morgana
e prea adevărată arşiţa asta şi brazii atît de departe
nu simt miros de răşină dar aud un şipot de apă rece şi limpede
printre stînci
întind mîna şi tastele ard parcă un blestem s-a abătut asupra tehnologiei
şi oamenilor
dacă nu surprindeau explozia solară ea nu exista
dacă nu anunţau meteorologii canicula nu exista
!tăceţi odată opriţi toate reactoarele toate maşinăriile
ascultaţi şipotul pîrîului printre brazi
lumea-iluzie pare lumea-reală
oamenii-iluzie par oameni-reali
şi nimeni nu mai ştie dacă există cu adevărat
sau un simplu program îi rulează viaţa
****
trotuarul meu
e prea adevărată arşiţa asta şi brazii atît de departe
nu simt miros de răşină dar aud un şipot de apă rece şi limpede
printre stînci
întind mîna şi tastele ard parcă un blestem s-a abătut asupra tehnologiei
şi oamenilor
dacă nu surprindeau explozia solară ea nu exista
dacă nu anunţau meteorologii canicula nu exista
!tăceţi odată opriţi toate reactoarele toate maşinăriile
ascultaţi şipotul pîrîului printre brazi
lumea-iluzie pare lumea-reală
oamenii-iluzie par oameni-reali
şi nimeni nu mai ştie dacă există cu adevărat
sau un simplu program îi rulează viaţa
****
trotuarul meu
„m-au călcat oameni, animale, maşini, biciclete, sănii, păsări, reptile,
nu le-am înţeles sensul”
citez cuvintele trotuarului
deduc că nici sensul propriei existenţe nu-i era clar
destul de ciudat pentru o viaţă lungă, plină de gropi.
ştia, cu siguranţă ştia, că amintirea îi va fi ştearsă pentru totdeauna,
aşa s-a destăinuit singurului ascultător al poveştilor,
singurului trecător care-i înţelegea limba.
şi, mai ales, tristeţea.
avea ceva grav în vorbire, o înţelepciune ascunsă muritorilor,
ştia că împărtăşirea aceasta nu are sens,
spera că paşii pe care i-a susţinut să-l imortalizeze-aşa credeam-
şi mi-am notat vorbele.
s-au adunat excavatoarele, buldozerele, muncitorii,
pentru a lărgi strada pe care nu mai încăpeţi!
moartea-mi va fi uşurare transportului,
amintire fi-vor cuvintele mele pe care ţi le las testament!
în gura de canal oamenii au pus un trunchi de copac,
să nu cadă vreunul neatent, sau băut, sau un copil nesupravegheat,
bătrînul trotuar strănută gîdilat de rădăcinile ce-i pătrunseră ţevile înfundate
-le simţea parte din trup, avea o relaţie specială cu băieţii de la vindanje-
mi-am notat cu atenţie înţelepciunea, bîrfele, fabulaţiile,
apoi amintirile de cînd eram copil, trotuarul tînăr,
prietenia noastră ascunsă.
numai bătrîna de la 4 ştia secretul puterii mele
de a mă înţelege cu lucrurile.
nu le-am înţeles sensul”
citez cuvintele trotuarului
deduc că nici sensul propriei existenţe nu-i era clar
destul de ciudat pentru o viaţă lungă, plină de gropi.
ştia, cu siguranţă ştia, că amintirea îi va fi ştearsă pentru totdeauna,
aşa s-a destăinuit singurului ascultător al poveştilor,
singurului trecător care-i înţelegea limba.
şi, mai ales, tristeţea.
avea ceva grav în vorbire, o înţelepciune ascunsă muritorilor,
ştia că împărtăşirea aceasta nu are sens,
spera că paşii pe care i-a susţinut să-l imortalizeze-aşa credeam-
şi mi-am notat vorbele.
s-au adunat excavatoarele, buldozerele, muncitorii,
pentru a lărgi strada pe care nu mai încăpeţi!
moartea-mi va fi uşurare transportului,
amintire fi-vor cuvintele mele pe care ţi le las testament!
în gura de canal oamenii au pus un trunchi de copac,
să nu cadă vreunul neatent, sau băut, sau un copil nesupravegheat,
bătrînul trotuar strănută gîdilat de rădăcinile ce-i pătrunseră ţevile înfundate
-le simţea parte din trup, avea o relaţie specială cu băieţii de la vindanje-
mi-am notat cu atenţie înţelepciunea, bîrfele, fabulaţiile,
apoi amintirile de cînd eram copil, trotuarul tînăr,
prietenia noastră ascunsă.
numai bătrîna de la 4 ştia secretul puterii mele
de a mă înţelege cu lucrurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu