pe aici n-a mai trecut nimeni
sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătăţile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristeţe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieţi
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniştea
nu mai e nimeni
mă agăţ de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaş de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
porneşte un nou început
urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere
tălpile miros a iarbă
între cele două respiraţii
se joacă un copil
13 comentarii:
da, teodor dume,
intre doua sentinte
Teo, ma pregateam sa inchid.si m-ai intors din drum..a meritat!promit sa revin cu citirea, dar acum, la "cald" iti spun ca, ai darul-harul de a opri o clipa in loc lumea.
"prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu.." si " între cele două respiraţii
se joacă un copil" sunt doua ipostaze ale aceluieasi om. doua sentinte: Dumnezeu devine copil, si tu...intre "doua respiratii" te agati de culoare cerului.
"pe aici nu a trecut nimeni"..pe aici se trece cu duiosie si sfiiciune.
felicitari pentru emotia care reusesti sa o transmiti,
Ioana Bolba,
da,teodor dume,
intre doua sentinte
Teo, ma pregateam sa inchid.si m-ai intors din drum..a meritat!promit sa revin cu citirea, dar acum, la "cald" iti spun ca, ai darul-harul de a opri o clipa in loc lumea.
"prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu.." si " între cele două respiraţii
se joacă un copil" sunt doua ipostaze ale aceluieasi om. doua sentinte: Dumnezeu devine copil, si tu...intre "doua respiratii" te agati de culoare cerului.
"pe aici nu a trecut nimeni"..pe aici se trece cu duiosie si sfiiciune.
felicitari pentru emotia care reusesti sa o transmiti,
Ioana Bolba,
Locul de primenire a inimii - poemul unei noi vieţi
Teodor Dume, ai un discurs acaparant. "Sub piele e multă tristeţe" - ca să nu spui că realitatea cea fadă ori derutantă ne doare pe toţi până în carne şi-n suflet. Hiperbola curgerii cu vieţi conotează şi Katyn 2 şi insulta lui Putin faţă de toată Europa de Est, nu doar faţă de Polonia (pt. că pretinde ca Stalin să le ofere reparaţii verbale istorice), dar şi guverno-anestezia asta de la noi. Remarc şi eu precum antecomentatoarea nodul central din poemul tău în care se simte ultimul fir al mizericordiei (providenţei) divine peste noi. Să vedem ce vom face cu acest semn, dacă nu-l vom arunca.
Mă certam cu taică-miu aseară. Îi replicam, când zicea că Putin n-ar fi de vină (săracul! că ştiu cum să profite de cearta premierului polon cu răposatul preşedinte, veniţi pe rând la Katyn, ca neoamenii - zicea taică-miu). Dar politica şi marea diplomaţie nu constau numai în strategii de păcălire, în care îi ştim foarte pregătiţi şi pe omologi români. Cu un Medvedev în Polonia nu s-a făcut primăvară...
Aşa e. Nu mai e nimeni - zici, Teodor. Fiecare îşi moare singur. Politicienii sunt copii străzii, cărora le pasă cel mai puţin. Noi suntem uitaţii beneficiari. Poate am cerut ce nu puteam avea. Timpul nostru e deja sinucigaş prin cuvintele mediatizate. Umbrele supărătoare ori ne presează, ori le ştergem direct din memorie. Soluţia dezbrăcării de răul din jur este singura soluţie.
teodor dume,
"un nou început"
imagini reusite aici, intre doua respiratii... :) E multa sensibilitate in poeziile tale, au acel ceva la care tanjesc multi... Poate partea cu Dumnezeu nu m-a atras, in rest un poem reusit, iar finalul, acel copil care se naste la capatul unei respiratii si inceputul alteia, e deosebit.
numai bine,
alex
teodor dume,
introspectie în lumea lui Dumnezeu
Încerc să revin în pielea mea la sfârşitul lecturii acestui poem şi... mi-e greu să revin. Deoarece în poemul tău simt, nu citesc, clipa aceea nefirească, de nefiinţă ce mă copleşeşte pentru un moment şi am senzaţia că sunt o parte din infinit, din lumea lui Dumnezeu care umblă şi prin lectorul pus la dispoziţia poemului cum s-a perindat şi prin viziunea autorului.
Nu pot să nu remarc versurile privitoare la timpul ce este un sinucigaş deoarece el are relevanţă raportat doar la identităţile noastre trecătoare. Foarte frumos, divin.
ioan barb
teodor dume,
frumos
Prima strofă, cu cele două versuri izolate seamănă perfect cu clepsidra despre care vorbiţi acolo. Nu ştiu dacă asta a fost intenţia, dar mie aşa mi s-a părut. În plus, tăieturile chiar dau impresia nisipului care curge.
La prima lectură mi s-a părut deranjantă simetraia aceasta, dar acum mi se pare superb..:)
Apoi, în afară de ultimele două versuri, discursul poetic îşi pierde naturaleţea, imaginile mi se par prea "nelegate" una de cealaltă. Poate că nu am înţeles cum tebuie.
Oricum, un poem care îndeamnă la meditaţie. Un poem frumos.
raul,
Poezia lui Teodor Dume...
Poezia lui Teodor Dume a fost întotdeauna clipa dintre două respiraţii existenţiale: cea legată de freamătul vieţii şi cea legată de cernuta clipă, când vom părăsi totul.
De aceea, verbul lui curge firesc, ca însăşi viaţa noastră. Resimţim de la o anumită vârstă toate angoasele ce ne macină şi descoperim că între grinzile trainice de altădată ale casei sufletului nostru cariul neputinţei, al singurătăţii, a spulberat prin timp totul.
Că din clepsidra de ţărmuri a mai rămas doar un fir de nisip şi sub paşii Celui de Sus viaţa noastră împrumută culorile asfinţitului. Nu mai rămâne din noi decât jocul copilăriei desculţe în iarba unei noi primăveri. Atât.
Cu prietenie, Emil Iliescu
poezie intre
da, teodor dume,
Anni- Lorei Mainka
[23.Apr.10 01:34]
m-am intors totusi
sa-ti las un semn
pentru copilul care se joaca
oricum
intotdeauna e cineva - chiar daca nu e nimeni
un poem INTRE
anni -lorei mainka
Dume,
ma bucur ca te-am simtit de la inceput, printre poetii pe care ii citesc cu indaratnicie. da un poem care urca din suflet in cuvant!
iata-ma : "între cele două respiraţii
".... un copil"!!! o zi buna
teodor dume,
"pe aici n-a mai trecut nimeni"
Ce rămâne între cele două respirații? Liniște. Multă liniște. Atâta liniște încât se aude bătaia timidă dinăuntru sau poate cea a timpului care curge cu răutate și care ”exersează”, poate ”prin mine”, că tot îmi permite punctuația (sau lipsa ei, mai bine).
Liniștea duce la conștientizarea solitudinii care, zice Nietzsche, ”m-a inghițit ca o balenă”. De aceea și Iona își strigă chiar propriul nume și plânge dispariția propriului ecou.
Copilul care se joacă este ”un nou început”, este răspunsul lui Dumnezeu care ”se plimbă tăcut”.
Nu am mai trecut de mult pe aici, dar ma bucur să regăsesc frumos și poezie
Ruxandra
Odihnind în fotoliul poesiei sau teodor dume,
când nu mai trece nimeni pe aici
V-am citit și mi-am reamintit de atingerea evanescentă a poeziei. Intim și melancolic, resemnat și robust, sensibil și lucid, este un text care se împlinește cu fiecare vers. O suită de expresii foarte izbutite și de o mare sugestivitate fac deliciul cititorului dezvăluind un univers liric ce se smulge simplului subiectivism și universalizează trăirea poetică a autorului: ”buzele grinzii crăpate de timp”, ”singurătăţile sufocă tăcerea” (îmi place mult acest plural, care printr-un simplu artificiu stilistic exemplifică ridicarea spre universal a temelor), ”umbrele adorm/ sub piele”... și-mi dau seama că ar trebui citat în întregime.
Remarc sobrietatea și profunzimea abordării, modalitățile subtile, reflexe, prin care se plasticizează abstractul. Frumos de citit, text elegant și elevat parcă mișcând într-un alambicat cuier jobenul și bastonul ca accesorii ale unui act artistic de tip aristocrat.
teodor dume,
îmi place mult poemul tău
picură liniştea în aceste versuri şi tot poemul îţi dă un fior plăcut. ai imagini deschise şi culori vii. îţi las semn pentru acest poem care are puritate. ai avut inspiraţie şi ţi-a ieşit ceva frumos aici.
mai trec pe la tine,
bia
teodor dume,
Finalul
e cel ce te atinge. Poemul e profund, aşa cum ne-aţi obişnuit, remarcarea acestuia e evidenţiere despre un stil abordat. Multe poeme pe care le-aţi propus aici, în aceeaşi atmosferă pătrunzătoare, ar merita aceeaşi remarcă. Şi, pot zice, Teodor Dume, e deja marcă înregistrată, stil binecunoscut. Abia aşteptăm un volum nou, ca împlinire.
LIM.
Trimiteți un comentariu