28/02/2013
teodor dume, vă recomand: Orice oricît, de Gheorghe GRIGURCU
Orice oricît aş spune asta e Poezia
asta e Poezia urcată-n castan
rotindu-se asemenea coroanei lui
coroana lui rotindu-se asemenea Soarelui
din care-atîrnă franjuri de vegetaţie
ca dintr-o faţă de masă bătrînească
orice oricît aş spune
asta e Poezia ca o floare de gura leului
căscată la poalele castanului
gata a sfîşia priveliştea a o devora liniştit
în timp ce razele primelor stele se-nfig
cu sîrguinţă-n textura gazonului
cum a unui covor uzat pus la uscat.
teodor dume: oamenii mint în genunchi
încerc să înţeleg de ce
se pleacă mereu
în ziua în care Dumnezeu
coboară printre oameni şi plânge
e singura dată când oamenii
se adună în cerc
sub lumina unei lumânări
şi nu spun nimic
cineva le umblă prin suflet
şi-n aceeaşi respiraţie
îngenunchează pe liniştea
ce se deschide ca
un răsărit
durerea se amplifică dar
nu le aparţine
îmi amintesc de mama când
mi-a spus că bunica
se ascunde în cer şi câteodată
ar vrea să se joace cu mine
e singura minciună spusă de mama
un neadevăr pe care îl vom rosti mereu
24/02/2013
teodor dume: acasă printre iedera urcată peste horn
ca un fulg
mă descompun în trup de îndrăgostit
liniştea îmbracă imagini
văd casa în care
am copilărit
o mângâi din priviri
şi aştept
mama trebuia să iasă în prag
să mă cheme la masă apoi
să-şi răsfire degetele
prin păru-mi cârlionţat
dar...
tristeţea îmi torturează privirea
mă uit la buruienile ce-au
invadat pridvorul şi la
ochiul de apă înecat în fântână
lampa s-a înnegrit
sub grindă
un păianjen obosit
îşi devorează prada
nimic nu seamănă cu ce a fost
ca un condamnat îmi descifrez vina
apoi îmi împreunez palmele pentru iertare
FOTO: ZIARE.COM
22/02/2013
teodordume: situaţie
nu ştiu dacă amprentele
tatălui meu
sunt puncte pe
o linie continuă sau
un timp între mine şi Dumnezeu
în orice situaţie sunt un duplicat
şi mă delimitez de identitatea celuilalt
tatălui meu
sunt puncte pe
o linie continuă sau
un timp între mine şi Dumnezeu
în orice situaţie sunt un duplicat
şi mă delimitez de identitatea celuilalt
20/02/2013
teodor dume: în genunchi în faţa iubirii
făceam dragoste sub duş
în parcuri şi gări
ţin minte
ultimul vagon în care
omorâsem uitarea
am tăiat-o în felii spunând
te iubesc nu te iubesc te iubesc
nu te iubesc
te iubesc
am închis fereastra
am tras perdeaua şi
mi-am proptit buzele de
pieptul tău dezvelit ca o nucă toamna
coborâsem unul în celălalt
ca doi amanţi
doar gândul
târât peste orgasm
îmi încetinea privirea
nu exista nimic dincolo de noi
ci doar un timp ce
ne asculta povestea
într-un oraş fără bariere
sunt sigur acum că Dumnezeu
a asistat la păcatul săvârşit
ca o împăcare
mă plimb şi las păsările
să ciugulească din mine până la răni
cu fiecare atingere voi fi
tot mai aproape de tine
17/02/2013
teodor dume, vă recomand: Trandafiriu pămîntul, de Gheorghe Grigurcu
Trandafiriu pămîntul
cum lenjeria ta intimă
îţi muţi uşor degetele senzuale
de colo-colo
gîndul un ghem de sfoară
ce nu se mai desface
o mică vînătaie se evaporă
cum un ochi de apă stătută
îţi ştergi plămînii de praf
cum o mobilă
cu un smoc de pene
literatura ţi se-agită-n creier
asemenea unui miriapod.
teodor dume, vă recomand: Provincială, de Gheorghe Grigurcu
Nimeni nu se mai naşte
nimeni nu mai moare aici
între blocuri o baltă
cu cocleală de lintiţă
un petec minuscul
din Geneza putredă
un idol cu-o mie de ochi
şi fără nici o ureche
curios ne urmăreşte din satelit
şi se-ntreabă cum ar fi
dacă ne-am mai putea naşte
dacă-am mai putea muri.
15/02/2013
teodor dume, vă recomand: Iubirea, de Gheorghe Grigurcu
Atît de comodă iubirea întinsă pe şezlong
potopită de Soare cu-n moale nimb
de efemeride în jurul sînilor
carne pe carne cum aurul pe strălucirea sa
dar n-o poţi chema nici ea nu te cheamă
doar ştii că există
că-i palpită inima asemenea ţie
că-i o ţesătură din fire de sînge şi nestemate
străină-n splendida-i lene fierbinte
atît ţi-e dat să ştii că există
în vecii vecilor.
Articulaţia trestiei
Articulaţia trestiei vastă cît o piaţă publică
în gîtlejul păsărilor un sunet de cioburi de faianţă
craniul tău încheiat cu nasturi.
13/02/2013
teodor dume: ca un vulcan
zgomotul din lăuntrul meu
vibrează la suprafaţă
ca un vulcan
vine din adânc
tinzând
să-mi acopere fiinţa
şi fiindcă ştiu să iubesc
respir din
frumuseţea celorlalte lucruri
09/02/2013
teodor dume: inima e un fluviu cu peşte pirania ( sau burlacul de la ap.13)
suferă de o frumuseţe inconştientă
este punctul lui forte alături
de alte câteva calităţi incontestabile
ochi verzi nas alungit breton şuviţat
în blond şi multe alte picanterii
pe care şi le etalează
o dată pe an
de ziua lui
îşi înlocuieşte orgasmul cu
ideea de păcat
sexul e o noţiune abstractă pentru el
o clepsidră prin care trec anii
arată ca o aşchie
un Isus frustrat
răspunde la salut prin
înclinarea capului
face colecţie de abţibilduri
cu fotbalişti şi le pune în
rama oglinzii din camera mică
alături de fotografia anei
(o fată uscăţivă care s-a dus la cer
înainte de vreme)
inima e un fluviu cu peşte pirania
îmi spune cuceritor
învaţă din tristeţi iubeşte absent
şterge cu şerveţelul orice urmă de atingere
şi calcă pe durere ca moartea pe lut
uneori îşi îngroapă obrazul între palme
şi prin jumătăţi de cuvinte
îl cheamă pe Dumnezeu
şi-l roagă să-i arate calea
spre moarte
vorbeşte tremurat şi
rupe din tăcere
puţin câte puţin
din când în când
mă întreabă despre ana
şi frumuseţea ei
dar astăzi a plâns
nimeni nu are dreptul
să întrebe
de ce
06/02/2013
teodor dume: fiecare cu povestea lui
nici nu ştiu de câte ori
am adormit în poala bunicii
ultima dată
am avut impresia că
oamenii mari nu mor niciodată
şi că bătrâneţea e doar un loc
din care
dezertează îngerii
repet întruna asta
şi mă gândesc
la cei care au inventat ziua de post
04/02/2013
teodor dume: EL
nu are asemănare şi
nici formă
nu moare
dar are
trecut prezent şi viitor
înlăuntrul unui punct
desăvârşit
urmează propriile mişcări
nedespărţit de sine
devine artera
prin care
curge viaţa
spre alte simţuri nelocuite...
03/02/2013
02/02/2013
28/01/2013
25/01/2013
teodor dume, vă recomand poezii de Leonard Ancuţa
Primul mit al dragostei noastre
doi sori în fiecare dimineață la răsărit,
doi sori la apus.
două luni deasupra noastră ne acoperă
prin tavanul subțire și
e vară de o sută de ani.
așa ne-am cunoscut: în decembrie, cînd
cireșele dau rod a doua oară.
ea avea părul de culoarea fierului topit
și-n ochii ei mai încăpea un cer.
avea buzele din boabe de rodie și mîini
de caolin. se mișca precum un dansator
pe o sîrmă întinsă deasupra lumii.
m-am îndrăgostit aproape instantaneu.
nici n-ai fi avut cum să n-o placi: umbla vorba despre ea
că înviase un tînăr cu un singur sărut,
cîteva străzi mai încolo.
i-am deschis ușa și am poftit-o să intre.
înainte să-și atingă buzele
de ale mele mi-a spus că mă poate învăța
să văd lucrurile care se ascund în lumină –
așa cum noi, cînd eram copii, ne ascundeam în întuneric.
iar cînd a vorbit, am auzit sunetul mării
în vocea ei: valurile, briza, țipătul albatroșilor,
vocile vesele ale pescarilor, clipocitul peștilor care sar
din apă în lumina lunii pline.
ce orb am fost, ce orb pînă să văd toate culorile
acelea! oo, da, ochii ei
în care încăpea întreg universul picurau
în ai mei, gura ei se topea în a mea, ne uneam cerurile
cu vîrful limbilor. în mintea mea explodau milioane
de nuanțe noi, culori pe care nu le pot descrie
altfel decît zboruri, muzică, plutire, dragoste
liniște și voluptate, dorință și împlinire și
amestecuri infinite între ele.
mi-am simțit memoria cum întinerește și îmbătrînește
în același timp. ca un rîu care se umflă
apoi seacă, golindu-se de toate reziduurile.
deși nu-mi aminteam, știam că toate durerile
dispăruseră și, în plus, știam că de-acum
nu-mi mai e teamă de nimic.
următorul lucru pe care l-a făcut:
m-a tras atît de aproape de ea că
îi simțeam zvîcnetul din piept în pieptul meu,
apoi și-a înfipt mîna și mi-a oprit inima.
m-a rugat să-i fac același lucru.
în liniștea de după am auzit timpul
cum înțepenește ca o locomotivă
cu aburi într-o gară de sticlă.
acum trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,
a spus.
apoi cu limba m-a lins pe toată pielea
pînă am devenit lichid
în clocot.
eu am mîngîiat-o și-am lins-o,
de asemenea –
și s-a făcut torță vie.
cînd ne-am amestecat, ne-am prefăcut împreună
într-un abur ivoriu
ce a umplut toate golurile din cer și din pămînt.
și peste tot au crescut flori din culori
de muzică și zbor, de dor și alinare.
oo, și după ce am făcut dragoste
trupurile noastre au devenit magnetice.
peste tot unde mergeam,
acolo unde era, dragostea se lipea de noi:
cărți, figurine de lemn, haine,
mașini de spălat, cîini pitici
sau imenși, oameni de toate vîrstele.
noi dezlipeam pe fiecare cu grijă și
ne sărutam locurile fierbinți.
în urma noastră rămînea o lumină
mișcătoare ca aurora boreală.
așa a fost dragostea noastră timp de o sută de ani
care-au trecut ca o vară.
doi sori la răsărit, doi la asfințit
și două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre.
trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,
zicea, și ne prindeam unul în altul
ca fulgii de păpădie într-un
vîrtej de aer.
cu mîna acopeream soarele celuilalt
și se făcea noapte.
pînă în cele mai îndepărtate galaxii
se auzea sunetul dragostei noastre.
și voi veți auzi:
dacă nu există mituri despre dragoste,
trebuie inventate. și cu răsuflarea tăiată,
așezați în genunchi în fața radiourilor, a televizoarelor,
o să le-ascultați în fiecare seară sau dimineață
și veți învăța
să vă supuneți lor.
doi sori în fiecare dimineață la răsărit,
doi sori la apus.
două luni deasupra noastră ne acoperă
prin tavanul subțire și
e vară de o sută de ani.
așa ne-am cunoscut: în decembrie, cînd
cireșele dau rod a doua oară.
ea avea părul de culoarea fierului topit
și-n ochii ei mai încăpea un cer.
avea buzele din boabe de rodie și mîini
de caolin. se mișca precum un dansator
pe o sîrmă întinsă deasupra lumii.
m-am îndrăgostit aproape instantaneu.
nici n-ai fi avut cum să n-o placi: umbla vorba despre ea
că înviase un tînăr cu un singur sărut,
cîteva străzi mai încolo.
i-am deschis ușa și am poftit-o să intre.
înainte să-și atingă buzele
de ale mele mi-a spus că mă poate învăța
să văd lucrurile care se ascund în lumină –
așa cum noi, cînd eram copii, ne ascundeam în întuneric.
iar cînd a vorbit, am auzit sunetul mării
în vocea ei: valurile, briza, țipătul albatroșilor,
vocile vesele ale pescarilor, clipocitul peștilor care sar
din apă în lumina lunii pline.
ce orb am fost, ce orb pînă să văd toate culorile
acelea! oo, da, ochii ei
în care încăpea întreg universul picurau
în ai mei, gura ei se topea în a mea, ne uneam cerurile
cu vîrful limbilor. în mintea mea explodau milioane
de nuanțe noi, culori pe care nu le pot descrie
altfel decît zboruri, muzică, plutire, dragoste
liniște și voluptate, dorință și împlinire și
amestecuri infinite între ele.
mi-am simțit memoria cum întinerește și îmbătrînește
în același timp. ca un rîu care se umflă
apoi seacă, golindu-se de toate reziduurile.
deși nu-mi aminteam, știam că toate durerile
dispăruseră și, în plus, știam că de-acum
nu-mi mai e teamă de nimic.
următorul lucru pe care l-a făcut:
m-a tras atît de aproape de ea că
îi simțeam zvîcnetul din piept în pieptul meu,
apoi și-a înfipt mîna și mi-a oprit inima.
m-a rugat să-i fac același lucru.
în liniștea de după am auzit timpul
cum înțepenește ca o locomotivă
cu aburi într-o gară de sticlă.
acum trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,
a spus.
apoi cu limba m-a lins pe toată pielea
pînă am devenit lichid
în clocot.
eu am mîngîiat-o și-am lins-o,
de asemenea –
și s-a făcut torță vie.
cînd ne-am amestecat, ne-am prefăcut împreună
într-un abur ivoriu
ce a umplut toate golurile din cer și din pămînt.
și peste tot au crescut flori din culori
de muzică și zbor, de dor și alinare.
oo, și după ce am făcut dragoste
trupurile noastre au devenit magnetice.
peste tot unde mergeam,
acolo unde era, dragostea se lipea de noi:
cărți, figurine de lemn, haine,
mașini de spălat, cîini pitici
sau imenși, oameni de toate vîrstele.
noi dezlipeam pe fiecare cu grijă și
ne sărutam locurile fierbinți.
în urma noastră rămînea o lumină
mișcătoare ca aurora boreală.
așa a fost dragostea noastră timp de o sută de ani
care-au trecut ca o vară.
doi sori la răsărit, doi la asfințit
și două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre.
trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,
zicea, și ne prindeam unul în altul
ca fulgii de păpădie într-un
vîrtej de aer.
cu mîna acopeream soarele celuilalt
și se făcea noapte.
pînă în cele mai îndepărtate galaxii
se auzea sunetul dragostei noastre.
și voi veți auzi:
dacă nu există mituri despre dragoste,
trebuie inventate. și cu răsuflarea tăiată,
așezați în genunchi în fața radiourilor, a televizoarelor,
o să le-ascultați în fiecare seară sau dimineață
și veți învăța
să vă supuneți lor.
doi sori la apus.
două luni deasupra noastră ne acoperă
prin tavanul subțire și
e vară de o sută de ani.
așa ne-am cunoscut: în decembrie, cînd
cireșele dau rod a doua oară.
ea avea părul de culoarea fierului topit
și-n ochii ei mai încăpea un cer.
avea buzele din boabe de rodie și mîini
de caolin. se mișca precum un dansator
pe o sîrmă întinsă deasupra lumii.
m-am îndrăgostit aproape instantaneu.
nici n-ai fi avut cum să n-o placi: umbla vorba despre ea
că înviase un tînăr cu un singur sărut,
cîteva străzi mai încolo.
i-am deschis ușa și am poftit-o să intre.
înainte să-și atingă buzele
de ale mele mi-a spus că mă poate învăța
să văd lucrurile care se ascund în lumină –
așa cum noi, cînd eram copii, ne ascundeam în întuneric.
iar cînd a vorbit, am auzit sunetul mării
în vocea ei: valurile, briza, țipătul albatroșilor,
vocile vesele ale pescarilor, clipocitul peștilor care sar
din apă în lumina lunii pline.
ce orb am fost, ce orb pînă să văd toate culorile
acelea! oo, da, ochii ei
în care încăpea întreg universul picurau
în ai mei, gura ei se topea în a mea, ne uneam cerurile
cu vîrful limbilor. în mintea mea explodau milioane
de nuanțe noi, culori pe care nu le pot descrie
altfel decît zboruri, muzică, plutire, dragoste
liniște și voluptate, dorință și împlinire și
amestecuri infinite între ele.
mi-am simțit memoria cum întinerește și îmbătrînește
în același timp. ca un rîu care se umflă
apoi seacă, golindu-se de toate reziduurile.
deși nu-mi aminteam, știam că toate durerile
dispăruseră și, în plus, știam că de-acum
nu-mi mai e teamă de nimic.
următorul lucru pe care l-a făcut:
m-a tras atît de aproape de ea că
îi simțeam zvîcnetul din piept în pieptul meu,
apoi și-a înfipt mîna și mi-a oprit inima.
m-a rugat să-i fac același lucru.
în liniștea de după am auzit timpul
cum înțepenește ca o locomotivă
cu aburi într-o gară de sticlă.
acum trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,
a spus.
apoi cu limba m-a lins pe toată pielea
pînă am devenit lichid
în clocot.
eu am mîngîiat-o și-am lins-o,
de asemenea –
și s-a făcut torță vie.
cînd ne-am amestecat, ne-am prefăcut împreună
într-un abur ivoriu
ce a umplut toate golurile din cer și din pămînt.
și peste tot au crescut flori din culori
de muzică și zbor, de dor și alinare.
oo, și după ce am făcut dragoste
trupurile noastre au devenit magnetice.
peste tot unde mergeam,
acolo unde era, dragostea se lipea de noi:
cărți, figurine de lemn, haine,
mașini de spălat, cîini pitici
sau imenși, oameni de toate vîrstele.
noi dezlipeam pe fiecare cu grijă și
ne sărutam locurile fierbinți.
în urma noastră rămînea o lumină
mișcătoare ca aurora boreală.
așa a fost dragostea noastră timp de o sută de ani
care-au trecut ca o vară.
doi sori la răsărit, doi la asfințit
și două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre.
trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,
zicea, și ne prindeam unul în altul
ca fulgii de păpădie într-un
vîrtej de aer.
cu mîna acopeream soarele celuilalt
și se făcea noapte.
pînă în cele mai îndepărtate galaxii
se auzea sunetul dragostei noastre.
și voi veți auzi:
dacă nu există mituri despre dragoste,
trebuie inventate. și cu răsuflarea tăiată,
așezați în genunchi în fața radiourilor, a televizoarelor,
o să le-ascultați în fiecare seară sau dimineață
și veți învăța
să vă supuneți lor.
21/01/2013
Mioara Băluţă. referinţe la volumul Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume,
Moartea, un future alb sau cum să privești cu detașare întunericul...
Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.
Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirile ei.
Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.
Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:
“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea
asta e tot...”
Cu prietenie,
Mioara BĂLUȚĂ
20/01/2013
teodor dume, vă recomand: ceva nu e, autor cezara răducu
apoi
se întîmplă două anotimpuri
într-o zi
un copil își desenează aerul
pe un zmeu
apoi
vine așa o apă
și adună toate numele vechi
vine așa o dragoste
și noi nu știm ce este
se întîmplă două anotimpuri
într-o zi
un copil își desenează aerul
pe un zmeu
apoi
vine așa o apă
și adună toate numele vechi
vine așa o dragoste
și noi nu știm ce este
teodor dume, vă recomand: reîntoarcerea-n cântec, autor George Paşa
Aveai o pălărie dată naibii,
cu boruri largi, cât să încapă-n ele
două suflete gemene;
o roteai prin aer, aerul devenea tot mai uşor,
ca o boare fină ţi se lipea de piept,
şi inima nu mai bătea în ritmuri de clopote.
Ceasul tăcea (în ace îi intrase un alt anotimp),
ezita să schimbe ritmul din mers;
două securi ţi se împlântaseră-n coaste.
Deodată, şi numele tău a căpătat alte rezonanţe,
pe umeri ţi se lipiseră două păsări gălăgioase.
Una-ţi striga: „Ţinteşte-mă,
prea mult arcul tău a stat încordat!”
Cealaltă: „Eu îţi prind săgeata din zbor
şi-o trimit spre abisul meu negru,
spre abisul meu împovărat de negre păcate.”
Sper că le-a fost de ajuns,
tu nu ai nume să-l tăvăleşti prin smoală,
nici pradă nu eşti pentru vreo iluzie
geamănă cu tristeţea.
Când un gest nesportiv este iertat
din prea multă-nţelegere,
de cupa fericirii se-alege praful,
şi cine să mai soarbă din ea vinul victoriei?
Roteşti prin aer pălăria,
spre cer o arunci, de bucurie,
să iasă din găoacea visului
alte păsări, iubitoare de muzici divine,
de pieptul tău să se lipească
şi de umărul stâng.
cu boruri largi, cât să încapă-n ele
două suflete gemene;
o roteai prin aer, aerul devenea tot mai uşor,
ca o boare fină ţi se lipea de piept,
şi inima nu mai bătea în ritmuri de clopote.
Ceasul tăcea (în ace îi intrase un alt anotimp),
ezita să schimbe ritmul din mers;
două securi ţi se împlântaseră-n coaste.
Deodată, şi numele tău a căpătat alte rezonanţe,
pe umeri ţi se lipiseră două păsări gălăgioase.
Una-ţi striga: „Ţinteşte-mă,
prea mult arcul tău a stat încordat!”
Cealaltă: „Eu îţi prind săgeata din zbor
şi-o trimit spre abisul meu negru,
spre abisul meu împovărat de negre păcate.”
Sper că le-a fost de ajuns,
tu nu ai nume să-l tăvăleşti prin smoală,
nici pradă nu eşti pentru vreo iluzie
geamănă cu tristeţea.
Când un gest nesportiv este iertat
din prea multă-nţelegere,
de cupa fericirii se-alege praful,
şi cine să mai soarbă din ea vinul victoriei?
Roteşti prin aer pălăria,
spre cer o arunci, de bucurie,
să iasă din găoacea visului
alte păsări, iubitoare de muzici divine,
de pieptul tău să se lipească
şi de umărul stâng.
teodor dume, vă recomand: George PAŞA despre Anul poetic 2011 pe poezie.ro. Scurtă navigare prin paginile unor autori preferaţi
2011-12-29 | |
Undeva, în cer, se aruncă la coşul universal. Nu vorbe, ci cuvinte. Tainice sau transparente, moi sau dure, albe sau negre, abrazive sau lunecoase şi, desigur, puteţi continua voi şirul de opoziţii. Creatorii (poeţi, prozatori, dramaturgi, cronicari, eseişti sau simpli spectatori) stau sub coş şi aşteaptă să vadă ce cuvânt cade. Unii chiar au venit cu o plasă pentru fluturi, fiindcă, în ciuda clişeului, a fost mare căutare de fluturi anul acesta. Desigur, şi de păsări, dar pe acelea este mai greu să le prinzi, că îţi zboară din faţă când nici nu te aştepţi.
Aici nu se vrea fi un articol, nici eseu, nici vreo analiză a textelor alese mai mult sau mai puţin aleatoriu din paginile vizitate de mine. Nici măcar o trecere prin toate genurile literare. Spun doar că am avut în vedere vreo câţiva dintre autorii de poezie preferaţi de mine. Apoi, pentru selectarea textelor, am dat cu poezarul. Şi unde cădea poezarul, creştea dintr-odată iarbă şi era nevoie apoi să aleg altă suprafaţă plană, pe măsură ce treceam la o altă pagină. A fost greu, fiindcă multe suprafeţe erau înclinate, fie spre cer, fie spre pământ. Dar am căutat să rămân, pe cât se poate, cu picioarele pe pământ. Rog pe autori să nu se supere dacă asocierile mele de cuvinte au fost uneori jucăuşe. Nu înseamnă că aş reproşa ceva poeziilor respective, dimpotrivă, mi-am permis să le amestec în coş ca să iasă ceva dacă nu frumos, măcar drăgăstos, ori ceva spumos (probabil umor, pentru unii, şampanie, pentru alţii).
Începem cu Adriana Lisandru, care, după un contre-jour spectaculos, ne spune aşa, de la obraz: nu căuta poezie aici. După ce îi recomandasem într-un comentariu la contre-jour să structureze textul într-o adilisandrină, mai ales că ni se propunea un salt în afara luminii, în celaltă poezie numită, eonul liric îi spune persoanei iubite că umărul (său) răspândeşte lumină. Cred şi eu că era posibil, mai ales că nu se putea face un salt în afara luminii, acest lucru fiind echivalent cu moartea spirituală. Dacă ar fi fost înafara luminii, mai mergea, fiindcă nu puteai ieşi dintr-un asemenea loc, fără să rămâi poleit de lumină, în special pe umăr. Mi-a mai plăcut acolo finalul acela cu linştea trecând prin inimă ca un tren cu ferestrele sparte. În 2010, Adriana Lisandru publicase al doilea său volum de versuri, în ediţie bilingvă, română-franceză, anume despre ea, niciodată.
Imediat după Anul Nou 2011, Cezara Răducu s-a apucat să restaureze o iarnă. Lucru destul de greu şi primejdios, mai ales că dorea să realizeze acest lucru cu mâinile... pline de maci. Dar totul e posibil în vis, graţie faptului că în oraş se stinsese lumina (probabil vreo pană de curent), dar rămâne e(on)ul poetic să lumineze, fiindcă, în versul al patrulea, poeta ne spune: şi eu răsar din oameni. Când primăvara era în plin (adică aprilie îşi făcea de cap, cu multe minuni la gura târgului în floare), Cezara s-a hotărât să scrie un tratat de descompunere a fericirii. Sigur, femeia căuta pe acolo duminici, dar, în loc de ele, a dat peste un bărbat tăind felii din liniştea unui măr. Spre sfârşit de an, chiar în ziua când alţii tăiau porcii, Cezara vine în poezare cu o întrebare aparent simplă: de ce femeile pozează nud în poziţia pe o parte. Dar deja intrat în poem (sigur, pe vârfuri, să nu deranjezi femeia pozând şi pe pictorul lucrând de zor), dai spre final, de o mărturisire foarte hotărâtă: eu nu plec din poemul acesta.. Nu pleca, dragă Cezara, zic şi eu, hai că rămânem şi noi, poate aflăm răspunsul. În 2011, Cezara Răducu, sub numele de Magda Mirea, a publicat al doilea său volum de versuri, Siaj.
Cristina Sirion ne invită, la început de primăvară, într-o poezie fără drum de întoarcere. Rolul madelaine-ei lui Proust îl au aici amandinele, şi de ce nu ne-am opri şi noi, mai ales dacă ni se dă posibilitatea să intrăm cu totul în ovalul linguriţelor. Şi mai este acolo un lămâi minunat, care ne aminteşte de ţara lămâilor în floare a lui Goethe. Mă mai opresc şi la poezia de dincolo, măcar pentru minunatul vers cândva o să cauţi aceeaşi ieşire şi doar lucrurile astea mărunte vor creşte, sau la poezia crăciun, pentru o ultimă strofă remarcabilă: o marmură pe care se zbat câteva fiinţe prinse cu plasa/ în rest/ toate luminile.
Dorin Cozan se opreşte mai rar cu texte, semn că lumea virtuală de aici îl cam ignoră. Dar, pentru că tot vorbeam la început despre fluturii din agonie, remarc aici un text din ianuarie, înainte, lanul cu fluturi. Ce vă spuneam, dragii mei, aveţi aici de cules! Tonalitatea mistică se topeşte, de multe ori în poezia autorului, într-un ceaun ludic, din care sar pe urmă jocurile şi alte arză-le-ar focurile de minuni. Sau viţăvercea: ludicul, oralitatea şi pietatea sar ca arse din soba lirică. Folcloricul de aici are dimensiune taumaturgică: piară dinainte orice păianjen rău şi urât/ şi orice balaur cu şapte capete! E o poezie de dragoste, dar îndrăgostiţii o termină într-un numărat cuprivirea sus înainte. Apoi domnul Cozan ne vorbeşte, în poezia Tu, surâzândă, despre ce este şi ce nu este Marea Artă. După un dialog cu fiinţa iubită, în acelaşi ton mistic, după o succesiune de interdicţii impuse femeii, poetul îi dă voie acesteia să surâdă, cu toată pielea şi oasele, apoi îi spune şi rezultatul: Tu, surâzândă,/ vei muri sufocată de fericire. În 2010, Dorin Cozan publicase primul său volum de poezie, baletistul, după ce debutase cu proză, Apocalipsa după Vaslui.
Ela Victoria Luca a fost şi ea mai discretă în acest an, postând mai puţine texte. Poezarul cade la replici înainte şi după beckett. Îmi zic să mă opresc şi acum, mai ales că atunci, din eroare, Ela invocase spiritul meu, scriind în loc de numele lui Vasile Mihalache pe cel al meu. Şi aici găsesc motive de îngrijorare. Aflăm despre un agresor din umbră al gingaşei fiinţe poetice, agresor care zâmbeşte sardonic, o captează în pânza lui. Hopa! – îmi zic – ăsta e sigur omul-păianjen când o luase razna şi devenise violent. Şi-apoi, mai sunt şi curioşiiăia care se zgâiesc aiurea ca la un ceremonial de moarte. Sar mai multe rânduri şi ajung la ultima poezie, unde mă încântă ideea uneiseri cu rodii coapte, dar nu şi sâmburii de vid. Apoi mi-am zis că în ei, poate, subzistă frumuseţea de mâine. Aş fi vrut să mai rămân, dar erau toate scaunele ocupate. Cred că aici se continuau replicile de după beckett.
Florin Caragiu a scris destul şi anul acesta, chiar dacă a dat impresia că se concentrează pe articole. În miez de iunie, el scrie altfel, o poezie cu nuanţe mistice, deşi se pleacă de la o realitate, cel puţin una sufletească. Şi la el este un referent de natură proustiană, anumecireşele mici ca o lună a sângelui. Şi dacă vrem să descifrăm mai uşor tainele versurilor, îndemnaţi cumva de poet, să spargem cifrul unui seif de apă. Vom avea astfel o revelaţie, asemenea celei avute de poet în octombrie, mai ales când se iveşte câte o zi, în care ai de făcut zece lucruri/ şi nu ai forţa să te ridici/ pentru că puterea ce sălăşluieşte în tine/ te împinge la marginea lumii/ şi Dumnezeu ţi se arată nu în furtună/ nu în vifor ci într-o adiere subţire.
Anul 2011 a fost bun şi pentru Ioan-Mircea Popovici. După ce la începutul anului se apucase de format nişte cete studenţeşti, cu scopul de cercetare, prima fiind ceata lui eliade, poetul îşi continuă activitatea şi pe tărâm poetic, unde a implicat şi cetele respective. Bunăoară, a făcut o fereastră şi a văzut urmele ponnei peste tot. Apoi ne-a declarat solemn: o tăcere se ia după mine. Nu sunt prea curios din fire, dar am intrat, ca de obicei, să văd şi eu toate acele urme, după ce un laitmotiv traversează, de vreo trei ani şi mai bine, tărâmul său poetic. Este vorba despre urme(le) roşii pe albul zăpezii. Cred că nu întâmplător le foloseşte poetul, fiindcă unii nu le-au văzut nici acum. De aceea, şi pe 29 decembrie, reapar urmele. M-am oprit, a nu ştiu câta oară, la târziul aşteptat de preatârziu (de unde altundeva decât din grădina inorogului alb). M-am aşezat pe butuc şi am aşteptat să apară. Cine? Cine altcineva? În 2011, Ioan-Mircea Popovici a publicat două volume de versuri: fata mării şi toamna, ca şi ploile, vine de la histria (în ediţie bilingvă, română-franceză).
Liviu-Ioan Mureşan e cunoscut că postează multe texte. Este o arhivă uriaşă a sa pe Agonia, el nerenunţând la aproape nimic, nici la ciornele poetice. Poate că este bine, poate că este rău, să respectăm alegerea sa. M-am oprit întâi la o poezie din iulie, trotuarul meu, care face parte dintr-un ciclul de poezii cu acelaşi nume. La început, poetul ne declară că se fereşte de colţuri şi de umezeală, probabil de când un bebe a vomat în bucătărie. Nu aflăm de ce îi este frică de colţuri, dar în mod sigur că, atunci când a vomat pe scară, din cauza semintelor scuipate de alţii, i s-a făcut şi rău, existând pericolul să se lovească de vreun colţ al zidului. Sunăm la 112 (o altă poezie năstruşnică), este luat şi întrebat de ce suferă. Poetul le zice: pe omoplaţi mi-au crescut ochi/ unul rîde celălalt plînge/ o să îi scot!Însă din finalul poeziei aflăm că totul e de la vomă. Ceva mai inspirată s-a dovedit Muza lui Narcis, care n-a stat mult pe gânduri şi a muşcat din el ca dintr-un măr copt. Culmea, poetul a căpătat pofta de a fi muşcat şi de atunci tot muşcă din sine, nu se mai satură de sine. Aici parcă e un amestec între mitul lui Narcis şi Isarlâkul barbian. Oricum, pe acolo s-a oprit dom' Firică fără frică, însoţit de o stea cu zurgălăi. Hăi-hăi! Mânaţi măi! Liviu-Ioan Mureşan publicase în 2010 al doilea său volum de versuri, Poeme de nişă, iar în 2011, a apărut cu poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.
Despre hunedoreanul Liviu Ofileanu se pot spune multe, chiar dacă el a publicat anul acesta numai şapte poezii pe site-ul Agonia. În lipsa poeziei sale pe aici (dar nu numai din acest motiv), i-am citit cele două volume apărute anul acesta. Mai întâi, mi-am scăldat ochii înAtlanticul său, că până voi ajunge să îl văd pe cel real va mai curge multă apă pe Leaot (nu prea multă, fiindcă e aproape secat). Dar mă împac uneori cu gândul că nici el nu l-a văzut, doar cu ochii minţii. Adică totul ţine de o geografie interioară şi de voluptatea imaginaţiei unui om al cărţii. Când am ajuns la cinderella & alte marşuri funebre, mi-a fost puţin ciudă că nu am găsit eu, mai înainte, pantoful Cenuşăresei. De aici, de pe site, m-am oprit acum la Traumdeutung, unde am fost puţin îngrijorat de ce spune poetul, chiar din primul vers: ştiu de câţiva ani că sunt urmărit. Citind până la capăt, mi-am zis că nu e niciun motiv de teamă. Păi cum, Liviule, debulankamoni şi pitici umflaţi cu viagra îţi este ţie teamă?! Am trecut apoi prin allegria, mai ales că era dedicată prietenilor săi, dintre care, se pare, fac şi eu parte. Nu mai spun că aveam ceva mustrări de cuget, fiindcă, mai deunăzi, l-am apostrofat pe săracul băiat pentru versul de început. Şi avea dreptate, dar eu nu şi nu, să aibă grijă la sensul propriu al cuvintelor. Acum, chiar dacă voi spune o altă enormitate, măcar e scuzabil, fiindcă textul acesta, cum ziceam la început, şi-a propus să trateze mai lejer conţinutul. Acum chiar îmi place cum l-a reprezentat pe Dumnezeu. Doar şi eu am spus ceva asemănător, când am vorbit despre nişte îngeri din ciocolată fină.
Liviu Nanu a scris şi el mai puţin în acest an, dar multe poeme ale sale au intrat în volumul utopia, despre care am scris cu altă ocazie. Chiar dacă şi cele câteva poezii de anul acesta au fost rumegate îndelung, ia să le luăm puţin la scărmănat. Mă opresc întâi la paradoxalul text am vrut să scriu o poezie. Dacă la început ni se spune că nu a ieşit nimic, îmi zic să văd şi eu cum arată acest nimic. Ei, prea de tot, trebuie un pahar de coniac. Nu am vrut să îl imit şi am mers mai departe. Ce văd: versul şi coniacul, versul şi coniacul. Da' ce, maestre, mata eşti Galgatua sau Gâlgâltua? Uf, parcă m-am îmbătat şi eu de la versurile astea! Gargantua, parcă. Dar de matrioşcă sau de ciobanul deştept nu mă iau. Ei sigur ştiau cum e iadul. Am vrut apoi să văd filmul serii. Hopa! Nici aici nu scăpăm de băutură. Liviu a trecut acum pe vin, mai ales când pe ecran rulează fazele fierbinţi. Şi câte şi mai câte nu încep să iasă din ecranul acela al vieţii, trecute de jumătate (şi sticla la fel!).
Teodor Dume e un poet sobru, aşa că îmi este niţeluş greu să mă leg de versurile sale. Dau întâi de o îngrijorare. Încă de la început ni se spune: observ că mi se usucă pielea. Rulez mai departe, aş vrea să dau un sfat, dar îmi dau seama că despre tema centrală a poeziilor sale, moartea, nu se poate glumi. Doar dacă eşti povestitorul lui Ivan Turbincă. Mai trec la alte şi alte poezii. Nţ, nu merge, tot despre moarte. Ajung la micropoemul un alt fel de singurătate. Limba de clopot mă trimite tot la moarte. Sau la clopotul ce bate ca o inimă, din Gorunul lui Blaga. Dar poate, ca la Pillat, bate de nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat. Teodor Dume a publicat, în acest an, poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.
P.s. Urez, în final, tuturor agoniştilor mult succes în anul care va veni, cu scuzele de rigoare că nu a fost posibil să iau pe mai mulţi în sania aceasta. Desigur, toate cele bune cititorilor noştri care nu sunt membri ai site-ului. La mulţi ani!
2011-12-29 | |
Undeva, în cer, se aruncă la coşul universal. Nu vorbe, ci cuvinte. Tainice sau transparente, moi sau dure, albe sau negre, abrazive sau lunecoase şi, desigur, puteţi continua voi şirul de opoziţii. Creatorii (poeţi, prozatori, dramaturgi, cronicari, eseişti sau simpli spectatori) stau sub coş şi aşteaptă să vadă ce cuvânt cade. Unii chiar au venit cu o plasă pentru fluturi, fiindcă, în ciuda clişeului, a fost mare căutare de fluturi anul acesta. Desigur, şi de păsări, dar pe acelea este mai greu să le prinzi, că îţi zboară din faţă când nici nu te aştepţi.
Aici nu se vrea fi un articol, nici eseu, nici vreo analiză a textelor alese mai mult sau mai puţin aleatoriu din paginile vizitate de mine. Nici măcar o trecere prin toate genurile literare. Spun doar că am avut în vedere vreo câţiva dintre autorii de poezie preferaţi de mine. Apoi, pentru selectarea textelor, am dat cu poezarul. Şi unde cădea poezarul, creştea dintr-odată iarbă şi era nevoie apoi să aleg altă suprafaţă plană, pe măsură ce treceam la o altă pagină. A fost greu, fiindcă multe suprafeţe erau înclinate, fie spre cer, fie spre pământ. Dar am căutat să rămân, pe cât se poate, cu picioarele pe pământ. Rog pe autori să nu se supere dacă asocierile mele de cuvinte au fost uneori jucăuşe. Nu înseamnă că aş reproşa ceva poeziilor respective, dimpotrivă, mi-am permis să le amestec în coş ca să iasă ceva dacă nu frumos, măcar drăgăstos, ori ceva spumos (probabil umor, pentru unii, şampanie, pentru alţii).
Începem cu Adriana Lisandru, care, după un contre-jour spectaculos, ne spune aşa, de la obraz: nu căuta poezie aici. După ce îi recomandasem într-un comentariu la contre-jour să structureze textul într-o adilisandrină, mai ales că ni se propunea un salt în afara luminii, în celaltă poezie numită, eonul liric îi spune persoanei iubite că umărul (său) răspândeşte lumină. Cred şi eu că era posibil, mai ales că nu se putea face un salt în afara luminii, acest lucru fiind echivalent cu moartea spirituală. Dacă ar fi fost înafara luminii, mai mergea, fiindcă nu puteai ieşi dintr-un asemenea loc, fără să rămâi poleit de lumină, în special pe umăr. Mi-a mai plăcut acolo finalul acela cu linştea trecând prin inimă ca un tren cu ferestrele sparte. În 2010, Adriana Lisandru publicase al doilea său volum de versuri, în ediţie bilingvă, română-franceză, anume despre ea, niciodată.
Imediat după Anul Nou 2011, Cezara Răducu s-a apucat să restaureze o iarnă. Lucru destul de greu şi primejdios, mai ales că dorea să realizeze acest lucru cu mâinile... pline de maci. Dar totul e posibil în vis, graţie faptului că în oraş se stinsese lumina (probabil vreo pană de curent), dar rămâne e(on)ul poetic să lumineze, fiindcă, în versul al patrulea, poeta ne spune: şi eu răsar din oameni. Când primăvara era în plin (adică aprilie îşi făcea de cap, cu multe minuni la gura târgului în floare), Cezara s-a hotărât să scrie un tratat de descompunere a fericirii. Sigur, femeia căuta pe acolo duminici, dar, în loc de ele, a dat peste un bărbat tăind felii din liniştea unui măr. Spre sfârşit de an, chiar în ziua când alţii tăiau porcii, Cezara vine în poezare cu o întrebare aparent simplă: de ce femeile pozează nud în poziţia pe o parte. Dar deja intrat în poem (sigur, pe vârfuri, să nu deranjezi femeia pozând şi pe pictorul lucrând de zor), dai spre final, de o mărturisire foarte hotărâtă: eu nu plec din poemul acesta.. Nu pleca, dragă Cezara, zic şi eu, hai că rămânem şi noi, poate aflăm răspunsul. În 2011, Cezara Răducu, sub numele de Magda Mirea, a publicat al doilea său volum de versuri, Siaj.
Cristina Sirion ne invită, la început de primăvară, într-o poezie fără drum de întoarcere. Rolul madelaine-ei lui Proust îl au aici amandinele, şi de ce nu ne-am opri şi noi, mai ales dacă ni se dă posibilitatea să intrăm cu totul în ovalul linguriţelor. Şi mai este acolo un lămâi minunat, care ne aminteşte de ţara lămâilor în floare a lui Goethe. Mă mai opresc şi la poezia de dincolo, măcar pentru minunatul vers cândva o să cauţi aceeaşi ieşire şi doar lucrurile astea mărunte vor creşte, sau la poezia crăciun, pentru o ultimă strofă remarcabilă: o marmură pe care se zbat câteva fiinţe prinse cu plasa/ în rest/ toate luminile.
Dorin Cozan se opreşte mai rar cu texte, semn că lumea virtuală de aici îl cam ignoră. Dar, pentru că tot vorbeam la început despre fluturii din agonie, remarc aici un text din ianuarie, înainte, lanul cu fluturi. Ce vă spuneam, dragii mei, aveţi aici de cules! Tonalitatea mistică se topeşte, de multe ori în poezia autorului, într-un ceaun ludic, din care sar pe urmă jocurile şi alte arză-le-ar focurile de minuni. Sau viţăvercea: ludicul, oralitatea şi pietatea sar ca arse din soba lirică. Folcloricul de aici are dimensiune taumaturgică: piară dinainte orice păianjen rău şi urât/ şi orice balaur cu şapte capete! E o poezie de dragoste, dar îndrăgostiţii o termină într-un numărat cuprivirea sus înainte. Apoi domnul Cozan ne vorbeşte, în poezia Tu, surâzândă, despre ce este şi ce nu este Marea Artă. După un dialog cu fiinţa iubită, în acelaşi ton mistic, după o succesiune de interdicţii impuse femeii, poetul îi dă voie acesteia să surâdă, cu toată pielea şi oasele, apoi îi spune şi rezultatul: Tu, surâzândă,/ vei muri sufocată de fericire. În 2010, Dorin Cozan publicase primul său volum de poezie, baletistul, după ce debutase cu proză, Apocalipsa după Vaslui.
Ela Victoria Luca a fost şi ea mai discretă în acest an, postând mai puţine texte. Poezarul cade la replici înainte şi după beckett. Îmi zic să mă opresc şi acum, mai ales că atunci, din eroare, Ela invocase spiritul meu, scriind în loc de numele lui Vasile Mihalache pe cel al meu. Şi aici găsesc motive de îngrijorare. Aflăm despre un agresor din umbră al gingaşei fiinţe poetice, agresor care zâmbeşte sardonic, o captează în pânza lui. Hopa! – îmi zic – ăsta e sigur omul-păianjen când o luase razna şi devenise violent. Şi-apoi, mai sunt şi curioşiiăia care se zgâiesc aiurea ca la un ceremonial de moarte. Sar mai multe rânduri şi ajung la ultima poezie, unde mă încântă ideea uneiseri cu rodii coapte, dar nu şi sâmburii de vid. Apoi mi-am zis că în ei, poate, subzistă frumuseţea de mâine. Aş fi vrut să mai rămân, dar erau toate scaunele ocupate. Cred că aici se continuau replicile de după beckett.
Florin Caragiu a scris destul şi anul acesta, chiar dacă a dat impresia că se concentrează pe articole. În miez de iunie, el scrie altfel, o poezie cu nuanţe mistice, deşi se pleacă de la o realitate, cel puţin una sufletească. Şi la el este un referent de natură proustiană, anumecireşele mici ca o lună a sângelui. Şi dacă vrem să descifrăm mai uşor tainele versurilor, îndemnaţi cumva de poet, să spargem cifrul unui seif de apă. Vom avea astfel o revelaţie, asemenea celei avute de poet în octombrie, mai ales când se iveşte câte o zi, în care ai de făcut zece lucruri/ şi nu ai forţa să te ridici/ pentru că puterea ce sălăşluieşte în tine/ te împinge la marginea lumii/ şi Dumnezeu ţi se arată nu în furtună/ nu în vifor ci într-o adiere subţire.
Anul 2011 a fost bun şi pentru Ioan-Mircea Popovici. După ce la începutul anului se apucase de format nişte cete studenţeşti, cu scopul de cercetare, prima fiind ceata lui eliade, poetul îşi continuă activitatea şi pe tărâm poetic, unde a implicat şi cetele respective. Bunăoară, a făcut o fereastră şi a văzut urmele ponnei peste tot. Apoi ne-a declarat solemn: o tăcere se ia după mine. Nu sunt prea curios din fire, dar am intrat, ca de obicei, să văd şi eu toate acele urme, după ce un laitmotiv traversează, de vreo trei ani şi mai bine, tărâmul său poetic. Este vorba despre urme(le) roşii pe albul zăpezii. Cred că nu întâmplător le foloseşte poetul, fiindcă unii nu le-au văzut nici acum. De aceea, şi pe 29 decembrie, reapar urmele. M-am oprit, a nu ştiu câta oară, la târziul aşteptat de preatârziu (de unde altundeva decât din grădina inorogului alb). M-am aşezat pe butuc şi am aşteptat să apară. Cine? Cine altcineva? În 2011, Ioan-Mircea Popovici a publicat două volume de versuri: fata mării şi toamna, ca şi ploile, vine de la histria (în ediţie bilingvă, română-franceză).
Liviu-Ioan Mureşan e cunoscut că postează multe texte. Este o arhivă uriaşă a sa pe Agonia, el nerenunţând la aproape nimic, nici la ciornele poetice. Poate că este bine, poate că este rău, să respectăm alegerea sa. M-am oprit întâi la o poezie din iulie, trotuarul meu, care face parte dintr-un ciclul de poezii cu acelaşi nume. La început, poetul ne declară că se fereşte de colţuri şi de umezeală, probabil de când un bebe a vomat în bucătărie. Nu aflăm de ce îi este frică de colţuri, dar în mod sigur că, atunci când a vomat pe scară, din cauza semintelor scuipate de alţii, i s-a făcut şi rău, existând pericolul să se lovească de vreun colţ al zidului. Sunăm la 112 (o altă poezie năstruşnică), este luat şi întrebat de ce suferă. Poetul le zice: pe omoplaţi mi-au crescut ochi/ unul rîde celălalt plînge/ o să îi scot!Însă din finalul poeziei aflăm că totul e de la vomă. Ceva mai inspirată s-a dovedit Muza lui Narcis, care n-a stat mult pe gânduri şi a muşcat din el ca dintr-un măr copt. Culmea, poetul a căpătat pofta de a fi muşcat şi de atunci tot muşcă din sine, nu se mai satură de sine. Aici parcă e un amestec între mitul lui Narcis şi Isarlâkul barbian. Oricum, pe acolo s-a oprit dom' Firică fără frică, însoţit de o stea cu zurgălăi. Hăi-hăi! Mânaţi măi! Liviu-Ioan Mureşan publicase în 2010 al doilea său volum de versuri, Poeme de nişă, iar în 2011, a apărut cu poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.
Despre hunedoreanul Liviu Ofileanu se pot spune multe, chiar dacă el a publicat anul acesta numai şapte poezii pe site-ul Agonia. În lipsa poeziei sale pe aici (dar nu numai din acest motiv), i-am citit cele două volume apărute anul acesta. Mai întâi, mi-am scăldat ochii înAtlanticul său, că până voi ajunge să îl văd pe cel real va mai curge multă apă pe Leaot (nu prea multă, fiindcă e aproape secat). Dar mă împac uneori cu gândul că nici el nu l-a văzut, doar cu ochii minţii. Adică totul ţine de o geografie interioară şi de voluptatea imaginaţiei unui om al cărţii. Când am ajuns la cinderella & alte marşuri funebre, mi-a fost puţin ciudă că nu am găsit eu, mai înainte, pantoful Cenuşăresei. De aici, de pe site, m-am oprit acum la Traumdeutung, unde am fost puţin îngrijorat de ce spune poetul, chiar din primul vers: ştiu de câţiva ani că sunt urmărit. Citind până la capăt, mi-am zis că nu e niciun motiv de teamă. Păi cum, Liviule, debulankamoni şi pitici umflaţi cu viagra îţi este ţie teamă?! Am trecut apoi prin allegria, mai ales că era dedicată prietenilor săi, dintre care, se pare, fac şi eu parte. Nu mai spun că aveam ceva mustrări de cuget, fiindcă, mai deunăzi, l-am apostrofat pe săracul băiat pentru versul de început. Şi avea dreptate, dar eu nu şi nu, să aibă grijă la sensul propriu al cuvintelor. Acum, chiar dacă voi spune o altă enormitate, măcar e scuzabil, fiindcă textul acesta, cum ziceam la început, şi-a propus să trateze mai lejer conţinutul. Acum chiar îmi place cum l-a reprezentat pe Dumnezeu. Doar şi eu am spus ceva asemănător, când am vorbit despre nişte îngeri din ciocolată fină.
Liviu Nanu a scris şi el mai puţin în acest an, dar multe poeme ale sale au intrat în volumul utopia, despre care am scris cu altă ocazie. Chiar dacă şi cele câteva poezii de anul acesta au fost rumegate îndelung, ia să le luăm puţin la scărmănat. Mă opresc întâi la paradoxalul text am vrut să scriu o poezie. Dacă la început ni se spune că nu a ieşit nimic, îmi zic să văd şi eu cum arată acest nimic. Ei, prea de tot, trebuie un pahar de coniac. Nu am vrut să îl imit şi am mers mai departe. Ce văd: versul şi coniacul, versul şi coniacul. Da' ce, maestre, mata eşti Galgatua sau Gâlgâltua? Uf, parcă m-am îmbătat şi eu de la versurile astea! Gargantua, parcă. Dar de matrioşcă sau de ciobanul deştept nu mă iau. Ei sigur ştiau cum e iadul. Am vrut apoi să văd filmul serii. Hopa! Nici aici nu scăpăm de băutură. Liviu a trecut acum pe vin, mai ales când pe ecran rulează fazele fierbinţi. Şi câte şi mai câte nu încep să iasă din ecranul acela al vieţii, trecute de jumătate (şi sticla la fel!).
Teodor Dume e un poet sobru, aşa că îmi este niţeluş greu să mă leg de versurile sale. Dau întâi de o îngrijorare. Încă de la început ni se spune: observ că mi se usucă pielea. Rulez mai departe, aş vrea să dau un sfat, dar îmi dau seama că despre tema centrală a poeziilor sale, moartea, nu se poate glumi. Doar dacă eşti povestitorul lui Ivan Turbincă. Mai trec la alte şi alte poezii. Nţ, nu merge, tot despre moarte. Ajung la micropoemul un alt fel de singurătate. Limba de clopot mă trimite tot la moarte. Sau la clopotul ce bate ca o inimă, din Gorunul lui Blaga. Dar poate, ca la Pillat, bate de nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat. Teodor Dume a publicat, în acest an, poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.
P.s. Urez, în final, tuturor agoniştilor mult succes în anul care va veni, cu scuzele de rigoare că nu a fost posibil să iau pe mai mulţi în sania aceasta. Desigur, toate cele bune cititorilor noştri care nu sunt membri ai site-ului. La mulţi ani!
Aici nu se vrea fi un articol, nici eseu, nici vreo analiză a textelor alese mai mult sau mai puţin aleatoriu din paginile vizitate de mine. Nici măcar o trecere prin toate genurile literare. Spun doar că am avut în vedere vreo câţiva dintre autorii de poezie preferaţi de mine. Apoi, pentru selectarea textelor, am dat cu poezarul. Şi unde cădea poezarul, creştea dintr-odată iarbă şi era nevoie apoi să aleg altă suprafaţă plană, pe măsură ce treceam la o altă pagină. A fost greu, fiindcă multe suprafeţe erau înclinate, fie spre cer, fie spre pământ. Dar am căutat să rămân, pe cât se poate, cu picioarele pe pământ. Rog pe autori să nu se supere dacă asocierile mele de cuvinte au fost uneori jucăuşe. Nu înseamnă că aş reproşa ceva poeziilor respective, dimpotrivă, mi-am permis să le amestec în coş ca să iasă ceva dacă nu frumos, măcar drăgăstos, ori ceva spumos (probabil umor, pentru unii, şampanie, pentru alţii).
Începem cu Adriana Lisandru, care, după un contre-jour spectaculos, ne spune aşa, de la obraz: nu căuta poezie aici. După ce îi recomandasem într-un comentariu la contre-jour să structureze textul într-o adilisandrină, mai ales că ni se propunea un salt în afara luminii, în celaltă poezie numită, eonul liric îi spune persoanei iubite că umărul (său) răspândeşte lumină. Cred şi eu că era posibil, mai ales că nu se putea face un salt în afara luminii, acest lucru fiind echivalent cu moartea spirituală. Dacă ar fi fost înafara luminii, mai mergea, fiindcă nu puteai ieşi dintr-un asemenea loc, fără să rămâi poleit de lumină, în special pe umăr. Mi-a mai plăcut acolo finalul acela cu linştea trecând prin inimă ca un tren cu ferestrele sparte. În 2010, Adriana Lisandru publicase al doilea său volum de versuri, în ediţie bilingvă, română-franceză, anume despre ea, niciodată.
Imediat după Anul Nou 2011, Cezara Răducu s-a apucat să restaureze o iarnă. Lucru destul de greu şi primejdios, mai ales că dorea să realizeze acest lucru cu mâinile... pline de maci. Dar totul e posibil în vis, graţie faptului că în oraş se stinsese lumina (probabil vreo pană de curent), dar rămâne e(on)ul poetic să lumineze, fiindcă, în versul al patrulea, poeta ne spune: şi eu răsar din oameni. Când primăvara era în plin (adică aprilie îşi făcea de cap, cu multe minuni la gura târgului în floare), Cezara s-a hotărât să scrie un tratat de descompunere a fericirii. Sigur, femeia căuta pe acolo duminici, dar, în loc de ele, a dat peste un bărbat tăind felii din liniştea unui măr. Spre sfârşit de an, chiar în ziua când alţii tăiau porcii, Cezara vine în poezare cu o întrebare aparent simplă: de ce femeile pozează nud în poziţia pe o parte. Dar deja intrat în poem (sigur, pe vârfuri, să nu deranjezi femeia pozând şi pe pictorul lucrând de zor), dai spre final, de o mărturisire foarte hotărâtă: eu nu plec din poemul acesta.. Nu pleca, dragă Cezara, zic şi eu, hai că rămânem şi noi, poate aflăm răspunsul. În 2011, Cezara Răducu, sub numele de Magda Mirea, a publicat al doilea său volum de versuri, Siaj.
Cristina Sirion ne invită, la început de primăvară, într-o poezie fără drum de întoarcere. Rolul madelaine-ei lui Proust îl au aici amandinele, şi de ce nu ne-am opri şi noi, mai ales dacă ni se dă posibilitatea să intrăm cu totul în ovalul linguriţelor. Şi mai este acolo un lămâi minunat, care ne aminteşte de ţara lămâilor în floare a lui Goethe. Mă mai opresc şi la poezia de dincolo, măcar pentru minunatul vers cândva o să cauţi aceeaşi ieşire şi doar lucrurile astea mărunte vor creşte, sau la poezia crăciun, pentru o ultimă strofă remarcabilă: o marmură pe care se zbat câteva fiinţe prinse cu plasa/ în rest/ toate luminile.
Dorin Cozan se opreşte mai rar cu texte, semn că lumea virtuală de aici îl cam ignoră. Dar, pentru că tot vorbeam la început despre fluturii din agonie, remarc aici un text din ianuarie, înainte, lanul cu fluturi. Ce vă spuneam, dragii mei, aveţi aici de cules! Tonalitatea mistică se topeşte, de multe ori în poezia autorului, într-un ceaun ludic, din care sar pe urmă jocurile şi alte arză-le-ar focurile de minuni. Sau viţăvercea: ludicul, oralitatea şi pietatea sar ca arse din soba lirică. Folcloricul de aici are dimensiune taumaturgică: piară dinainte orice păianjen rău şi urât/ şi orice balaur cu şapte capete! E o poezie de dragoste, dar îndrăgostiţii o termină într-un numărat cuprivirea sus înainte. Apoi domnul Cozan ne vorbeşte, în poezia Tu, surâzândă, despre ce este şi ce nu este Marea Artă. După un dialog cu fiinţa iubită, în acelaşi ton mistic, după o succesiune de interdicţii impuse femeii, poetul îi dă voie acesteia să surâdă, cu toată pielea şi oasele, apoi îi spune şi rezultatul: Tu, surâzândă,/ vei muri sufocată de fericire. În 2010, Dorin Cozan publicase primul său volum de poezie, baletistul, după ce debutase cu proză, Apocalipsa după Vaslui.
Ela Victoria Luca a fost şi ea mai discretă în acest an, postând mai puţine texte. Poezarul cade la replici înainte şi după beckett. Îmi zic să mă opresc şi acum, mai ales că atunci, din eroare, Ela invocase spiritul meu, scriind în loc de numele lui Vasile Mihalache pe cel al meu. Şi aici găsesc motive de îngrijorare. Aflăm despre un agresor din umbră al gingaşei fiinţe poetice, agresor care zâmbeşte sardonic, o captează în pânza lui. Hopa! – îmi zic – ăsta e sigur omul-păianjen când o luase razna şi devenise violent. Şi-apoi, mai sunt şi curioşiiăia care se zgâiesc aiurea ca la un ceremonial de moarte. Sar mai multe rânduri şi ajung la ultima poezie, unde mă încântă ideea uneiseri cu rodii coapte, dar nu şi sâmburii de vid. Apoi mi-am zis că în ei, poate, subzistă frumuseţea de mâine. Aş fi vrut să mai rămân, dar erau toate scaunele ocupate. Cred că aici se continuau replicile de după beckett.
Florin Caragiu a scris destul şi anul acesta, chiar dacă a dat impresia că se concentrează pe articole. În miez de iunie, el scrie altfel, o poezie cu nuanţe mistice, deşi se pleacă de la o realitate, cel puţin una sufletească. Şi la el este un referent de natură proustiană, anumecireşele mici ca o lună a sângelui. Şi dacă vrem să descifrăm mai uşor tainele versurilor, îndemnaţi cumva de poet, să spargem cifrul unui seif de apă. Vom avea astfel o revelaţie, asemenea celei avute de poet în octombrie, mai ales când se iveşte câte o zi, în care ai de făcut zece lucruri/ şi nu ai forţa să te ridici/ pentru că puterea ce sălăşluieşte în tine/ te împinge la marginea lumii/ şi Dumnezeu ţi se arată nu în furtună/ nu în vifor ci într-o adiere subţire.
Anul 2011 a fost bun şi pentru Ioan-Mircea Popovici. După ce la începutul anului se apucase de format nişte cete studenţeşti, cu scopul de cercetare, prima fiind ceata lui eliade, poetul îşi continuă activitatea şi pe tărâm poetic, unde a implicat şi cetele respective. Bunăoară, a făcut o fereastră şi a văzut urmele ponnei peste tot. Apoi ne-a declarat solemn: o tăcere se ia după mine. Nu sunt prea curios din fire, dar am intrat, ca de obicei, să văd şi eu toate acele urme, după ce un laitmotiv traversează, de vreo trei ani şi mai bine, tărâmul său poetic. Este vorba despre urme(le) roşii pe albul zăpezii. Cred că nu întâmplător le foloseşte poetul, fiindcă unii nu le-au văzut nici acum. De aceea, şi pe 29 decembrie, reapar urmele. M-am oprit, a nu ştiu câta oară, la târziul aşteptat de preatârziu (de unde altundeva decât din grădina inorogului alb). M-am aşezat pe butuc şi am aşteptat să apară. Cine? Cine altcineva? În 2011, Ioan-Mircea Popovici a publicat două volume de versuri: fata mării şi toamna, ca şi ploile, vine de la histria (în ediţie bilingvă, română-franceză).
Liviu-Ioan Mureşan e cunoscut că postează multe texte. Este o arhivă uriaşă a sa pe Agonia, el nerenunţând la aproape nimic, nici la ciornele poetice. Poate că este bine, poate că este rău, să respectăm alegerea sa. M-am oprit întâi la o poezie din iulie, trotuarul meu, care face parte dintr-un ciclul de poezii cu acelaşi nume. La început, poetul ne declară că se fereşte de colţuri şi de umezeală, probabil de când un bebe a vomat în bucătărie. Nu aflăm de ce îi este frică de colţuri, dar în mod sigur că, atunci când a vomat pe scară, din cauza semintelor scuipate de alţii, i s-a făcut şi rău, existând pericolul să se lovească de vreun colţ al zidului. Sunăm la 112 (o altă poezie năstruşnică), este luat şi întrebat de ce suferă. Poetul le zice: pe omoplaţi mi-au crescut ochi/ unul rîde celălalt plînge/ o să îi scot!Însă din finalul poeziei aflăm că totul e de la vomă. Ceva mai inspirată s-a dovedit Muza lui Narcis, care n-a stat mult pe gânduri şi a muşcat din el ca dintr-un măr copt. Culmea, poetul a căpătat pofta de a fi muşcat şi de atunci tot muşcă din sine, nu se mai satură de sine. Aici parcă e un amestec între mitul lui Narcis şi Isarlâkul barbian. Oricum, pe acolo s-a oprit dom' Firică fără frică, însoţit de o stea cu zurgălăi. Hăi-hăi! Mânaţi măi! Liviu-Ioan Mureşan publicase în 2010 al doilea său volum de versuri, Poeme de nişă, iar în 2011, a apărut cu poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.
Despre hunedoreanul Liviu Ofileanu se pot spune multe, chiar dacă el a publicat anul acesta numai şapte poezii pe site-ul Agonia. În lipsa poeziei sale pe aici (dar nu numai din acest motiv), i-am citit cele două volume apărute anul acesta. Mai întâi, mi-am scăldat ochii înAtlanticul său, că până voi ajunge să îl văd pe cel real va mai curge multă apă pe Leaot (nu prea multă, fiindcă e aproape secat). Dar mă împac uneori cu gândul că nici el nu l-a văzut, doar cu ochii minţii. Adică totul ţine de o geografie interioară şi de voluptatea imaginaţiei unui om al cărţii. Când am ajuns la cinderella & alte marşuri funebre, mi-a fost puţin ciudă că nu am găsit eu, mai înainte, pantoful Cenuşăresei. De aici, de pe site, m-am oprit acum la Traumdeutung, unde am fost puţin îngrijorat de ce spune poetul, chiar din primul vers: ştiu de câţiva ani că sunt urmărit. Citind până la capăt, mi-am zis că nu e niciun motiv de teamă. Păi cum, Liviule, debulankamoni şi pitici umflaţi cu viagra îţi este ţie teamă?! Am trecut apoi prin allegria, mai ales că era dedicată prietenilor săi, dintre care, se pare, fac şi eu parte. Nu mai spun că aveam ceva mustrări de cuget, fiindcă, mai deunăzi, l-am apostrofat pe săracul băiat pentru versul de început. Şi avea dreptate, dar eu nu şi nu, să aibă grijă la sensul propriu al cuvintelor. Acum, chiar dacă voi spune o altă enormitate, măcar e scuzabil, fiindcă textul acesta, cum ziceam la început, şi-a propus să trateze mai lejer conţinutul. Acum chiar îmi place cum l-a reprezentat pe Dumnezeu. Doar şi eu am spus ceva asemănător, când am vorbit despre nişte îngeri din ciocolată fină.
Liviu Nanu a scris şi el mai puţin în acest an, dar multe poeme ale sale au intrat în volumul utopia, despre care am scris cu altă ocazie. Chiar dacă şi cele câteva poezii de anul acesta au fost rumegate îndelung, ia să le luăm puţin la scărmănat. Mă opresc întâi la paradoxalul text am vrut să scriu o poezie. Dacă la început ni se spune că nu a ieşit nimic, îmi zic să văd şi eu cum arată acest nimic. Ei, prea de tot, trebuie un pahar de coniac. Nu am vrut să îl imit şi am mers mai departe. Ce văd: versul şi coniacul, versul şi coniacul. Da' ce, maestre, mata eşti Galgatua sau Gâlgâltua? Uf, parcă m-am îmbătat şi eu de la versurile astea! Gargantua, parcă. Dar de matrioşcă sau de ciobanul deştept nu mă iau. Ei sigur ştiau cum e iadul. Am vrut apoi să văd filmul serii. Hopa! Nici aici nu scăpăm de băutură. Liviu a trecut acum pe vin, mai ales când pe ecran rulează fazele fierbinţi. Şi câte şi mai câte nu încep să iasă din ecranul acela al vieţii, trecute de jumătate (şi sticla la fel!).
Teodor Dume e un poet sobru, aşa că îmi este niţeluş greu să mă leg de versurile sale. Dau întâi de o îngrijorare. Încă de la început ni se spune: observ că mi se usucă pielea. Rulez mai departe, aş vrea să dau un sfat, dar îmi dau seama că despre tema centrală a poeziilor sale, moartea, nu se poate glumi. Doar dacă eşti povestitorul lui Ivan Turbincă. Mai trec la alte şi alte poezii. Nţ, nu merge, tot despre moarte. Ajung la micropoemul un alt fel de singurătate. Limba de clopot mă trimite tot la moarte. Sau la clopotul ce bate ca o inimă, din Gorunul lui Blaga. Dar poate, ca la Pillat, bate de nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat. Teodor Dume a publicat, în acest an, poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.
P.s. Urez, în final, tuturor agoniştilor mult succes în anul care va veni, cu scuzele de rigoare că nu a fost posibil să iau pe mai mulţi în sania aceasta. Desigur, toate cele bune cititorilor noştri care nu sunt membri ai site-ului. La mulţi ani!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)