în odiseea unui poet care se
apropie, fără grabă, de Ithaca sa.
George
Paşa
21.11.15
18:16:48
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu