teodor dume: algoritm literar nr.5/2011

Babilon: Ioan BARB, apariţie editorială

La editura Brumar a apărut o nouă carte de poezie semnată de Ioan Barb. Cartea, intitulată "Babilon", face parte din colecţia „Poeţi români contemporani” şi are o prefaţă semnată de criticul Cornel Ungureanu.

„Mi-e greu să scriu despre poezia domnului Ioan Barb fără a pune accentul pe ideea de construcţie culturală în zonele absente din orice geografie a literaturii. Sau care lipsesc, dintr-un motiv sau altul, din obişnuitele istorii. Primul impuls al poetului (care trăieşte visul de a realiza, aici, un Centru) este de a marca absenţele, locul gol, lipsa oricărui impuls. Totul se instalează într-o paradigmă negativă, în care un NU, rostit fără energie, îşi desfăşoară discursul. Desigur, modelele impuse de un Nu atotcuprinzător se fac resimţite; uneori autorul le aşază în faţa cititorului pentru a ne atrage atenţia asupra unui arbore genealogic ilustru. Ceea ce nu înseamnă că poetul Ioan Barb nu îşi proclamă autonomia. Că originalitatea sa, în această poetică, atât de asediată azi, nu merită a fi consemnată. Ioan Barb trăieşte, sub semnul numitei paradigme, buna aşezare în acest timp a scrisului…”.



Lansarea cărţii va avea loc în data de 24 noiembrie, ora 18, în cadrul Târgului de carte GAUDEAMUS, Bucureşti.


În luna decembrie cartea va fi lansată la Biblioteca Judeţeană Deva şi în municipiul Hunedoara.

teodor dume: puţin dintr-un coşmar

somnul e o parte din
transparenţa trupului
uneori absent
ca imaginea din
fereastră

ea există

poate de aceea am ochii
lipiţi de geam
să privesc înspre
locul în care dispar culorile

în rest ştiu că
nu se mai întâmplă nimic

din aerul despicat
picură teama
între cele două margini
locul e tot mai strâmt
ploaia se curbează
peste umbre

ca într-o moarte

cerul se sufocă
oamenii se ascund
unii într-alţii
nu-mi pot da seama
dacă doresc să mai rămân
sau să trec
într-o altă realitate

aici suntem mulţi şi
ne împiedicăm prea des

de umbrele din ziduri
care vorbesc şi vorbesc
despre lucruri sau
alte nimicuri

mai mult

tăcând

aş vrea
să mă plimb prin mine
să sparg pojghiţa de linişte
prinsă de pereţi apoi
să mă aşez lângă inimă
să desenez fericiri şi-n cele
din urmă
multe multe chipuri

nu ştiu cât ar mai conta...

teodor dume: printre lumânări stinse

tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine


e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...


stau în mijlocul camerei
şi sufăr
mă gândesc la toţi oamenii care mor


am prea multe morţi în mine


azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec


aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit


nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept

teodor dume: o noapte în afara fiinţei

nu, nu sunt supărăcios şi nici
impulsiv deşi aş putea să lansez
înjurii
sau alte cuvinte
teleghidate din mine
în astfel de cazuri
am descoperit că
e mai bine să mimez tăcerea
şi să privesc în vieţile altora
precum Dumnezeu
chiar dacă gestul pare să fie
doar o simplă piesă de schimb
m-am hotărât să nu mai cred
în surogate şi nici în gesturi
ambalate frumos
atâta timp cât viaţa
va rămâne o rană dezinfectată cu alcool
dar nici în liniştea proptită de colţ
ca un beţiv provincial care-şi
îndeasă privirea în sticla cu vodcă


nu cred...

oricum nu-mi pasă ce va crede lumea
foarte posibil şi cu multă insistenţă
mă va arăta cu degetul şi
va coborî în mine
ca într-un puţ părăsit
aşa că nu-mi rămâne decât
să caut alte refugii sau
să rămân chircit în
scobitura nopţii până iese
din depou prima locomotivă
dimineaţa devreme când lumina
nu este conectată la zi
şi să mă duc...


nu mă va recunoaşte nimeni


voi călători până în ziua în care
voi învăţa să trec printre oameni


şi în sfârşit poate mult prea târziu
îmi voi suspecta liniştea de trădare...
<i></i></b></div>

teodor dume: decembrie se repetă

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri


aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea


undeva s-a produs o greşeală


mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme


dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor


poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici


mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture


nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună


dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata


şi e decembrie


am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata


e decembrie


şi oricum anotimpurile se repetă
<i><b><i></i></b></i></b></div>

teodor dume: o singură dorinţă

aveam o încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara

îmi iubeam singurătatea

ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama 
îşi alunga frica iubindu-mă...

oricum m-aş gândi oamenii au dreptate

sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine...

uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi 
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât 
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama

teodor dume: raport între două lucruri

astăzi voi fi un cetăţean model
o să mă spăl pe dinţi
îmi savurez cafeaua din ceaşca roşie
aşezată mereu lângă veioza de pe
noptiera de la capătul patului
verific gazul
lumina şi
uşa de la intrare
aşez cheia sub preş apoi
o să am grijă să dau prioritate
la urcare în autobus
femeilor

asta dovedeşte respect

îmi impun un salut sobru şi
privesc mimica colegilor de birou
abia apoi trec şi la celelalte
nevoi ale zilei...

şi dacă mai am timp
voi deschide fereastra şi voi privi
de o parte şi de alta ca şi cum
rânduielile lumii ar depinde de mine

sau poate o să mă pitesc tăcut
în pântecul zilei
vieţuind
ca albul în culoare

oricum îmi voi păstra chipul

TEODOR DUME
- pastişă -

Moartea dansează printre frunze
(ultima clipă lângă tata)

în odaia copilăriei mele e tăcere
mult mai multă decât poate să respire tata
aud clopotul şi tremur
în fiecare dimineaţă
şi preotul nu mai vine

pe patul celălalt e mama
obosită de aşteptare
împătureşte ştergare vechi
nu vreau să deranjez
îmi întorc privirea spre el
apoi spre bucăţica de cer gri
îmi amintesc de păpuşa îngropată
pe care nu am mai găsit-o

cu o ultimă sforţare
tata înghite pâinea şi vinul
preotul face un semn din cap
şi nimeni nu spune nimic

în ochii verzi a venit toamna
musca se aşază pe fruntea miruită
o alung de parcă ar fi moartea
şi ating uşor fruntea sub care
locuia visul cu mine
devenit lacrimă
O şterg în grabă şi tresar
la fierbinţeala obrazului

Mă strigă mama să albesc perdelele
Apa e mai rece ca oricând
O frunză de nuc cade pe pragul casei

- Bunicul nu mai respiră! o aud pe fiica mea

sângele se albeşte şi el
pare să curgă în sens invers
îl iau de umeri îl scutur şi strig:
- Tată, respiră, mai respiră o dată!

nimeni nu zice nimic
mama face o scamă de lumină
şi coboară în mine încet

privesc dincolo fereastra închisă
o altă frunză de nuc pluteşte
peste bradul din grădină
( îl plantasem cu tata, demult
şi era aşa de luminat la sărbători…)

Dumnezeu îmi face cu mâna şi zâmbeşte
mă ghemuiesc în umbra
unui trecut static şi-mi număr anii
Nu-l înteb de ce
mă uit la linia vieţii din palmă
şi-mi îngheţ plânsul

în văzduh un înger cu tata de mână
lângă cadavru doar eu
şi ea rânjind


PS: Într-un coment la poemul lui Teodor Dume ,,Moartea valsează printre ziduri" scriam:
,,Nu pot să nu îmi amintesc de ultimele clipe lângă tata...De aş fi ştiut că-s ultimile i-aş fi sărutat lacrima scursă din ochii pierduţi la atingerea mâinii mele...
E mult fior în poem...o teamă pe care o înţelege doar Dumnezeu şi cel ce trece pe acolo..."

Am încercar o pastişă a acelui poem, retrâind ultimele momente lângă tata...Poemul lui Teodor m-a răscolit profund fiind postat când se împlneau 11 ani de la plecarea tatălui meu...

****
Maria(na) Doina Leonte
Fondator admin Postat la: 2011-09-25 09:09:48
<i></i></b></div>

ultima clipă lângă tata, de teodor dume (pastişă de maria (na) doina leonte

<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<b>TEODOR DUME
- pastişă -


Moartea dansează printre frunze
(ultima clipă lângă tata)


în odaia copilăriei mele e tăcere
mult mai multă decât poate să respire tata
aud clopotul şi tremur
în fiecare dimineaţă
şi preotul nu mai vine


pe patul celălalt e mama
obosită de aşteptare
împătureşte ştergare vechi
nu vreau să deranjez
îmi întorc privirea spre el
apoi spre bucăţica de cer gri
îmi amintesc de păpuşa îngropată
pe care nu am mai găsit-o


cu o ultimă sforţare
tata înghite pâinea şi vinul
preotul face un semn din cap
şi nimeni nu spune nimic


în ochii verzi a venit toamna
musca se aşază pe fruntea miruită
o alung de parcă ar fi moartea
şi ating uşor fruntea sub care
locuia visul cu mine
devenit lacrimă
O şterg în grabă şi tresar
la fierbinţeala obrazului


Mă strigă mama să albesc perdelele
Apa e mai rece ca oricând
O frunză de nuc cade pe pragul casei


- Bunicul nu mai respiră! o aud pe fiica mea


sângele se albeşte şi el
pare să curgă în sens invers
îl iau de umeri îl scutur şi strig:
- Tată, respiră, mai respiră o dată!


nimeni nu zice nimic
mama face o scamă de lumină
şi coboară în mine încet


privesc dincolo fereastra închisă
o altă frunză de nuc pluteşte
peste bradul din grădină
( îl plantasem cu tata, demult
şi era aşa de luminat la sărbători…)


Dumnezeu îmi face cu mâna şi zâmbeşte
mă ghemuiesc în umbra
unui trecut static şi-mi număr anii
Nu-l înteb de ce
mă uit la linia vieţii din palmă
şi-mi îngheţ plânsul


în văzduh un înger cu tata de mână
lângă cadavru doar eu
şi ea rânjind




PS: Într-un coment la poemul lui Teodor Dume ,,Moartea valsează printre ziduri" scriam:
,,Nu pot să nu îmi amintesc de ultimele clipe lângă tata...De aş fi ştiut că-s ultimile i-aş fi sărutat lacrima scursă din ochii pierduţi la atingerea mâinii mele...
E mult fior în poem...o teamă pe care o înţelege doar Dumnezeu şi cel ce trece pe acolo..."


Am încercar o pastişă a acelui poem, retrâind ultimele momente lângă tata...Poemul lui Teodor m-a răscolit profund fiind postat când se împlneau 11 ani de la plecarea tatălui meu...


****
Maria(na) Doina Leonte
Fondator admin Postat la: 2011-09-25 09:09:48
<i></i></b></div>