liviu ofileanu: mocăniţa (fragment de roman)

Astăzi am mers pe jos vreo 10 km, în aerul pur al pădurii alpine, însoțit de felurite cântece de păsări și foșnete verzi. Vreau să văd unde s-a mutat prietena mea Zamfira, fata care mi-a scris în armată scrisori pătate de ruj…Până la urmă, calea spre fericire o află fiecare în dreptul lui – dacă ea înseamnă tot altceva de la o vârstă la alta, și odată îmbătrâniți ne dăm seama, poate prea târziu, că fericirea ne-a lovit peste degete ca un pește cu lumina sclipitoare a cozii și tocmai l-am scăpat în iaz…Acesta e cazul Zamfirei, chemată de toți cunoscuții ei ”Fira”, o femeie grațioasă, născută cu vreo 30-35 de ani în urmă. Și anume: când era mămică, Terezuca lucra la un magazin de cooperativă – aşa-zisele „prăvălii cu de toate”, care aveau orice, începând de la suluri de melană şi piper – bocanci de iarnă, cutii mari cu bomboane colorate şi dulciuri în staniol, cărora le ascundea ambajajul drept suvenir „original”, ca şi feţele cutiilor de chibrite, gumă de mestecat sau alte lucruri care nu păreau să aibă inscripţii româneşti pentru a le da fiului ei, Daniel. Și eu, i le dădeam Zamfirei…Vară sau iarnă, din ’77 până prin ’80, Tereza deschidea magazinul la 8 dimineaţa, şi pentru acest lucru se trezea de la 5, ca să urce ”dealul cel mai deal” din capătul oraşului, de unde lua „mocăniţa” cu navetişti. Trenul venea cu muncitorii de pe sate care lucrau în oţelării şi laminoare, apoi se întorcea cu feţe nedormite şi într-o linişte de cavou, ca şi cum toţi pasagerii ar fi făcut ultimul drum. În această atmosferă un copil de 5 ani nu avea răbdare să stea pe băncile de lemn, un lemn tare şi lăcuit care îţi lăsa dungi pe pulpe. Nu aveam răbdare să văd pe ferestruica de mărimea unei televizor pâlcurile de arbori care treceau la pas mărunt pe lângă noi, nici nu ajungeam să văd bine în adâncul pădurii peste care lumina zorilor nu căzuse încă. Urma să mă joc pe dealuri cu fata lui Fânaru, o mogâldeață cu ochi căprui-închiși, guralivă ca o vrabie. Nu știam că Zamfira se va căsători… că n-are copii, nici bărbat – a stat singură ca un mesteacăn pe margine de stâncă…Îmi aducea mure, ciocolată de casă, și eu am cerut-o de nevastă. Culmea e că a și acceptat, dublându-mi porția de ciocolată - câteva ore ne jucăm în nisipul depus lângă linia moartă de acele mașini mari, ”Buceag”-uri gălăgioase…Și mocănița scăpa repede într-un tunel, ca să lase orașul în grija comuniștilor – urmau câteva dealuri, apoi şuierând ca şi cum şi-ar lua curaj, înălţa spre cerul adormit albe trâmbe de aburi, ca bunelu’ – un vajnic fumător de pipă. Cum priveam mai bine, mama trăgea în jos sticla ferestrei ameninţându-mă cu un altoi de palmă dacă nu stau cuminte. Și cine ar fi stat locului, când mica lui femeie îl aștepta?! Cum nu mai aveam ce să fac, pândeam clipa când va ațipi, să ies din compartiment pe culoar…În două secunde urmă o palmă după ceafă: „credeai că dorm, ai?”... De atunci, m-am mulţumit să știu că Zamfira va găsi pe altul, că trenul e prea încet… Privesc oamenii cu ochi de yoghin, am devenit static – și încă mă joc, ba cu o maşinuţă de hârtie, ori cu o cutie de chibrituri… În fiecare noapte mă uit afară – să văd când se face ziuă, să merg cu mocănița prin visele verii. Nu știu de ce tocmai vara. Erau vreo 5 staţii de unde mocăniţa lua sau lăsa oameni la vatră. Atunci le ştiam pe de rost, chiar de nu-mi spusese nimeni nimic. Iar acum, nu știu precis cine erau oamenii aceia buni care mă serveau cu mere cât pumnul…Lumina zilei se lăsa printre copaci ca un fel de ceaţă şi arborii sălbatici, neatinşi de topor, păreau să se repeadă asupra trenului. Au fost zile în care m-am minunat că sunt teafăr după zborul pe deasupra munţilor. Mocăniţa pleacă în fiecare dimineaţă şi intră în defileu, trece prin tunele săpate în stâncă, şi se arată într-un luminiş de pădure, unde se ascund două-trei case, apoi coboară încet la vale, mai ia câte un tunel în spate şi după vreun ceas de gâfâit pe spinarea stâncilor parchează pe locul drept din staţia Govâjdia. Aici se întoarce locomotiva, aici mi se întoarce sufletul ca o fantomă răzbunătoare. Trenul lua o pauză până la ora 13, când avea să ducă schimbul doi la servici în oraş şi să revină la ora 16 cu cei care plecaseră de dimineaţă. Pe frate-meu, Eusebiu, mama îl lăsase în grija bunicii Cătălina, la Teliuc; numai eu n-aveam stare şi trebuia să toc nervii mamei la maximum, în fiecare zi… Astfel, a început să mă ia „la lucru” – să-mi consum energia ajutând-o la dereticat, la dus lăzile cu materiale şi la inventarul din beci, unde apa a intrat într-o primăvară ca să boteze toată marfa în Numele Domnului, nume de care nu prea a auzit şeful de depozit – un butoi al cărui inel de curea crăpase şi eu îmi băteam capul cu gândul prostesc al mâncării: „mamă, da’ nenea Călugăru de ce e atât de gras?” şi Terezuca evita orice răspuns până astupa urechile pereţilor: „E şef, măi copile, ca şi tanti Stănica, tanti Helma de la cantina mare a oraşului...şefii sunt şefi!” ...Dar cum n-aveam de gând să fiu şef, ci să mă joc cu maşinuţa, am devenit „mut” pe chestiuni de afaceri... Am rămas cu convingerea că şefii sunt nişte persoane cu ţeastă de bou şi burta mare, foarte mare, o burtă care putea fi folosită drept masă de tenis, de unde luau pulpe de pui şi jamboane de porc, salam de Sibiu şi pepsi, frucola şi limonadă, porţii nesfârşite de savarine, ecler şi doboş...De înmormântarea lor, Tereza a aflat ba de la o fostă colegă, ba de la bucătarul Sabin. Şi s-a dus, chiar dacă n-a stat la pomană, i-a văzut pe fiecare şi i-a comparat cu imaginea rămasă în memorie: feţele buhăite, de oameni care au băut şi au mâncat non-stop, cu burţile despicate în sfârşit de bisturiul nemilos al sorţii, lamă intransigentă care nu primise din partea lor nici o mită – deveniseră flasce, retrase în neaua giulgiului ca membrele unei broaște țestoase în locașurile hărăzite de natură. „De fapt, nici bocitoarele n-au plâns cum trebuie, ori erau bete, ori nu mâncaseră de câteva zile”, îşi aminteşte bătrâna învârtind inutil ochiurile unui ciorap – întrucât știa că sunt la piața de vechituri ”gata-făcuți” și destul de ieftini… Numai ea, hulită de toţi, divorţată şi văduvă peste câţiva ani după al doilea bărbat – a trăit să-i vadă morţi pe toţi duşmanii ei, chiar dacă i-a iertat, iar de unii nu-şi aduce aminte – noroc cu fotografiile de pe când erau cu toţii prieteni: serate dansante, revelioane şi excursii în staţiunile cu saline pentru astmul ei... Prăvălia nu ducea lipsă de clienţi. Acum nu mai există. Băutură nu se găsea decât după colţ, la ”Alimentara” deschisă numai după orele 10 dimineața – ca „oamenii muncii”, cunoscuţi şi ca „oamenii paharului”, să nu apuce în drum către serviciu nici o sticlă de alcool. Nici Alimentara nu mai este acolo. Sătenii lucrau în mina de la Teliuc şi Ghelari. Aveau destui bani ca să poarte o cămaşă nouă sau nişte ”splendori” de tenişi Drăgăşani. Nici minele nu mai sunt. E-adevărat că leafa se ducea pe pâinile tari şi porumbul hotărât ca hrană porcilor crescuţi în bătătură, dar se găsea „timp” pentru câte o butelie de vin, ceva bere pentru fiecare seară. Dar nu mai chefuiește nimeni pe aici…Oameni gospodari, care au crescut copii şi i-au trimis „la oraş, ca să nu mai îndure şi ei răcoarea muntelui şi sărăcia noastră”, se încăpăţânează să rămână acolo, unde nu mai cresc animale... Trăiesc din pensiile de miner, de oţelar... şi mulţi dintre ei află că au murit când popa schimbă tonurile rare ale slujbei de botez cu cele de îngropăciune… În rest, îşi sapă metrul de grădină, pun zarzavaturi şi le îngrijesc cu răbdarea ancestrală a dacilor, fiinţe capabile să scoată miere din piatră. Aşa că n-au cartofi, însă cumpără din altă parte. N-au porumb prea fain şi totuşi se descurcă... În schimb, au struguri frumuşei, din care iese un vin tare, încât bărbaţii, deşi sunt în vârstă, se laudă că ar birui câte trei muieri într-una singură – lucru parţial adevărat, dacă rata de natalitate a crescut negativ datorită vinului, semn că tot ”idealul clasic al omului” primează şi în acest domeniu... Dacă mergi cu maşina, după localitatea Teliuc urmează Plosca, o răscruce a drumurilor către Ghelari şi Frontul II, o altă colonie de mineri pensionaţi de măsurile privatizării minelor. Drumul şerpuieşte având pe partea stângă albia lină a unui pârâu şi stâncile munţilor Poiana Ruscă, bătrâne şi acoperite de arbuşti, tufe şi pini crescuţi oblic. În câteva minute de urcuş lin turiştii ajung la Govâjdia, unde pot vedea unul dintre cele mai vechi furnale din Europa – locul unde s-ar fi prelucrat, zice-se, de către austro-ungari, fierul pentru turnul Eiffel din Paris. Până aflu dacă e adevărat sau nu, mă feresc de maşinile pline cu buşteni luaţi chiar din pădurile din jur, trunchiuri de fag şi brad. Mai trec şi căruţe cu pădurenii care au pierdut „cursa cătă oraş”, şi acum merg pe jos până la Teliuc, ori „la medicu’ ăl mare din Inidoara, cu trimetere de la ăl nost”... S-au întâmplat multe lucruri urâte de o bucată de timp: traseul mocăniței a fost închis, liniile vândute la fier vechi. Până și copacii s-au uscat în picioare, potecile nu mai șerpuiesc vesele printre rugii de mure unde mă așteptau puii de viperă, lungi cât o palmă și ascunși după un bolovan greu cât o inimă de văduvă. Posomorâte, hornurile vechi fumează numai când frigul se freacă de mâini ca o iască. Pe străzi pustii, liniștea serii și oameni bătrâni la taclale fără rost. Primarul îi salută și încuie ușa cu un lacăt de căsuță poștală – nu știe nimeni să-l spargă…Toți sătenii mă privesc cu ochiul-găinii, sucit către luna rostogolită de pe un umăr pe altul, în vreme ce lătratul câinilor face apa izvorului să curgă pe sub botul fiecărei porți, încercând fără rost să șteargă cu stufoasele cozi tabloul unui pictor nebun sau parbrizul timpului… Intru în micul cimitir care stă azi-mâine să fie luat de o viitură – poate așa vor călători cei care n-au fost plecați nicăieri, niciodată…Pun și eu o floare, pui și tu una sub crucea de lemn putred. Iei florile vechi și le arunci în pârâu, smulgi iarba câlțoasă…apoi citești: ”Aici odihnește Zamfira”, femeia călcată de mocăniță, o fată cu părul şaten şi prins în două codiţe, care mă plezneau peste faţă când ţâşnea de sub un şopru ori din spatele fântânii la “de-a v-aţi ascunselea”… Acum, fața ovală și prelungă are trăsăturile unei călugărițe cu ochii ușor încercănați, ascunși sub o frunte boltită și coborând pe linia unui nas fin, ușor aruncat în vânt, care trădează o fire năvalnică, jucăușă dar și timidă, răzbunătoare și pasională – asta zic buzele egale și cărnoase. Are mai multe coafuri, însă ea se fotografiază mult în cele cu părul căzându-i pe față în șuvițe brune ori șatene, cârlionți sau fire linse, după cum stările ei au împins-o să se pieptene. Și mă privește pe furiș - prin acele șuvițe aduse pe câte un ochi de rebelă, sau cu părul dat pe spate, ca o femeie spășită, unde numai rujul purpuriu sau pomezile care îi îmbujorează tenul prea alb de infantă spun altceva…Toți sunt orbiți de frumusețea ei care poate fulgera un bărbat. Doar eu am pierdut-o. Chiar și femeile o plac pentru căldura vocii. Numai eu n-am știut să o cuceresc. De fapt, glasul Zamfirei e un cântec în continuarea dealurilor pe care aleargă încă liberă și trufașă. Poate tocmai din această cauză… adolescența ei, îmbrăcată într-o rochie pestriță, apare într-una dintre fotografiile de la 16 sau 18 ani, se află pe culmea unui deal fotografiat; în vale, se pot vedea drumurile șerpuind printre casele satului, întâlnindu-se de parcă și-ar da binețe, ca să se răsucească pe călcâie în dreptul Bisericii, apoi să o ia de-a dreptul spre Primărie – nu înainte de a trage la fosta Alimentară și Birt, ca să urce numaidecât dealul din dreapta Cimitirului pe un drumeag de căruță – unde iarba pune stăpânire, poate prea repede, în urma cortegiului de mort…

***