BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

23/09/2013

Veronica Pavel Lerner: umbre şi lacrimi, de Teodor DUME


Lectura poeziei “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume

http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/lectura-poeziei-umbre-si-lacrimi-de-teodor-dume

UMBRE ŞI LACRIMI, de Teodor Dume



În general, o poezie apare într-un ”moment de graţie” al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a cititorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, “contemplarea” poeziei este un proces de scurtă durată.
În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile, lumina, umbrele. În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a privi cuvintele dincolo de muzica sau aparenţa lor, de a descifra semnificaţia trăirii din “momentul de graţie” al poetului.
E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totusi să compar poezia cu pictur pentru că mie lectura poeziilor lui TD mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.
Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este faptul că lectura poeziilor lui Teodor Dume nu rămâne la stadiul de “vibraţie de moment”, contemplarea universului poetic dumian poate fi, ca privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi, aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei “umbre si lacrimi” m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contemplez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea “obiecte” în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele , iar în poezia de faţă ne spune “am trăit şi trăiesc printre lucruri”.
Poezia continuă: “iar lucrurile acestea îşi cară / printre ziduri umbrele / fără de care /
nu ar fi fost privilegiul de a exista”.
Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris si care ne plasează în universul în care un om se leagă sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt “umbre”, astăzi sunt numai în memoria poetului.
Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceaste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea n-avea timp de mine, dar mă lasa, când eram mică, să-i pieptăn părul lung. Purta, cand o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr. Am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.
Poezia ne conduce apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui:“dincolo de toate acestea /doar zvonurile trec / peste urmele-adâncite în rană”. Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: “ca şi cum aş fi vinovat / de tot ce s-a pierdut / între lacrimă şi durere”.
Strofa a treia este privirea poetului spre “cerul care apune”. Suntem iarăsi antrenati în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja: ...”jumătatea mea /(aflată în derivă) / încearcă o nouă trecere”. Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţiţă în două: cei care am fost şi cei care –poate- vom mai fi. Poetul atinge în numai câteva cuvinte această “dedublare”, cu lupta între a renunţa sau nu.
În final, “infinitul” descris de poet este simbolul timpului limitat, dar si al divintitătii: “şi s-ar mai putea / ca infinitul / să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două “jumătăţi”, cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinti şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut si eventualul.
Poezia “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.
Teodor Dume: “umbre şi lacrimi”

am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar lucrurile acestea îşi cară 
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut 
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească plecarea...

http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/lectura-poeziei-umbre-si-lacrimi-de-teodor-dume

22/09/2013

Teodor Dume: umbre şi lacrimi


am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar lucrurile acestea îşi cară
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut 
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
înceracă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească plecarea...

18/09/2013

teodor dume, vă recomand: memoria clipei (2), autor Atila Racz


memoria clipei(2)


dimineața curge de pe tavan
mă îmbracă 
din margine patului
viața se trezește ca o nebună

alerg
împregnate pe iarbă
urmele trupurilor iubindu-se

un înger plângând
ploaia ce-mi muscă din pleoape
ori o
mierlă cu aripi aprinse
adulmec
ziua trecută prin carne
conturul ei nefiresc
de femeie neîncepută

te caut
te ating
zidesc ziua o închid la dracu în ochi
să nu-mi mai alerge pe frunte

plouă

sub “copacii în alb copacii în negru “
așez cartea de plumb între genunchi
urlu la luna scuturată de scrum
pe dumnezeul meu că-ți seamănă
înghițind anotimpuri

exiști da exiști așezată
ca o statuie solemnă la marginea răbdării

dar de când tot mă tot rog doar
să te ajung doar să-ți simt umbra
imitând noaptea ce urcă
înspre norul ieșindu-ți din ochi
într-o clipă

01/09/2013

teodor dume: singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting


poate că e prima oară când
mă gândesc la moarte
o văd frumoasă
ca o înălţare
ca un zbor
fără lumină
dinspre primăvară către toamnă
şi invers...

strâng în braţe copilăria
în labirintul dintre ani
mama brodează linişti
tata
plecat şi el
caută înţelesurile cerului
în jurul meu strănepoţii
construiesc drumuri şi castele de nisip
doar iedera urcată peste horn
sufocă păianjenul crescut din fântână

cum cerul acoperă zarea
sufletul mi se umple de oameni

dar ce folos...

(nimic nu se termină
fără un alt început
însă la capăt e o pârtie
care duce înspre un alt timp)

30/08/2013

Teodor Dume, vă recomand: poetul din oglindă, de atila racz


poetul din oglindă

l-am întrebat pe poet
ce mai face
cum o mai duce 
cu cine se mai împarte
dacă noaptea scrie
poeme nude pe ziduri

dacă mai poate

deigur că nu mai bea
ceai
este prea rusesc ori
prea englezesc și cu lapte

ia sticla de rom și cartofii
prăjiți împachetați în ziarul
amirosind a cerneală

un fund sexy pe prima
pagină
de-ți cad ochii în gură
și-ți piere pofta de viață

da Britney s-a îngrășat
și seamnă cu un pig_drăgălaș
că a devenit doar o mașină
în industria de produs vedete
bla bla
rețete de slăbire

care este cea mai focoasă
la pat
cine se fredoneză cu cine
și
cine și-a expus fundul frumos
în drama nebunii

l-am întreb pe poet
dacă mai poate

dacă mai ninge prin ochii
iubitei

teodor dume: o întrebare pusă domnului Ministru de finanţe: abuz sau efectul reducerii personalului bugetar?

în acest edificiu, modern şi elegant,  îşi aşteaptă pensionarea sute de funcţionari care, din păcate, unii, nu au ce căuta în spatele ghişeelor în relaţii cu contribuabilii din Oradea
Nici nu ştiu dacă rândurile de faţă sunt tributare vărstei, neputinţei sau pur şi simplu nepăsării faţă de contribuabilul cinstit şi, uneori, mult prea umil.
Acum câteva zile m-am întâlnit cu o situaţie de necrezut în anul 2013, an în care predomină calculatoarele şi mult prea sofisticate programe de calculator.
Mai precis am solicitat un certificat fiscal de la finanţele bihorene, necesar întocmirii unui dosar în vederea obţinerii unui posibil credit. După cele 30 de minute scurse la statul la coadă funcţionara m-a trimis la xerox pentru a cumpăra cererea tipizată. M-am conformat şi după încă 10 minute pierdute cu alt stat la coadă la xerox m-am prezentat iarăşi la ghişeu, mai bine zis: a treia oară la rând. Cererea întinsă pe trei pagini se cerea complectată numai că stufărişul din datele cerute îmi împiedica văzul. Compexitatea formularisticii m-a pus pe gânduri. Şi uite aşa pun întrebarea Ministerului Finanţelor: de ce este necesar acel stufăriş pentru complectarea cererii pe trei pagini când ar fi fost necesar doar datele de identificare ale firmei şi semnăturta? Prin modul acesta se motivează munca funcţionarilor de la ghişeu?
Dar să revin la povestea mea care m-a îmbătrânit de tot.
După ce funcţionara mi-a inspectat cererea şi s-a uitat la mine ca la o secetă de vară , mi-a vorbit răspicat
- păi dumneata eşti administrator, delegat şi împuternicit?
- aşa cum se vede, i-am răspuns pe acelaşi ton. Formularistica aşa cere, ori cel care a inventat rubricile o fi fost după nuntă sau concediu. vedeţi că totul este confuz...
- da, bine, mi-a răspuns funcţionara. veniţi după 5 zile lucrătoare.
- după 5 zile? păi cum? am plătit 15 lei acest servici şi încă ceva bănuţi pe xerox şi trebuie să aştept 5 zile pentru o simplă apăsare de buton pentru a printa certificatul?
- da, 5 zile , mi-a răspuns femeia. nu sunteţi singurul.
Copleşit de neştiinţa mea de informare sau de nepăsarea acelor funcţionari am ieşit înjurând printre dinţi, dar în tăcere pentru a nu conturba munca funcţionatilor pe care îi plătim cu bani grei din truda şi sudoarea noastră.
După 5 zile am trimis un delegat la ghişeul administraţiei fiscale din Oradea. Evident că acel document nu era listat.
După o ceartă ca între angajat şi şef am pus mâna pe telefon şi am sunat administraţia fiscală.
La capătul firului se auzea o voce feminină şi mult prea timidă pentru a ţine o conversaţie cu cetăţeanul pus pe drumuri degeaba.
- alo, alo?
- da, alo. administraţia financiară...
- Dumov, mă numesc eu şi am o nedumerire.  Acum 5 zile am depus o cerere pentru eliberarea unui certificat fiscal dar observ că nu este gata.
- Vă dau legătura în alt birou
Se făcu tăcere şi după câteva secunde o voce gravă mi s-a adresat:
- Despre ce este vorba?
- Ştiţi, am depus o cerere acum 5 ztile pentru eliberarea unui certificat fiscal
- Da, dar pentru ce vă trebuie?
- Păi am scris în cerere. Pentru un dosar de credit.
- Staţi să verific. spuneţi codul fiscal
- 31.....
- Da, dar vi s-a spus că 5 zile lucrătoare şi nu 5 calendaristice...
- Bine doamnă dar de ce 5 lucrătoare? mâine e sţmbătă iar până luni mai sunt 2 zile, ceea ce înseamnă 7-8 zile...
- Nu sunteţi singurul...
- Da, dar vă este atât de greu să apăsaţi un buton de la imprimantă pentzru cei 15 lei pe care vi i-am dat?
- Sunt listate dar trebuie să semneze directorul şi încă câţiva. reveniţi peste trei ore.
- Da, mulţumesc. revin peste trei ore.
Peste trei ore am trimis un delegat şi cererea a fost semnată. Acea întârziere mi-a periclitat obţinerea unui împrumut bancar.
     Întreb acum pe Ministrul de Finanţe:
1. Nu credeţi domnule ministru că toate sediile agenţiilor fiscale din romania sunt sufocate de veri, verişoare, nepoţi, nepoate, mame, socri sau alte persoane care nu ar avea ce câuta în spatele acelor ghişee?
2. Domnule ministru. Funcţionarii şi personalul care au contact cu contribuabilii nu ştiu ce înseamnă bunul simţ?. Chiar nu aveţi discuţii de acest gen cu cei pe care îi plătim din munca noastră?
3. Domnule ministru: Până când ne umiliţi şi ne ţineţi în faţa ghişeelor pentru o hârtiuţă pe care o poate printa şi un copil de 5 ani?
4. Cum vă permiteţi ca acel formular tip să-l vindeţi contribuabilului?
5. Cum vă permiteţi să abuzaţi de timpul, banii şi nervii cetăţeanului?

Sper că veţi face curăţenie în resortul pe care-l conduceţi, deşi îl gestionaţi prost.
Şi mai sper că veţi reduce birocraţia şi din personalul AFON din spatele ghişeelor.
Este o mare ruşine pentru sistemul nostru datorită incompeteţei de care dau dovadă unii funcţionari.

Şi în încheiere doresc să vă întreb: chiar este necesar 5 zile lucrătoare pentru a printa o cerere care nu necesită nicio analiză sau calcul?

Să nu veniţi cu motivaţia: reducerea de personal impusă de prim ministru. Nu este şi nici nu poate fi credibilă.

Cu aceeaşi stimă şi consideraţie pe care o aveţi faţă de contribuabili



Teodor Dume, vă recomand VERSETE ŞI ALTE ADEVĂRURI, autor Liviu-Ioan Mureşan




"Între sapienţial şi cotidian

Versete şi alte adevăruri, cea mai recentă apariţie editorială semnată de poetul Liviu-Ioan Mureşan, apărută la Editura Studis, Iaşi, 2013, e o carte de poezie abordând tonul sentenţios al poetului ce gândeşte la existenţa umană, existenţă comparată cu o carte ce trebuie citită cu răbdare, iar cei ce nu au pacienţa să parcurgă toate paginile sunt identificaţi cu sinucigaşii trăind entuziasmul saltului peste pagini, al descoperirii înainte de termen a sfârşitului tramei.
Demersul pe care şi-l asumă Liviu Ioan Mureşan este din start unul dificil, iar poetul reuşeşte, măcar pe alocuri, să ajungă la tonul firesc, sapienţial. Poemul amplu versete, cu care se deschide placheta, e construit pe definiţii, pe apoftegme aflate la limita preţiozităţii. Ceea ce salvează însă acest discurs e simplitatea termenilor, fluenţa şi coerenţa enunţului. Mai izbutite sunt însă “versetele” ce părăsesc tonul grav, abordând ludicul: rotesc în jurul taliei un cerc de plastic/ jucăria mea/ opresc cercul îl ţin în mîna stîngă/ mă aplec şi trec dincolo/ îl ţin în mîna dreaptă/ şi trec dincolo/ iată cum poţi birui timpul/ joaca aceasta e mai logică decît viaţa.
Gesturile simple din existenţa cotidiană dobândesc semnificaţii adânci, mai adânci şi mai relevante decât înţelepciunea căutată: rad cu unghia de pe birou/ o pată uscată de gem/ o ling pentru a mă convinge/ e dulce şi murdară/ îmi şterg degetul pe mîneca stîngă/ tastatura e plină de praf /o şterg cu mîneca stîngă/ mă dezbrac pun cămaşa în maşina de spălat/ privesc minute în şir /cum se învîrte/ în clăbucii albi.
Amplul poem versete se configurează şi ca o biografie poetică, în care locurile domestice, membrii familiei îşi fac apariţia: de două zile citim împreună/o rugăciune pentru reuniunea familiei/fila aceasta e identică/ pasajele importante le rostim în cor/ precum o incantaţie/ vocile noastre sînt atît de frumoase/ noi nu aveam talent muzical/ şi iată un licurici a/ pătruns în gurile noastre/ glasurile s-au perfectat/ pînă la armonii siderale/ de două zile batem din palme/ ţopăim/ ne distrăm şi fila aceasta/ ne dorim să nu se termine.
Poet douămiist, L. I. Mureşan nu ocoleşte aspectele socialului cu toate tarele şi chichiţele sale: iată-i cum ridică pe furiş biserici/ iată cum fiecare îşi caută un loc/ numai al său/ iată cum cei bogaţi îşi pun feţele/ în icoane cu aură purpurie/ şi numele pe lista ctitorilor (mă doare)
Suferinţa, tragicul existenţei, stările sufleteşti pline de patetism, atunci când sunt abordate cu detaşare, pentru a nu cădea în melodramatic, reuşesc să imprime poemelor un suflu de prospeţime şi autenticitate.
Capcana poveştilor patetice e prezentă în multe locuri, cum în poemul divorţ, în care stărilor sufleteşti dramatice ale cuplului implicat în actul separării li se contrapun gesturile mărunte, uneori vulgare ale protagoniştilor: notarul cu faţa lui tîmpă întinde cîteva hîrtii/ pe care nici nu le citeşti/ secretara notarului scuipă arătătorul/ întoarce pagina/ călătoreşti în trecut/ femeia pe care o iubeai/iubeşti/ se scobeşte în nas/ lipeşte mucozităţile de braţul scaunului
În poemul speranţe, poetul nu se dezice de dimensiunea metafizică a iubirii: adevărat mîntuirea nu e iluzie/ iar sărutul acesta e taina sfîntului graal/ să ne cuminecăm împreună/ limba ta vinul şi pâinea/ de care flămînd mă apropii.
De la volumul precedent, Poeme din Subcetate, în care subliniam în postfaţa cu titlul Măruntul cotidian metafizic, eforturile poetului de a-şi sincroniza şi alinia experimentele poetice cu cele ale congenerilor săi douămiişti, care au abandonat pe rând agresivităţile de limbaj, cantonându-se tot mai mult în spaţiile unui lirism autentic, lipsit de asperităţi epatante, Liviu-Ioan Mureşan a mai făcut un pas spre aflarea sinelui poetic. Aşa cum afirmam atunci, el este un poet remarcabil al generaţiei sale. Dovada maturităţii sale artistice ar putea fi poemul ce rost are?, pe care îl citez în întregime. ce rost are bătrîne să ne gîndim cum ar fi fost/ dacă într-una din zile mergeam împreună la omul păianjen/ te-ai temut să nu se schimbe viitorul într-un mod groaznic/ o ţineai pe a ta cum că niciodată să nu faci un gest brusc/ o faptă nebunatică pe care să o regreţi/ şi teama te-a însoţit toată viaţa teama de a trăi cu adevărat/ să nu faci rău cuiva cu buna ta dispoziţie/ să nu rîzi niciodată pentru a nu fi cumva surprins de un/ suflet întristat/ să ne gîndim bătrîne la visele pe care le scuturam din cap/ atît de imposibile pentru o minte scăldată în primăvară/ cum ne jucam cu mingea verde printre idei dădeai cîte o/ lovitură de cap/ şi ţi-o param cu o vorbă apoi tăceam cîteva zile/ ca doi străini încuiaţi din greşeală în toaleta publică/ ce rost are bătrîne să mai vorbim cînd privirile ni se/ încrucişează/ de cîteva zile şi o vom ţine aşa pînă spre seară
Iubirea, senzualitatea sunt alte temeiuri ale poetului aflat între fiinţe ce-şi trăiesc destinele înconjurate de măruntul cotidian. În paginile plachetei de faţă întâlnim un univers poetic bine articulat. În lucrurile banale, poetul descoperă poezia vieţii: o vacanţă la munte, departe de civilizaţia zgomotoasă, un week-end cu nelipsitele grătare de pui, mititei, garnisite cu ciuperci, stropite din abundenţă cu vin roşu şi alb.
Poetul e urmărit mereu de tentaţia filosofării, în poeme ample ce excelează prin fluenţa discursului şi mai puţin prin pretenţia de adâncime ideatică, ştiut fiind că poezia autentică se scrie prin cuvinte şi nu prin idei. Cu mult mai izbutite sunt poemele sale în care cotidianul se umple de semnificaţii adânci, în care poetul abandonează tonul sentenţios, sapienţial în favoarea metafizicului ce respiră printre cuvinte, cum bunăoară în poemul revelaţia Cărţii: s-au lipit filele ultimului exemplar din Carte/ şi teama de a nu rupe cuvintele macină amprentele/ sufli introduci beţişoare uscate între file/ amintirea preţului de pe cadoul ce l-ai cumpărat/ luna trecută cînd te-ai chinuit să-l desprinzi fără să rupi/ ambalajul/ amintirea produsului de la market cu preţ/ redus/ peste preţ/ redus/ anunţînd expirarea/ unghia îndepărtînd abţibild după abţibild/ pentru curiozitatea primului preţ/ asta-i valoarea revelaţiei de muritor
În poemul aspecte nesemnificative, aflăm imagini violente, în registru expresionist. Poemul e ca o poză de familie developată în nuanţe de maxim contrast: am vomit/ bucuros că encefalul îmi joacă/ feste/ am curăţat apoi cu lehamite şi am vomit/ m-am ţinut de nas să nu simt mirosul/ şi iar am vomat/ împrejur copiii se învîrteau ţinîndu-se de mîini
Un alt poem notabil este patul de noapte, construit din artificiile fanteziei: se face noapte/ pe marginea patului/ doi arabi cum două umbre îmbrăcate în nisip/ îşi cheamă femeile şi copiii/ aprind foc beau ceai ucid o capră mănîncă/ mă rotesc printre nori cu pătura asudată între picioare/ trag cearşaful precum un cort în deşert/ teatrul de păpuşi îmi zic/ şi adorm cu tîmpla pe lună/ pe partea ei nevăzută unde arabii au corturi copii măşti albe şi cai mărunţi/ două cămile trec pline de apă/ văd valuri/ patul pluteşte spre ultima limită.
Liviu-Ioan Mureşan e poetul ce descoperă metafizicul în gestul cotidian mărunt, sensurile adânci şi semnificaţiile lui pline de miez. Poemele sale sunt trăirile unui eu lucid şi totodată contemplativ. Prin noul său volum, el confirmă statutul de poet remarcabil al tinerei generaţii de poeţi ajunşi la maturitatea expresiei artistice."

David Dorian

13/08/2013

teodor dume, lovitura de pe Criş, 22 decembrie 1989 (fragment de roman)


                                                                              fragment de proză
                                                           ( prima zi. între frică, nebunie, ură şi moarte)



Deşi iarnă era o zi frumoasă cu iz de melancolie. Razele soarelui se arcuiau peste chipurile răzleţe de peCorso, şi toate astea sub privirile-mi mângâietoare care îmi alungau plictiseala cuibărită în orele amiezii.
În acea zi aveam planificat banchetul de absolvire a cursului de ospătar-barman organizat de instituţia pe care o conduceam în calitate de director. Banchetul urma a avea loc în staţiunea Băile Felix. În decalajul acela de câteva ore dintre examen şi banchet îmi omoram timpul cu mici şi plictisitoare plimbări oscilatoare între birou şi stradă. Funcţionam într-o clădire veche ce aparţinuse Episcopiei şi mai apoi Unităţii doi şi un sfert, pe care o foloseau drept cantină pentru cadre. Înstituţia era aşezată pe o stradă cu sens unic în apropierea malului drept al Crişului Repede din Oradea, doar la câţiva metri de Casa de modă Venus şi podul din centru.
În aşteptarea cursanţilor frământarea, plictiseala cât şi nerăbdarea îşi puneau amprenta peste mine şi peste toate lucrurile care păreau într-o mare dezordine.
Din difuzorul răguşit al radioului răzbea prin anticamera din faţa biroului vocea gâtuită a lui Mircea Dinescu: „Dictatorul a fugit!”. Trezit ca dintr-un coşmar m-am holbat la ceas. Era în jurul orei douăsprezece. Din instinct mi-am întors capul înspre portretul „tovarăşului” ce trona pe peretele din stânga biroului. În acel timp un fior interior îmi răscolea întreaga fiinţă. Nedumerirea, sau poate frica, mi-au accelerat sângele. Am ieşi în stradă. Privirea aruncată peste podul din centru n-a sesizat nimic ieşit din comun. Câţiva trecători grăbiţi îşi îndreptau paşii înspre locurile de muncă. Nedumerirea mă înfăşura într-o identitate pierdută. Mă aflam în impas. Încercam din răsputeri ca să-mi revin. Primele reflecţii au fost dificile. M-am reîntors în birou. Aceeaşi voce piţigăiată a lui Dinescu răzbea din spatele difuzoarelor. Mi-am adunat gândurile şi în calmul spiritului abia restabilit mi-am zis: „Poate o fi o scenă difuzată de postul de radio Europa liberă...”, post interzis pe atunci. Teama îmi inunda trupul de parcă cineva m-ar fi urmărit din umbră. Îmi era frică. Era un fel de frică, de stare care mă ducea într-o altă realitate. M-am apropiat de aparatul de radio şi am verificat postul pentru a mă convinge că nu-i o aiureală sau un coşmar ieşit în plină zi. Totul îmi părea firesc. Cu ultimele puteri smulse din braţul fricii m-am repezit în stradă. M-am pironit în faţa clădirii şi-am aşteptat. Un minunt mai târziu am zărit o femeie alergând în urma unui miliţian care trecea podul înspre primărie. Fără nicio ezitare femeia şi-a luat geanta de pe umăr şi a început să-i „maseze” capul. Miliţianul surprins de cele întîmplate s-a aplecat să-şi ridice cascheta rătăcită printre picioarele celorlalţi trecători. Am înmărmurit. În situaţia mea se afla şi ajutorul meu, ajuns lângă mine de câteva secunde. Dincolo Crişul, pe malul stâng al primăriei, în parcare, pe capota unei Dacii 1100, urcase un bărbat şi striga cu disperare: „Jos Ceauşescu!” Era un moment de frică şi nebunie. Oamenii îl ocoleau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mi-am luat inima în dinţi şi, însoţit de adjunctul meu, am pornit înspre primărie. În câteva minute parcarea din faţă s-a umplut de oameni. Era un fel de bucurie sălbatică amestecată cu furie, ură şi frică. Zidurile primăriei deveniseră pereţi de antrenament pentru hoţi. Au fost sparte geamurile şi uşile de acces în clădire. Era un du-te-vino ca într-o piaţă de vechituri. Unii „mai cu sânge în vene” cărau covoare persane şi televizoare color. În câteva minute birourile Comitetului municipal de partid erau golite de tot. 
Românul îşi pierduse identitatea. Hăţişurile „democraţiei prost înţelese”, favorizau dezmăţurile, hoţiile, şi toate astea declanşau ura pentru prietenul şi apropiatul său.
Ca din umbră, la balconul primăriei apăruseră „deschizătorii de libertate”: Lungu, generalul de armată , Mircea Bradu, directorul Teatrului de Stat Oradea şi mulţi alţii, aşa-zişi revoluţionari, care sufocau cu ţipetele lor bezmetice microfoanele montate ad-hoc.
Învălmăşeala de vorbe, fără nicio noimă, sporea teama şi frica. Unii strigau „Jos Ceauşescu!", alţii încercau o diversiune invocând un terorist pătruns în incinta uzinei de apă şi care ar fi otrăvit apa. În acea tulburare de minţi şi caractere încercam să mă feresc chiar şi de cei care până nu de mult îmi erau prieteni siguri. În situaţia arătată se găsea şi adjunctul meu care, prin octombrie, m-a rugat să-i fiu naş fratelui său vitreg, ca mai apoi să mă implore să-i pun o vorbă bună primarului Gheorghe Groza, secretar al comitetului municipal de partid, pentru a fi primit în rândurile membrilor de partid într-o organizaţie de la Intreprinderea „Înfrăţirea” Oradea, și care acum striga într-o limbă searbădă şi stâlcită: „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Moarte comuniştilor!”...
Privirile bănuitoare ale adjunctului îmi sufocau chipul. Inspiraţia de moment m-a făcut să mă retrag înspre marginea mulţimii ajunsă lângă malul Crişului, blocând strada Tudor Vladimirescu.
Ca la o apăsare de buton, dinspre Intreprinderea „Înfrăţirea” şi-a făcut apariţia un puhoi de oameni, îndreptându-se către primărie, purtând asupra lor placarde inscripţionate: „Jos Ceauşescu!", „Jos tiranul!”, „Jos comuniştii!”, iar alţii fluturau steagul republicii văduvit de stemă.
Pe dracu, mi-am zis, aşa arată o revoluţie?” Cineva din zona inflamată cu ură şi dezbinare, auzindu-mi gândul slobod, mi-a zâmbit ironic, apoi a silabisit printre dinţi: „Eu, eu... nu sunt comunist. Nimeni din familia mea n-a purtat jugul ăsta greu şi jigărit!”. A urmat o pauză de câteva secunde. M-a privit bănuitor, apoi a continuat: „Voi ăştea o să plătiţi în faţa poporului. Eu o să devin liber şi stăpân pe ceea ce fac. O să fug din văgăuna asta de ţară.
Un murmur surd, venit parcă dintr-un plămân bolnav, l-a făcut să tresare. După o inspecţie sumară asupra terenului, s-a holbat la mine apoi s-a refugiat în mulţime.
L-am privit cu teamă, dar şi cu un fel de admiraţie. Ca dintr-o tresărire a conştiinţei m-am reîntors sub balconul primăriei. La microfon vorbea Mircea Bradu, un om de cultură recunoscut ca unul dintre oamenii primi ai secretarului comitetului municipal de partid, iar acum un înfocat „revoluţionar”. La insistenţele celor aflaţi în balcon, autointitulaţi „Comitetul revoluţionarilor”, a acceptat funcţia de primul primar ales „democratic” al oraşului Oradea. De fapt a deschis prima filă din cartea zilei de 22 decembrie 1989, numită simplu, dar nu şi sugestiv, „revoluţie”.
Strigătele şi uralele mulţimii, îmbibate în aburii alcoolului, s-au surpat peste el, moment în care a căzut într-un leşin adânc. Statutul de primar i-a priit doar trei zile.
Un fior interior m-a încătuşat. Nu am putut face altceva decât să-l privesc cu multă îngăduinţă, iar pe cei din jur ca pe nişte posibili duşmani, ba chiar ca pe nişte călăi, gata oricând să execute ordinele impulsului de moment.
Acea noapte de 22 înspre 23 decembrie 1989 m-a învelit cu frică şi teamă. Cred că era prima dată când îmi era teamă de o „forţă” venită de nicăieri şi care se găsea printre noi. Ca un psiholog înrăit m-am privit pe dinăuntru, apoi mulţimea deja anesteziată cu vodca ascunsă în buzunarele gecilor care le mascau adevărata identitate.
Reporterii străini s-au năpădit asupra mea punându-mi tot felul de întrebări. Întrebări fără răspuns, desigur. O simplă mişcare a umerilor m-a catalogat ca fiind într-o altă realitate.
Focul aprins la margine de drum, înspre Criş, în jurul căruia oscilam de nervi şi neputinţă, îmi încălzea privirea devenind din ce în ce mai lucid.
Era trecut cu mult de miezul nopţii. Frigul s-a repezit peste noi ca o pasăre de pradă. Sentimentele de libertate încolţeau anemic. şi asta pentru că limbajul în care ne exprimam bucuria era încorsetat de ignoranţă, prostie şi multă ură sau dispreţ.
Motivaţia mea, ca martor ocular al zilei de 22 decembrie 1989, a fost jumătatea de existenţă scursă printre degetele de nisip ale conştiinţei, sau poate, pur şi simplu, o justificare a fiinţei.

(va urma)

07/08/2013

teodor dume, esenţe de suflet: despre iubire

ESENŢE DE SUFLET: DESPRE IUBIRE

când iubeşti în interior se produce o mişcare,
o diversitate de lucruri şi atunci
lumea ta e perfectă
(teodor dume)

31/07/2013

teodor dume, vă recomand: la marginea pădurii de pini, autor Leonard Ancuţa



la marginea pădurii de pini 


linia aia continuă pe mijlocul șoselei în faza palidă a farurilor ca
despicătura feselor nu știu de ce
mă gîndesc la tine și mă încearcă o amețeală dintr-aia de după
o sticlă mare de vodka
apoi nu mă mai gîndesc și văd oameni cu ombilicele netăiate și ombilicele
lor sunt din lanțuri cu zale groase de fier legate în cer
poate e doar un vis

n-am avut pînă acum faze de genul ăsta dar acum așa m-a apucat
să car scaunul acesta de lemn pînă departe la marginea pădurii de pini
să mă așez pe el
și din marginea pădurii de pini să mă privesc o vreme cum stau acolo
sprijinit cu coatele în genunchi cu capul plecat și spatele teșit
ducînd din cînd în cînd sticla la gură ducînd la fel de rar și țigara
ducînd în minte o poveste al naibii de mare o poveste al naibii de grea

să mă privesc și să mă înțeleg să înțeleg de ce am umerii așa jos gata să atingă
pămîntul ca zăpada de pe un acoperiș zăpada înaltă din curte
să văd în mine
în omul de pe scaunul din lemn un semn
să văd flacăra brichetei cum se apleacă într-o parte la fel ca în subteran
lovită de curentul de aer dinspre ieșire

aș vrea să-l văd pe omul acesta cum se iartă pe sine pentru că nimeni
nu iartă cu adevărat să-l văd cum își ridică fruntea și sîngele lui se oprește
în vene pentru cîteva clipe iar el devine mai alb strălucitor incandescent
asemenea unui bec înainte să se ardă
și mîna lui
mîna lui tremură de parcă ar fi văzut o stafie și acum știe
că îl privesc

se ridică de pe scaun mi-l întinde mie și eu mă așez la marginea pădurii de pini
e ceva greu
în carnea mea e ceva copleșitor și orice adiere se simte ca o mînă care te ține
cu capul sub apă
nu pot respira încerc în mai multe rînduri încerc e momentul meu acum
să mă pot ierta

vine momentul cînd lanțurile se ridică și-i trag pe toți după ele
și eu trebuie să rămîn în scaunul acesta cu umerii lăsați ca o cascadă
care sare o piatră mai mare
toți dormim cu o piatră în brațe protectori în jurul ei
acum aș vrea să mă pot ierta să smulg lanțul din abdomen și să sîngerez
o zi întreagă un amestec de durere și fericire de libertate și înstrăinare
de acceptare și singurătate

el o să privească fix în rana care pulsează la marginea pădurii de pini
așezată pe un scaun de lemn frumos lăcuit cu spate arcuit cu umerii căzuți
aproape de pămînt și n-o să știe niciodată dacă sunt un luptător
cu călcîiele sfărîmate sau doar un alergător
care ia startul

teodor dume, vă recomand: mama primenea cerul într-un trunchi de salcie, autor Ioan barb


mama primenea cerul într-un trunchi de salcie

în săptămâna mare
mama nălbea rufele
într-un trunchi de salcie
punea deasupra cenuşe cu leşie
turna apă fierbinte
a doua zi le clătea la râu
până rămâneau limpezi ca lacrima
uneori mi se părea că străluceau
pe frânghie
luminau faţa arsă de var a casei

tata strecura cerul sub nuc
îl trecea printr-o sită deasă
se depunea ca un strat de făină
până deasupra de glezne
uneori strănutam
auzeam cum se scutura soarele
de pe ochiul de geam dinspre tindă
ca un praf de zăpadă târzie

mama râdea
apoi îi oblojea bătăturile din palme
cu un colţ de năframă
stropită cu apă sfinţită

îl părăseau gândurile negre
se strecurau pe sub garduri
mama murmura un descântec
venea primăvara pe furiş
ne primenea frunţile