Teodor Dume, vă recomand: poetul din oglindă, de atila racz

Atila Racz

poetul din oglindă

l-am întrebat pe poet
ce mai face
cum o mai duce 
cu cine se mai împarte
dacă noaptea scrie
poeme nude pe ziduri

dacă mai poate

deigur că nu mai bea
ceai
este prea rusesc ori
prea englezesc și cu lapte

ia sticla de rom și cartofii
prăjiți împachetați în ziarul
amirosind a cerneală

un fund sexy pe prima
pagină
de-ți cad ochii în gură
și-ți piere pofta de viață

da Britney s-a îngrășat
și seamnă cu un pig_drăgălaș
că a devenit doar o mașină
în industria de produs vedete
bla bla
rețete de slăbire

care este cea mai focoasă
la pat
cine se fredoneză cu cine
și
cine și-a expus fundul frumos
în drama nebunii

l-am întreb pe poet
dacă mai poate

dacă mai ninge prin ochii
iubitei

teodor dume: o întrebare pusă domnului Ministru de finanţe: abuz sau efectul reducerii personalului bugetar?

în acest edificiu, modern şi elegant,  îşi aşteaptă pensionarea sute de funcţionari care, din păcate, unii, nu au ce căuta în spatele ghişeelor în relaţii cu contribuabilii din Oradea
Nici nu ştiu dacă rândurile de faţă sunt tributare vărstei, neputinţei sau pur şi simplu nepăsării faţă de contribuabilul cinstit şi, uneori, mult prea umil.
Acum câteva zile m-am întâlnit cu o situaţie de necrezut în anul 2013, an în care predomină calculatoarele şi mult prea sofisticate programe de calculator.
Mai precis am solicitat un certificat fiscal de la finanţele bihorene, necesar întocmirii unui dosar în vederea obţinerii unui posibil credit. După cele 30 de minute scurse la statul la coadă funcţionara m-a trimis la xerox pentru a cumpăra cererea tipizată. M-am conformat şi după încă 10 minute pierdute cu alt stat la coadă la xerox m-am prezentat iarăşi la ghişeu, mai bine zis: a treia oară la rând. Cererea întinsă pe trei pagini se cerea complectată numai că stufărişul din datele cerute îmi împiedica văzul. Compexitatea formularisticii m-a pus pe gânduri. Şi uite aşa pun întrebarea Ministerului Finanţelor: de ce este necesar acel stufăriş pentru complectarea cererii pe trei pagini când ar fi fost necesar doar datele de identificare ale firmei şi semnăturta? Prin modul acesta se motivează munca funcţionarilor de la ghişeu?
Dar să revin la povestea mea care m-a îmbătrânit de tot.
După ce funcţionara mi-a inspectat cererea şi s-a uitat la mine ca la o secetă de vară , mi-a vorbit răspicat
- păi dumneata eşti administrator, delegat şi împuternicit?
- aşa cum se vede, i-am răspuns pe acelaşi ton. Formularistica aşa cere, ori cel care a inventat rubricile o fi fost după nuntă sau concediu. vedeţi că totul este confuz...
- da, bine, mi-a răspuns funcţionara. veniţi după 5 zile lucrătoare.
- după 5 zile? păi cum? am plătit 15 lei acest servici şi încă ceva bănuţi pe xerox şi trebuie să aştept 5 zile pentru o simplă apăsare de buton pentru a printa certificatul?
- da, 5 zile , mi-a răspuns femeia. nu sunteţi singurul.
Copleşit de neştiinţa mea de informare sau de nepăsarea acelor funcţionari am ieşit înjurând printre dinţi, dar în tăcere pentru a nu conturba munca funcţionatilor pe care îi plătim cu bani grei din truda şi sudoarea noastră.
După 5 zile am trimis un delegat la ghişeul administraţiei fiscale din Oradea. Evident că acel document nu era listat.
După o ceartă ca între angajat şi şef am pus mâna pe telefon şi am sunat administraţia fiscală.
La capătul firului se auzea o voce feminină şi mult prea timidă pentru a ţine o conversaţie cu cetăţeanul pus pe drumuri degeaba.
- alo, alo?
- da, alo. administraţia financiară...
- Dumov, mă numesc eu şi am o nedumerire.  Acum 5 zile am depus o cerere pentru eliberarea unui certificat fiscal dar observ că nu este gata.
- Vă dau legătura în alt birou
Se făcu tăcere şi după câteva secunde o voce gravă mi s-a adresat:
- Despre ce este vorba?
- Ştiţi, am depus o cerere acum 5 ztile pentru eliberarea unui certificat fiscal
- Da, dar pentru ce vă trebuie?
- Păi am scris în cerere. Pentru un dosar de credit.
- Staţi să verific. spuneţi codul fiscal
- 31.....
- Da, dar vi s-a spus că 5 zile lucrătoare şi nu 5 calendaristice...
- Bine doamnă dar de ce 5 lucrătoare? mâine e sţmbătă iar până luni mai sunt 2 zile, ceea ce înseamnă 7-8 zile...
- Nu sunteţi singurul...
- Da, dar vă este atât de greu să apăsaţi un buton de la imprimantă pentzru cei 15 lei pe care vi i-am dat?
- Sunt listate dar trebuie să semneze directorul şi încă câţiva. reveniţi peste trei ore.
- Da, mulţumesc. revin peste trei ore.
Peste trei ore am trimis un delegat şi cererea a fost semnată. Acea întârziere mi-a periclitat obţinerea unui împrumut bancar.
     Întreb acum pe Ministrul de Finanţe:
1. Nu credeţi domnule ministru că toate sediile agenţiilor fiscale din romania sunt sufocate de veri, verişoare, nepoţi, nepoate, mame, socri sau alte persoane care nu ar avea ce câuta în spatele acelor ghişee?
2. Domnule ministru. Funcţionarii şi personalul care au contact cu contribuabilii nu ştiu ce înseamnă bunul simţ?. Chiar nu aveţi discuţii de acest gen cu cei pe care îi plătim din munca noastră?
3. Domnule ministru: Până când ne umiliţi şi ne ţineţi în faţa ghişeelor pentru o hârtiuţă pe care o poate printa şi un copil de 5 ani?
4. Cum vă permiteţi ca acel formular tip să-l vindeţi contribuabilului?
5. Cum vă permiteţi să abuzaţi de timpul, banii şi nervii cetăţeanului?

Sper că veţi face curăţenie în resortul pe care-l conduceţi, deşi îl gestionaţi prost.
Şi mai sper că veţi reduce birocraţia şi din personalul AFON din spatele ghişeelor.
Este o mare ruşine pentru sistemul nostru datorită incompeteţei de care dau dovadă unii funcţionari.

Şi în încheiere doresc să vă întreb: chiar este necesar 5 zile lucrătoare pentru a printa o cerere care nu necesită nicio analiză sau calcul?

Să nu veniţi cu motivaţia: reducerea de personal impusă de prim ministru. Nu este şi nici nu poate fi credibilă.

Cu aceeaşi stimă şi consideraţie pe care o aveţi faţă de contribuabili

Teodor Dume, vă recomand VERSETE ŞI ALTE ADEVĂRURI, autor Liviu-Ioan Mureşan

"Între sapienţial şi cotidian Versete şi alte adevăruri, cea mai recentă apariţie editorială semnată de poetul Liviu-Ioan Mureşan, apărută la Editura Studis, Iaşi, 2013, e o carte de poezie abordând tonul sentenţios al poetului ce gândeşte la existenţa umană, existenţă comparată cu o carte ce trebuie citită cu răbdare, iar cei ce nu au pacienţa să parcurgă toate paginile sunt identificaţi cu sinucigaşii trăind entuziasmul saltului peste pagini, al descoperirii înainte de termen a sfârşitului tramei. Demersul pe care şi-l asumă Liviu Ioan Mureşan este din start unul dificil, iar poetul reuşeşte, măcar pe alocuri, să ajungă la tonul firesc, sapienţial. Poemul amplu versete, cu care se deschide placheta, e construit pe definiţii, pe apoftegme aflate la limita preţiozităţii. Ceea ce salvează însă acest discurs e simplitatea termenilor, fluenţa şi coerenţa enunţului. Mai izbutite sunt însă “versetele” ce părăsesc tonul grav, abordând ludicul: rotesc în jurul taliei un cerc de plastic/ jucăria mea/ opresc cercul îl ţin în mîna stîngă/ mă aplec şi trec dincolo/ îl ţin în mîna dreaptă/ şi trec dincolo/ iată cum poţi birui timpul/ joaca aceasta e mai logică decît viaţa. Gesturile simple din existenţa cotidiană dobândesc semnificaţii adânci, mai adânci şi mai relevante decât înţelepciunea căutată: rad cu unghia de pe birou/ o pată uscată de gem/ o ling pentru a mă convinge/ e dulce şi murdară/ îmi şterg degetul pe mîneca stîngă/ tastatura e plină de praf /o şterg cu mîneca stîngă/ mă dezbrac pun cămaşa în maşina de spălat/ privesc minute în şir /cum se învîrte/ în clăbucii albi. Amplul poem versete se configurează şi ca o biografie poetică, în care locurile domestice, membrii familiei îşi fac apariţia: de două zile citim împreună/o rugăciune pentru reuniunea familiei/fila aceasta e identică/ pasajele importante le rostim în cor/ precum o incantaţie/ vocile noastre sînt atît de frumoase/ noi nu aveam talent muzical/ şi iată un licurici a/ pătruns în gurile noastre/ glasurile s-au perfectat/ pînă la armonii siderale/ de două zile batem din palme/ ţopăim/ ne distrăm şi fila aceasta/ ne dorim să nu se termine. Poet douămiist, L. I. Mureşan nu ocoleşte aspectele socialului cu toate tarele şi chichiţele sale: iată-i cum ridică pe furiş biserici/ iată cum fiecare îşi caută un loc/ numai al său/ iată cum cei bogaţi îşi pun feţele/ în icoane cu aură purpurie/ şi numele pe lista ctitorilor (mă doare) Suferinţa, tragicul existenţei, stările sufleteşti pline de patetism, atunci când sunt abordate cu detaşare, pentru a nu cădea în melodramatic, reuşesc să imprime poemelor un suflu de prospeţime şi autenticitate. Capcana poveştilor patetice e prezentă în multe locuri, cum în poemul divorţ, în care stărilor sufleteşti dramatice ale cuplului implicat în actul separării li se contrapun gesturile mărunte, uneori vulgare ale protagoniştilor: notarul cu faţa lui tîmpă întinde cîteva hîrtii/ pe care nici nu le citeşti/ secretara notarului scuipă arătătorul/ întoarce pagina/ călătoreşti în trecut/ femeia pe care o iubeai/iubeşti/ se scobeşte în nas/ lipeşte mucozităţile de braţul scaunului În poemul speranţe, poetul nu se dezice de dimensiunea metafizică a iubirii: adevărat mîntuirea nu e iluzie/ iar sărutul acesta e taina sfîntului graal/ să ne cuminecăm împreună/ limba ta vinul şi pâinea/ de care flămînd mă apropii. De la volumul precedent, Poeme din Subcetate, în care subliniam în postfaţa cu titlul Măruntul cotidian metafizic, eforturile poetului de a-şi sincroniza şi alinia experimentele poetice cu cele ale congenerilor săi douămiişti, care au abandonat pe rând agresivităţile de limbaj, cantonându-se tot mai mult în spaţiile unui lirism autentic, lipsit de asperităţi epatante, Liviu-Ioan Mureşan a mai făcut un pas spre aflarea sinelui poetic. Aşa cum afirmam atunci, el este un poet remarcabil al generaţiei sale. Dovada maturităţii sale artistice ar putea fi poemul ce rost are?, pe care îl citez în întregime. ce rost are bătrîne să ne gîndim cum ar fi fost/ dacă într-una din zile mergeam împreună la omul păianjen/ te-ai temut să nu se schimbe viitorul într-un mod groaznic/ o ţineai pe a ta cum că niciodată să nu faci un gest brusc/ o faptă nebunatică pe care să o regreţi/ şi teama te-a însoţit toată viaţa teama de a trăi cu adevărat/ să nu faci rău cuiva cu buna ta dispoziţie/ să nu rîzi niciodată pentru a nu fi cumva surprins de un/ suflet întristat/ să ne gîndim bătrîne la visele pe care le scuturam din cap/ atît de imposibile pentru o minte scăldată în primăvară/ cum ne jucam cu mingea verde printre idei dădeai cîte o/ lovitură de cap/ şi ţi-o param cu o vorbă apoi tăceam cîteva zile/ ca doi străini încuiaţi din greşeală în toaleta publică/ ce rost are bătrîne să mai vorbim cînd privirile ni se/ încrucişează/ de cîteva zile şi o vom ţine aşa pînă spre seară Iubirea, senzualitatea sunt alte temeiuri ale poetului aflat între fiinţe ce-şi trăiesc destinele înconjurate de măruntul cotidian. În paginile plachetei de faţă întâlnim un univers poetic bine articulat. În lucrurile banale, poetul descoperă poezia vieţii: o vacanţă la munte, departe de civilizaţia zgomotoasă, un week-end cu nelipsitele grătare de pui, mititei, garnisite cu ciuperci, stropite din abundenţă cu vin roşu şi alb. Poetul e urmărit mereu de tentaţia filosofării, în poeme ample ce excelează prin fluenţa discursului şi mai puţin prin pretenţia de adâncime ideatică, ştiut fiind că poezia autentică se scrie prin cuvinte şi nu prin idei. Cu mult mai izbutite sunt poemele sale în care cotidianul se umple de semnificaţii adânci, în care poetul abandonează tonul sentenţios, sapienţial în favoarea metafizicului ce respiră printre cuvinte, cum bunăoară în poemul revelaţia Cărţii: s-au lipit filele ultimului exemplar din Carte/ şi teama de a nu rupe cuvintele macină amprentele/ sufli introduci beţişoare uscate între file/ amintirea preţului de pe cadoul ce l-ai cumpărat/ luna trecută cînd te-ai chinuit să-l desprinzi fără să rupi/ ambalajul/ amintirea produsului de la market cu preţ/ redus/ peste preţ/ redus/ anunţînd expirarea/ unghia îndepărtînd abţibild după abţibild/ pentru curiozitatea primului preţ/ asta-i valoarea revelaţiei de muritor În poemul aspecte nesemnificative, aflăm imagini violente, în registru expresionist. Poemul e ca o poză de familie developată în nuanţe de maxim contrast: am vomit/ bucuros că encefalul îmi joacă/ feste/ am curăţat apoi cu lehamite şi am vomit/ m-am ţinut de nas să nu simt mirosul/ şi iar am vomat/ împrejur copiii se învîrteau ţinîndu-se de mîini Un alt poem notabil este patul de noapte, construit din artificiile fanteziei: se face noapte/ pe marginea patului/ doi arabi cum două umbre îmbrăcate în nisip/ îşi cheamă femeile şi copiii/ aprind foc beau ceai ucid o capră mănîncă/ mă rotesc printre nori cu pătura asudată între picioare/ trag cearşaful precum un cort în deşert/ teatrul de păpuşi îmi zic/ şi adorm cu tîmpla pe lună/ pe partea ei nevăzută unde arabii au corturi copii măşti albe şi cai mărunţi/ două cămile trec pline de apă/ văd valuri/ patul pluteşte spre ultima limită. Liviu-Ioan Mureşan e poetul ce descoperă metafizicul în gestul cotidian mărunt, sensurile adânci şi semnificaţiile lui pline de miez. Poemele sale sunt trăirile unui eu lucid şi totodată contemplativ. Prin noul său volum, el confirmă statutul de poet remarcabil al tinerei generaţii de poeţi ajunşi la maturitatea expresiei artistice." David Dorian

Teodor Dume, o nouă revistă: CONFLUENŢE LIRICE, NR. 1/2013

http://issuu.com/rellou_2/docs/revista__4_

http://issuu.com/rellou_2/docs/revista__4_

teodor dume, lovitura de pe Criş, 22 decembrie 1989 (fragment de roman)

                                                                              fragment de proză

                                                           ( prima zi. între frică, nebunie, ură şi moarte)

Deşi iarnă era o zi frumoasă cu iz de melancolie. Razele soarelui se arcuiau peste chipurile răzleţe de peCorso, şi toate astea sub privirile-mi mângâietoare care îmi alungau plictiseala cuibărită în orele amiezii.
În acea zi aveam planificat banchetul de absolvire a cursului de ospătar-barman organizat de instituţia pe care o conduceam în calitate de director. Banchetul urma a avea loc în staţiunea Băile Felix. În decalajul acela de câteva ore dintre examen şi banchet îmi omoram timpul cu mici şi plictisitoare plimbări oscilatoare între birou şi stradă. Funcţionam într-o clădire veche ce aparţinuse Episcopiei şi mai apoi Unităţii doi şi un sfert, pe care o foloseau drept cantină pentru cadre. Înstituţia era aşezată pe o stradă cu sens unic în apropierea malului drept al Crişului Repede din Oradea, doar la câţiva metri de Casa de modă Venus şi podul din centru.
În aşteptarea cursanţilor frământarea, plictiseala cât şi nerăbdarea îşi puneau amprenta peste mine şi peste toate lucrurile care păreau într-o mare dezordine.
Din difuzorul răguşit al radioului răzbea prin anticamera din faţa biroului vocea gâtuită a lui Mircea Dinescu: „Dictatorul a fugit!”. Trezit ca dintr-un coşmar m-am holbat la ceas. Era în jurul orei douăsprezece. Din instinct mi-am întors capul înspre portretul „tovarăşului” ce trona pe peretele din stânga biroului. În acel timp un fior interior îmi răscolea întreaga fiinţă. Nedumerirea, sau poate frica, mi-au accelerat sângele. Am ieşi în stradă. Privirea aruncată peste podul din centru n-a sesizat nimic ieşit din comun. Câţiva trecători grăbiţi îşi îndreptau paşii înspre locurile de muncă. Nedumerirea mă înfăşura într-o identitate pierdută. Mă aflam în impas. Încercam din răsputeri ca să-mi revin. Primele reflecţii au fost dificile. M-am reîntors în birou. Aceeaşi voce piţigăiată a lui Dinescu răzbea din spatele difuzoarelor. Mi-am adunat gândurile şi în calmul spiritului abia restabilit mi-am zis: „Poate o fi o scenă difuzată de postul de radio Europa liberă...”, post interzis pe atunci. Teama îmi inunda trupul de parcă cineva m-ar fi urmărit din umbră. Îmi era frică. Era un fel de frică, de stare care mă ducea într-o altă realitate. M-am apropiat de aparatul de radio şi am verificat postul pentru a mă convinge că nu-i o aiureală sau un coşmar ieşit în plină zi. Totul îmi părea firesc. Cu ultimele puteri smulse din braţul fricii m-am repezit în stradă. M-am pironit în faţa clădirii şi-am aşteptat. Un minunt mai târziu am zărit o femeie alergând în urma unui miliţian care trecea podul înspre primărie. Fără nicio ezitare femeia şi-a luat geanta de pe umăr şi a început să-i „maseze” capul. Miliţianul surprins de cele întîmplate s-a aplecat să-şi ridice cascheta rătăcită printre picioarele celorlalţi trecători. Am înmărmurit. În situaţia mea se afla şi ajutorul meu, ajuns lângă mine de câteva secunde. Dincolo Crişul, pe malul stâng al primăriei, în parcare, pe capota unei Dacii 1100, urcase un bărbat şi striga cu disperare: „Jos Ceauşescu!” Era un moment de frică şi nebunie. Oamenii îl ocoleau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mi-am luat inima în dinţi şi, însoţit de adjunctul meu, am pornit înspre primărie. În câteva minute parcarea din faţă s-a umplut de oameni. Era un fel de bucurie sălbatică amestecată cu furie, ură şi frică. Zidurile primăriei deveniseră pereţi de antrenament pentru hoţi. Au fost sparte geamurile şi uşile de acces în clădire. Era un du-te-vino ca într-o piaţă de vechituri. Unii „mai cu sânge în vene” cărau covoare persane şi televizoare color. În câteva minute birourile Comitetului municipal de partid erau golite de tot. 
Românul îşi pierduse identitatea. Hăţişurile „democraţiei prost înţelese”, favorizau dezmăţurile, hoţiile, şi toate astea declanşau ura pentru prietenul şi apropiatul său.
Ca din umbră, la balconul primăriei apăruseră „deschizătorii de libertate”: Lungu, generalul de armată , Mircea Bradu, directorul Teatrului de Stat Oradea şi mulţi alţii, aşa-zişi revoluţionari, care sufocau cu ţipetele lor bezmetice microfoanele montate ad-hoc.
Învălmăşeala de vorbe, fără nicio noimă, sporea teama şi frica. Unii strigau „Jos Ceauşescu!", alţii încercau o diversiune invocând un terorist pătruns în incinta uzinei de apă şi care ar fi otrăvit apa. În acea tulburare de minţi şi caractere încercam să mă feresc chiar şi de cei care până nu de mult îmi erau prieteni siguri. În situaţia arătată se găsea şi adjunctul meu care, prin octombrie, m-a rugat să-i fiu naş fratelui său vitreg, ca mai apoi să mă implore să-i pun o vorbă bună primarului Gheorghe Groza, secretar al comitetului municipal de partid, pentru a fi primit în rândurile membrilor de partid într-o organizaţie de la Intreprinderea „Înfrăţirea” Oradea, și care acum striga într-o limbă searbădă şi stâlcită: „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Moarte comuniştilor!”...
Privirile bănuitoare ale adjunctului îmi sufocau chipul. Inspiraţia de moment m-a făcut să mă retrag înspre marginea mulţimii ajunsă lângă malul Crişului, blocând strada Tudor Vladimirescu.
Ca la o apăsare de buton, dinspre Intreprinderea „Înfrăţirea” şi-a făcut apariţia un puhoi de oameni, îndreptându-se către primărie, purtând asupra lor placarde inscripţionate: „Jos Ceauşescu!", „Jos tiranul!”, „Jos comuniştii!”, iar alţii fluturau steagul republicii văduvit de stemă.
„Pe dracu, mi-am zis, aşa arată o revoluţie?” Cineva din zona inflamată cu ură şi dezbinare, auzindu-mi gândul slobod, mi-a zâmbit ironic, apoi a silabisit printre dinţi: „Eu, eu... nu sunt comunist. Nimeni din familia mea n-a purtat jugul ăsta greu şi jigărit!”. A urmat o pauză de câteva secunde. M-a privit bănuitor, apoi a continuat: „Voi ăştea o să plătiţi în faţa poporului. Eu o să devin liber şi stăpân pe ceea ce fac. O să fug din văgăuna asta de ţară.”
Un murmur surd, venit parcă dintr-un plămân bolnav, l-a făcut să tresare. După o inspecţie sumară asupra terenului, s-a holbat la mine apoi s-a refugiat în mulţime.
L-am privit cu teamă, dar şi cu un fel de admiraţie. Ca dintr-o tresărire a conştiinţei m-am reîntors sub balconul primăriei. La microfon vorbea Mircea Bradu, un om de cultură recunoscut ca unul dintre oamenii primi ai secretarului comitetului municipal de partid, iar acum un înfocat „revoluţionar”. La insistenţele celor aflaţi în balcon, autointitulaţi „Comitetul revoluţionarilor”, a acceptat funcţia de primul primar ales „democratic” al oraşului Oradea. De fapt a deschis prima filă din cartea zilei de 22 decembrie 1989, numită simplu, dar nu şi sugestiv, „revoluţie”.
Strigătele şi uralele mulţimii, îmbibate în aburii alcoolului, s-au surpat peste el, moment în care a căzut într-un leşin adânc. Statutul de primar i-a priit doar trei zile.
Un fior interior m-a încătuşat. Nu am putut face altceva decât să-l privesc cu multă îngăduinţă, iar pe cei din jur ca pe nişte posibili duşmani, ba chiar ca pe nişte călăi, gata oricând să execute ordinele impulsului de moment.
Acea noapte de 22 înspre 23 decembrie 1989 m-a învelit cu frică şi teamă. Cred că era prima dată când îmi era teamă de o „forţă” venită de nicăieri şi care se găsea printre noi. Ca un psiholog înrăit m-am privit pe dinăuntru, apoi mulţimea deja anesteziată cu vodca ascunsă în buzunarele gecilor care le mascau adevărata identitate.
Reporterii străini s-au năpădit asupra mea punându-mi tot felul de întrebări. Întrebări fără răspuns, desigur. O simplă mişcare a umerilor m-a catalogat ca fiind într-o altă realitate.
Focul aprins la margine de drum, înspre Criş, în jurul căruia oscilam de nervi şi neputinţă, îmi încălzea privirea devenind din ce în ce mai lucid.
Era trecut cu mult de miezul nopţii. Frigul s-a repezit peste noi ca o pasăre de pradă. Sentimentele de libertate încolţeau anemic. şi asta pentru că limbajul în care ne exprimam bucuria era încorsetat de ignoranţă, prostie şi multă ură sau dispreţ.
Motivaţia mea, ca martor ocular al zilei de 22 decembrie 1989, a fost jumătatea de existenţă scursă printre degetele de nisip ale conştiinţei, sau poate, pur şi simplu, o justificare a fiinţei.

(va urma)

teodor dume, acasă la oradea, 10 aug.2013

teodor dume, acasă la oradea, 10 aug.2013

teo şi soţia fabi

teo şi nepotu ghiusman

fiica mea, teodora

teodor dume, esenţe de suflet: despre iubire

ESENŢE DE SUFLET: DESPRE IUBIRE

când iubeşti în interior se produce o mişcare,
o diversitate de lucruri şi atunci
lumea ta e perfectă
(teodor dume)

teodor dume, esenţe de suflet: despre geolozie,

gelozia e un fel de ură împachetată frumos,
adică o zbatere de fluture prins între geamuri

teodor dume, vă recomand: la marginea pădurii de pini, autor Leonard Ancuţa

Leonard Ancuta

la marginea pădurii de pini 

linia aia continuă pe mijlocul șoselei în faza palidă a farurilor ca
despicătura feselor nu știu de ce
mă gîndesc la tine și mă încearcă o amețeală dintr-aia de după
o sticlă mare de vodka
apoi nu mă mai gîndesc și văd oameni cu ombilicele netăiate și ombilicele
lor sunt din lanțuri cu zale groase de fier legate în cer
poate e doar un vis

n-am avut pînă acum faze de genul ăsta dar acum așa m-a apucat
să car scaunul acesta de lemn pînă departe la marginea pădurii de pini
să mă așez pe el
și din marginea pădurii de pini să mă privesc o vreme cum stau acolo
sprijinit cu coatele în genunchi cu capul plecat și spatele teșit
ducînd din cînd în cînd sticla la gură ducînd la fel de rar și țigara
ducînd în minte o poveste al naibii de mare o poveste al naibii de grea

să mă privesc și să mă înțeleg să înțeleg de ce am umerii așa jos gata să atingă
pămîntul ca zăpada de pe un acoperiș zăpada înaltă din curte
să văd în mine
în omul de pe scaunul din lemn un semn
să văd flacăra brichetei cum se apleacă într-o parte la fel ca în subteran
lovită de curentul de aer dinspre ieșire

aș vrea să-l văd pe omul acesta cum se iartă pe sine pentru că nimeni
nu iartă cu adevărat să-l văd cum își ridică fruntea și sîngele lui se oprește
în vene pentru cîteva clipe iar el devine mai alb strălucitor incandescent
asemenea unui bec înainte să se ardă
și mîna lui
mîna lui tremură de parcă ar fi văzut o stafie și acum știe
că îl privesc

se ridică de pe scaun mi-l întinde mie și eu mă așez la marginea pădurii de pini
e ceva greu
în carnea mea e ceva copleșitor și orice adiere se simte ca o mînă care te ține
cu capul sub apă
nu pot respira încerc în mai multe rînduri încerc e momentul meu acum
să mă pot ierta

vine momentul cînd lanțurile se ridică și-i trag pe toți după ele
și eu trebuie să rămîn în scaunul acesta cu umerii lăsați ca o cascadă
care sare o piatră mai mare
toți dormim cu o piatră în brațe protectori în jurul ei
acum aș vrea să mă pot ierta să smulg lanțul din abdomen și să sîngerez
o zi întreagă un amestec de durere și fericire de libertate și înstrăinare
de acceptare și singurătate

el o să privească fix în rana care pulsează la marginea pădurii de pini
așezată pe un scaun de lemn frumos lăcuit cu spate arcuit cu umerii căzuți
aproape de pămînt și n-o să știe niciodată dacă sunt un luptător
cu călcîiele sfărîmate sau doar un alergător
care ia startul

teodor dume, vă recomand: mama primenea cerul într-un trunchi de salcie, autor Ioan barb

mama primenea cerul într-un trunchi de salcie

• Postat de Ioan Barb 

în săptămâna mare
mama nălbea rufele
într-un trunchi de salcie
punea deasupra cenuşe cu leşie
turna apă fierbinte
a doua zi le clătea la râu
până rămâneau limpezi ca lacrima
uneori mi se părea că străluceau
pe frânghie
luminau faţa arsă de var a casei

tata strecura cerul sub nuc
îl trecea printr-o sită deasă
se depunea ca un strat de făină
până deasupra de glezne
uneori strănutam
auzeam cum se scutura soarele
de pe ochiul de geam dinspre tindă
ca un praf de zăpadă târzie

mama râdea
apoi îi oblojea bătăturile din palme
cu un colţ de năframă
stropită cu apă sfinţită

îl părăseau gândurile negre
se strecurau pe sub garduri
mama murmura un descântec
venea primăvara pe furiş
ne primenea frunţile

teodor dume, vă recomand: tot mai des, autor atila racz

Atila Racz

tot mai des :

tot mai des stingem lumina din întuneric vedem zilele
mai bine
le mângâiem cu palmele le atingem cu degete aspre
oprim strigătul ploilor cântecul vântului subțiat prin țevile ruginite
ne închidem în carapace

încă este iarnă îmi spui încă nu s-au dezgheațat norii

ne întindem în același trup pentru o clipă
căutăm cărțile nerostite biblia după Iov le ștergem de praf
le clădim în amintire

ieșim dintre coperți încercând viața prin labirintul
de oase

............................................................................
fiecărui rasărit îi așezăm pe călcâi câte o noapte
fiecărei nașteri îi creștem în capete moartea
fiecărei respirații o clipă de îndoială
fiecărui pustiu o limbă de apă ochiul verde în oceanul
de aur
fiecărui zbor aripi tăiate
fiecărei priviri uitarea înceată orbecăirea neliniștile nevederii
fiecărei femei mușcătura de șarpe durerea nașterii și iubirea
.............................................................................
culegem nisip îmi spui ne îngropăm urmele
des tot mai des ne însingurăm printre oameni

Teodor Dume, cărţi publicate

teodor dume: cărţi publicate



1. coloane (debut colectiv)
2. adevărul din cuvinte, 1984, autor Teodor Dume, (prefaţă; Gheorghe Grigurcu)
3. strigăt din copilărie, 1994, autor Teodor Dume,(prefaţă; Gheorghe Grigurcu)
4. tratamente pentru inimă, 2011 (antologie: 6 autori)
5. confluenţe lirice, editura Pim 2012 (antologie colectivă)
6. lira21. a treia carte. 2012, editura Artbook, (antologie colectivă, selecţia Cristina Ştefan
7. Meridiane lirice, antologie (124 scriitori contemporani) 2012
8. îmsemnele unei tăceri, 2012  (antologie, casa gândului)
9. Confluenţe poetice, 2013 (antologie colectivă)
10. Paradigme virtuale, 2014 (antologie colectivă)
11. Moartea, un fluture alb, 2015, autor Teodor Dume, 
12. Azil într-o cicatrice, 2015,autor Teodor Dume,
13. Vitralii pe un interior scorojit, 2016, autor Teodor Dume
14. Antologia aforismului românesc contemporan, ed.Digital Unicorn/2016
15. Durerea din spatele cărnii, 2017,  autor Teodor Dume

****
 Pe Teodor Dume nu mi-l pot închipui decât pe fundalul oraşului său, care timp de peste trei decenii a fost şi al meu, Oradea.(...)
Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă. Prin pana sa, ele se obiectează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. (...)
Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât şi cel al selecţiei. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari.
E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă.
Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.(...)
Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată. Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.
Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e totuşi mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

cu prietenie,
dr. Gheorge Grigurcu,
***
 Autor al unor volume precum Adevărul din cuvintre şi Strigăt din copilărie (prefaţate de dr. Gheorghe GRIGURCU), Teodor Dume dialoghează cu vârstele existenţei, el având ca reper major chiar pe tatăl, la care se raportează toate trăirile lui: "mă agăţ de culoarea cerului / aerul s-a rarefiat / timpul sinucigaş de cuvinte / îneacă umbrele / din trupul dezbrăcat / porneşte un nou început / urmele adâncite pe margini / vorbersc de o trecere / tălpile miros a iarbă / între cele două respiraţii / se joacă un copil" (între două respiraţii)
(conf. univ.dr. ANCA SÎRGHIE)

***
Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.

Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirile ei.

Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.

Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:

“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea

asta e tot...”

Cu prietenie,                                               

Mioara BĂLUȚĂ                                       

***

 Teodor Dume priveşte moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat.

Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.

Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:

„voi călători liniştit

dincolo de ani până când

fiul meu va trece prin mine”.

Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.

Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există.

Călin Dămărghiţan

***
Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un "aide-memoire" pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.

(moartea, un fluture alb)

“undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...”

Cristina Ştefan
29 dec 2012

***

A vorbi despre  scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face.

Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire  şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...)
Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte"  şi   "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri,  în cea a singurătăţii mistuitoare.  Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)
Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean."
Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi.  Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorghe Grigurcu.(...)
Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor".  El, scriitorul  Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris.

mulţumesc, Teodor Dume, suflet de mare OM,
Cu prietenie,
Stelian Vasilescu
(adică, Stelică)

*** Teodor Dume, (ce nume de rezonanţă poetică! Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi. Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume. Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaş Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor. O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii" Aşadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat.  Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul.  Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecărei zile. Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet. Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea                                                                ( Viorel HORJ, scriitor) ***L-am  “întâlnit”  (între ghilimele, pentru că nu ne-am văzut niciodată) pe poetul Teodor Dume acum câţiva ani pe o reţea literară online din România. Si, de la prima poezie citită,  am fost impresionată de forţa cu care versurile poetului transmit emotiile. Am rămas, de atunci, o fidelă cititoare si admiratoare a poeziilor lui. Lucrăm împreună pe o altă reţea online şi, cand poetul mi-a solicitat ajutorul în selectarea poeziilor pentru acest volum, am primit propunerea cu entuziasm. Selecţia de 90 de poezii din volum este făcută din cele scrise în anii 2009-2012. Am împărţit poeziile selectate în ediţia de faţă în trei secţiuni:  “de la părinţi…”, “prin Dumnezeu…”, “…spre mine”,  poetul plimbându-ne în permanenţă prin universal său indisolubil legat de părinţi şi bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de aplecarea lui spre trăirile lui interioare. Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ şi-n cealaltă / patul /măsuţa de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în faţă celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady.  Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat / în cămaşa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă.  Autorul se întoarce cu mare tandreţe în anii copilăriei, poeziile din prima secţiune o  dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înţeleg de ce bunica mea /îşi cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci şi acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în şifonierul din camera mare atârna încă unul nou-nouţ/”             Credinţa şi speranţa în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărţii, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle şi tristeţile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer şi /mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”. Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii.  Poeziile sunt forma în care autorul îşi exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “aşteptarea, o execuţie lentă”.  Metaforele se derulează în imagini “în dimineaţa asta o să las lumea /să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naştem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când aşezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri). Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinităţii, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă îşi va recunoaşte trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi. Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit şi recitit.                                                                         Veronica Pavel Lerner    *** Versurile din volumul „Moartea, un fluture alb” de Teodor Dume,  par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria, moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea cu sine rămân şi aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întăreşte impresia că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale.  Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri poetice: „dinspre părinţi...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre  mine”, fiindcă astfel este bine evidenţiată acea filiaţie a fiinţei şi conştiinţa că unitatea acesteia nu e posibilă fără credinţă şi fără iubire faţă de cei care ţi-au dat viaţă.  Poetul este elegiac, dar fără dominanţa unor tonuri sfâşietoare; are simplitate în expresie, fără să renunţe la simbolistică şi metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul i se opreşte, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deşi nu lipsesc nici notele răzvrătirii.      În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului. Iată un exemplu din poezia „aşteptarea, o execuţie lentă”: „totul pare să fie pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locaţia îmi prieşte/ femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc şah/ negrul câştigă mereu// e o chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine şi Dumnezeu...)”. Gheorghe Paşa *** Am citit şi recitit textul "Moartea, un fluture alb",autor Teodor Dume,  şi sunt gata să afirm că, în viziunea mea, acesta este un mod de a face poezie credibilă, prin faptul că nu marşează prea mult pe stilul căutat, vag obscur, supra/încărcat de simboluri retorizante, fabricate printr-un fel de metodă de extracţie suprarealistă. Discursul simplu, neînzorzonat, transmiţînd mesajul direct, fără interpunerile unor noi niveluri de criptare care să limiteze complet libertatea naraţiunii. Simplitate care, evident, este cu mult mai greu de obţinut decât facilul joc de-a v-aţi ascunsele, după o perdea de simboluri, adesea digerabile pentru lector. Ici şi colo, distingem mici inserţii din recuzita expresionistă. ex: "ascultă, mi-a zis aşează-ţi capul pe pernă şi priveşte fluturele acela alb care mănâncă lumina din lampă" sau: "abia atunci am văzut păsările negre ciugulind din marginea soarelui..." şi chiar foarte accentuat: "o femeie întindea o cămaşă pe gard ceva mai încolo două ciori strângeau între aripi depărtarea" Suficient ca să accentueze decorul contrastant dintre o dimineaţă de primăvară, desigur agitată, vitală vs. clipa morţii tatălui, consumată într-o stare de tensiune sufletească profundă, exprimată, foarte sugestiv, în strofa doi, după ce poema debutează cu două versuri seci şi dure, care anunţă implacabilul: "vine din umbră şi muşcă din marginea urmelor" Undeva, mai jos, iarăşi un contrast strident între atmosfera lugubră a morţii şi acea linişte care nu pare a rezona deloc cu circumstanţele descrierii ei (liniştea ca o cremă... hidratantă!), - de parcă însăşi moartea şi-ar recosmetiza ridurile, odată cu acest nou exerciţiu de competenţă! "acum îmi dau seama cum arăta la ora în care liniştea lui ca o cremă hidratantă se întindea înspre ochi..." Metafora fluturelui alb, pare destul de transparentă, sugerînd o dublă trimitere: a/ tema plecării definitiva pe "o dâră un fel de drum pe care oamenii plecau..." şi b/ cea al amînării ei, prin trezirea dureroasă a copilului în "aerul călduţ" al dimineţii ca într-un giulgiu sufocant, ca într-o plasă de păianjen în care "fluturele alb", rămas, se zbate disperat în încercarea de a marca "drumul" drumul tatălui către "nesfîrşirea morţii", către "marginea umbrelor". De remarcat dimeniunea umană a textului - aspect pe care-l am în vedere la orice scriere. Asemenea, transmiterea directă, nemijlocită a mesajului, prin cuvinte simple şi imagini penetrante, deşi textul pare complet demetaforizat, mizîndu-se doar pe efectul pur retoric al cuvintelor. În fine, partea reflexivă, foarte densă, nu ar fi ultimul lucru posibil a fi scos în evidenţă din acest text bun. Ioan Peia, scriitor, *** Ottilia Ardeleanu, referinţe la textele lui Teodor Dume din Antologia Paradigme virtuale, (P. 11 - 13) ED.PIM, 2014 Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de-o viaţă-,accentuarea stărilor de abordare într-o existenţă aflată permenent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar  este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acest cuvânt  al însigurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste..." la pagina 199 - 204, Veronica Pavel Lerner traduce în franceză poezia AZIL ÎNTR-O CICATRICE, de Teodor Dume, şi totodată face câteva referinţe la poezia UMBRE şi LACRIMI, de Teodor Dume *** DRAGII MEI PRIETENI! Cartea "Moartea, un fluture alb" e o părticică din mine  din trăirile de o clipă în  trecerea poate mult prea grăbită prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi. Şi toate acestea pentru că vă iubesc. Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu Adevărul din cuvinte, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de tot, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur  veţi fi. În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt. Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în reralitatea de dincolo, dacă ea există... Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă  la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire... Mulţumesc lui Gheorghe Grigurcu ( criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi,  cărţile: Adevărul din cuvinte şi Strigăt din copilărie. Mulţumesc prietenului nostru comun Al. Silaghi, epigramist, fost redactor şef la revista Familia şi la ziarul Crişana, care m-a "lipit" sufleteşte de marele Grigurcu devenindu-mi părinte de suflet. Retrăiesc şi acum momentul în care i-am dăruit lui Gheorghe Grigurcu, la cererea insistentă a domniei sale în Astoria din Oradea, primul meu autograf pe revista "Ţara visurilor noastre" în care aveam rezervate trei pagini de revistă pentru primele mele scrieri confirmate de către   prof. Anastasie Ţîrulescu, redactorul şef.  Mulţumesc şi acelora care mereu au stat alături de mine; Stelian Vasilescu, Viorel Horj, Alexandru Andriţoiu,  Teodor Crişan, Florica Albu Berinde, Crăciun Parasca, Mioara Băluţă, Andrada Matei, Cristina Ştefan, Dana Ştefan, (Germania), Călin Sămărghitan, Ioan Barb, Liviu Ofileanu, Atila Racz (Dublin), Veronica Pavel Lerner (Canada), prof. George Paşa, Ionuţ Caragea, Relu Coţofana, Liviu Ioan Mureşan, Ottilia Ardeleanu, Nicolae Popa (R. Moldova), Nadia Padure (R. Moldova), Eugenia Reitter, soţiei mele Fabiola, fetiţei mele Teodora şi tuturor prietenilor mei, mulţi la număr, pe care îi rog să mă ierte pentru că nu le-am rostit numele, dar îi asigur că-i păstrez în suflet ca pe cel mai de preţ dar. mulţumesc, dragi prieteni! mereu al vostru, teodor dume,