BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

13/06/2015

Teodor Dume, mulţumiri la apariţia cărţii: moartea, un fluture alb

mulţumiri tuturor acelora care au dat referiri, au scris şi comentat despre cartea mea: moartea, un fluture alb

amintiţi-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!

Cartea "Moartea, un fluture alb" e o părticică din mine  din trăirile de o clipă în  trecerea poate mult prea grăbită prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi. Şi toate acestea pentru că vă iubesc. Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu Adevărul din cuvinte, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de tot, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur  veţi fi.
În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în reralitatea de dincolo, dacă ea există...
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă  la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
Mulţumesc lui Gheorghe Grigurcu ( criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi,  cărţile: Adevărul din cuvinte şi Strigăt din copilărie. Mulţumesc prietenului nostru comun Al. Silaghi, epigramist, fost redactor şef la revista Familia şi la ziarul Crişana, care m-a "lipit" sufleteşte de marele Grigurcu devenindu-mi părinte de suflet. Retrăiesc şi acum momentul în care i-am dăruit lui Gheorghe Grigurcu, la cererea insistentă a domniei sale în Astoria din Oradea, primul meu autograf pe revista "Ţara visurilor noastre" în care aveam rezervate trei pagini de revistă pentru primele mele scrieri confirmate de către   prof. Anastasie Ţîrulescu, redactorul şef. 
Mulţumesc şi acelora care mereu au stat alături de mine; Stelian Vasilescu, Viorel Horj, Alexandru Andriţoiu,  Teodor Crişan, Florica Albu Berinde, Crăciun Parasca, Mioara Băluţă, Andrada Matei, Cristina Ştefan, Dana Ştefan, (Germania), Călin Sămărghitan, Ioan Barb, Liviu Ofileanu, Atila Racz (Dublin), Veronica Pavel Lerner (Canada), prof. George Paşa, Ionuţ Caragea, Relu Coţofana, Liviu Ioan Mureşan, Ottilia Ardeleanu, Nicolae Popa (R. Moldova), Nadia Padure (R. Moldova), Eugenia Reitter, soţiei mele Fabiola, fetiţei mele Teodora şi tuturor prietenilor mei, mulţi la număr, pe care îi rog să mă ierte pentru că nu le-am rostit numele, dar îi asigur că-i păstrez în suflet ca pe cel mai de preţ dar.

mulţumesc, dragi prieteni!
mereu al vostru,
teodor dume,

***


*nu ştiu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o a ducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan, scriitor - comentariu pe Lira21)

*

l-am citit de multă vreme pe Teodor Dume şi am descoperit că are atâta sensibilitate încât să pună aure şi celor mai triste momente, sentimente, trăiri...legăturile sale cu părinţii, copilăria şi fiinţa iubită, cu Dumnezeu şi cu sine sunt unice prin  atitudinea faţă de fiecare dintre acestea/ aceştia, felul în care se resemnează îi este specific

(Ottilia Ardeleanu, poezie.ro-2015)

 Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de o viaţă - ,accentuarea stărilor de abandonare într-o existenţă aflată permanent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia.
Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acel cuvânt al însingurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste"
-com. Paradigme virtuale 2014-
(Ottilia Ardeleanu)

"în mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi,  fie despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria împletită cu presimţirea sfârşitului
(Gheorghe Paşa, cuvântul liber-2012)

"sensibile şi acaparatoare, aşa pot descrie textele lui Teodor Dume. Te pun în scenă, aştepţi să se tragă cortina apoi eşti fascinat. În primul rând de profunzime, apoi de dexteritate, apoi eşti ridicat de adevăr şi îl accepţi"
(Liviu Ioan Mureşan- poezie.ro)


Lecturarea poeziei "umbre şi lacrimi", autor Teodor Dume

   ...     În  general, o poezie apare într-un"moment  de graţie" al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a autorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, "contemplarea" poeziei este un proces de scurtă durată.
   ...     În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile,lumina,umbrele.În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a descifra semnificaţia trăirii din "momentul de graţie" al poetului.
  ...    E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totuşi să compar poezia cu pictura pentru că mie lectura poeziilor lui Teodor Dume mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.
  ...    Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este ideea următoare:lectura poeziilor lui Teodor Dume nu râmâne la stadiul de "vibraţie de moment" , ci contemplarea universului poetic dumian se aseamănă cu privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei "umbre şi lacrimi" (autor Teodor Dume), m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contempletez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
   ...     Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea "obiecte" în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele, iar în poezia de faţă ne spune,"am trăit şi trăiesc printre lucruri".
    ...    Poezia continua: "iar lucrurile acestea îşi cară/ printre ziduri umbrele/fără de care/ nu ar fi fost privilegiul de a exista"
  ...      Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris şi care ne plasează în universul în care un om se leagă sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt "umbre", astăzi sunt numai în memoria poetului.
...     Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea nu avea timp de mine, dar mă lăsa, când eram mică, să.i pieptăn părul lung. purta, când o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr. am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.
  ...   Poezia ne conduce  apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui: "dincolo de toate acestea/ doar zvonurile trec/ peste urmele- adâncite în rană".Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: "ca şi cum aş fi vinovat/ de tot ce s-a pierdut/ între lacrimă şi durere"
...     Strofa a treia este privirea poetului spre "cerul care apune". Suntem iarăşi antrenaţi în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja:"jumătatea mea/(aflată în derivă)/ încearcă o nouă trecere".Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţită în două: cei care am fost şi cei care - poate...vom fi. Poetul atinge în numai câteva cuvinte această "dedublare", lupta între a renunţa sau nu.
...     În final, "infinitul" descris de poet este simbolul timpului limitat, dar şi al divinităţii: "şi s-ar mai putea/ ca infinitul / să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două "jumătăţi" , cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinţi şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut.
...     Poezia "umbre şi lacrimi" de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.

Teodor Dume: umbre şi lacrimi


am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar lucrurile acestea îşi cară
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere
 

şi s_ar  mai putea ca infinitul

să-mi grăbească plecarea...
                  
 lecturat: Veronica Pavel Lerner- scriitor, Canada
(Paradigme virtuale, 2014)
***

 








(traducerea: Veronica Pavel Lerner)

asile dans une blessure, de Teodor Dume



mêmes signaux mêmes distances

entre nos âmes c’est nuit
beaucoup de nuit
quelqu’un gratte une larme
dans le tiroir
des lignes inachevées
et un crayon

j’essaye décoder ma douleur

un souvenir respire entre deux silences
toute histoire commence avec 
il était une fois…

je sais

une araignée
est accroché sur la bordure de la nuit
et bientôt l’horizon rentrera
dans un autre temps



 azil într-o cicatrice 

aceleaşi semne aceleaşi distanţe

între sufletele noastre e noapte
multă noapte
cineva scrijeleşte o lacrimă
într-un sertar
câteva rânduri neterminate
şi un pix

încerc să-mi decodez durerea

între două linişti respiră o amintire
orice poveste începe cu
a fost odată...

ştiu

pe margine de noapte stă agăţat
un păianjen
curând depărtarea va intra
într-un alt anotimp


Gheorghe Grigurcu, despre cărţile lui Teodor Dume


Gheorghe Grigurcu,
 prefaţă la volumul adevărul din cuvinte,  de teodor dume
(volum de debut, 1985)
Un debutant: Teodor DUME


Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest "absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri
Gheorghe Grigurcu



Viorel Horj,
cuvânt la lansarea cărţii: adevărul din cuvinte, de teodor dume,




Gheorghe Grigurcu,
prefaţă la volumul Strigăt din copilărie, de Teodor Dume,

Planetă de tânăr poet


Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: "Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte"(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: "un fulger /cu polen de primăveri"
( Incendiere)."Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori" (Timp); " Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii" (În zi); "păsări cu miros/ de păduri" (iubiri rătăcite); "Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt" (Captivitate); "Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări" (Dar); "şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi"( Pentru o iarnă cu zăpadă}.


Deci, ceea ce surprinde ,Teodor dume, în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,





Autor al unor volume precum Adevărul din cuvinte şi Strigăt din copilărie (prefaţate de dr. Gheorghe GRIGURCU)Teodor Dume dialoghează cu vârstele existenţei, el având ca reper major chiar pe tatăl, la care se raportează toate trăirile lui: "mă agăţ de culoarea cerului / aerul s-a rarefiat / timpul sinucigaş de cuvinte / îneacă umbrele / din trupul dezbrăcat / porneşte un nou început / urmele adâncite pe margini / vorbersc de o trecere / tălpile miros a iarbă / între cele două respiraţii / se joacă un copil" (între două respiraţii)
conf. univ.dr. ANCA SÎRGHEI

A vorbi despre  scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face.
Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire  şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...)
Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte"  şi   "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri,  în cea a singurătăţii mistuitoare.  Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)
Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean."
Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente explosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi.  Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorghe Grigurcu.(...)
Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor".  El, scriitorul  Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris.

mulţumesc, Teodor Dume, suflet de mare OM,
Cu prietenie,
Stelian Vasilescu,- scriitor-publicist
(adică, Stelică)



*****
Teodor Dume, (ce nume de rezonanţă poetică!)
Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaş Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii"
Aşadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. 
Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul. 
Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecărei zile.
Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet.
Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea

                                                               ( Viorel HORJ, scriitor)


Moartea, un fluture alb, autor teodor dume,



Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,


PS:
fragmentele de faţă fac parte şi din prefaţa cărţilor Adevărul din cuvinte, strigăt din copilărie, autor teodor dume (ambele volume prefaţate de Gheorghe Grigurcu)

Veronica Pavel Lerner, despre cartea: moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ şi-n cealaltă / patul /măsuţa de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în faţă celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady. Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineaţa l-cartgăsit îmbrăcat / în cămaşa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă. Autorul se întoarce cu mare tandreţe în anii copilăriei, poeziile din prima secţiune o dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înţeleg de ce bunica mea /îşi cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci şi acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în şifonierul din camera mare atârna încă unul nou-nouţ/”. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărţii, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle şi tristeţile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer şi /mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”.
Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii. Poeziile sunt forma în care autorul îşi exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “aşteptarea, o execuţie lentă”. Metaforele se derulează în imagini “în dimineaţa asta o să las lumea /să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naştem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când aşezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri).
Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinităţii, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă îşi va recunoaşte trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi.
Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit şi recitit."


 (Veronica Pavel Lerner - Canada)
*

Mioara Băluţă, despre cartea: moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

"Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirile ei.Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.
Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:
“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...”"



(Mioara Băluţă)

Cristina Ştefan, despre cartea: moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

"Citind volumul în pregătire pentru tipar, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală, polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor, exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată.
“în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”,”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enunţat.
Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate.
(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi
sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )
“am ochii mari poate sunt sensibil/sau poate am devenit/prea complex/nu ştiu/înăuntrul meu e strâmt/nimeni nu intră nimeni nu iese/e o lume numai a mea/cu reguli stricte/numai că nu-mi dau seama cine/a trecut ultima oară prin mine”
Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un "aide-memoire" pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
(moartea, un fluture alb)
“undeva în copilul din mine/zbura un fluture alb/
lăsând o dâră/un fel de drum/pe care/oamenii plecau...”"

(Cristina Ştefan)
*

Călin Sămărghitan, despre cartea: moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

"Teodor Dume priveşte moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat.
Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:
„voi călători liniştit/dincolo de ani până când/fiul meu va trece prin mine”.
Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există."

(Călin Sămărghiţan)

Gheorghe Paşa, despre cartea: moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume


     Versurile din volumul „Moartea, un fluture alb” par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria, moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea cu sine rămân şi aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întăreşte impresia că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale.  Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri poetice: „dinspre părinţi...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre  mine”, fiindcă astfel este bine evidenţiată acea filiaţie a fiinţei şi conştiinţa că unitatea acesteia nu e posibilă fără credinţă şi fără iubire faţă de cei care ţi-au dat viaţă.  Poetul este elegiac, dar fără dominanţa unor tonuri sfâşietoare; are simplitate în expresie, fără să renunţe la simbolistică şi metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul i se opreşte, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deşi nu lipsesc nici notele răzvrătirii.
     În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului. Iată un exemplu din poezia „aşteptarea, o execuţie lentă”: „totul pare să fie pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locaţia îmi prieşte/ femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc şah/ negrul câştigă mereu// e o chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine şi Dumnezeu...)”.

Gheorghe Paşa

12/06/2015

mă aud trecând, autor Teodor Dume



azi sunt mult mai trist şi mai singur
uit câte ceva în fiecare zi
las semne sub fiecare nume
pe care l-am uitat şi
mă descompun
în privirile altora

în căutarea a ceea ce am fost
mi-am aciuit sub pleoape
toate amintirile

cu gesturi largi mă uit în mine
ca într-o rană şi
mă rog
pentru lumina altei lumi

poate că e firesc în realitatea asta

CARTEA SĂPTĂMÂNII: moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

articol publicat în revista ZI DE ZI Oradea - Bihor


09/06/2015

Teodor Dume: sub un cer cu o singură moarte

dincolo de orice înţelegere
există cuvântul
şi totuşi
nu reuşesc să mă strecor în
labirintul întrebărilor despre
ceea ce am fost şi ceea ce sunt
bănuiesc doar că 
între materie şi energie
există o singură cale...

şi din când în când îmi descifrez urma

06/06/2015

Teodor Dume, proză: azi noapte am vorbit cu Dumnezeu, un bătrân cu ochii sticlaţi şi barbă albă (în www.proză.ro)



azi -noapte am vorbit cu Dumnezeu, un bătrân cu ochii sticlaţi şi barbă albă

de Teodor Dume

Aţipisem ceva mai devreme ca-nalte dăţi. Noaptea era cu lună plină, dar luna stingheră şi leneşă îmi apăsa greu privirea rătăcită undeva pe turla din lemn a bisericii din sat.
Mi-aduc bine aminte cum în adolescenţă luna îmi urmărea năzbâtiile erotice create sub acoperişul cerului. Motivaţia gestului meu de a mă confesa într-un spaţiu eliberat de complexe poate a incomodat sau iritat forţele nevăzute ale binelui. Ei, bine, între aceste extreme oscilează întâmplări şi fapte, uneori enigmatice, pe care decenţa mă opreşte să le relatez, în detaliu, aici şi acum.
Nimic nu mă tulbură mai mult decât gândul c-am îmbătrânit, iar sub crengile copacului unde-mi etalam adolescenţa, părăsit şi el de păsările cerului, se odihneşte o singurătate. Nu ştiu dacă prin mine se mai plimbă adolescentul de atunci, dar ştiu că-n puţinul rămas locuieşte "cineva" a cărui dimensiune nu o cunosc. Dincolo de toate acestea şi cu gândul că-n mine se plimbă un Dumnezeu, sau chiar un intrus, am adormit.
Se făcea că sub acel copac, o salcie răsărită din nicăieri, îşi ducea veacul un bătrân morocănos. Aveam sentimentul că acel bătrân locuieşte în mine iar eu, prin el, voi continua să exist. În oraşul din mine, cu un singur locuitor şi o singură biserică, clopotele nu se trag niciodată.
Dimineaţa, la amiază şi seara bucăţi de suflet se desprind din mine ca nişte imagini de pe un perete scorojit. Nu sunt trist pentru că mi-am revăzut locul în care am fost cu adevărat fericit, iar Dumnezeul din mine, adică acel "cineva", îmi vorbeşte, îmi aminteşte de mine şi mă duce în lumea copilăriei mele pe care nu am trădat-o niciodată.
- Ei, vezi? îmi zicea într-o dimineaţă. Tu eşti urma şi lumina a ceea ce ai fost cândva. Niciodată să nu-ţi fie frică de umbra copacului din tine dar nici de întunericul de afară. Întunericul, asemeni oamenilor, ascunde o taină pe care nicio cheie a minţii nu o poate deschide.
În momentul acela trăiam o senzaţie nedefinită. Parcă mă aflam într-o înfundătură, iar aerul îmi părea puţin.
Se trase mai aproape de mine apoi îşi aprinse o ţigară. Pufăi îndelung, apoi, ca şi cum privirile lui şi ale mele ar fi ajuns la un compromis, conştient de ceea ce va urma, îşi plimbă degetele prin barbă şi sub repezeala cuvintelor căută o scuză:
- orice lucru este îngăduit.
Mirosul îmi excită nările destul de sensibile la fiecare scăpărare de fum. Traumatizat de posibila întrebare pe care urma să i-o pun, mi-am ridicat privirea şi obligat de realitatea momentului l-am întrebat:
- Dacă păcatul săvârşit nu este iertat de Dumnezeu şi Dumnezeu s-ar supăra pe mine pentru fiecare faptă rea săvârşită, aş merge în iad?
Înfierbântat şi oarecum surprins de întrebarea mea, Dumnezeul din mine, cu degetele sale osoase dar calde, îmi acoperi ochii.
-Vezi, acum priveşti printre degetele mele ca printre nişte gratii şi vezi doar o parte din ceea ce ai vrea să vezi. Nu Dumnezeu te opreşte să vezi ceea ce tu ai vrea să vezi. Între tine şi Dumnezeu nu există nicio diferenţă. Singura ar putea fi că tu nu vei putea fi niciodată egalul său. Diferenţa o fac oamenii. Dumnezeu nu face reguli.Dumnezeu nu impune. Dumnezeu nu judecă şi nici nu pedepseşte. Dumnezeu, prin bunătatea sa, apropie şi nu desparte. Dumnezeu crează doar posibilitatea ca tu să alegi între ceea ce vrei sau ceea ce nu vrei. Oamenii au creat legi şi pedepse. Oamenii au creat frica faţă de Dumnezeu dar şi faţă de semenii lor, îndepărtându-i...
- Bine, bine, zic, motivat de nesiguranţă şi de neînţelegerea celor auzite, dar dacă Dumnezeu nu pedepseşte, atunci cum pătinţii noştri şi biserica definesc frica şi păcatul?
- Frica de Dumnezeu înseamnă îndepărtarea de Dumnezeu.Deci, nu există frică. Frica trebuie să o defineşti ca pe o stare care apropie, adică să-ţi fie frică să nu pierzi o iubire, să nu pierzi ceva drag şi nicidecum să o consideri ca urmare a unei pedepse, pentru că nu poţi spune: "mi-e frică de Dumnezeu, mi-e frică de tata ca de un câine rău". Unii spun că "mi-e frică să păcătuiesc pentru că merg în iad". Uite, crezi ori ba, nu există iad. Îţi spuneam că există doar posibilitatea ca tu să-ţi alegi calea. Există posibilitatea , fără frica de ceva, ca tu singur să alegi ceea ce vrei să faci.
- Şi totuşi cum rămâne cu "Frica de Dumnezeu" pe care ne-o invocă biserica?
- Aha, biserca. Biserica este casa lui Dumnezeu, deşi el este pretutindeni. Dumnezeu locuieşte în fiecare din noi. Biserică nu înseamnă doar o clădire ca orişicare. Biserica este o locaţie din fiecare fiinţă sau lucru. Biserica, mai pe scurt, este parte din oameni, iar religia este o invenţie a oamenilor răzvrătiţi care sunt incompatibili cu dorinţa de a se recunoaşte ceea ce sunt şi incapabili de a-şi alege calea. Religia desparte oameni, incriminează dorinţi, căsătorii, pune stavilă hrănirii trupului invocând păcatul.
- Adică, cum?
-Uite, spuneam că religia desparte oamenii, incriminează dorinţi. În unele comunităţi, din anumite state ale lumii, este interzis (de către oameni, în numele lui Dumnezeu) căsătorii între două persoane de acelaşi sex sau de etnii şi credinţe diferite, iar în altele totul este permis. Deci, reţine! Dumnezeu crează posibilităţi ca aceştia să aleagă. Nicio religie nu poate impune calea înspre Dumnezeu. Alegerea aparţine fiecăruia. Dumnezeu nu emite pretenţii. Dumnezeu nu emite legi. Dumnezeu este mediatorul a ceea ce numim Univers, un echilibru între a fi sau a nu fi.
- Şi atunci de ce biserica, oricare dintre religii, părinţi, vorbesc despre păcat şi despre pedeapsa lui Dumnezeu?
- Dumnezeu nu pedepseşte. Pedepsele le-au inventat religiile şi oamenii. Uneori pentru a opri o violenţă, o faptă considerată urâtă, oamenii folosesc violenţa.
- Deci, Dumnezeu nu judecă şi nici nu pedepseşte?
- Aşa este. Creştinii sunt cei care s-au "botezat in moartea lui Hristos", Cel care a murit pentru şi in locul nostru, Dumnezeu este consecvent cu Sine şi nu-i mai pedepseşte. Dat fiind că nu-i judecă, nu are nici cum să-i pedepsească. Şi nu-i judecă, dat fiind că "Tatal nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22).
- Dar Fiul judecă lumea in viaţa pâmân­tească?
- Nicidecum. "Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Lui în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se măntuiască prin El" (Ioan 3, 17).
- Bine, bine. Refuz să cred că tu eşti Dumnezeul cel adevărat, unic şi autoputernic. Încercările repetate de a mă distrage de la credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu îmi confirmă că tu eşti un impostor creat pentru a intra în sufletul meu.
- Fiule, cred că eşti inconştient de greutatea şi gravitatea vorbelor tale care vin din necunoaşterea a ceea ce este omul. Omul este creaţia lui Dumnezeu. Omul este măsura tuturor. "Omul este fiinţa cea mai tainică şi mai nepătrunsă din toate lumile cunoscute găndirii omeneşti."
Omul este minte, trup şi suflet. Observ că tu eşti o victimă neputincioasă care nu poate decât să accepte ceea ce i se spune. Tu nu alegi să fii ceea ce eşti sau ceea ce crezi că poţi să fii.
-Să înţeleg că istoria existenţei lui Dumnezeu prin care judeca şi pedepsea, chiar până la a patra generaţie, este o falsă teorie inventată de religii?. Să înţeleg că istoria este momentul realităţii de atunci şi nu se pliază pe viaţa şi trăirile noastre prezente?
- Da, necunoaşterea înseamnă regres. Misiunea lui Dumnezeu este aceea de a călători prin oameni, aşa cum o face acum prin tine, să declanşeze dragostea şi iubirea care apropie şi uneşte.
Şi încă ceva; "Păcatul" săvârşit de tine nu există.

Aerul era rece dar prietenos şi iertător. Simţeam primele frisoane ale fricii şi nedumeririi. Deşi Dumnezeul meu îmi spuse că "frica îndepărtează şi nu apropie" m-am simţit stingher în propriul meu trup.
Brusc mi-am adus aminte de mine. Împăcat cu sufletul că nu am păcătuit, mi-am aprins o ţigară.

Sub răchita adolescenţei mele agoniza o taină


(va urma)

Teodor Dume (Dumov) | Scriitori Români

motto: Cel ce ocoleşte suferinţa moare încet pentru că nimeni şi nimic nu poate înlocui atingerea (teodor dume)

Teodor DUME, în poezia.3x.ro

Teodor DUME, în www.poezia.3x.ro

http://www.poezia.3x.ro/dumei13.htm

TINERI AUTORI

Teodor DUME

 

Cândva si tata a iubit


dragostea e doar un gest prin care
trece linistea înspre libertatea
de a iubi si a fi iubit

cândva si tata a iubit
stiu bine asta

îmi plăcea să mă prefac că dorm si
linistea cobora pe patul meu
ca o umbrelă
era cald în acea oră târzie
consumam vise
(simteam fiecare parte din mine)
îmi lipeam obrazul de lumina lămpii
si-l vedeam pe tata tolănit pe fericire
între mine si el doar o tăcere si
câteva respiratii dizolvau
întunericul proptit de geam

curiozitatea mi se plimba prin vene
ca un marfar greu si cu jumătate de ochi
încercam să tin timpul în loc

la urma urmei orice suferintă
e o clipă dintr-un infinit ori
o iluzie în care oamenii
se retrag ca într-un templu

 

Câteodată si Dumnezeu rămâne singur



stau în mijlocul unei lumânări aprinse
si tremur
în tot acest timp întunericul
iese din mine ca dintr-un chip
fără umbră
simt greutatea cerului cum
se prelinge în oameni

linistea scrijeleste adânc

s-ar putea spune că cineva a trecut pe aici
si într-o bună zi va întreba de mine
iar tu prin fereastra închisă
o să îl rogi pe Dumnezeu
să tină timpul în loc

eu voi privi din tăisul unei lacrimi


între mine si cer e o umbră


nici nu stiu dacă numele meu e teodor dume
si dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt si viata în celălalt

uneori prins între cele două linisti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
si vorbesc cu tata în prezenta căruia
am învătat să iubesc să sufăr
si să aprind prima lumânare
tin minte cum am sărutat-o pe mama
si m-am rugat lui Dumnezeu
să se joaca cu mine
eram devorat de frică si de
întunericul decupat
din vesmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat si
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă
nici nu stiu dacă sunt fericit sau trist
stiu doar că nu-mi apartin
am privirile amputate si oscilez
între cer si o umbră lenesă

as putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezentă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine si cer există o legătură
care defineste viata si moartea

si totul sfârseste cu un alt anotimp


decembrie se repetă


tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece si negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greseală

mama avea ochii sticlati si
mirosea a pâine proaspătă
mă tinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar si Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea că
n-am stiut să aprind o lumânare pentru tata
dar există riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci cînd îmi doream să fiu bărbat
si îi imitam toate miscările
însă am învătat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici

mi-e teamă acum
respiratia îmi abureste vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere si inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu stiu dacă totul e adevăr sau minciună

dar stiu că dincolo de clipa aceasta
mă asteaptă tata

si e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
muscă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre asta

e decembrie

si oricum anotimpurile se repetă