18/06/2016

Teodor Dume în revista Luceafărul ,18 iunie 2016, despre Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele

Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele

Articol scris de: Teodor Dume / 18 Iun 2016

Primit pentru publicare: 18 iunie 2016
Autor: Teodor DUME, Oradea
Publicat: 18 iunie 2016
Editor: Olivian IVANCIUC

http://www.luceafarul.net/ionut-caragea-ascultandu-si-gandul-si-implinindu-si-visele

http://www.luceafarul.net/ionut-caragea-ascultandu-si-gandul-si-implinindu-si-visele

Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele

Un scriitor de nivel absolut, bine plasat pe orbita literaturii române, este Ionuţ Caragea. Deşi tânăr, scriitura domniei sale concurează, atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ, cu cea cantonată în prima linie a valorilor confirmate. Imaginarul scriitoricesc al lui Ionuţ Caragea este dominat de idee, dar şi de efect. Indiferent dacă vorbim despre proza, poezia sau aforismele sale, se constată o afectivitate tămăduitoare cu coordonate care duc înspre locuri, fapte, oameni şi Dumnezeu. Important este faptul că toate acestea converg, chiar dacă actul creativ nu a fost deloc uşor, autorul parcurgând un drum accidentat, după cum menţionează şi criticul Al. Cistelecan în prefaţa romanului „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”; un roman cu salturi în poezie care a fost publicat în 2016 la editura eLiteratura din Bucureşti. Autorul ne mărturiseşte în acest sens că „trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa / şi taie capetele plecate / ale spicelor de grâu / fără să-i pese că şi oamenii / au capetele plecate în faţa morţii„, dar şi că „Dumnezeu tace şi-şi freacă palmele de bucurie / că încă-l iubesc, din când în când îmi face / un semn discret cu coada ochiului /”, simţind totodată că este „incompatibil cu lumea” şi gândindu-se deseori „la cei ce s-au dus / înainte de vreme / la cei ce s-au răzbunat pentru harul / cu care au fost înzestraţi / la cei care-au ajuns în azil„.

Efectele se reconstruiesc în detaliu după un desfăşurător impus de memoria autorului, ceea ce ne duce înspre o confesiune bine argumentată. Ionuţ Caragea este un martor al existenţei, un martor prezent cu promptitudine în locuri mai puţin explorate. Toate acestea pentru a reconstitui durerea, iubirea şi trecutul. De fapt inspiraţia scriiturii sale vine tocmai din aceste elemente caracteristice umanităţii. În detaliu vorbind, din suferinţă se naşte bucuria. Iată de ce Ionuţ Caragea şi-a împlinit crezul evaluându-şi „încăpăţânarea” (benefică în acest context), dar şi conceptul despre existenţă. Între Dumnezeu şi el a existat (şi există) doar un singur univers (părinţii, fraţii, soţia şi fetiţa).

Înţelegând în profunzime sensul existenţei sale, îşi subliniază convingător trăirile: „În intimitate cu Dumnezeu şi tot ce înseamnă Dumnezeu, nu am fost niciodată singur„. Şi, tot el, se întreabă: „dar cu iubirea ce facem / cu această nevoie de a ne dărui / până la ultimul strop de plăcere / până la ultima firimitură de carne (…) ce facem cu această iubire / cui să o dăruim când nimeni / nu se mai hrăneşte cu resturi„.

Privind înspre cealaltă latură (tot afectivă), sportul, poezia şi prietenii de acasă sau din exilul creator sunt pentru Ionuţ Caragea tot sensuri care îi transpun fiinţa pe aceleaşi coordonate ale sincerităţii şi încrederii. Deşi un berbec „încăpăţânat”, Ionuţ Caragea pledează, în mod conştient, pentru evidenţierea, cu orice preţ, a detaliilor care dau sens existenţei. Viaţa sa, nuanţată într-un mod imprevizibil, este un motiv de inspiraţie care poziţionează cititorul, dar şi îl angajează, într-o manieră proprie, la identificare şi mai apoi la trăire.

„Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!” ne propune, în mod direct, un scenariu real al suferinţei, dragostei şi bucuriei umane, elemente care m-au determinat să schiţez un îndemn de suflet către fiinţa din mine care încă mai oscilează între sensurile descrise de Ionuţ Caragea. Pe de-o parte, autorul vine în poeziile din volum cu câteva consideraţii socio-umane: „chiar şi peste o sută de ani / oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor (…) ajung să cred că viaţa mea nici nu contează (…) nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea (…) nici moartea nu mai impune respect / a devenit o simplă măturătoare / care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă / prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi / datoare sie înseşi / dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri…”. Pe de altă parte, el ne dezvăluie în fragmentul de pe copertă şi motivaţiile sale: „Rolul cel mai important în această carte îl deţine „Gândul meu”, o entitate care mi-a oferit indicii preţioase, călăuzindu-mă în momentele de rătăcire şi salvându-mă de nenumărate ori în confruntarea cu bolile, singurătatea şi moartea. Consider că cititorii pot trage învăţăminte folositoare de pe urma experienţelor mele şi se pot identifica uşor cu personajele principale, fiind vorba, la urma urmelor, de sentimente autentice şi gânduri pe care le poate avea orişicine. Cred că pentru noi toţi se poate întâmpla un miracol atunci când suntem atenţi şi receptivi la ceea ce ni se comunică la nivel subtil, atât din exterior, cât şi din interior. Nu trebuie decât să ne punem mereu întrebări, să căutăm soluţii înspre binele nostru şi al celorlalţi, iar răspunsurile nu vor întârzia să apară.„

Iar criticul Al. Cistelecan, atât în prefaţă, cât şi pe copertă, descrie cartea ca fiind „o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă„. Criticul mai consideră că această carte reprezintă „o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin„, fiind scrisă de un autor care „merge pe drumul pozitiv şi exemplar al poeziei„, şi anume „de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn„.

*Revenind la bucuria pe care fiecare dintre noi o putem avea în anumite momente, mă pot felicita pentru trăirile avute la întâlnirea cu „Poetul născut pe Google”. Era o zi frumoasă de februarie 2016. În locaţia de pe malul stâng al Crişului Repede din Oradea, pe care o administram, îşi făcu apariţia, într-o eleganţă sportivă, un domn. Cu tact şi curiozitate m-a întrebat: domnul Teodor? Caragea sunt. Ionuţ Caragea! Zâmbea fermecător. Ştiam că este din zodia berbecului, la fel ca şi subsemnatul. La prima vedere am şi uitat de mine! În urma dialogului special de câteva minute, ne-am definit momentul ca fiind unic. I-am dăruit, apoi, cele două cărţi ale mele: „moartea, un fluture alb” şi „azil într-o cicatrice”, apărute în 2015 la editura Pim din Iaşi.

A doua zi, cu bucuria reîntâlnirii, am primit ultima sa carte: „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”, iar după ce am lecturat-o mi s-a întipărit în minte un îndemn pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l asculte şi să-l aplice în viaţa de zi cu zi: „azi nu voi da cu piciorul fericirii / nici mâine, nici poimâine / nicicând„.

Teodor Dume
Oradea, 13 februarie 2016

Articole asemănătoare

31/05/2016

Revista Luceafărul:Ionuţ Caragea şi rădăcinile umbrei, autor Teodor Dume

Revista LUCEAFĂRUL, 2016

http://www.luceafarul.net/ionut-caragea-si-radacinile-umbrei

Ionuţ Caragea şi rădăcinile umbrei

Articol scris de: Teodor Dume / 31 Mai 2016

Primit pentru publicare: 30 mai 2016
Autor: Teodor DUME

Ionuţ Caragea şi rădăcinile umbrei

„Adevărul aşteaptă precum o umbră
despre care evităm să vorbim. O umbră
care continuă să ne şoptească rugăciunile”
(Ionuţ Caragea)

Iubirea este partea cea mai sensibilă a sufletului. Şi spun asta pentru că iubirea lui Ionuţ Caragea faţă de cuvânt este

rizoderma rădăcinii din care iau naştere porii absorbanţi ai primăverii în care s-a născut (12 aprilie). Din adâncul acestui anotimp, aş putea spune monopodial, vin ramificaţiile stărilor de renaştere, bucurie şi optimism. Toate aceste elemente, care bucură şi colorează zâmbete, converg înspre acea zi de primăvară în care autorul dăruie mai departe frumuseţea din cuvânt prin ultima sa carte „Umbră lucidă” (Ed. Fides, 2016).

Spuneam, şi cu altă ocazie, că Ionuţ Caragea este un poet de nivel absolut, exponenţial pentru un timp cu determinare sufletească, bine conturat în adevărul existenţial menit să sfideze ordinea lucrurilor care par fireşti. Folosind mecanismele simple ale scrisului şi pe cele complexe ale imaginarului, Ionuţ Caragea vine apăsat printre cuvinte, înnodând şi polenizând stări caracteristice poeziei autentice. Explorând cunoaşterea, se apropie de sublim prin puterea propriei conştiinţe, fără a modifica specificul percepţiei despre lume. Metafora umbrei, în volumul „Umbră lucidă”, este un epifenomen care devine fenomen principal, iar această inversare lăsă cititorului posibilitatea să descopere raza de lumină a speranţei. Poetul nu ne orbeşte cu revelaţii extatice, ci coboară în iadul din noi şi ne provoacă, printr-o ironie subtilă, să căutăm singuri ieşirea. De altfel, naşterea sa s-a produs tot în urma unei explorări abisale: „da, da, astfel s-a născut poetul / în văzul lumii indiferente / când totul era repetitiv şi numai durerile / coborau până la rădăcinile umbrei…” (Imn umbrei). Şi după ce el fecundează întunericul cu lumina sa interioară, cresc „Petale de umbre”: „sufletul meu / aşteaptă cuminte / pe fundul unui ocean de singurătate / să cadă steaua norocoasă / a inspiraţiei / în tot acest timp / asist la spectacolul / în care moartea / dăruieşte creatorului / o floare cu petale / de umbre.” Astfel, epifenomenul inversat şi asocierea gândului cu imaginea, într-un spaţiu referenţial, creează o viziune tangibilă sufletului: „poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau imagini umile parabole ale condiţiei umane.” (Maria-Ana Tupan – în prefaţa cărţii).

Prin dedublare, poetul devine clona umbrei sale, dar şi prizonierul timpului şi al propriilor amintiri. Prin reîntoarcere la sine, el este doar „o scânteie prinsă între două umbre / umbra celui ce sunt şi umbra / celui care-am fost cândva.” (Imn umbrei). Salvarea, în acelaşi poem, este christică, evocând credinţa, dragostea şi sacrificiul: „m-am întâlnit cu Iisus / venea de departe, de foarte departe / dintr-o direcţie opusă / am făcut de îndată picnic la marginea drumului / i-am prezentat „credincioasa” mea umbră / el mi-a prezentat nevăzuţii săi îngeri / apoi şi-a scos desaga cu prescură / iar eu mi-am scos inima din piept / şi o priveam în palmele sale / cum bate, cum bate…„

Epifenomenul inversat, dedublarea, ironia subtilă, salvarea prin întâlniri providenţiale, sunt stări deloc ocazionale, susţinând toate elementele specifice unei creaţii lucide şi moderne care nu se racordează la vreun curent literar, dar care îşi are rădăcinile în eposul infinit al tuturor poeţilor care au pus fiecare câte o cărămidă la temelia paradisului. Tocmai de aceea, la orizontul scriptural al atipicului, apar şi elemente specifice poeticii generalizate. Dar ele converg, ca stări, înspre o identitate proprie, într-un spaţiu al refuzului pentru lectură: „Am scris poeme pline de iubire / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă a trebuit să-mi fac din inimă / un sicriu de flori / mi s-a scurs viaţa în cuvinte / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă mă topeam precum ceara…” (Pentru oamenii plictisiţi).

„Umbră lucidă” este cel mai viabil argument al cunoaşterii propriei identităţi. Cartea aceasta, nu ştiu dacă este o verigă din lanţul celor peste 30 apărute sub semnătura lui Ionuţ Caragea, dar ştiu că este o convenţie a autorului cu sinele. Cine deschide coperţile, deschide o uşă înspre singurul nostru martor în viaţă, umbra: „dar tu ca nimeni alta / stai întinsă / la picioarele mele / nu eşti nici pământ / nici aer (…) când te apropii de sufletul meu / spun apă şi lacrimile / consfinţesc tristeţea omului singur…” (Lumina ochilor stinşi în eter).

Multitudinea de sensuri ale metaforelor baroce pe care le foloseşte autorul ne oferă libertatea alegerii unei continuări pe propriile noastre linii ideatice. Aceste linii sunt rădăcinile aeriene care se împământează, căutând pânzele freatice ale inspiraţiei. Şi, aşa cum menţionează şi prefaţatorul cărţii, „imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta.„

Chiar dacă, în opinia Mariei-Ana Tupan, „concentrarea fiecărui poem pe o temă şi folosirea unui limbaj remarcabil de unitar, dar şi economic, prin înlăturarea oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de parafrazat…”, iar „criticul se vede silit să renunţe la încercarea de a lua un text în stăpânire, deoarece, asemeni unei parabole biblice, poemul nu poate fi disecat, anatomizat, sensul său degajându-se din întreg… „, Ionuţ Caragea ne dezvăluie bogăţia stărilor prin realitatea lor care se autodeclanşează într-un Univers imaginar. Astfel, imaginarul devine cel mai frumos spaţiu real din universul fiinţei trecătoare, o fiinţă care călătoreşte „clandestin” în visurile cu destinaţia dincolo de vămile cerului, prin „ridicarea la pătrat„ (Eu simt şi presimt Dumnezeirea). Aceasta este metafora transcendenţei care îi oferă lui Ionuţ Caragea, într-o poezie de anticipaţie şi relativitate ciclică a timpului (mai întâi simte Dumnezeirea prin inspiraţie, apoi o presimte odată cu estomparea inspiraţiei sau prin întoarcerea la timpul dinaintea inspiraţiei, conform modelului ciclic al relativităţii einsteiniene), motivaţia de care avea nevoie pentru a merge mai departe pe drumul pe care şi l-a ales.

Teodor Dume,
8 mai 2016, Oradea

Articole asemănătoare

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2016 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

27/05/2016

Teodor Dume>La Oradea o sarbatoare de suflet< Gheorghe Grigurcu s/a reintors acasa la Familia

Da, iată-l pe Gheorghe Grigurcu,(foto) după mai bine de 30 de ani, la 26 mai 2016, se reîntoarce la Oradea, în "urbea" de pe Criş, cum îi plăcea să spună, pentru a i-se recunoaşte şi confirma activitatea de 51 de ani desfăşurată la revista Familia. Cu această ocazie revista i-a sărbătorit şi cei 80 de ani împliniţi pe 16 aprilie 2016.

Zilele Revistei Familia, ajunse la cea de-a XXVI-a ediţie au debutat, joi după amiaza, în fostul sediu al Casei de Cultură a Municipiului,(actualmente sala Florica Ungur) în prezenţa unei audienţe medii, majoritatea scriitori, critici literari şi invitaţi (apropiaţi) ai revistei
Manifestarea stă sub semnul debutului lui Mihai Eminescu, consemnat în urmă cu 150 de ani în paginile revistei conduse pe atunci de întemeietorul ei, Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea

Uşa evenimentelor a fost deschisă de poetul Ioan Moldovan, redactorul şef al revistei Familia.

În prima parte a fost confirmată şi recunoscută întreaga activitate a lui Gheorghe Grigurcu care timp de 51 de ani nu a lipsit niciodată din paginile revistei. La Oradea, o sărbătoare de suflet: Gheorghe Grigurcu reîntors (pentru câteva ore)
acasă, la “Familia”

"Este o performanţă de neegalat să publici timp de 51 de ani neîntrerupt. Gheorghe Grigurcu nu a lipsit din niciun număr al revistei(…)
Dacă pe harta literaturii române contemporare fiecare dintre noi e o insulă, Gheorghe Grigurcu e un arhipelag", a spus criticul literar Ion Simuţ despre sărbătoritul zilei.
Şi este bine de ştiut că:
Poetul, criticul literar şi eseistul Gheorghe Grigurcu, în vîrstă de 80 de ani, este laureatul celei de-a XXV-a ediţii a Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu pentru Opera Omnia. Acesta a primit, în 2015 în cadrul unei gale speciale organizate în sala Mihai Eminescu a Hotelului Rapsodia din Botoşani, marele premiu, dar şi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani
Considerat unul dintre cei mai importanţi critici literari contemporani, Gheorghe Grigurcu s-a născut pe 16 aprilie 1936 la Soroca (Republica Moldova), pe vremea cînd acest teritoriu aparţinea României. A urmat liceul la Oradea şi, doar un trimestru, Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”. A absolvit apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca (1958). Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1975). A fost profesor la Oradea; redactor la revista orădeană „Familia”, deţinînd cronica literară. A colaborat şi semnează, şi în prezent, diferite articole şi cronica literară la mai multe ziare şi la majoritatea revistelor literar-culturale din ţară, printre care se numără: „Ateneu”, „Familia”, „Orizont”, „Vatra”, „Tribuna”, „România literară” şi „România liberă”, la care are rubrici fixe.
După debutul cu poezie în ziarul „Crişana” din Oradea (1952), a publicat mai multe volume de versuri: „Un trandafir învaţă matematica” (1968), „Trei nori” (1969), „Rîul incinerat” (1971), „Salută viaţa” (1972), „Apologii” (1975), „Contemplaţii” (1984), „Cotidiene” (1986), „Oglinda şi vidul” (1993), „Un izvor bolboroseşte înăuntrul termometrului” (1996), „Nimic n-ar trebui să cadă” (1997), „Amarul Tîrg” (1997), „Dealul purtat de scripeţi” (1999), „Spaţiul dintre corole” (2000), „Acul şi steaua” (2001), „De unde pînă unde” (2002), „Natură moartă şi vie” (2003), „Un trandafir învaţă matematica” (ediţie definitivă a creaţiei poetice de pînă în anul 2000 – Ed. Vinea, 2004), „Calendar” (2004), „Fiindcă” (2005), „Castele în Spania” (2005), „Şterge soarele de praf ca pe-o mobilă” (2006), „Muzeu” (2008), „Cerc şi punct” (2010), „Nimic n-ar trebui să cadă” (2011).
Activitatea sa de la revista „Familia” avea să-l impună printre criticii importanţi, poziţie susţinută şi mai tîrziu, prin „opiniile pătimaş tranşante, nu o dată excesive”, după aprecierile lui Mircea Martin. A scris numeroase volume de critică şi istorie literară: „Miron Pompiliu şi Junimea” (1969), „Teritoriu liric” (1972), „Idei şi forme critice” (1973), „Bacovia – un antisentimental” (1974), „Poeţi români de azi” (1979), „Critici români de azi” (1981), „Între critici” (1983), „Existenţa poeziei” (1986), „De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş” (1989), „Peisaj critic” (I – 1973; II – 1997), „E. Lovinescu. Între continuatori şi uzurpatori” (1999), „Poezie română contemporană” (I-II, 2001), „De la un critic la altul” (2004) etc. S-a afirmat, de asemenea, şi ca eseist şi jurnalist literar şi politic: „În cunoştinţă de cauză” (1990), „Cum am devenit stalinist” (1998), „Imposibila neutralitate” (1998), „În jurul libertăţii” (2002), „Fişele unui memorialist” (2006), „Opinii în genere inconfortabile” (2007), „O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel” (2009), „Exerciţii de adevăr” (2011).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al P.E.N.-Clubului român, a fost distins cu Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor pe anul 2000. De-a lungul timpul i-au fost decernate Premiile Uniunii Scriitorilor din România, ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ale revistelor „Familia”, „Convorbiri literare”, „Poesis”, „Euphorion”, „Mozaic”, „Cuget liber”, Premiul naţional „Tudor Arghezi” (Tg. Cărbuneşti), Premiul oraşului Bistriţa, Premiul Serilor de la Brădiceni, Premiul Festivalului internaţional de poezie Emia (Deva), Premiul Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu” (Focşani), Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul oraşului Beclean, Premiul de poezie (Deseşti, Sighet), Premiul „Virgil Mazilescu” (Corabia), Premiul Consiliului Judeţean Gorj, Premiul Naţional Monica Lovinescu-Virgil Ierunca (2009). Manifestarea Colocviile tinerilor scriitori care au debutat în 2012 şi care s-a desfăşurat la Alba Iulia în aprilie 2013, i-a dedicat un moment special scriitorului Gheorghe Grigurcu, care a primit Premiul de Excelenţă.

Şi-n cea de-a doua parte;

Cu ocazia Zilelor Revistei Familia la Oradea va veni "nucleul tare", după cum l-a prezentat Ioan Moldovan, al Uniunii Scriitorilor format din Nicolae Manolescu, Gabriel Ghifu, Varujan Vosganian, Mircea Mihăieş, Cassian Maria Spiridon, Aurel Maria Baros, Horea Gârbea Adrian Popescu.
De asemenea, între invitaţi se mai numără redactori, scriitori, poeţi şi critici din toată ţara. La evenimentul de deschidere a participat şi scriitorul Ioan T. Morar, aflat la Oradea pentru a-şi lansa cartea "Sărbătoarea corturilor".
Zilele Revistei Familia continuă vineri, de la ora 10, în Sala Mare a Primăriei cu un colocviu pe tema "Ofensiva debutanţilor: semn al înnoirii?", la care au fost invitaţi tineri poeţi, în timp ce, de la ora 16.30, tot acolo este programată lansarea cărţii "Nu te opri, nu te întoarce", de Traian Dobrinescu. Volumul va fi prezentat de Nicolae Manolescu şi Răzvan Voncu.

(S:date biografice;faclia,wikipedia

25/05/2016

Teodor Dume în New York Magazin special

***

Nig Nuta Istrate Gangan

4 ore

in New York Magazin, domnul Teodor Dume

Fotografia postată de Nig Nuta Istrate Gangan.

19/05/2016

Coşmarul din gând de Teodor Dume

Coşmarul din gând de Teodor Dume: am văzut-o valsând printre resturi de umbre/doar lumina lunii desfiinţa/orice urmă/durerea triumfa/bucăţi decer cădeau peste timp/în aşteptarea mea zădarnică/s-a aşternut frigul/doar ea duhnind a glorie/îşi făcea provizii pentru o altă zi/în care/...

11/05/2016

Teodor Dume

Teodor Dume: Omul fără prieteni devine propria sa umbră.

Teodor Dume

Teodor Dume: Singurătatea te face să te redescoperi pe tine însuţi.

Teodor Dume

Teodor Dume: Sufletul omului se cunoaşte după gesturi.

Teodor Dume

Teodor Dume: Rugăciunea a fost şi este o durere îndreptată înspre Dumnezeu.

07/05/2016

Teodor Dume, portret în creion

Teodor Dume a distribuit un link.

2 mai la 05:14nametests.com

Creează-ți un portret în cărbune!

Le poți găsi peste tot pe străzile din Paris - desene în cărbune. Îți vom crea propriul portret în cărbune. Clic aici!

RO.NAMETESTS.COM|DE TEODOR

30/04/2016

De paşti... de Teodor Dume

De paşti... de Teodor Dume: culegeam frunze de nuc pe care/bunica le punea la fiert şi vopsea/o grămadă mare de ouă/din când în când /îşi ştergea cu mâneca/lacrimile şi ofta.../viaţa m-a îndepărtat de sat/doar scrânciobul /de sub craca nucului putrezit/mai zgâlţâie liniştea/...

29/04/2016

doar dus, autor Teodor Dume

mă simt ca două şine pe care
se aleargă şi
nu se ajunge nicăieri
mi-am cumpărat şi bilet
doar dus...
în rucsacul de pe spatele încovoiat
am pus o fotografie
un fir de busuioc şi
puţin din singurătate

pe lângă mine trece o umbră
o salut dar nu-mi zice nimic

oare, nu mă recunoaşte?

27/04/2016

Teodor Dume, în Vatra veche (nr.3/martie 2016)

https://mail.google.com/mail/u/0/?ui=2&ik=1184124135&view=att&th=154576c45a569b92&attid=0.1&disp=inline&realattid=43ede1caa4b1a99b_0.1&safe=1&zw

https://mail.google.com/mail/u/0/?tab=wm#inbox/154576c45a569b92?projector=1
revista VATRA VECHE, nr.3/2016, pagina 48

ÎNTÂLNIRI ÎN SPAŢIUL
VIRTUAL

POETUL TEODOR DUME

L-am întâlnit pe Teodor Dume
prin anii 2007-2008 pe site-ul "Rolit",
care astăzi nu mai există. Site-ul avea
secţii de poezie, proză, articole, personale, iar eu citeam şi comentam cu
mare plăcere materialele postate la
toate secţiile. Nu aveam dreptul să
acord steluţe, eram începătoare pe
acel site. M-au atras poeziile lui Teodor Dume nu numai prin sinceritatea
lor, dar şi pentru că le simţeam că şi
când le-aş fi gândit eu însămi, fără să
le fi putut da glas.
La un moment dat, administratorul site-ului a propus ca dreptul
autorilor de a acorda steluţe postǎrilor
valoroase şi de a lucra în administraţie să fie ales în mod "democratic",
cu propuneri şi voturi ale utilizatorilor. Spre marea mea surprindere,
numele meu a fost propus şi chiar
votat pentru dreptul de a acorda pune
steluţe la secţiile poezie şi proză, iar
la articole am primit, alături de
Cristina Ştefan, despre care voi vorbi
în alt articol, funcţia administrativă de
a valida texte. Aşa am devenit colegă
de serviciu cu Teodor Dume. S-a
întâmplat să ne potrivim nu numai la
gusturile literare, dar şi la concepţiile
de lucru. Având ambii dreptul să participăm la discuţiile din administraţie,
am văzut în Teodor Dume nu numai
un talentat poet, dar şi un om cu
calităţi morale deosebite.
După o vreme, site-ul "Rolit" a
anunţat că-şi închide porţile. Deşi intrasem de puţină vreme, mi se păruse
că pe oamenii de acolo îi cunoscusem
dintotdeauna. Timpul trece altfel în
virtual decât în realitatea concretǎ,
transmiterea informaţiei fiind instantanee. În virtual, o luna echivalează
cu ani, drept care închiderea site-ului
m-a prins nepregătită. Tristeţea m-a
copleşit, colaborarea cu colegii mă
îmbogăţise şi nu bănuiam atunci că
mă voi reîntâlni cu foştii colegi de la
Rolit pe alte site-uri. Dupǎ o vreme
însǎ, am primit un mesaj de la d-l
Dume, invitându-mă să lucrez alături
de el în administraţia unui alt site,
"Confluenţe Lirice", condus de Relu
Coţofană. Invitaţia m-a onorat şi bucurat. Am acceptat şi, între 2009 şi
2015, am lucrat cu Teodor Dume în
administraţia "Confluenţelor", unde
am cunoscut mulţi poeţi, despre care
voi vorbi în viitor. Ulterior site-ul a
devenit "Dialoguri culturale", sub o
nouă conducere.
Teodor Dume postase multe din
poeziile lui pe site-ul Agonia (Poezii.ro), site pe care eu m-am înscris
mai târziu. Cel mai bine l-am cunoscut pe Teodor Dume - ca poet şi ca
om - în anii în care am lucrat împreună la "Confluenţe Lirice". Dar ce în-
______________________________
seamnă de fapt a cunoaşte pe cineva,
când nu ai dat niciodată mâna cu el?
Şi totuşi, iată, o cunoaştere a cuiva,
prin poezie, dar şi prin munca alături
într-un spaţiu virtual, poate fi uneori
mai profundă decât o colaborare în
birouri alăturate!
În 2013, d-l Dume m-a rugat să-i
selecţionez cele mai reuşite poezii din
ultimii ani de pe site-ul Agonia pentru
a şi le aduna într-o carte. Volumul
"Moartea unui fluture alb", (Ed. PIM,
Iaşi 2015), e o culegere de poezii
scrise de Teodor Dume între 2009-
2012, pe le-am împărţit în trei sec-
ţiuni: "de la părinţi...", "prin Dumnezeu..." şi "spre mine", poetul plimbându-se în permanenţă prin universul său indisolubil legat de părinţi şi
bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de
aplecarea lui spre trăirile interioare.
Cum scriam într-un comentariu apǎ-
rut în volum, nu o dată am intrat în
poeziile lui Teodor Dume ca în nişte
tablouri. Prezentarea tatălui în cămaşa
albă de duminică din poezia "lumâ-
nări stinse" (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat/ în cămaşa lui albă pe care o
purta/ duminica la biserică în cele/
câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând un bărbat în cămaşă albă. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu sunt
prezente în partea a doua a cărţii, iar
în secţiunea a treia, cea mai amplă,
autorul îşi explorează neputinţa şi
resemnarea în faţa vieţii şi a morţii.
Comunicarea poetului cu cititorul e
directă şi se rezumă la esenţă. Talentul de a comprima ideile în numai
câteva cuvinte e vizibil şi în aforismele pe care poetul le-a adunat în
volumul "Vitralii", în curs de apariţie
la Ed. PIM Iaşi, 2016.
Titlul unor poezii spune deja
multe ("moartea, o execuţie lentă"),
iar metaforele sunt vizuale: în dimineaţa asta o să las lumea/ să se
caţere pe mine ca iederă pe ziduri
("poate doar astăzi"), sau ne naştem
în fiecare zi/ cu teamǎ ca atunc / când
aşezăm flori parfumate/ sub icoane
care plâng... ("sensuri").
Poeziile lui Teodor Dume, uneori
cu accente filosofice, alteori simple
rugăciuni, sunt un univers în care cititorul se regăseşte în propriile trăiri,
întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi. Eu m-am recunoscut în ele
într-atâta, încât, uneori, am simţit nevoia să le traduc în franceză, ştiind că,
în poezie, o traducere nu e doar →

un transfer de cuvinte dintr-o limbă
în alta, ci o retrăire poetică a traducătorului prin textul autorului. Traducerile poeziilor "azil intr-o cicatrice" (asile dans une blessure) şi
"tǎcere, se moare" (silence, on meurt)
sunt pe site-ul "Dialoguri Culturale".
Volumul "Azil într-o cicatrice"
(Ed. PIM Iaşi, 2015) conţine poezii
scrise în aceeaşi manieră dumianǎ,
plinǎ de esenţă şi simboluri. O dovedeşte din plin poezia "timpuri" cu
care se încheie volumul: când trec
strada/ îmi adun toate gândurile/ sub
aceeaşi urmă/ nu mă sperie zgomotul
paşilor/ de pe asfalt şi nici/ intimidarea luminii// între cele două timpuri sunt eu.
Deşi trăiesc în altă ţară şi pe un
alt continent, spaţiul virtual mi-a înlesnit întâlnirea culturalǎ şi a deschis
poarta prin care vor ajunge la mine
toate cuvintele încă nespuse de poetul, colegul şi prietenul Teodor
Dume.
*
CÂTEODATĂ ŞI DUMNEZEU
RĂMÂNE SINGUR

stau în mijlocul unei lumânări aprinse
şi tremur
în tot acest timp întunericul
iese din mine ca dintr-un chip
fără umbră
simt greutatea cerului cum
se prelinge în oameni
liniştea scrijeleşte adânc
s-ar putea spune că cineva a trecut pe
aici
şi într-o bună zi va întreba de mine
iar tu prin fereastra închisă
o să-l rogi pe Dumnezeu
să ţină timpul în loc
eu voi privi din tăişul unei lacrimi

OMUL DIN PIATRĂ

am pus totul deoparte
somnul munca libertatea
ipocrizia şi femeia
stau nemişcat şi fac infuzie
cu aromă de cer
poate puţin dezamăgit
că n-am oprit un strop
de înţelepciune
cât să mai pot rămâne
printre oameni

TEODOR DUME

articol de

VERONICA PAVEL LERNER

24/04/2016

Teodor Dume

Teodor Dume: Să vrei să nu faci nimic e un viciu al omului leneş.

Teodor Dume

Teodor Dume: Cea mai mare umilinţă pe care o poate avea un bărbat faţă de o femeie este iubirea falsă.

Veronica Pavel Lerner (în Observatorul de Canada ) Gânduri despre volumul "Vitralii pe un interior scorojit" de Teodor Dume

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=15454

Gânduri despre volumul "Vitralii pe un interior scorojit" de Teodor Dume

Acum câtiva ani, când poetul Teodor Dume, unul dintre autorii cu care m-am întâlnit numai în spatiul virtual- m-a întrebat dacă i-as putea selecta poemele pentru un viitor volum intitulat "Moartea, un fluture alb" (Ed. Pim 2013), mi s-a părut interesant faptul că titlul fusese stabilit înainte de redactarea cărtii. Colaborarea la acel volum a fost, pentru mine, recitirea -sau mai bine zis retrăirea poemelor pe care le citisem deja pe diverse site-uri. Cred că si la volumul "Vitralii pe un interior scorojit" (Ed. Pim 2016), titlul fusese stabilit înainte de a se fi născut cartea, ceea ce dovedeste gândirea de ansamblu a poetului atunci când planifică editarea unei cărti.

Am primit volumul de fatǎ prin postă - drumul din România până în Canada e lung, a durat un timp care mi s-a părut o eternitate- si imediat m-am cufundat în lectura lui. Mi se spusese că e o carte de "aforisme", dar, după lectură, mi s-a părut că a fost bine ca în titlul de pe coperta volumului să nu figureze cuvântul "aforisme". În schimb, în interiorul cărtii, pe prima pagină, figurează între paranteze subtitlul "aforisme, citate, gânduri-sentimente"

Am citit cele peste 400 de "minipoeme" -as spune- cu aceeasi intensitate cu care, acum câtiva ani, "trăind" poemele lui Teodor Dume, le grupasem, pentru volumul "Moartea, un fluture alb" în trei părti: "...dinspre părinti", "prin Dumnezeu..." "spre mine..." . Am recunoscut vâna autorului dar si, într-un fel, maturizarea poetică a lui Teodor Dume, cea în care poetul ajunge la "esentă", eliminând orice cuvânt în plus. Rezultatul acestei filtrǎri sunt ceea ce eu as fi numit "aforisme poetice", de altfel unice în felul lor.

Iată unul din aceste aforisme: "iubirea, două respiratii între care /se joacă un copil" (pg. 4). Cum cunosteam bine poeziile din volumul "Moartea, un fluturea alb", lectura m-a dus cu gândul la poezia "între două respiratii" (partea a doua, "prin Dumnezeu...", pg. 61), al cărei final este "între cele două respiratii/ se joacă în copil". Iată că poetul a adăugat înaintea ultimelor versuri cuvântul "iubire" -legat desigur de credintă- si asa s-a născut un aforism. La fel, prin reducerea unor poeme -deja scrise- la esentă, s-au născut multe din minipoemele cărtii. Apar idei ale poemelor anterioare, gânduri, adevăruri simple, uneori metafore, pe scurt regăsim aceleasi stări din volumul "Moartea, un fluture alb", în care poetul e cu sine, cu amintirea celor plecati si cu Dumnezeu. Asa le-am citit, asa cred că poate fi definit poetul Teodor Dume.

Dacă în primul capitol găsim acest gen de "adevăruri" gândite de un poet, în cel de al doilea, intitulat "micropoeme" găsim câteva versuri în formă de "Haiku" în care sunt peisaje, imagini sugerate în câteva cuvinte, venite, cred, tot din poeziile anterioare: "seară de iarnă-/ zgribulit bunicul /închide poartă" (pg 86), sau "pustietate /iedera invadează /podul casei" (pg.81). Tot aici însă găsim si unele citate : "să nu pretinzi altuia ceea ce tu / nu poti fi" (pg. 98), sau "esti întelept dacă stii să taci si inteligent / dacă stii când să taci" (pg. 113). Sursa citatelor nu este indicată.

Prezentarea grafică este excelentǎ, coperta aleasă de Mioara Bălută, care a făcut si tehnoredactarea cărtii, este sobră si elegantă, iar prefata lui Ionut Caragea întregeste frumusetea si valoarea volumului.

Veronica Pavel Lerner 4/23/2016

Contact:

20/04/2016

Teodor Dume

Teodor Dume: Cel care suferă se contopeşte cu fiinţa şi devine unul şi acelaşi, iar acea contopire compensează suferinţa celuilalt.

Teodor Dume

Teodor Dume: Să defineşti viaţa e ca şi cum ai privi într-un puţ în care arunci piatra şi-i auzi doar ecoul...

17/04/2016

Teodor Dume; Algoritm literar nr.1(15),anul VII, martie 2016 (director fondator Ioan Barb)

A apărut revista de cultură și literatură Algoritm Literar, nr. 1 (15), anul VII, martie 2016.
Au publicat în acest număr Silviu Guga, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Săndulescu, Monica Pillat, Ioana Bogdan, Liliana Popa, Ioan Barb, Radu Ciobanu, Carmen Brăgaru, Leo Butnaru, Ioan Radu Văcărescu, Felix Nicolau, lie Gyurcsik, Daniel Lăcătuș, Mioara Bahna, George Pașa, Nuța Crăciun, Constantin Stancu, Gheorghe GRÜN, Violeta Deminescu, Marian Hotca, Nina Corduneanu, Daniela Sorian, Cornelia Filip , Viviana Milivoievici, Dorin-Gabriel Mureșan, Dumitru Hurubă.

Algoritm Literar, nr. 1 (15), anul VII, martie 2016
coperta martie 2016

15/04/2016

Teodor Dume; Gheorghe Grigurcu, la 80 de ani! Din"urbea" de pe Criş, LA MULŢI ANI!

http://www.poezie.ro/index.php/author/0025562/Teodor_Dume

În fiecare lună de aprilie, din ultimii câţiva ani, m-a bucurat momentul în care l-am sărbătorit, în gând şi suflet, pe Gheorghe Grigurcu. Mă bucur şi acum, în aprilie 2016, când domnia sa a împlinit 80 de ani. Spuneam mereu şi o spun şi acum: Viaţa domniei sale, aparent simplă, îşi asumă, într-un mod emblematic, trăirile de dinainte de 1989 şi ceva mai încolo când eu , Teodor Dume, eram adolescentul timid şi băteam cu sfială la porţile literaturii, fără să ştiu că prin marele Grigurcu voi ajunge un Făt Frumos fără poveste, un prinţ iubitor de cuvinte şi împreună vom "marşa" pe structura unei existenţe ce ne caracterizează. Această nouă identitate pe care Gheorghe Grigurcu mi-a făurit-o în "urbea" de pe Criş , cum îi plăcea să spună, se încadrează în măsura unei poveşti în care personajul promite, deşi complexele lui sunt mărturisite parţial. Acea parţialitate a existenţei devine o realitate dureroasă.

Surprinzător sau nu, Gheorghe Grigurcu, în această lume mereu în mişcare, mi-a dăruit şansa de a produce stări şi ale exterioriza fără a indica, uneori, sursa interioară care-mi cicatriza suferinţa. Iată-mă azi un personaj care străbate în interiorul cetăţii cuvintelor şi-i mulţumeşte lui Gheorghe Grigurcu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, pentru că mi-a reactivat şi amplificat dorinţa de a fi ceea ce sunt.
Lăsând la o parte iubirile ori durerile ascunse, sentimentele dar şi eşecurile din trecut, mă văd obligat să mă confesez cuvântului,( deşi am expus deja multe dintre elementele existenţei mele), încercând astfel să intru în sărbătoare.

Ziua în care ne naştem e cu totul altfel. Şi asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viaţă în care nu ne aparţine. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidenţă sau nu, primăvara aceasta m-a adus şi pe mine tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumuseţea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să păşim înspre o lume care nu ne aparţine. Chiriaşi în propria viaţă oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu ştiu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaştere a fiinţei.
Aflându-mă printre cei mulţi care nu ştiu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară a împlinit 80 de ani. Acest Om şi mare critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arhid dar şi punţi de legătură între cuvânt şi cei care ştiu să-l folosească, trăieşte echilibrat într-o lume în care noi cei mulţi încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem la poarta cuvântului îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un uşier care ne validează (sau nu) trecerea înspre o lume a cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar şi de noi înşine, ne face să ne privim, din când în când, şi în anumite momente, ca pe nişte frumuseţi prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranţa că cei mai mulţi dintre noi ne hrănim prin şi cu frumuseţea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar şi respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca şi cu celelalte elemente definitorii ale vieţii.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supravieţuitor care s-a debarasat de frică şi neputinţă (deşi elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată şi nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărţi şi cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creaţia sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte şi nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viaţa aceluia pe care l-am stimat şi-l stimez şi care mi-a deschis larg ochii înspre cunoaşterea cuvântului. Şi cu această ocazie îi mulţumesc pentru episoadele trăite şi petrecute împreună în "urbea" de pe Criş. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea şi timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult şi dăruim puţin.(...)

"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios şi, în acelaşi timp mai productiv, indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii” ( Ana Blandiana ).”

„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeţi afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziţia poemului. (…)Aceste şocuri imagistice în lanţ, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci şi frumoase ca nişte perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”

„„Un simbol al intransigenţei devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulţi ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînţeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ştefănescu).”
Iată o cifră; 80,. Destinul, lăcomia (numită, în situaţia de faţă, dorinţă) sau crezul din lăuntrul lui Gheorghe Grigurcu l-au propulsat până dincolo de limitele normale ale vieţii. Motivaţia nu poate fi decât lupta pentru înfrângerea aceea ce primim la naştere ;frica, teama, iubirea şi moartea. Grija deosebită faţă de cuvânt l-a ajutat pe Gheorghe Grigurcu să depăşească momentele trecutului. Nu voi detalia condiţiile socio-sociale pentru că ele au devenit istorie, şi în timp subiective, fără formă chiar dacă fondul a existat şi încă mai persistă în unele situaţii limită. Toate aceste nuanţe, ca să nu zic percepţii, uneori diferite pentru unii, Gheorghe grigurcu le-a punctat în una dintre prefaţele cărţilor mele.Judecând obiectiv şi fără prejudecăţi, implicând sinceritatea, nu pot decât să reliefez ceea ce unii au spus deja. Îmi este foarte greu să vorbesc despre criticul Gheorghe Grigurcu, chiar dacă, despre calitatea sa de Om am mai vorbit cu multe alte ocazii, dar îmi revine sarcina morală de a-i mulţumi în numele multor lucruri.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoţie. Şi asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie şi "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci şi traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identităţii a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefaţa cărţii mele "Strigăt din copilărie" :(Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. <Gheorghe Grigurcu>)
Ţin minte că şi subsemnatul, într-o anumită perioadă, am fost "propulsat", cu voie sau fără voie, înspre necunoscut. Ambii părăsind "urbea" de pe Criş ne-am simţit stingheri în propria noastră fiinţă. Interesant mi se pare faptul că prietenul meu de atunci, Gheorghe Grigurcu, a fost singurul care în acea zi (de 4 aprilie) m-a felicitat şi m-a îmbrăţişat. A fost un lucru minunat şi de suflet. Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere şi pe care le tatuezi pe suflet. Nu ştiu dacă tăcerea degradează sau împlineşte, ştiu doar că, indiferent de pretext, viaţa este un experiment, un refugiu şi rareori un crez.
Gheorghe Grigurcu, tăcut, s-a refugiat în cuvinte. Acest refugiu i-a întărit capacitatea creativă şi pofta intelectuală.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopeşte cu fiinţa şi devine unul şi acelaşi. Acea contopire compensează suferinţa celuilalt.

Onorând acest eveniment mi-am permis să-i dedic lui Gheorghe Grigurcu (în mod special) cartea "Vitralii pe un interior scorojit", care a apărut în luna aprilie şi cu ocazia zilei mele de naştere (04 aprilie), dar şi a domnului Ionuţ Caragea (născut pe 12 aprilie). O carte născută în zodia "berbec" şi dăruită din suflet altor trei "berbeci"

Aşadar, din "urbea" de pe Criş, la mulţi ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

18/06/2016