BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

sâmbătă, 28 iunie 2014

azi-noapte am vorbit cu Dumnezeu, un bătrân cu ochii sticlaţi şi barbă albă, autor Teodor Dume


Aţipisem ceva mai devreme ca-nalte dăţi. Noaptea era cu lună plină, dar luna stingheră şi leneşă îmi apăsa greu privirea rătăcită undeva pe turla din lemn a bisericii din sat.
     Mi-aduc bine aminte cum în adolescenţă luna îmi urmărea năzbâtiile erotice create sub acoperişul cerului. Motivaţia gestului meu de a mă confesa într-un spaţiu eliberat de complexe poate a incomodat sau iritat forţele nevăzute ale binelui. Ei, bine, între aceste extreme oscilează întâmplări şi fapte, uneori enigmatice, pe care decenţa mă opreşte să le relatez, în detaliu, aici şi acum.
      Nimic nu mă tulbură mai mult decât gândul c-am îmbătrânit, iar sub crengile copacului unde-mi etalam adolescenţa, părăsit şi el de păsările cerului, se odihneşte o singurătate. Nu ştiu dacă prin mine se mai plimbă adolescentul de atunci, dar ştiu că-n puţinul rămas locuieşte cineva a cărui dimensiune nu o cunosc. Dincolo de toate acestea şi cu gândul că-n mine se plimbă un Dumnezeu, sau chiar un intrus,  am adormit.
Se făcea că sub acel copac, o salcie răsărită din nicăieri, îşi ducea veacul un bătrân morocănos. Aveam sentimentul că acel bătrân locuieşte în mine iar eu, prin el, voi continua să exist. În oraşul din mine, cu un singur locuitor şi o singură biserică, clopotele nu se trag niciodată.
      Dimineaţa, la amiază şi seara bucăţi de suflet se desprind din mine ca nişte imagini de pe un perete scorojit. Nu sunt trist pentru că mi-am revăzut locul în care am fost cu adevărat fericit, iar Dumnezeul din mine, adică acel "cineva", îmi vorbeşte, îmi aminteşte de mine şi mă duce în lumea copilăriei mele pe care nu am trădat-o niciodată.
     - Ei, vezi? îmi zicea într-o dimineaţă. Tu eşti urma şi lumina a ceea ce ai fost cândva. Niciodată să nu-ţi fie frică de umbra copacului din tine dar nici de întunericul  de afară. Întunericul, asemeni oamenilor, ascunde o taină pe care nicio cheie a minţii nu o poate deschide.
      În momentul acela trăiam o senzaţie nedefinită. Parcă mă aflam într-o înfundătură, iar aerul îmi părea puţin.
Se trase mai aproape de mine apoi îşi aprinse o ţigară. Pufăi îndelung, apoi, ca şi cum privirile lui şi ale mele ar fi ajuns la un compromis, conştient de ceea ce va urma, îşi plimbă degetele prin barbă şi sub repezeala cuvintelor căută o scuză: orice lucru este îngăduit.
Mirosul îmi excită nările destul de sensibile la fiecare scăpărare de fum. Traumatizat de posibila întrebare pe care urma să i-o pun, mi-am ridicat privirea şi obligat de realitatea momentului l-am întrebat:
      - Dacă păcatul săvârşit nu este iertat de Dumnezeu şi Dumnezeu s-ar supăra pe mine pentru fiecare faptă rea săvârşită, aş merge în iad?
       Înfierbântat şi oarecum surprins de întrebarea mea, Dumnezeul din mine, cu degetele sale osoase dar calde, îmi acoperi ochii.
      -Vezi, acum priveşti printre degetele mele ca printre nişte gratii şi vezi doar o parte din ceea ce ai vrea să vezi. Nu Dumnezeu te opreşte să vezi ceea ce tu ai vrea să vezi. Între tine şi Dumnezeu nu există nicio diferenţă. Singura ar putea fi că tu nu vei putea fi niciodată egalul său. Diferenţa o fac oamenii. Dumnezeu nu face reguli.Dumnezeu nu impune. Dumnezeu nu judecă şi nici nu pedepseşte. Dumnezeu, prin bunătatea sa, apropie şi nu desparte. Dumnezeu crează doar posibilitatea ca tu să alegi între ceea ce vrei sau ceea ce nu vrei. Oamenii au creat legi şi pedepse. Oamenii au creat frica faţă de Dumnezeu dar şi faţă de semenii lor, îndepărtându-i...
     - Bine, bine, zic, motivat de nesiguranţă şi de neînţelegerea celor auzite, dar dacă Dumnezeu nu pedepseşte, atunci cum pătinţii noştri şi biserica definesc frica şi păcatul?
      - Frica de Dumnezeu înseamnă îndepărtarea de Dumnezeu.Deci, nu există frică.  Frica trebuie să o defineşti ca pe o stare care apropie, adică să-ţi fie frică să nu pierzi o iubire, să nu pierzi ceva drag şi nicidecum să o consideri ca urmare a unei pedepse, pentru că nu poţi spune: "mi-e frică de Dumnezeu, mi-e frică  de tata ca de un câine rău". Unii spun că "mi-e frică să păcătuiesc pentru că merg în iad". Uite, crezi ori ba, nu există iad. Îţi spuneam că există doar posibilitatea ca tu să-ţi alegi calea. Există posibilitatea , fără frica de ceva, ca tu singur să alegi ceea ce vrei să faci.
     - Şi totuşi cum rămâne cu "Frica de Dumnezeu" pe care ne-o invocă biserica?
     - Aha, biserca. Biserica este casa lui Dumnezeu, deşi el este pretutindeni. Dumnezeu locuieşte în fiecare din noi. Biserică nu înseamnă doar o clădire ca orişicare. Biserica este o locaţie din fiecare fiinţă sau lucru. Biserica, mai pe scurt, este parte din oameni, iar religia este o invenţie a oamenilor răzvrătiţi care sunt incompatibili cu dorinţa de a se recunoaşte ceea ce sunt şi incapabili de a-şi alege calea. Religia desparte oameni, incriminează dorinţi, căsătorii, pune stavilă hrănirii trupului invocând păcatul.
     - Adică, cum? 
     -Uite, spuneam că religia desparte oamenii, incriminează dorinţi. În unele comunităţi, din anumite state ale lumii,  este interzis (de către oameni, în numele lui Dumnezeu) căsătorii între două persoane de acelaşi sex sau de etnii şi credinţe diferite, iar în altele totul este permis. Deci, reţine! Dumnezeu crează posibilităţi ca aceştia să aleagă. Nicio religie nu poate impune calea înspre Dumnezeu. Alegerea aparţine fiecăruia. Dumnezeu nu emite pretenţii. Dumnezeu nu emite legi. Dumnezeu este mediatorul a ceea ce numim Univers, un echilibru între a fi sau a nu fi.
     - Şi atunci de ce biserica, oricare dintre religii, părinţi, vorbesc despre păcat şi despre pedeapsa lui Dumnezeu?
     - Dumnezeu nu pedepseşte. Pedepsele le-au inventat religiile şi oamenii. Uneori pentru a opri o violenţă, o faptă considerată urâtă, oamenii folosesc violenţa. 
     - Deci, Dumnezeu nu judecă şi nici nu pedepseşte?
     - Aşa este. Creştinii sunt cei care s-au "botezat in moartea lui Hristos", Cel care a murit pentru şi in locul nostru, Dumnezeu este consecvent cu Sine şi nu-i mai pedepseşte. Dat fiind că nu-i judecă, nu are nici cum să-i pedepsească. Şi nu-i judecă, dat fiind că "Tatal nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22). 
     - Dar Fiul judecă lumea in viaţa pâmân­teasca?                
     - Nicidecum. "Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Lui în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se măntuiască prin El" (Ioan 3, 17). 
     - Bine, bine. Refuz să cred că tu eşti Dumnezeul cel adevărat, unic şi autoputernic. Încercările repetatede amă distrage de la credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu îmi confirmă că tu eşti un impostor creat pentru a intra în sufletul meu.
     - Fiule, cred că eşti inconştient de greutatea şi gravitatea vorbelor tale care vin din necunoaşterea a ceea ce este omul. Omul este creaţia lui Dumnezeu. Omul este măsura tuturor. "Omul  este fiinţa cea mai tainică şi mai nepătrunsă din toate lumile cunoscute găndirii omeneşti."
Omul este minte, trup şi suflet. Observ că tu eşti o victimă neputincioasă care nu poate decât să accepte ceea ce i se spune. Tu nu alegi să fii ceea ce eşti sau ceea ce crezi că poţi să fii. 
      -Să înţeleg că istoria existenţei lui Dumnezeu prin care judeca şi pedepsea, chiar până la a patra generaţie,  este o falsă teorie inventată de religii?. Să înţeleg că istoria este momentul realităţii de atunci şi nu se pliază pe viaţa şi trăirile noastre prezente?
    - Da, necunoaşterea înseamnă regres. Misiunea lui Dumnezeu este aceea de a călători prin oameni, aşa cum o face acum prin tine, să declanşeze dragostea şi iubirea care  apropie şi uneşte.
Şi încă ceva; "Păcatul" săvârşit de tine nu există.

      Aerul era rece dar prietenos şi iertător. Simţeam primele frisoane ale fricii şi nedumeririi. Deşi Dumnezeul meu îmi spuse că "frica îndepărtează şi nu apropie" m-am simţit stingher în propriul meu trup.
Brusc mi-am adus aminte de mine. Împăcat cu sufletul că nu am păcătuit, mi-am aprins o ţigară.

     Sub răchita adolescenţei mele agoniza o taină


(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu