teodor dume: Confluenţe lirice. Cele mai frumoase texte ale anului 2011

Teodor Dume

eu voi pleca la tata                      

moartea, un fluture alb

Atila Racz

Lara

foșnetul nopții

Leonard Ancuța       

                   ferestre smerite

atunci o să-l învăț adobe pe preotul din sat 

Veronica Pavel Lerner

iarna când ai plecat

Sonetul zădărniciei

Alexandru Gheție

 albă și rece  

 uneori numărăm stelele

Daniel Vorona

a unsprezecea cântare la reîntoarcerea umbrei întru nume și ființă

cea din urmă răstignire

Ioan Barb

când mă atingi simt un gust de zmeură sălbatică

fereastra albastră

Djamal Mahmoud

os

sura 1

Ion Popescu Bradoschi

Copilul și singurătatea

Primăvară imaginară la Paris 

Vasile Gheorghe

Motiv chagallian

Împărăția cercurilor

Calotescu Tudor Gheorghe

am un grafic

cănd un pictor

Mioara Băluță

mâinile mele ca o cruce pe piept

din brațele tale crește-mă

Vișa Marcel

Cafenea

Asphyxie

Ottilia Ardeleanu

cădere uniformă

tzarank

Laura Dănăilă

figuri de stil

baloane de săpun

Paul Blaj

poem pentru merele coapte

de când facem primii pași în mici forme concave (psalm)

Ana Sofian

Birdie 11 Plecare

Porțelanuri

Llelu Nicolae Sârbu

Ninge delirant peste moarte

Ninsoare pe gânduri

Cristina Moldoveanu

Apele primăverii

Stare de agregare

Ioana Barac Grigore

gourmet

Cristina Cîrniceanu

îmi curg smiley face-uri în loc de lacrimi

Smouth touch

Dan Bianca

iubitule, azi îți scriu poemul zăpezii

Singurul animal îndragostit

Nadia Pădure

Pânză de păianjen 

Diana Frumosu

Tristețile celor bătrâni mă sperie

Tanatofobie

Relu Coțofană

Aud statuile

Ne iubim

Maria Cecilia Nicu

http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/forma-si-fond

Mika

Colaj

Adrian Grauenfels

Peisajul interior

Boris Mehr                   

scriitorul Vaclav Havel

Loredana Știrbu   Comoara lui Omaz

teodor dume: algoritm literar nr.5/2011

Babilon: Ioan BARB, apariţie editorială

La editura Brumar a apărut o nouă carte de poezie semnată de Ioan Barb. Cartea, intitulată "Babilon", face parte din colecţia „Poeţi români contemporani” şi are o prefaţă semnată de criticul Cornel Ungureanu.

„Mi-e greu să scriu despre poezia domnului Ioan Barb fără a pune accentul pe ideea de construcţie culturală în zonele absente din orice geografie a literaturii. Sau care lipsesc, dintr-un motiv sau altul, din obişnuitele istorii. Primul impuls al poetului (care trăieşte visul de a realiza, aici, un Centru) este de a marca absenţele, locul gol, lipsa oricărui impuls. Totul se instalează într-o paradigmă negativă, în care un NU, rostit fără energie, îşi desfăşoară discursul. Desigur, modelele impuse de un Nu atotcuprinzător se fac resimţite; uneori autorul le aşază în faţa cititorului pentru a ne atrage atenţia asupra unui arbore genealogic ilustru. Ceea ce nu înseamnă că poetul Ioan Barb nu îşi proclamă autonomia. Că originalitatea sa, în această poetică, atât de asediată azi, nu merită a fi consemnată. Ioan Barb trăieşte, sub semnul numitei paradigme, buna aşezare în acest timp a scrisului…”.



Lansarea cărţii va avea loc în data de 24 noiembrie, ora 18, în cadrul Târgului de carte GAUDEAMUS, Bucureşti.


În luna decembrie cartea va fi lansată la Biblioteca Judeţeană Deva şi în municipiul Hunedoara.

teodor dume: puţin dintr-un coşmar

somnul e o parte din
transparenţa trupului
uneori absent
ca imaginea din
fereastră

ea există

poate de aceea am ochii
lipiţi de geam
să privesc înspre
locul în care dispar culorile

în rest ştiu că
nu se mai întâmplă nimic

din aerul despicat
picură teama
între cele două margini
locul e tot mai strâmt
ploaia se curbează
peste umbre

ca într-o moarte

cerul se sufocă
oamenii se ascund
unii într-alţii
nu-mi pot da seama
dacă doresc să mai rămân
sau să trec
într-o altă realitate

aici suntem mulţi şi
ne împiedicăm prea des

de umbrele din ziduri
care vorbesc şi vorbesc
despre lucruri sau
alte nimicuri

mai mult

tăcând

aş vrea
să mă plimb prin mine
să sparg pojghiţa de linişte
prinsă de pereţi apoi
să mă aşez lângă inimă
să desenez fericiri şi-n cele
din urmă
multe multe chipuri

nu ştiu cât ar mai conta...

teodor dume: printre lumânări stinse

tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine


e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...


stau în mijlocul camerei
şi sufăr
mă gândesc la toţi oamenii care mor


am prea multe morţi în mine


azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec


aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit


nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept

teodor dume: o noapte în afara fiinţei

nu, nu sunt supărăcios şi nici
impulsiv deşi aş putea să lansez
înjurii
sau alte cuvinte
teleghidate din mine
în astfel de cazuri
am descoperit că
e mai bine să mimez tăcerea
şi să privesc în vieţile altora
precum Dumnezeu
chiar dacă gestul pare să fie
doar o simplă piesă de schimb
m-am hotărât să nu mai cred
în surogate şi nici în gesturi
ambalate frumos
atâta timp cât viaţa
va rămâne o rană dezinfectată cu alcool
dar nici în liniştea proptită de colţ
ca un beţiv provincial care-şi
îndeasă privirea în sticla cu vodcă


nu cred...

oricum nu-mi pasă ce va crede lumea
foarte posibil şi cu multă insistenţă
mă va arăta cu degetul şi
va coborî în mine
ca într-un puţ părăsit
aşa că nu-mi rămâne decât
să caut alte refugii sau
să rămân chircit în
scobitura nopţii până iese
din depou prima locomotivă
dimineaţa devreme când lumina
nu este conectată la zi
şi să mă duc...


nu mă va recunoaşte nimeni


voi călători până în ziua în care
voi învăţa să trec printre oameni


şi în sfârşit poate mult prea târziu
îmi voi suspecta liniştea de trădare...
<i></i></b></div>

teodor dume: decembrie se repetă

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri


aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea


undeva s-a produs o greşeală


mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme


dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor


poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici


mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture


nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună


dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata


şi e decembrie


am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata


e decembrie


şi oricum anotimpurile se repetă
<i><b><i></i></b></i></b></div>

teodor dume: o singură dorinţă

aveam o încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara

îmi iubeam singurătatea

ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama 
îşi alunga frica iubindu-mă...

oricum m-aş gândi oamenii au dreptate

sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine...

uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi 
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât 
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama

teodor dume: raport între două lucruri

astăzi voi fi un cetăţean model
o să mă spăl pe dinţi
îmi savurez cafeaua din ceaşca roşie
aşezată mereu lângă veioza de pe
noptiera de la capătul patului
verific gazul
lumina şi
uşa de la intrare
aşez cheia sub preş apoi
o să am grijă să dau prioritate
la urcare în autobus
femeilor

asta dovedeşte respect

îmi impun un salut sobru şi
privesc mimica colegilor de birou
abia apoi trec şi la celelalte
nevoi ale zilei...

şi dacă mai am timp
voi deschide fereastra şi voi privi
de o parte şi de alta ca şi cum
rânduielile lumii ar depinde de mine

sau poate o să mă pitesc tăcut
în pântecul zilei
vieţuind
ca albul în culoare

oricum îmi voi păstra chipul

TEODOR DUME
- pastişă -

Moartea dansează printre frunze
(ultima clipă lângă tata)

în odaia copilăriei mele e tăcere
mult mai multă decât poate să respire tata
aud clopotul şi tremur
în fiecare dimineaţă
şi preotul nu mai vine

pe patul celălalt e mama
obosită de aşteptare
împătureşte ştergare vechi
nu vreau să deranjez
îmi întorc privirea spre el
apoi spre bucăţica de cer gri
îmi amintesc de păpuşa îngropată
pe care nu am mai găsit-o

cu o ultimă sforţare
tata înghite pâinea şi vinul
preotul face un semn din cap
şi nimeni nu spune nimic

în ochii verzi a venit toamna
musca se aşază pe fruntea miruită
o alung de parcă ar fi moartea
şi ating uşor fruntea sub care
locuia visul cu mine
devenit lacrimă
O şterg în grabă şi tresar
la fierbinţeala obrazului

Mă strigă mama să albesc perdelele
Apa e mai rece ca oricând
O frunză de nuc cade pe pragul casei

- Bunicul nu mai respiră! o aud pe fiica mea

sângele se albeşte şi el
pare să curgă în sens invers
îl iau de umeri îl scutur şi strig:
- Tată, respiră, mai respiră o dată!

nimeni nu zice nimic
mama face o scamă de lumină
şi coboară în mine încet

privesc dincolo fereastra închisă
o altă frunză de nuc pluteşte
peste bradul din grădină
( îl plantasem cu tata, demult
şi era aşa de luminat la sărbători…)

Dumnezeu îmi face cu mâna şi zâmbeşte
mă ghemuiesc în umbra
unui trecut static şi-mi număr anii
Nu-l înteb de ce
mă uit la linia vieţii din palmă
şi-mi îngheţ plânsul

în văzduh un înger cu tata de mână
lângă cadavru doar eu
şi ea rânjind


PS: Într-un coment la poemul lui Teodor Dume ,,Moartea valsează printre ziduri" scriam:
,,Nu pot să nu îmi amintesc de ultimele clipe lângă tata...De aş fi ştiut că-s ultimile i-aş fi sărutat lacrima scursă din ochii pierduţi la atingerea mâinii mele...
E mult fior în poem...o teamă pe care o înţelege doar Dumnezeu şi cel ce trece pe acolo..."

Am încercar o pastişă a acelui poem, retrâind ultimele momente lângă tata...Poemul lui Teodor m-a răscolit profund fiind postat când se împlneau 11 ani de la plecarea tatălui meu...

****
Maria(na) Doina Leonte
Fondator admin Postat la: 2011-09-25 09:09:48
<i></i></b></div>

ultima clipă lângă tata, de teodor dume (pastişă de maria (na) doina leonte

<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<b>TEODOR DUME
- pastişă -


Moartea dansează printre frunze
(ultima clipă lângă tata)


în odaia copilăriei mele e tăcere
mult mai multă decât poate să respire tata
aud clopotul şi tremur
în fiecare dimineaţă
şi preotul nu mai vine


pe patul celălalt e mama
obosită de aşteptare
împătureşte ştergare vechi
nu vreau să deranjez
îmi întorc privirea spre el
apoi spre bucăţica de cer gri
îmi amintesc de păpuşa îngropată
pe care nu am mai găsit-o


cu o ultimă sforţare
tata înghite pâinea şi vinul
preotul face un semn din cap
şi nimeni nu spune nimic


în ochii verzi a venit toamna
musca se aşază pe fruntea miruită
o alung de parcă ar fi moartea
şi ating uşor fruntea sub care
locuia visul cu mine
devenit lacrimă
O şterg în grabă şi tresar
la fierbinţeala obrazului


Mă strigă mama să albesc perdelele
Apa e mai rece ca oricând
O frunză de nuc cade pe pragul casei


- Bunicul nu mai respiră! o aud pe fiica mea


sângele se albeşte şi el
pare să curgă în sens invers
îl iau de umeri îl scutur şi strig:
- Tată, respiră, mai respiră o dată!


nimeni nu zice nimic
mama face o scamă de lumină
şi coboară în mine încet


privesc dincolo fereastra închisă
o altă frunză de nuc pluteşte
peste bradul din grădină
( îl plantasem cu tata, demult
şi era aşa de luminat la sărbători…)


Dumnezeu îmi face cu mâna şi zâmbeşte
mă ghemuiesc în umbra
unui trecut static şi-mi număr anii
Nu-l înteb de ce
mă uit la linia vieţii din palmă
şi-mi îngheţ plânsul


în văzduh un înger cu tata de mână
lângă cadavru doar eu
şi ea rânjind




PS: Într-un coment la poemul lui Teodor Dume ,,Moartea valsează printre ziduri" scriam:
,,Nu pot să nu îmi amintesc de ultimele clipe lângă tata...De aş fi ştiut că-s ultimile i-aş fi sărutat lacrima scursă din ochii pierduţi la atingerea mâinii mele...
E mult fior în poem...o teamă pe care o înţelege doar Dumnezeu şi cel ce trece pe acolo..."


Am încercar o pastişă a acelui poem, retrâind ultimele momente lângă tata...Poemul lui Teodor m-a răscolit profund fiind postat când se împlneau 11 ani de la plecarea tatălui meu...


****
Maria(na) Doina Leonte
Fondator admin Postat la: 2011-09-25 09:09:48
<i></i></b></div>

printre lumânări stinse

tot ce ţine de moarte există în mine şi în lucruri doar numele poate face diferenţa întâmplările sunt aproape aceleaşi şi nimic nu mă leagă de ziua care sfârşeşte în mine e o zi ca oricare alta în care nu se mai întâmplă nimic... stau în mijlocul camerei şi sufăr mă gândesc la toţi oamenii care mor am prea multe morţi în mine azi a murit mătuşa din partea lui tata de la o vreme vorbea în somn ultima dată am văzut-o în curtea spitalului municipal nu m-a recunoscut era atentă la fluturii albi care zburau înspre cer... din când în când râdea ironic şi îmi spunea să plec aşa s-a întâmplat şi cu bunicul l-am visat într-o noapte era îmbrăcat în halatul alb de casă şi vorbea stâlcit nu îmi fac griji îmi înmoi obrajii între palme şi aştept

teodor dume: preinfarct

jocul cu moartea

şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

liviu ofileanu: "a fi sau a nu fi antologat", - tratamente pentru inimă (antologie; teodor dume şi alţi cinci autori))

Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii (Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011), doldora de texte poetice cât vezi cu ochii.

O poezie directă ne propune Liviu-Ioan Mureşan în grupajul intitulat Să fim rezonabili, unde miza cade pe economia de tropi (manieră douămiistă), livrându-se totuşi în texte faceţioase, presărate ici-colo cu vreun simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei prozaice dintre autor şi textul său. Iată un exemplu: “(…) ne înţelegem prin semne majoritatea speciilor nu au coarde vocale/ de băut beau cu toţii să-şi mai înmoaie simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci comune tuturor/ unele specii au dezvoltat un al şaselea/ altele au suplimentar simţul măsurii/ cu aceştia e distractivă conversaţia/ te măsoară din cap până în picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului (…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care i se potrivesc sunt cele în care tautologia, excesul de naivitate jucată şi diafan sunt înlăturate în favoarea unei curgeri naturale a fluidului liric: “în oraşul acesta nimic special/ două trei crime duminica şi câte o sinucidere în cursul săptămânii/ câteva accidente de circulaţie şi mai multe morţi bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii despre normalitatea lucrurilor, p. 7). Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc şi de principiu catalizator, mai ales că temele obsedante sunt epuizate – dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii, relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat (calchiind tematica Anei Blandiana), însă analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi eliminat, pe viitor, cu bisturiul conciziei.

Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt, atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O “sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci, a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, atmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vi-tul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria// de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).

Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate înainte (între alte minusuri legate de tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia Ardeleanu a publicat vreo carte personală până acum… Tocmai de aceea, Poemelor din dreptul inimii i se pot trece cu vederea clişeele, reluările naive ale unor refrene perimate în dreptul poeziei de curtare. Perorând asupra relaţiei de tip “lesbi” a poetei cu Poezia, a dragostei care aduce fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici câte un croşeu de dreapta pentru cei care bagatelizează miracolul dintre El & Ea: “ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar fi de lepădat o mai mare atenţie acordată reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim la versurile “timpul geme/ turtit între noi”, (lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N. Stănescu fiind incriminatoare: “timpul se turti-ntre piepturile noastre”, (poemul Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).

Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită de factură ”talking poetry”: “eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114); sau: “ (…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ - puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ - păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ - mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ - pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115). Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, “femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel de l’ecriture dans le miroir, specifică însinguraţilor întru literatură.

Penultima antologare o cuprinde pe autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun epigramist, care încearcă şi lextul liric cu un Debut inimos, (şi parcimonios, totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii. Se spune că din două-trei texte îţi dai seama dacă un autor are vână… în dreptul acestor poezii spunem că da, autorul trece proba citirii, textele au subiect şi predicat, tropi, o anumită doză de lirism şi un timbru personalizat. Însă, la recitire, nu toate poemele au şansa unui treceri, iar acesta e din nou cazul autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de vină, acea ars combinatoria ghiduşie, temperamentul unui epigramist, care fac din textul poetic o ghicitoare, alăturare oximoronică a termenilor: “pierdut/ plăcere în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p. 132); dar şi poemul-poantă: “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct”, (EKG, p. 137).

Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupra oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).

Concluzii de final – se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă-moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.


(Litere, Anul XII, aprilie 2011

am citit> ana sofiana> lăcaş

Lăcaş


Dacă ţi-aş fi-ncăput în tot sufletul,
m-ai fi primit de multă vreme
în sunet de clopot
(bisericile se-nchină spre înserat)
şi-n rafală de vânt
(tocmai ce s-a oprit viscolul din mine).

Ai preferat să mângâi răsărituri
în mări învolburate,
să stingi amurguri pe crupe de munţi
şi să-mi colinzi văile
îmbrăcate în ploaie rareori...
alunecai
şi-n târziul aşteptărilor mele
te-ai temut c-ai să rămâi,
că n-ai să mai poţi pleca niciodată.

Se-nnoadă în mine atâtea sensuri
şi doar o lamă de cuţit
le va tăia fărădelegile urzite
mereu,
adânc, tot mai adânc.

Dacă ţi-aş fi încăput în tot sufletul,
m-ai fi oprit amăruie,
purtând povara norilor mei cenuşii,
imperfectă
şi mai frumoasă ca niciodată...

teodor dume: preinfarct

(jocul cu moartea)

şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

terodor dume: efectul culorii

am crezut că dincolo de toate lucrurile de care depind uneori e locul în care se adună oamenii ţinând între degete culoarea fără de care n-ar exista celelalte şi am nevoie de această culoare fie doar şi pentru o singură noapte pentru că ştiu în mijlocul acesteia există adevărul despre mine...

"Detaşat pe frontul minunii", de George PAŞA

La editura „Karta Grafic” din Ploieşti, a apărut, de curând, al treilea volum de versuri, Detaşat pe frontul minunii. Cartea are 96 de pagini, cu un format personalizat (20,50x14,20, în landscape) şi o copertă sugestivă, realizată de Claudiu Voicu. Pe pagina a patra, se află consemnată activitate  literară a poetului , iar pe coperta a patra, o scurtă prezentare aparţinând poetului şi omului de cultură Florin Caragiu.

Cartea este structurată pe patru cicluri poetice:
I – detaşat pe frontul minunii (paşadine), 21 de texte;
II – ceva care seamănă cu tine (minipoeme), 16 texte;
III – a creşte odată cu visul (tristihuri), 30 texte;
IV – Reverberaţii în pilule de timp (grupaje de poeme într-un vers), 105 texte.

Despre volumul de versuri Detaşat pe frontul minunii, pe coperta a patra, Florin Caragiu spune:

În versurile lui George Paşa se împletesc aşteptarea şi odiseea în cuvânt. Răsucire în cenuşa lui fertilă, poezia atinge imposibilul ca parte din vis. Pe frontul tristeţilor sunt invocate minunea, dragostea, risipirea, semnele veacului, culoarea divină. O privire gravă schiţează geometria întâmplării încleştate în carne. Prezenţa în absenţă. Retragerea ce lasă să apară frumuseţea.

Paşa George
Detaşat pe frontul minunii / George Paşa –
Karta Grafic, Ploieşti, 2011
ISBN 978-606-8312-17-0
821,135.1-1

Notă!

Informaţii pentru prietenii cărţii: volumul Detaşat pe frontul minunii se va găsi şi într-o librărie din Ploieşti sau prin comandă la editură. Relaţii pe site-ul editurii sau la adresele de e-mail: voicupauldan@kartagrafic.ro (Paul Voicu) sau mihaela.voicu@kartagrafic.ro; la nr. de telefon: 0722730710 (Paul Voicu), 0733043410 (Mihaela Voicu).

PS: Datele aparţin autorului şi sunt preluate din articolul semnal

roşu sau negru

umbra se aşază peste mine
nu-i mică şi nici mare
mi se potriveşte ca o mănuşă

(oricum lângă mine
nu mai încape nicio viaţă
fiecare creşte în jurul alteia)

şi pentru că nu mai pot
privi îndărăt
o să aştept
înăuntru
e cald atât de cald încât
îmi ies aburi prin pori
din spatele umbrei vine un zgomot
închid ochii şi aştept
văd multe imagini şi pe Dumnezeu
păşind printre lucrurile mele

pare îngândurat

amorţeala îmi intră în degete
inima bate orizontal
nu e frică
ci mai degrabă un gest
care se fixează în mine

nu doare deloc

tot ce vreau acum e
să ies din noapte şi să-mi
împreunez mâinile

TEODOR DUME: ultimul diagnostic. SUSPECT DE MOARTE

nu ştiu
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...

am senzaţia că aştept pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămaşi de la nunta fiului meu

între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină

mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust
şi umed ca igrasia crescută dinăuntru

peste alte gesturi
plouă

încă mai plouă

teodor dume: voi fi bătrân

lucrul cel mai firesc

lumina din veioză
se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi

cu fiecare piatră tocită
voi înainta înspre
capătul celălalt

insesizabil o să mă uit la ceas

nicio tresărire

înăuntrul meu aceleaşi întâmplări
aceleaşi atingeri

în urmă încă o piatră tocită


trag perdeaua şi încerc
să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi aduna sentimentele

cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă

şi aştept