o rog să coboare din cer prin crăpăturile zidului să-mi curgă prin riduri înspre ochiul despicat
nu nu vom pierde pietrificarea anotimpul plecărilor
trebuie să desăvârșim ritualul
alunecăm din rouă în brume printre ani iar timpul răspusurilor ne lasă gustul amar al neputicioșilor
cu gura flămândă mestecăm urzicile crescute din înserare printre melci ne întindem scuipatul urmărindu-ne urma ce ne ajunge din urmă o umbră roșie descărnătă de pe ose dar îmi așez iubito fruntea în palmele tale mă strecor hoțeste sub păru-ți ruginind îți iau chipul mi-l așez pe genunchi te privesc prin orbite până-n iubire
îmi este frică mai adânc
hai să uităm cum poezia se sfârșeste sub gleznele tale nu nu mai scriu decât despre mine înjurând printre dinți obrăznicia nopții prelungindu-și burta pe ferestre în ochii visătorilor peste femeia ce arde privind cerul născând nori ceruiți
aprind cuvintele și le așeza solemn peste goliciunea rostirii
iubito doar hingherii și măturătorii iubesc străzile trecerea poetului rănit de propria-i umbră
îmi amintesc chipul tău luminos casa albă printre ciresii albi și drumul alb și și scările albe fata ridicându-se în picioare chiar sub inimă între coaste
* astăzi nu-ți spun că sunt trist că aș plânge peste această viață peste această lume în care doar visul credinciosului nu ucide
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu