UN POET ŞI
UMBRA CUVÂNTULUI SĂU ÎN LUMINĂ
Teodor Dume, fără grupă sanguină,
Editura PIM, Iaşi, 2017
Seria meditaţiilor lirice din
volumele anterioare, continuă cu acest volum, în acelaşi ton şi în această
carte, intitulată „fără grupă sanguină”.
Cartea începe cu o
declaraţie aproape paradoxală: „Viaţa e o
umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus şi / de la apus la răsărit”,
singura care te însoţeşte fiind de nedezlipit, decât în clipa din urmă şi
singura care „îţi măsoară umbra”. Dar
şi, conchide autorul „singura care nu mai
are nevoie de tine” (fără grupă
sanguină).
Prin volumele editate până în
prezent, Teodor Dume şi-a câştigat notorietatea şi simpatia cititorilor, fiind
aşteptat şi întâmpinat, cu fiecare nouă apariţie, fiind cotat unul dintre cei
mai originali poeţi contemporani.
El îşi urmează vocaţia
lirică, fără să îmbrace straie de împrumut, lăsând liberă Pasărea Poemului să
zboare, după propriile îndemnuri ale inimii. Şi aceasta nu greşeşte drumul
de-ntors în acasa sinelui, drum pe care-l recunoaşte după semne numai de ea
ştiute.
Legătura cu Divinitatea este
atât de strânsă încât îi susţine aerul, pentru ca aripile să înoate în voie, în
larg şi chiar să se autodepăşească. Martor la Naşterea, la Moartea şi la
Învierea lui Dumnezeu, poetul trăieşte realitatea supranaturală a Misterului
Pascal, dând mărturie prin vers, prin gând, prin faptă şi cuvânt. Dar mai ales,
prin simplul fapt de a fi creat de
Creatorul a toate. Convins fiind că, „unde
e Dumnezeu e şi lumină” poetul a purces în căutarea Luminii, îngenunchind „la capăt de zi” şi aflându-L, nu în cine
ştie ce loc binecuvântat, ci în Acasa de sine, în locul de unde survine fiinţa (Dumnezeu
e acasă).
În plan orizontal, dragostea se
răsfrânge asupra iubitei, pe care o ia complice la trăirile sale mistice: „din când în când / îngenunchez la capăt de
zi / şi te strig / vino iubito fii complice / la viaţa asta trăită printre
oameni // unde e Dumnezeu e şi lumină” (Dumnezeu
e acasă).
Ajuns la înţelesurile esenţiale
de parcă le-ar fi ştiut din totdeauna, poetul e împăcat cu toate acestea,
dorind să le împărtăşească fiinţei iubite. Sunt poeme tulburătoare care te
copleşesc prin intensitatea emoţiei pe care ţi-o produc: „viaţa îmi curge spre moarte precum / depărtarea înspre capătul lumii /
nu-i bai, zic / trupul e o fărâmă de pământ / în care Dumnezeu / a plantat /
veşnicia / păcatul şi iubirea // aşa e lumea făcută iubito / din iubirea
ultimilor / trecători / prin păcat / Dumnezeu ştie asta şi / mai ştie că /
oamenii cu o singură viaţă / îşi numără păcatele / duminica / e prea multă
durere între noi / iubito // aşteptarea înmugureşte suferinţe // înfrigurat
privesc / cum umbra trece strada / să nu plângi // orice cărare duce înspre
Dumnezeu” (Aşa e lumea, iubito!) De
fapt, ce vrea să spună autorul? Orice drum am apuca, acesta tot spre Dumnezeu
duce în cele din urmă.
Umbra se desprinde uşor de
om, dispare fără să lase urmă, părăseşte
viaţa aceasta, fără grupă sanguină.
Tema umbrei se reia şi în alte
poeme. Între umbre şi urmele lor, omul încearcă zborul de unul singur. Urma
umbrei devine lumină.
Poetul este binefeciarul
unor convorbiri intime cu Dumnezeu care, în pedagogia Lui, îl învaţă să îndure,
să plângă, să deprindă zborul de pasăre.
Şi nu e de mirare că: „agăţat de o lumină / vreau să rostesc: viaţă
/ cuvintele ard / şi flacăra mută / se stinge în semn de iertare//...şi iată-mă
alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” (Pentru
o clipă doar pentru una opriţi acele ceasornicului). Poezia este
dedicată lui Adrian Păunescu – In memoriam.
Alunecarea, desprinderea,
îndepărtarea de cele cunoscute, este semnul cel mai puternic pe care-l lasă
poemele lui Teodor Dume. Este senzaţia de după bilanţul provizoriu, când pui pe
terezie făcutul cu nefăcutul, vorbirea cu nevorbirea, tăcerea cu netăcerea. Şi
rezultatul nu mai poate fi amânat. E-n ordinea firească a lucrurilor. „În urmă / strigăt de pasăre” – spune
autorul” (Un alt fel de rânduială).
Şi ce-i rămâne omului să facă decât: „îmi
şterg amintirile / una câte una şi / mai mor câte puţin / în fiecare clipă /
îmi ating faţa / şi strig // ştiu că / nu mă poate auzi nimeni // înăuntru
rămâne o durere / un fel de nimic pe lângă toate / morţile îngropate lângă
oameni // dar ce mai contează încă o zi / fără imagini...// o ştiu şi trăiesc
doar / pentru următoarea noapte” (Cât
mai aproape).
Uneori, poemul are gust de lemn
putrezit. Versurile sunt absolut tulburătoare: „ştiu // aici totul se termină / între mine şi durere / e doar o felie
de aer / nu mai e loc / trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu / ca o rugă
// Doamne!/ Cu voia ta o să plec /
ştiu că aşa trebuie / las ziua să adoarmă / în mine / dincolo de lumânare /
bântuie frigul noaptea / miroase a lemn putrezit.../ dar pleoapele tale /
acoperă totul” (Poem cu gust de lemn putrezit).
Ceea ce este destul de curios, e
faptul că poetul nu face o dramă din plecarea lui, aşa cum fac, îndeobşte
oamenii obişnuiţi, nici nu-i obligă pe ceilalţi să sufere, dimpotrivă. Există o
pedagogie a durerii, o filozofie a morţii. Poetul e năpădit de o linişte aproape
ireală pe care o împrumută oamenilor şi lucrurilor din jur. Nu o dată, priveşte
toate acestea detaşat, fără patetisme, doar cu un uşor sarcasm: „sufăr de linişte - / ultimul diagnostic emis
/ de sentimente prin constrângere // de la o vreme pendulez între cuvinte /şi
absenţa din trup de parcă / aş trăi într-un gol rotund / ca o gaură de fântână
seacă / în rest / mă simt mult mai bine / şi îmi place să aud/ că sunt /
incompatibil cu trupul // uneori mai şi mor / ca să văd lumea cum se schimbă /
şi preferă chipul de duminică / nu-i contrazic oricum / trăiesc din alte motive”
(Diagnostic: incompatibil cu trupul).
Imaginea pe care şi-o oferă
poetul, baletând între ceea ce a fost şi
ceea ce este, e de natură să-i provoace mâhniri nostalgice inerente: „nici eu nu mai sunt cel care am fost / ştii
bine asta / mamă / mimez doar ceea ce am fost / o parte din mine se clatină /
precum vântul / din când în când / mă uit în oglindă şi mă contrazic / de
dragul a ceea ce am fost / m-aş pregăti să-ţi cer ceva dar / cuvintele mi se
transformă în umbre / aidoma apei în gheaţă // vine toamna mamă şi / cuvintele
nu se mai leagă” (mamă, vine toamna).
Starea
aceasta persistă şi în poezia: „şi viaţa ca un scai”: „nu mai sunt cel care am fost / privirea mi
se risipeşte / peste umbre / copiii îmi zic / eşti orb bătrâne uite / uite /
lumina cum fuge de tine // în piept port o inimă grea / aud paşi dar nimeni /
nimeni nu mă mai strigă / pe nume / doar viaţa ca un scai / se mai ţine de
umbră / copiii îmi zic / uite bătrâne uite lumina / cum fuge de tine...”
De asemenea: „e
prea târziu să ne amintim de noi / şi ca o dezgolire a ceea ce am fost / ne
rebotezăm umbrele / între timp un Dumnezeu sub acoperire / ne priveşte printre
vitralii” (Un Dumnezeu sub acoperire).
Ipostaza în care se află, îl face pe poet să
spună: „aici este timpul oprit între /
ceea ce am fost şi ceea ce sunt / tic-tac, tic-tac, tic-tac...” (viaţa, tic-tac, tic-tac, tic-tac).
O altă dimensiune la care
se raportează poetul este singurătatea:
„singurătatea lacomă / îmi trece prin
măduvă” (Câte puţin).
Mai mult decât lumina, umbra
capătă noi dimensiuni, creşte şi scade, are o geometrie variabilă, de fiecare
dată, câteodată e martoră: „martor îmi e
umbra că / spun adevărul şi numai adevărul”(împăcarea
cu sine). Până şi viaţa este, în viziunea poetului, „o umbră grea / pe care o cari / de la
răsărit la apus / şi de la apus la răsărit”
(Fără grupă sanguină). Poetul ştie chiar şi de unde „începe umbra” şi anume: „de acolo de unde se termină punctul”. Altădată,
„între noi / e o mare de culori /care îmi acoperă umbra” (Identitate la indigo).
Când înainte, când după, când
alături, umbra este însoţită de o urmă vizibilă. Uneori se suprapun, se
abstrag una pe cealaltă, devin una, nu mai ştii care pe care. Poetul l-a aflat
şi pe „Dresorul de umbre”, care nu e altul decât el însuşi, cel
care-şi trăieşte, clipă de clipă moartea: „Nu
voi mai vorbi despre moarte / mă voi muta în zborul de fluture / noaptea / ca o
rugăciune / voi respira prin suferinţă / voi fi un întreg pustiu / în noaptea
aceea / un frig grăbit îmi va sufoca vederea / voi respira sacadat / nu va
exista milă şi nici îndurare / voi supravieţui zile şi voi deveni / singurul
dresor de umbre / în anotimpul întoarcerii acasă / sângele îmi va pulsa printre
/ ultimele speranţe şi / noaptea va veni mult prea devreme / voi fi un anonim
într-o umbră / de care / moartea nu ştie // dar despre ea nu voi vorbi
niciodată”.
Câtă luciditate – tot
atâta tristeţe care se simte în glas, în cuvânt, în suflet. Realitatea bate
orice fantezie. Ori cel puţin aşa doreşte poetul să-i facă pe cei care citesc,
să creadă. În orice caz, trăirile sunt autentice şi l-am putea bănui de un oarecare
cinism, autopersiflare: „Rup între degete
suferinţa / să nu plângi / doar tu îmi vei înţelege gestul rămas / în trecerea
mea spre nefiinţă” (În loc de adio).
Dar poetul ştie ca nimeni
altul să înnobileze această suferinţă, ridicând-o la rangul de jertfă
mântuitoare.
Însoţitoare este şi liniştea care „creşte ca un muşuroi”(Poate doar
astăzi); „...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” – spune
poetul.
Mai mult decât atât, poetul suferă de linişte – după ultimul
diagnostic emis.
Liniştea este legată
întrucâtva de absenţă, chiar şi absenţa din sine: „din când în când mai lipsesc din mine / ca să pot privi depărtarea / când
mă reîntorc / mă privesc / şi plâng...”
(împăcarea cu sine).
Tăcerea, aşteptarea,
absenţa, singurătatea, tristeţea, pustiul, resemnarea, sunt coordonatele omului
şi poetului Teodor Dume. Suferinţa este ridicată la rang de sublim. Ea înalţă
mai mult decât doboară. Cât de trist însă, poate fi, atunci când, deşi auzi
paşi, nimeni nu te mai strigă pe nume: „aud
paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume” (şi viaţa ca un scai). Dintre toate acestea, Singurătatea e
de-a dreptul ucigătoare: „Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar
mă sting” – spune poetul în titlul unei poezii. Singurătatea absolută,
cea neacoperită de nimic: „cum cerul
acoperă zarea / sufletul mi se umple de oameni // dar ce folos...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare
dar mă sting).
Depărtarea este însă apanajul
poeţilor, doar lor le place să o privească fix în ochi, când vin ori când pleacă,
precum Fata Morgana: „încerc acum să
reconstitui / fereastra prin care / o să privesc depărtarea, - / ea însăşi o
fereastră / a sunetelor spre nesfârşit. // ştiu, / poate e doar o iluzie ce se
termină aici / ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...” (Între mine şi realitate).
Şi dacă există vreo temere, aceea
e de vântul care ar putea şterge într-o clipită, „oameni şi umbre” (Timp şi
umbre).
Autorul foloseşte ca
mijloace de expresie artistică, personificarea, atribuind însuşiri antropomorfice
unor sentimente şi stări: „ura se aruncă
asupra tuturor lucrurilor / scâncetul abia perceptibil al umbrelor / osândite
la tăcere / îmi va trezi interesul pentru voi / cei care mai sunt / în urmele
întunericului”(în a şaptea zi).
De aici, poetul are viziunea înălţării sale
deasupra tuturor lucrurilor: „nu va fi
nici o procesiune / în ziua aceea / numele meu va fi strigat / dimineaţa
devreme / când păsările se vor înălţa / pe acoperişul de lumină al cerului //
cu o treaptă mai sus / voi fi eu” (în a
şaptea zi). El ştie de
asemenea, când se vor petrece toate acestea: în ziua în care s-a odihnit
Dumnezeu după Facere.
Este interesant cum, poetul este mai mult preocupat de ceea ce îl
aşteaptă cândva, decât de prezent. El ştie cum va fi, mai mult decât cum este.
Cu alte cuvinte, trăieşte şi după ce nu va mai fi. Şi din tot ce a fost,
rămâne: „un ţipăt de pasăre şi / un zbor
hăituit” (durerea frunzei).
Ipostazele în care poetul îl vede (ori şi-l închipuie) pe Dumnezeu sunt
diverse: „Un Dumnezeu sub acoperire”;
care „priveşte printre vitralii”; „Dumnezeu e acasă”; „timpul / se ia la ceartă
cu Dumnezeu”; „trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu”; un Dumnezeu
care „este plecat”; „...Dumnezeu
preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine”.
Şi totuşi, cine pe cine minte şi
cât? Nimeni nu e scutit de teamă. O spune singur: „în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentaţie / cineva
îmi şopteşte că-s / prea bătrân să mai învăţ / repertoriul // încerc să-mi
închipui plecarea / ca pe o toamnă văduvită de păsări / şi un cer sub care
groparii / au marcat o bucăţică de pământ / pe întunericul din care a plecat şi tata // adevărul e că mi-e
frică // dorm cu lumina aprinsă şi / mă hrănesc din singurătăţi / ce-nmuguresc
în mine / toamna / din când în când / decupez o gaură în cer şi / mă rog lui
Dumnezeu să mai aştepte / până când prin inima mea / vor mai trece o dată toate
anotimpurile” (Îl rog pe Dumnezeu să mai
aştepte).
Despre cum vede poetul moartea s-ar
putea vorbi mult. În orice caz, ea nu mai e o necunoscută: „poate că e prima oară când / mă gândesc la
moarte / o văd frumoasă / ca o înălţare / ca un zbor / fără lumină / dinspre
primăvară către toamnă / şi invers...” (Singurătatea
sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).
Aşa cum îi place să se
numească pe sine „un plimbăreţ printre
amintiri”, „alteori ies din mine şi /
mă dedic indiferenţei / de parcă aş fi singurul care / acceptă cu atâta
uşurinţă moartea / să se scurgă ca o smoală printre pietre” (Tată, lasă-mă să-mi construiesc pe lacrima
ta o altă viaţă).
Între ipostaza de a se afla nehotărât, între viaţă şi moarte, poetul
alege să fie sămânţă care, conform învăţăturii evanghelice, doar îngropată în
pământ, răsare, creşte şi aduce rod: „Stau
între VIAŢĂ şi MOARTE / şi nu sunt hotărât / pe cine să aleg / afară plouă
mărunt / pământul înghite fiecare strop /cuibărindu-mă între gânduri aidoma /
pruncului între braţele mamei / aştept imaginaţia să-mi dea forma / prin care
să ies ca o prezenţă // înainte de toate vreau să fiu / sămânţa ce-mi poartă
zvâcnirea / în propriul pământ // când eşti sămânţă / te descompui în primăvară
şi / devii spaţiu / dăruind tuturor semnele luminii” (Semnele luminii).
La fel de persistent apar
şi umbrele mişcătoare ale copilăriei, chipul tatălui şi cel al mamei, casa
părintească: „azi am intrat puţin prin
copilărie // (...) // casa e crăpată pe la colţuri / şi frigul se zbate de zid
/ umbrele albe se-mpiedică de cruci // tata nu mai vine... // mă aplec / zăpada
lăcrimează sub genunchi” (acasă, priviri
de pe marginea drumului).
Adeseori, scriitorii
încearcă să dea o definiţie vieţii, „Viaţa ca o coridă”; „Viaţa ca o pradă”,
etc. Teodor Dume vede „Viaţa ca o clepsidră”- ceea ce nu-i
deloc curios, având în vedere că-şi prefiră boabele de nisip care sunt clipele
noastre, devenite muşuroi: „Dumnezeu era
singura linişte / în care aţipea // bucăţica aceea de trup era / ca o poveste
în care / alergam zi de zi / de la un capăt la altul // acum respir de parcă /
cineva ar ciopli în mine / restituindu-mi toate amintirile...// poate că nu ar
fi trebuit să / mă opresc şi să mă uit îndărăt / ci să mă limitez la mersul
firesc / şi să încerc să respir regulat.../ oricum soarele îl am mereu deasupra
// în rest câteva firicele de nisip / rămase pe tălpi şi o scorbură / prin care
mă scurg continuu...” (Viaţa ca o
clepsidră).
Teodor Dume este poetul care îşi trăieşte arzând, ultima suflare de har,
conştient de impactul pe care îl au cuvintele sale. El nu dramatizează, nu e
patetic, e meditativ şi întors într-un timp în care ne face şi nouă un locşor,
alături. Preţ de-o privire. Preţ de o lacrimă. Preţ de un gând.
Preţ de o îmbărbătare. De o strângere de mână.
Pietrele sale preţioase înalţă edificiul şi asta
îl costă. Dar, de fapt, ce e gratis pe lumea aceasta? Poetul Jose Marti scria:
„Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai frumos”.
Meritul incontestabil al poeziilor sale, în afara
virtuozităţii condeiului, exersat pe o
plajă de câteva zeci de ani, este sinceritatea. Frustă, dezarmantă. Năucitoare.
Născătoare de pronii. Şi până la urmă, el nu se amăgeşte, luciditatea îi inundă
simţurile şi spune: „ştiu // orice
sfârşit are o poveste / şi dincolo de ea o altă lume...(Începutul sfârşitului).
Şi poezia de final
întrece orice aşteptare în ceea ce priveşte arta de a muri: „Adevărul e că oamenii nu mor / ei sunt ca
nişte trepte/ pe care călcăm / şi ne înălţăm / unul / pe celălalt //
înfricoşător e doar momentul / în care ne afundăm / tot mai adânc / pentru a
face loc / şi altora / în pământ / nimeni nu-şi cunoaşte identitatea / chiar şi
Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine / umbra din
care întunericul / şi-a construit adăpost / îşi caută înlocuitor / nu există un
AZI din care / să crească alte umbre // există doar oameni şi un Dumnezeu /
care din propria lor suferinţă / şi-au modelat chipul pe lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).
Ceea ce şi a făcut, în mod remarcabil, poetul
Teodor Dume.
Experienţa aceasta
covârşitoare şi unică este trăită de oameni, fiecare în felul său. Teodor Dume
a ales să vorbească despre ea, mai mult, să o gândească, să o transfigureze
artistic, împărtăşind-o cu noi, în cele mai mici amănunte.
Cu un preţ de neestimat.
CEZARINA ADAMESCU
18 Mai 2017
