http://www.ecreator.ro/proza/3688-de-ce-tata.html
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu ştiu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile înceţoşate, îmi mângâia creştetul, apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil şi mă încuraja;" Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta şi fraţilor tăi".
Cred că a fost singura dată când l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale lungi şi noduroase, îşi freca tâmplele şi înjura printre dinţi;"Futu-i terentişu mă-sii de viaţă..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranieîmi împiedica vorbele. Liniştea dar şi frica îmi grăbeau respiraţia. Dincolo de fereastră era un spaţiu în care îmi aşezam gândurile şi plângeam. Nu voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar şi cu viaţa. Avea o pensie de 6oo lei şi şapte guri de hrănit.
De ce, tată ?
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu ştiu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile înceţoşate, îmi mângâia creştetul, apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil şi mă încuraja;" Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta şi fraţilor tăi".Cred că a fost singura dată când l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale lungi şi noduroase, îşi freca tâmplele şi înjura printre dinţi;"Futu-i terentişu mă-sii de viaţă..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranieîmi împiedica vorbele. Liniştea dar şi frica îmi grăbeau respiraţia. Dincolo de fereastră era un spaţiu în care îmi aşezam gândurile şi plângeam. Nu voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar şi cu viaţa. Avea o pensie de 6oo lei şi şapte guri de hrănit.
Alteori îşi hrănea sufletul cu privirile noastre. Şi era fericit. Ba din când în când îşi creiona un plan de lucru pentru primăvara pe care o aştepta ca pe Dumnezeu în zilele de duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, aşezat pe căpătâiul patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăţ fântâna, o să refac gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Îşi ţinea respiraţia ca într-o rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toţi cei cinci copii aşezaţi după mărime şi ani pe laviţa din faţa sobei, apoi continuă;" O să schimb şi scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie şi-l moştenea de la bunicii din partea mamei.Pe ceilalţi nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creştin, dar în momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva din ceaţa abia lăsată.
"Vedeţi, voi?", spuse tremurând. Omul trăieşte între două respiraţii: cea a venirii pe lume şi cea a plecării din lume...Dar ţineţi minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l refuzaţi niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu flacără şi din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streaşina casei. Se făcuse linişte, o linişte fără margini ne ţintuii privirea pe chipul bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda frigului din casă, deşi din oala de lut de pe sobă ieşeau anemic câţiva aburi, simţeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Şi parcă mă temeam de linişte. Poate din cauza fricii sau poate a remuşcărilor. Eram doar un adolescent naiv şi nici nu ştiu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment. Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torţionar. Pielea buzelor începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am aşezat mult mai aproape de uşa sobei interdeschise şi am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne. Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare şi pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a porivit printre lacrimi, apoi a plecat...
A trecut timpul. Gura fântânii e astupată cu o pânză de păiajeni şi multe frunze căzute din nucul de la uliţă, uşa de la poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe; de ce, tată?
Uneori derulez secvenţă cu secvenţă timpul în care eram copil. Ţin pumnii încleştaţi şi strig; De ce, tată?...
Îşi ţinea respiraţia ca într-o rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toţi cei cinci copii aşezaţi după mărime şi ani pe laviţa din faţa sobei, apoi continuă;" O să schimb şi scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie şi-l moştenea de la bunicii din partea mamei.Pe ceilalţi nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creştin, dar în momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva din ceaţa abia lăsată.
"Vedeţi, voi?", spuse tremurând. Omul trăieşte între două respiraţii: cea a venirii pe lume şi cea a plecării din lume...Dar ţineţi minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l refuzaţi niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu flacără şi din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streaşina casei. Se făcuse linişte, o linişte fără margini ne ţintuii privirea pe chipul bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda frigului din casă, deşi din oala de lut de pe sobă ieşeau anemic câţiva aburi, simţeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Şi parcă mă temeam de linişte. Poate din cauza fricii sau poate a remuşcărilor. Eram doar un adolescent naiv şi nici nu ştiu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment. Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torţionar. Pielea buzelor începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am aşezat mult mai aproape de uşa sobei interdeschise şi am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne. Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare şi pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a porivit printre lacrimi, apoi a plecat...
A trecut timpul. Gura fântânii e astupată cu o pânză de păiajeni şi multe frunze căzute din nucul de la uliţă, uşa de la poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe; de ce, tată?
Uneori derulez secvenţă cu secvenţă timpul în care eram copil. Ţin pumnii încleştaţi şi strig; De ce, tată?...
- Detalii
- Scris de Teodor Dume
 |  |  |  |  |
Copyright © 2016 ecreator.ro. Toate drepturile rezervate.
Design by JoomlaSaver. Supported by DSData
Această poezie a fost selectată Poezia zilei pe 1 iulie 2016.
de 
