ochii tăi roz
am știut că-mi vei deschide durerea
intră
prin ușile deschise în noapte și
respirația ceasului mistuind clipe
ziua șiroiește prin perete nostalgic puțin sexy
într-o rochie albă
ca un pescăruș ori scrierile lui Cehov
pipăi pietrele cubice
tăietura din orizont sângerie
acolo desigur iarba întinerește iar greierii
înaltă strigătul muntelui umilit de plecarea
frunzelor în lume
sunt trist
te-am văzut îi ștergeai picioarele înalte cu părul
de purpură cu neputința de a lega noapte de noapte
povestea înghițitorului de cuvinte
iubirile lui
privesc linia trasă sub viață
încerc marea cu limba și-i înghit sarea
îmi pregătesc frânghia
de aici voi cădea îi tot spun dar ea nu mă crede
cuvintele se subțiază ca niste râme în ambalaj de catifea
înghit totul și tac doar cerul pocnește
și-ți mângâie cu limba albastră neliniștea de lumânare aprinsă
cerneala din degetele calde îți curge pe coapse
ehei poezie
toată iarna în care am aruncat cuvintele-n foc
și fluturii ce voiau cu toate aripele lumina
ce o să spunem
poate că nu mai are niciun rost niciun farmec
secolul acesta lipsit de căință
toate curg de la sine ca un hohot nebun
prin spărturile cerului cămașa lui Dumnezeu
alunecă pe umerii fecioarei Maria
cuvintele magice regretul credința au murit
aprind ce mai am prin odaie
înnoptăm goi și muscând din umbrele marilor poeți
tăifăsuind în veșnicie
am știut că-mi vei deschide durerea
intră
prin ușile deschise în noapte și
respirația ceasului mistuind clipe
ziua șiroiește prin perete nostalgic puțin sexy
într-o rochie albă
ca un pescăruș ori scrierile lui Cehov
pipăi pietrele cubice
tăietura din orizont sângerie
acolo desigur iarba întinerește iar greierii
înaltă strigătul muntelui umilit de plecarea
frunzelor în lume
sunt trist
te-am văzut îi ștergeai picioarele înalte cu părul
de purpură cu neputința de a lega noapte de noapte
povestea înghițitorului de cuvinte
iubirile lui
privesc linia trasă sub viață
încerc marea cu limba și-i înghit sarea
îmi pregătesc frânghia
de aici voi cădea îi tot spun dar ea nu mă crede
cuvintele se subțiază ca niste râme în ambalaj de catifea
înghit totul și tac doar cerul pocnește
și-ți mângâie cu limba albastră neliniștea de lumânare aprinsă
cerneala din degetele calde îți curge pe coapse
ehei poezie
toată iarna în care am aruncat cuvintele-n foc
și fluturii ce voiau cu toate aripele lumina
ce o să spunem
poate că nu mai are niciun rost niciun farmec
secolul acesta lipsit de căință
toate curg de la sine ca un hohot nebun
prin spărturile cerului cămașa lui Dumnezeu
alunecă pe umerii fecioarei Maria
cuvintele magice regretul credința au murit
aprind ce mai am prin odaie
înnoptăm goi și muscând din umbrele marilor poeți
tăifăsuind în veșnicie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu