ioan barb: casa părintească pleacă la azil

casa părintescă seamănă cu o femeie
ce s-a îmbrăcat de timpuriu
în haine cernite stăpânii
s-au mutat pe rând într-o toamnă
la capătul aleii la numărul 35 bis
într-o singură cameră
fără ferestre

şi-au împrumutat numele de familie
şi chipurile pentru o vreme copiilor
nu le-a mai rămas decât somnul fără dimineţi
şi deşteptarea în ziua de apoi

casa părintească încă mai aşteaptă
un semn din partea celor plecaţi copiii
se întorc o singură dată pe an de sâmbăta morţilor
duc un buchet de flori la capătul aleii
trec prin casă fără să o vadă
să audă cum i se macină pereţii
cum sapă moliile tunele în lemn
ca remuşcările într-o inimă

ar putea foarte bine ca ei să treacă
prin pereţii subţiri pe care au mâzgâlit
când au fost de-o şchioapă
de-ar trece tot n-ar auzi cum trec
de fiecare dată iau câte un suvenir
în anul trecut au luat icoanele
şi maşina de cusut credeau că-i un singer
le-au înghesuit grăbiţi pe bancheta din spate

cînd pleacă afişează întotdeauna un aer trist
mai privesc o ultimă dată curtea cu ochii uscaţi
precum cerul de toamnă trag portiera maşinii
şi lasă încet ambreiajul rămâne o dâră de fum

casa părintească priveşte prin ferestrele deschise
printre cei doi castani bătrâni în urma lor
ca o măicuţă pregătită de vecernie

n-are cui să-şi plângă tristeţile
aşteaptă cuminte visând că va construi cineva
în lumea aceasta un azil pentru casele părinţilor