iarba uscată miroase
a rădăcini ucise
de lut
lângă crucea arsă
de tămâie
fără vină
doar visul
ca o durere proaspătă
îngăduie plânsul
zboruri fără aripi
înalţă lacrimi spre cer
gândul lăuntric plin
de cuvinte şi umbre
pulsează
în cea mai lungă zi
durerea se-nfăşoară
pe trup
şi totuşi nu sunt singur
27/06/2010
14/06/2010
ioan barb: casa părintească pleacă la azil
casa părintescă seamănă cu o femeie
ce s-a îmbrăcat de timpuriu
în haine cernite stăpânii
s-au mutat pe rând într-o toamnă
la capătul aleii la numărul 35 bis
într-o singură cameră
fără ferestre
şi-au împrumutat numele de familie
şi chipurile pentru o vreme copiilor
nu le-a mai rămas decât somnul fără dimineţi
şi deşteptarea în ziua de apoi
casa părintească încă mai aşteaptă
un semn din partea celor plecaţi copiii
se întorc o singură dată pe an de sâmbăta morţilor
duc un buchet de flori la capătul aleii
trec prin casă fără să o vadă
să audă cum i se macină pereţii
cum sapă moliile tunele în lemn
ca remuşcările într-o inimă
ar putea foarte bine ca ei să treacă
prin pereţii subţiri pe care au mâzgâlit
când au fost de-o şchioapă
de-ar trece tot n-ar auzi cum trec
de fiecare dată iau câte un suvenir
în anul trecut au luat icoanele
şi maşina de cusut credeau că-i un singer
le-au înghesuit grăbiţi pe bancheta din spate
cînd pleacă afişează întotdeauna un aer trist
mai privesc o ultimă dată curtea cu ochii uscaţi
precum cerul de toamnă trag portiera maşinii
şi lasă încet ambreiajul rămâne o dâră de fum
casa părintească priveşte prin ferestrele deschise
printre cei doi castani bătrâni în urma lor
ca o măicuţă pregătită de vecernie
n-are cui să-şi plângă tristeţile
aşteaptă cuminte visând că va construi cineva
în lumea aceasta un azil pentru casele părinţilor
ce s-a îmbrăcat de timpuriu
în haine cernite stăpânii
s-au mutat pe rând într-o toamnă
la capătul aleii la numărul 35 bis
într-o singură cameră
fără ferestre
şi-au împrumutat numele de familie
şi chipurile pentru o vreme copiilor
nu le-a mai rămas decât somnul fără dimineţi
şi deşteptarea în ziua de apoi
casa părintească încă mai aşteaptă
un semn din partea celor plecaţi copiii
se întorc o singură dată pe an de sâmbăta morţilor
duc un buchet de flori la capătul aleii
trec prin casă fără să o vadă
să audă cum i se macină pereţii
cum sapă moliile tunele în lemn
ca remuşcările într-o inimă
ar putea foarte bine ca ei să treacă
prin pereţii subţiri pe care au mâzgâlit
când au fost de-o şchioapă
de-ar trece tot n-ar auzi cum trec
de fiecare dată iau câte un suvenir
în anul trecut au luat icoanele
şi maşina de cusut credeau că-i un singer
le-au înghesuit grăbiţi pe bancheta din spate
cînd pleacă afişează întotdeauna un aer trist
mai privesc o ultimă dată curtea cu ochii uscaţi
precum cerul de toamnă trag portiera maşinii
şi lasă încet ambreiajul rămâne o dâră de fum
casa părintească priveşte prin ferestrele deschise
printre cei doi castani bătrâni în urma lor
ca o măicuţă pregătită de vecernie
n-are cui să-şi plângă tristeţile
aşteaptă cuminte visând că va construi cineva
în lumea aceasta un azil pentru casele părinţilor
13/06/2010
liviu ofileanu: o după-amiază cu gică berlin
nu ai de unde să-l ştii – e singurul ţigan domnos
care lucrează cu mâinile lui şi are cei mai frumoşi cai din comună.
de la El am luat două ţepe mari
aşa cum le-o fi dat ţepeş pe vremea lui de astăzi,
şi n-am ce face cu Ele decât să le dau mai departe :
1.
tocmai lucram la un text nasol şi nu mergea nicicum –
nu avea ritm şi mi se încălecau vorbele.
fii atent un pic: „ în fiecare venă curge un fluviu fără nume
şi arde o bibliotecă din alexandria.
acoperit de lavă, micul pompei îşi merită gloria
când toate lucrurile sunt date uitării – acest carnivor metafizic”.
şi aici m-am oprit din cauza omului-de-deasupra –
cocoţat pe hornul de tablă şi cu pălăria neagră întinsă cât deşertul nevada
ţiganul îmi schimbă cetârnele noi cu din alea vechi,
aduse probabil de pe alte acoperişuri în nopţile reci şi fără lună.
asudă ritmic şi ciocăneşte ţigla: „şi asta e varză, şi asta, şi asta, şi asta…
dacă-mi dai două zile îţi pun dintr-aia de francia, tu-tu tuile – roşcată şi trainică stăpâne”
„mersi, îi zic, asta o am de pe vremea lu’ nelu,
şi încă ţine aşa rea cum zici, dar aia de pe gard e toată din străinătate,
acum vezi şi Tu cum a crăpat la mijloc toată”.
dar ţiganul e şi surd – aude numai ce vrea: „las’ că ţi le pun din oficiu,
e bonus de la mine… oricum, să ştii jupâne, ali noastri-s mai trainice,
e făcute la buştean-de-brad – nu ca la fa-fabrica de cărămizi,
nu are fason şi ploili nu trece prin iele măcar zăce ani,
ia ui’ ce tare-i fratile meu, na vezi dacă poţi s-o rupi în două mâini
no vezi, nu poci, asta se sparge cu ciocanu’ pe beton
şi despică numa’ în cuiu’ genunchilor…
păi, cum naiba să nu o iau?! am luat-o, aşa sunt Eu mai naiv –
şi de-atunci aşez ca la jocul de „moară”
ligheane şi găleţi, farfurii şi borcănaşe în locuri atent ochite
pentru că tot din altă parte cad picurii de ploaie, cărţile în raft.
2.
mi-a spus că vom ieşi din sat în juma’ de oră,
că nu e bine să stau prea mult cu capul pe iarbă între ardei şi gogoşari
şi că la târg e lume bună, oameni cu inima cât un pepene.
dar un incident mi-a schimbat planul – pentru pauza de bere a calului
o roată din spate s-a înţepenit în gura unui canal pentru câteva ceasuri
chiar pe podul care duce peste apă la birt – n-aveam încotro,
trebuia să aştept ori să o tund pe jos.
cum nu beau, mi-am luat un covrig mai bine prăjit
şi m-am aşezat pe marginea de beton a podeţului.
un cârd de raţe se bălăcea zgomotos – « va veni ploaia », zice un moş distrat
și le mână cu jordiţa către malul ce dă în grădina casei.
şi parcă de la primele ore erau ceva semne – soarele
se chinuise-n zadar să intre sub coviltir
şi praful spulberat de vânt mă sufoca – de ruşine tăceam ca un melc,
mi se făcuse jenă, n-am vorbit nimic, deşi ne-am studiat minute bune.
se pare că nu ştiu lega două fraze,
sunt un călător nepotrivit pentru un asemenea drum,
dar nu insist să mi se vorbească de dragul vorbei.
simţeam că sunt privit din spate, şi eram într-adevăr,
cu ochii unui tată pentru fiul său
care strigă să audă şi Dumnezeu – că soarele e galben şi rotund…
am pierdut autobuzul către oraş şi altul n-aveam decât peste 10 ore,
aşa că, bună-nebună – m-am suit imediat între Ei,
deşi fumau pipe lungi din frunză de tutun răsucită
iar bătaia roţilor îmi ascuţea toate gândurile pe nicovală.
fără să fiu văzut, am tăiat coviltirul în două locuri cu brişca –
pentru a scoate mâna cu covrigul între degete,
ori numai ca să-mi umplu mintea cu ceva – să uit cât sunt de singur, de mut şi neprietenos.
mai erau vreo trei călători ca mine – poate cu mai multă experienţă,
zic asta fiindcă au pierdut autobuzul de mai multe ori
Ei sunt gata să înfrunte arşiţa zilei – au pălării de paie, sandale şi sticle de apă în genţi,
fâşii de cârpe albe şi ude rupte în bucăţi
numai bune de pus pe frunte la fiecare cinci minute.
mi-am aruncat ochii pe modelul de pe cerga vizitiului,
nişte pătrate verzi înscrise în cercuri roşii,
şi fără să vreau am zărit-o pe bunica
albinărind între păstăi de fasole şi borcane cu dulceaţă.
apoi, legănatul osiilor pe drumul-de-ţară
şi suflarea fierbinte a gloabei trăgând invizibile vagoane cu turbă
atât de încet că te-ai fi apucat de fumat
m-au adormit până la intrarea-n oraş.
cred că asta voi păți mereu când sunt peleg şi sincer -
călătoresc cu mortul prin deşert ca într-un roman de faulkner.
care lucrează cu mâinile lui şi are cei mai frumoşi cai din comună.
de la El am luat două ţepe mari
aşa cum le-o fi dat ţepeş pe vremea lui de astăzi,
şi n-am ce face cu Ele decât să le dau mai departe :
1.
tocmai lucram la un text nasol şi nu mergea nicicum –
nu avea ritm şi mi se încălecau vorbele.
fii atent un pic: „ în fiecare venă curge un fluviu fără nume
şi arde o bibliotecă din alexandria.
acoperit de lavă, micul pompei îşi merită gloria
când toate lucrurile sunt date uitării – acest carnivor metafizic”.
şi aici m-am oprit din cauza omului-de-deasupra –
cocoţat pe hornul de tablă şi cu pălăria neagră întinsă cât deşertul nevada
ţiganul îmi schimbă cetârnele noi cu din alea vechi,
aduse probabil de pe alte acoperişuri în nopţile reci şi fără lună.
asudă ritmic şi ciocăneşte ţigla: „şi asta e varză, şi asta, şi asta, şi asta…
dacă-mi dai două zile îţi pun dintr-aia de francia, tu-tu tuile – roşcată şi trainică stăpâne”
„mersi, îi zic, asta o am de pe vremea lu’ nelu,
şi încă ţine aşa rea cum zici, dar aia de pe gard e toată din străinătate,
acum vezi şi Tu cum a crăpat la mijloc toată”.
dar ţiganul e şi surd – aude numai ce vrea: „las’ că ţi le pun din oficiu,
e bonus de la mine… oricum, să ştii jupâne, ali noastri-s mai trainice,
e făcute la buştean-de-brad – nu ca la fa-fabrica de cărămizi,
nu are fason şi ploili nu trece prin iele măcar zăce ani,
ia ui’ ce tare-i fratile meu, na vezi dacă poţi s-o rupi în două mâini
no vezi, nu poci, asta se sparge cu ciocanu’ pe beton
şi despică numa’ în cuiu’ genunchilor…
păi, cum naiba să nu o iau?! am luat-o, aşa sunt Eu mai naiv –
şi de-atunci aşez ca la jocul de „moară”
ligheane şi găleţi, farfurii şi borcănaşe în locuri atent ochite
pentru că tot din altă parte cad picurii de ploaie, cărţile în raft.
2.
mi-a spus că vom ieşi din sat în juma’ de oră,
că nu e bine să stau prea mult cu capul pe iarbă între ardei şi gogoşari
şi că la târg e lume bună, oameni cu inima cât un pepene.
dar un incident mi-a schimbat planul – pentru pauza de bere a calului
o roată din spate s-a înţepenit în gura unui canal pentru câteva ceasuri
chiar pe podul care duce peste apă la birt – n-aveam încotro,
trebuia să aştept ori să o tund pe jos.
cum nu beau, mi-am luat un covrig mai bine prăjit
şi m-am aşezat pe marginea de beton a podeţului.
un cârd de raţe se bălăcea zgomotos – « va veni ploaia », zice un moş distrat
și le mână cu jordiţa către malul ce dă în grădina casei.
şi parcă de la primele ore erau ceva semne – soarele
se chinuise-n zadar să intre sub coviltir
şi praful spulberat de vânt mă sufoca – de ruşine tăceam ca un melc,
mi se făcuse jenă, n-am vorbit nimic, deşi ne-am studiat minute bune.
se pare că nu ştiu lega două fraze,
sunt un călător nepotrivit pentru un asemenea drum,
dar nu insist să mi se vorbească de dragul vorbei.
simţeam că sunt privit din spate, şi eram într-adevăr,
cu ochii unui tată pentru fiul său
care strigă să audă şi Dumnezeu – că soarele e galben şi rotund…
am pierdut autobuzul către oraş şi altul n-aveam decât peste 10 ore,
aşa că, bună-nebună – m-am suit imediat între Ei,
deşi fumau pipe lungi din frunză de tutun răsucită
iar bătaia roţilor îmi ascuţea toate gândurile pe nicovală.
fără să fiu văzut, am tăiat coviltirul în două locuri cu brişca –
pentru a scoate mâna cu covrigul între degete,
ori numai ca să-mi umplu mintea cu ceva – să uit cât sunt de singur, de mut şi neprietenos.
mai erau vreo trei călători ca mine – poate cu mai multă experienţă,
zic asta fiindcă au pierdut autobuzul de mai multe ori
Ei sunt gata să înfrunte arşiţa zilei – au pălării de paie, sandale şi sticle de apă în genţi,
fâşii de cârpe albe şi ude rupte în bucăţi
numai bune de pus pe frunte la fiecare cinci minute.
mi-am aruncat ochii pe modelul de pe cerga vizitiului,
nişte pătrate verzi înscrise în cercuri roşii,
şi fără să vreau am zărit-o pe bunica
albinărind între păstăi de fasole şi borcane cu dulceaţă.
apoi, legănatul osiilor pe drumul-de-ţară
şi suflarea fierbinte a gloabei trăgând invizibile vagoane cu turbă
atât de încet că te-ai fi apucat de fumat
m-au adormit până la intrarea-n oraş.
cred că asta voi păți mereu când sunt peleg şi sincer -
călătoresc cu mortul prin deşert ca într-un roman de faulkner.
emma greceanu: scrisori lll
sufletul meu e un clovn.
azi a fost una din zilele de metamorfoză.
mi-am potolit tristețea, m-am îmbrăcat, am luat flori, am privit careul copiilor ca un om abia trezit din somn, fără să îmi zboare gândul la asemănări ce-ar fi putut ține de trecut.
nici o emoție. strada lungă, cazarma militară, eu gânditoare cu două cărți și cu coronița în sacoșă.
de coroniță mi-era rușine, pentru că ea era compatibilă cu prezența părinților, un copil cu așa ceva în dotare, dar fără mâna, legănându-se în mâna unui adult, era un fals al conceptului de premiant.
dar eu nu mă gândeam la asta, nici nu știu dacă acele imagini în care deschideam ușa apartamentului, aruncam coronița în cuier, mă dezbrăcam de ținută și o așteptam pe mama să vină de la femeia care-i dădea de lucru pulovere pe care le broda cu fir de lame, așa s-o fi scriind cred, lame, poate cu accent pe e...
nu sunt pe deplin sigură că acele imagini sunt ale mele, îmi aparțin pe deplin, se poate ca altcineva să vină să și le adjudece, acuzându-mă pe mine de plagiat, ar fi bine, ar fi tare bine, așa s-ar reduce considerabil posibilitățile mele de a-mi croi identități diferite, doar pentru că e imposibil să păstrezi coerență în ce privește ceva ce nu mai există.
mă strecuram printre oameni, ruptă de trecut, ancorată, fără vreo importanță în prezent, fără aspirații către un anume viitor, așa aș fi putut concluziona.
dar și așa tot mult aș fi vorbit, am vrut doar un preambul pentru următoarea scenă, o clipa de emoție rară, da, e un clișeu dar tot așa o să rămână scris.
dacă mă întreabă cineva cum a fost până atunci și de ce folosesc un clișeu, îi pot servi ca argument scrierile zilelor trecute, dar eu nu urmăresc să demonstrez nimănui nimic, eu îți scriu ție, tu la rândul tău ești doar un observator neutru, o a doua conștiință, duhovnicul pe care nu l-am găsit sau psihologul la care nu m-am mai dus, considerând că e inutil să sper la ajutorul cuiva, când cauzele depresiilor mele nu sunt trăiri nebuloase, ci doar un fel de alergie provocată de multitudinea de amănunte pe care le asimilez fără noimă în fiecare clipă.
mă rog, o parte din cauze.
o să scriu mai mult azi.
de mâine sau următorul șir ” de mâine” voi fi destul de prinsă cu evenimentele de care îți spuneam. ai conchis tu că ele ar fi hotărâtoare pentru viitor. și nu că aș fi incapabilă să realizez pragmatismul în care ar trebui să-mi învelesc reacțiile și proiectele, așa-zisele proiecte de viață dar o anume labilitate cred, mă determină mereu să aleg un aparent rău, binelui universal spre care tind toți. în credința că pot înota împotriva valurilor sau pot învinge acolo unde atâtea femei au căzut răpuse, habar nu am.
poate încăpățânarea rezultată nu e o motivație care să se aplice unor situații prestabilite a fi potrivnice, pur și simplu ea vine din trăiri simple dar sigure, clare, un fel de concepte, deși e mult spus, poate doar credință sau dacă aș cădea în patetism le-aș numi sentimente. deși a trăi un sentiment nu cred că e patetic, doar felul cum îl dezvălui privirilor poate adăuga această doză, pe care ceilalți o clasifică, plictisiți, drept patetism. și-atunci labilitatea poate fi rezultatul sentimentului, nu?
un sentiment care mă determină. da, e vorba de determinare ce vine dinafară sau din interior, nu știu, cert e faptul că e peste puterile mele să mă opun sau să schimb ceva. e ca și cum cineva te-ar stigmatiza și continui să trăiești o viață cu o pecete. aici lângă ” a nu putea” aș putea nuanța, adăugând încă un verb. ” a nu vrea”. pentru că cele două sunt la fel de aplicabile, vis-a vis de tot acest șir de cuvinte, cu care eu încerc să-ți explic un fapt, despre care altfel nici măcar ție nu-ți pot vorbi.
o să revin la prezent, după ce o să-ți adaug un rezumat al zilelor trecute, pe care, din cauza depresiei care m-a invadat, nu ți l-am mai trimis, deși nevoia de a-ți scrie mă încearcă destul de des, mai ales pentru că am descoperit că efectele sunt similare unei doze de rivotril sau trittico, reușind să-mi țină conștiința amorțită sau focalizată într-un singur scop.
miercuri
gândul meu era la mare și la instrucțiunile pe care le primisem. simțeam deopotrivă două stări distincte, adjudecându-și violent părți ale rațiunii mele. nici măcar arbitru nu voiam să fiu, doar spectator sau nici atât, or să ajungă ele să conviețuiască, oricum altă posibilitate nu există
.gândul meu era deci la micile sarcini pe care mi le trasasei, rugându-mă sau poate mai mult decât atât, insuflându-mi bucăți de realitate despre care nu voiam neapărat să știu, dar de care aveam certă nevoie pentru ceea ce urma să se întâmple.
dincolo de gard însă coana lisaveta făcea un necrolog al locuitorilor, vocea ei, puternică și jeluitoare, plângea oameni despre care știam destul de bine. era ciudat că nu mă mișca sufletește așa cum știam că mi se întâmplă, le vedeam chipurile în minte, în timp ce trăgeam din țigară și fără motiv imaginea rochiei mele de un roz pal ,cu cordon la spate, cu pense bine potrivite sub sâni, călcată impecabil și agățată în umeraș, această imagine ruptă și totuși compatibilă cu chipurile oamenilor morți, ce mai aveau de așteptat doar trei zile până aveau să dispară pentru vecie, această imagine a unei părți din adolescență, m-a înduioșat egoist de mult, față de selecția pe care moartea și-a amintit că trebuie să o facă aici, în acest loc.
azi tind să mă pierd în amănunte iar. mi-e limpede mintea, poate prea limpede, din moment ce gândurile se succed atât de fulgerător.
- ce faci coană leonoră?
-uite am fost și am luat un lighenaș și drojdie să frământ de pâine, ai auzit? a murit și bârsanca și maria lu traian și lemnaru, a lu pupăză, azi noapte. cum? nu ai auzit clopotele? daaa, a intrat moartea în sat.
-Dumnezeu să-i ierte, se duc zilele omului, îmbătrânim. ne așteaptă locul de veci la deal. d-apoi mai bine ne ducem decât să chinuim, uite frate-miu m-a făcut de râs în magazin, vrea pământ, nu-i mai ajunge. i-am zis: ia-l măi, ai uitat că sunt soră-ta, ți-am călcat cămășile acasă la mama, te-am îngrijit, ai uitat? am plâns coană leonoră când am ajuns acasă. e fratele meu.
- ei, vremurile de apoi, mătușă.
sar din locul în care mă aflu și fug cu gândurile la pachet, să ți le spun ție
lumea asta în care mă aflu e ruptă de tot ce știm noi. se trăiește simplu, primar.
o să-ți mai spun, fug să-mi aștept copilul.
vineri
de două zile pare că s-a trezit conștiința satului. ca un monstru, uriaș și flămând, devorează bătrânii. sunt înconjurată de sicrie iubire. de sicrie și de caniculă. lasă-mă să cred azi că ești iubitul meu, am nevoie să simt că trăiesc. clopotele bat neîncetat, e ciudat, a mai fost așa în anul în care a murit mama.
azi nu simt nevoia să poetizez în nici un fel. e ca și cum moartea și-a adus din nou aminte de colțul ăsta de lume și-și ia revanșa. se umple micul cimitir. e molimă de moarte. de două zile satul e o turmă de vaci derutate. se îmbată, văitându-se pe la garduri, doliu și copii vorbind de priveghi, de ce spun o turmă de vaci? am văzut dimineață cum se îngrămădeau unele în altele, doar pentru că una găsise într-o râpă nu știu ce iarbă. celelalte mugind prelung au urmat-o, se panicaseră superstițioși toți, considerând a fi un nou semn ce prevestește sfârșitul.
așa e aici.
de două zile se simte în aer neliniștea lor.
ce caut eu aici?
am vrut să fiu un nimic, într-un colț de lume neștiută. un nimic, gândindu-se liniștit, la toate.
dar azi am realizat că e imposibil.
a ars o casă.
acest eveniment nefericit a avut efectul unei catastrofe mistice.
am ieșit, casa e în fața mea, am văzut fumul, flăcările și-am simțit, nu știu ce și cum am simțit,
dar era ca și cum aș fi avut astm și mă încerca o criză.
trosnetul lemnelor, pocnet de sticlă spartă, fum, funingine, panică și vaiete, roata de la fântână clămpănind disperată.
.
nu mă puteam mișca din fața acelui tablou. casa era mâncată de-a dreptul, așa cum ai mușca dintr-un biscuite.cranț. ardeau, ca niște nailoane, țiglele și nu exagerez, dar aveai impresia că se întinde, așa cum se întinde apa scăpată pe o pantă.
eu o să plec, așa-mi spuneam.n-o să mai aud nimic. nu vreau să mai văd, să mai simt mizeria asta. fum gros și găleți inutile. iubire, ce caut eu aici, eu nu aparțin acestei lumi, ei nu mă știu, eu nu-i recunosc.
e ca și cum, pentru că sunt nehotărâtă mereu, întâmplarea îmi relevă aspecte care să-mi servească drept argumente, nu știu, nu știu .
stăteam așa plângând de parcă murise mama iar.
o visasem cu o noapte în urmă, dar nu mai vorbesc despre asta, tu nu crezi în vise, nici dacă îți spun că focul era subiectul visului meu nu cred că poate semnifica ceva mai mult decât că am devenit superstițioasă și nu sunt, dar pe mama nu am visat-o decât atunci când ceva urma să se schimbe în viața mea.
pompierii au ajuns prea târziu. casa era un schelet. s-a adunat tot satul. imaginea mării s-a retras undeva, departe de mine. devenisem a lor în momentul când mi-au invadat curtea, apoi casa, aducând o femeie răvășită, mirosind a transpirație, a transpirație grea, a moarte mirosea.
pentru că venit apoi salvarea. casa s-a umplut cu oameni străini. au dezbrăcat-o pe patul nostru, și-au pus aparatele, iar sub unul din sâni am văzut cancerul lucind vinețiu. mi s-a făcut rău și m-am simțit ca atunci când au năvălit toți și au preluat trupul mamei mele, pe mine împingându-mă prin colțuri. am rămas descumpănită și parcă vinovată, habar nu aveam de ce, poate pentru că bărbații se uitau la maieul meu și la pulpe, e vară aș fi vrut să le spun, de unde aveam să știu că o să mă invadați?
e caniculă.
și-am jurat că nu va călca nimeni aici niciodată. se foiau firesc prin casă, căutau pahar, apă, prosoape. mă întrebau ce reprezintă cutare tablou sau de ce stau singură, cum am rezistat fără să fiu jefuită cu atâția hoți în jurul meu, câți ani am, ce am văzut, dacă am văzut.
mă bâlbâiam într-un colț de pat.
femeia aceea voia să facă pipi. i-am adus bazinetul rămas de la mama. apoi i-am dat și baticul .singurul batic rămas prin sertare care îți jur că încă mai mirosea a părul ei, îți jur că am vrut să-l dau, să nu-l mai știu acolo. și cămașa de noapte și tot, tot voiam să-i dau. să plece.
nu mă mai simt acasă.
nu mai vreau să tund iarba.
nu am ce le face florilor, e caniculă, s-au ofilit toate.
nu mai vreau să-mi fie frică să ies noaptea.
să aud pași, târându-se pe prispă, ușa încercată, rânjetele lor.
să găsesc dimineața porțile deschise în batjocură, câinele otrăvit și așezat în șifonierul din sală cu grijă înfășurat în rochia mea de plajă.
nu pot dormi.
încerc să caut o imagine frumoasă pe care s-o salvez din mocirla amintirilor mele, dar nu reușesc să desprind nici una distinctă, ascult ”les jours heureux” aș vrea să dansez acum, să țopăi nebună, să nu te las să mă prinzi.
am atâta viață în mine, de ce zac așa de parcă ar urma să mor și regret, nici nu știu ce regret
cui scriu eu?
nimănui.
mă numesc emma e adevărat. așa cum e adevărat că singurătatea e starea mea naturală.
și nu vreau nimic de la nimeni.
și nu am ambiții.
azi
începusem să-ți scriu despre metamorfoză, despre amintiri disparate, nejustificându-mă pe deplin cum am ajuns la concluzia că, sufletul meu e un clovn.
poate nu e cea mai bună reflecție a stării pe care o simt atunci când sunt obligată să mă acord cu societatea. dar a râde fără chef ,a vorbi când vrei să taci, a te expune când vrei să nu fii observat, pot fi caracteristicile omului din spatele măștii unui clovn.
și totuși întâmplarea, în care acum cred mai mult decât în predestinare să spunem, m-a rupt, pentru un timp determinat, dar atât de subiectiv perceput, de sentimentul de inutilitate pe care îl simt din ce în ce mai des.
și cum altfel nu simt nevoia să-ți detaliez, pentru că detaliile ar diminua sau poate chiar ar suprima de această dată frumusețea unor situații, o să încerc să-ți descriu doar un tablou alcătuit din senzații. închipuie-ți.
.
caniculă condus nerăbdare tăceri mâini înlănțuite respirație sufocată
conexiuni imperceptibile și compatibilitate perfectă
suflete prinse
timp timp timp
bine dozat armonie culori și umbre înălțare și cădere
lumea e în noi
clopotele nu se mai aud, nici
glasul preotului petrecând morții.
în aceste clipă stă prezentul.
ziua de mâine nu există.
ce precede fulgerului? vibrația unui tunet. în toate e un echilibru. sau o contradicție. starea în care îți scriu acum, e o contradicție paradoxal de echilibrată a evenimentului anterior.
n-o să înțelegi nimic sigur.
aș fi putut să-ți descriu normal, să mă piculesc în amănunte, sunt femeie ce dumnezeu! ar trebui să fiu mai feminină.
nu mai știu să fac diferența între ce e imaginație și ce consider a fi realitate.
e absurd, știu.
poate nici nu vreau.
oricum e inutil, tot. chiar și clipa (nu mai știu cum i-am zis) clipa de emoție rară .
în față am piața centrală a orașului cu care va trebui să mă obișnuiesc. e o imagine optimistă, să știi.
e târziu acum, dar o să-ți trimit, într-o zi, restul textelor pe care le-am păstrat. și poate întâmplarea va face să ajungem față în față din nou.
în rest, îți mulțumesc pentru tot.
azi a fost una din zilele de metamorfoză.
mi-am potolit tristețea, m-am îmbrăcat, am luat flori, am privit careul copiilor ca un om abia trezit din somn, fără să îmi zboare gândul la asemănări ce-ar fi putut ține de trecut.
nici o emoție. strada lungă, cazarma militară, eu gânditoare cu două cărți și cu coronița în sacoșă.
de coroniță mi-era rușine, pentru că ea era compatibilă cu prezența părinților, un copil cu așa ceva în dotare, dar fără mâna, legănându-se în mâna unui adult, era un fals al conceptului de premiant.
dar eu nu mă gândeam la asta, nici nu știu dacă acele imagini în care deschideam ușa apartamentului, aruncam coronița în cuier, mă dezbrăcam de ținută și o așteptam pe mama să vină de la femeia care-i dădea de lucru pulovere pe care le broda cu fir de lame, așa s-o fi scriind cred, lame, poate cu accent pe e...
nu sunt pe deplin sigură că acele imagini sunt ale mele, îmi aparțin pe deplin, se poate ca altcineva să vină să și le adjudece, acuzându-mă pe mine de plagiat, ar fi bine, ar fi tare bine, așa s-ar reduce considerabil posibilitățile mele de a-mi croi identități diferite, doar pentru că e imposibil să păstrezi coerență în ce privește ceva ce nu mai există.
mă strecuram printre oameni, ruptă de trecut, ancorată, fără vreo importanță în prezent, fără aspirații către un anume viitor, așa aș fi putut concluziona.
dar și așa tot mult aș fi vorbit, am vrut doar un preambul pentru următoarea scenă, o clipa de emoție rară, da, e un clișeu dar tot așa o să rămână scris.
dacă mă întreabă cineva cum a fost până atunci și de ce folosesc un clișeu, îi pot servi ca argument scrierile zilelor trecute, dar eu nu urmăresc să demonstrez nimănui nimic, eu îți scriu ție, tu la rândul tău ești doar un observator neutru, o a doua conștiință, duhovnicul pe care nu l-am găsit sau psihologul la care nu m-am mai dus, considerând că e inutil să sper la ajutorul cuiva, când cauzele depresiilor mele nu sunt trăiri nebuloase, ci doar un fel de alergie provocată de multitudinea de amănunte pe care le asimilez fără noimă în fiecare clipă.
mă rog, o parte din cauze.
o să scriu mai mult azi.
de mâine sau următorul șir ” de mâine” voi fi destul de prinsă cu evenimentele de care îți spuneam. ai conchis tu că ele ar fi hotărâtoare pentru viitor. și nu că aș fi incapabilă să realizez pragmatismul în care ar trebui să-mi învelesc reacțiile și proiectele, așa-zisele proiecte de viață dar o anume labilitate cred, mă determină mereu să aleg un aparent rău, binelui universal spre care tind toți. în credința că pot înota împotriva valurilor sau pot învinge acolo unde atâtea femei au căzut răpuse, habar nu am.
poate încăpățânarea rezultată nu e o motivație care să se aplice unor situații prestabilite a fi potrivnice, pur și simplu ea vine din trăiri simple dar sigure, clare, un fel de concepte, deși e mult spus, poate doar credință sau dacă aș cădea în patetism le-aș numi sentimente. deși a trăi un sentiment nu cred că e patetic, doar felul cum îl dezvălui privirilor poate adăuga această doză, pe care ceilalți o clasifică, plictisiți, drept patetism. și-atunci labilitatea poate fi rezultatul sentimentului, nu?
un sentiment care mă determină. da, e vorba de determinare ce vine dinafară sau din interior, nu știu, cert e faptul că e peste puterile mele să mă opun sau să schimb ceva. e ca și cum cineva te-ar stigmatiza și continui să trăiești o viață cu o pecete. aici lângă ” a nu putea” aș putea nuanța, adăugând încă un verb. ” a nu vrea”. pentru că cele două sunt la fel de aplicabile, vis-a vis de tot acest șir de cuvinte, cu care eu încerc să-ți explic un fapt, despre care altfel nici măcar ție nu-ți pot vorbi.
o să revin la prezent, după ce o să-ți adaug un rezumat al zilelor trecute, pe care, din cauza depresiei care m-a invadat, nu ți l-am mai trimis, deși nevoia de a-ți scrie mă încearcă destul de des, mai ales pentru că am descoperit că efectele sunt similare unei doze de rivotril sau trittico, reușind să-mi țină conștiința amorțită sau focalizată într-un singur scop.
miercuri
gândul meu era la mare și la instrucțiunile pe care le primisem. simțeam deopotrivă două stări distincte, adjudecându-și violent părți ale rațiunii mele. nici măcar arbitru nu voiam să fiu, doar spectator sau nici atât, or să ajungă ele să conviețuiască, oricum altă posibilitate nu există
.gândul meu era deci la micile sarcini pe care mi le trasasei, rugându-mă sau poate mai mult decât atât, insuflându-mi bucăți de realitate despre care nu voiam neapărat să știu, dar de care aveam certă nevoie pentru ceea ce urma să se întâmple.
dincolo de gard însă coana lisaveta făcea un necrolog al locuitorilor, vocea ei, puternică și jeluitoare, plângea oameni despre care știam destul de bine. era ciudat că nu mă mișca sufletește așa cum știam că mi se întâmplă, le vedeam chipurile în minte, în timp ce trăgeam din țigară și fără motiv imaginea rochiei mele de un roz pal ,cu cordon la spate, cu pense bine potrivite sub sâni, călcată impecabil și agățată în umeraș, această imagine ruptă și totuși compatibilă cu chipurile oamenilor morți, ce mai aveau de așteptat doar trei zile până aveau să dispară pentru vecie, această imagine a unei părți din adolescență, m-a înduioșat egoist de mult, față de selecția pe care moartea și-a amintit că trebuie să o facă aici, în acest loc.
azi tind să mă pierd în amănunte iar. mi-e limpede mintea, poate prea limpede, din moment ce gândurile se succed atât de fulgerător.
- ce faci coană leonoră?
-uite am fost și am luat un lighenaș și drojdie să frământ de pâine, ai auzit? a murit și bârsanca și maria lu traian și lemnaru, a lu pupăză, azi noapte. cum? nu ai auzit clopotele? daaa, a intrat moartea în sat.
-Dumnezeu să-i ierte, se duc zilele omului, îmbătrânim. ne așteaptă locul de veci la deal. d-apoi mai bine ne ducem decât să chinuim, uite frate-miu m-a făcut de râs în magazin, vrea pământ, nu-i mai ajunge. i-am zis: ia-l măi, ai uitat că sunt soră-ta, ți-am călcat cămășile acasă la mama, te-am îngrijit, ai uitat? am plâns coană leonoră când am ajuns acasă. e fratele meu.
- ei, vremurile de apoi, mătușă.
sar din locul în care mă aflu și fug cu gândurile la pachet, să ți le spun ție
lumea asta în care mă aflu e ruptă de tot ce știm noi. se trăiește simplu, primar.
o să-ți mai spun, fug să-mi aștept copilul.
vineri
de două zile pare că s-a trezit conștiința satului. ca un monstru, uriaș și flămând, devorează bătrânii. sunt înconjurată de sicrie iubire. de sicrie și de caniculă. lasă-mă să cred azi că ești iubitul meu, am nevoie să simt că trăiesc. clopotele bat neîncetat, e ciudat, a mai fost așa în anul în care a murit mama.
azi nu simt nevoia să poetizez în nici un fel. e ca și cum moartea și-a adus din nou aminte de colțul ăsta de lume și-și ia revanșa. se umple micul cimitir. e molimă de moarte. de două zile satul e o turmă de vaci derutate. se îmbată, văitându-se pe la garduri, doliu și copii vorbind de priveghi, de ce spun o turmă de vaci? am văzut dimineață cum se îngrămădeau unele în altele, doar pentru că una găsise într-o râpă nu știu ce iarbă. celelalte mugind prelung au urmat-o, se panicaseră superstițioși toți, considerând a fi un nou semn ce prevestește sfârșitul.
așa e aici.
de două zile se simte în aer neliniștea lor.
ce caut eu aici?
am vrut să fiu un nimic, într-un colț de lume neștiută. un nimic, gândindu-se liniștit, la toate.
dar azi am realizat că e imposibil.
a ars o casă.
acest eveniment nefericit a avut efectul unei catastrofe mistice.
am ieșit, casa e în fața mea, am văzut fumul, flăcările și-am simțit, nu știu ce și cum am simțit,
dar era ca și cum aș fi avut astm și mă încerca o criză.
trosnetul lemnelor, pocnet de sticlă spartă, fum, funingine, panică și vaiete, roata de la fântână clămpănind disperată.
.
nu mă puteam mișca din fața acelui tablou. casa era mâncată de-a dreptul, așa cum ai mușca dintr-un biscuite.cranț. ardeau, ca niște nailoane, țiglele și nu exagerez, dar aveai impresia că se întinde, așa cum se întinde apa scăpată pe o pantă.
eu o să plec, așa-mi spuneam.n-o să mai aud nimic. nu vreau să mai văd, să mai simt mizeria asta. fum gros și găleți inutile. iubire, ce caut eu aici, eu nu aparțin acestei lumi, ei nu mă știu, eu nu-i recunosc.
e ca și cum, pentru că sunt nehotărâtă mereu, întâmplarea îmi relevă aspecte care să-mi servească drept argumente, nu știu, nu știu .
stăteam așa plângând de parcă murise mama iar.
o visasem cu o noapte în urmă, dar nu mai vorbesc despre asta, tu nu crezi în vise, nici dacă îți spun că focul era subiectul visului meu nu cred că poate semnifica ceva mai mult decât că am devenit superstițioasă și nu sunt, dar pe mama nu am visat-o decât atunci când ceva urma să se schimbe în viața mea.
pompierii au ajuns prea târziu. casa era un schelet. s-a adunat tot satul. imaginea mării s-a retras undeva, departe de mine. devenisem a lor în momentul când mi-au invadat curtea, apoi casa, aducând o femeie răvășită, mirosind a transpirație, a transpirație grea, a moarte mirosea.
pentru că venit apoi salvarea. casa s-a umplut cu oameni străini. au dezbrăcat-o pe patul nostru, și-au pus aparatele, iar sub unul din sâni am văzut cancerul lucind vinețiu. mi s-a făcut rău și m-am simțit ca atunci când au năvălit toți și au preluat trupul mamei mele, pe mine împingându-mă prin colțuri. am rămas descumpănită și parcă vinovată, habar nu aveam de ce, poate pentru că bărbații se uitau la maieul meu și la pulpe, e vară aș fi vrut să le spun, de unde aveam să știu că o să mă invadați?
e caniculă.
și-am jurat că nu va călca nimeni aici niciodată. se foiau firesc prin casă, căutau pahar, apă, prosoape. mă întrebau ce reprezintă cutare tablou sau de ce stau singură, cum am rezistat fără să fiu jefuită cu atâția hoți în jurul meu, câți ani am, ce am văzut, dacă am văzut.
mă bâlbâiam într-un colț de pat.
femeia aceea voia să facă pipi. i-am adus bazinetul rămas de la mama. apoi i-am dat și baticul .singurul batic rămas prin sertare care îți jur că încă mai mirosea a părul ei, îți jur că am vrut să-l dau, să nu-l mai știu acolo. și cămașa de noapte și tot, tot voiam să-i dau. să plece.
nu mă mai simt acasă.
nu mai vreau să tund iarba.
nu am ce le face florilor, e caniculă, s-au ofilit toate.
nu mai vreau să-mi fie frică să ies noaptea.
să aud pași, târându-se pe prispă, ușa încercată, rânjetele lor.
să găsesc dimineața porțile deschise în batjocură, câinele otrăvit și așezat în șifonierul din sală cu grijă înfășurat în rochia mea de plajă.
nu pot dormi.
încerc să caut o imagine frumoasă pe care s-o salvez din mocirla amintirilor mele, dar nu reușesc să desprind nici una distinctă, ascult ”les jours heureux” aș vrea să dansez acum, să țopăi nebună, să nu te las să mă prinzi.
am atâta viață în mine, de ce zac așa de parcă ar urma să mor și regret, nici nu știu ce regret
cui scriu eu?
nimănui.
mă numesc emma e adevărat. așa cum e adevărat că singurătatea e starea mea naturală.
și nu vreau nimic de la nimeni.
și nu am ambiții.
azi
începusem să-ți scriu despre metamorfoză, despre amintiri disparate, nejustificându-mă pe deplin cum am ajuns la concluzia că, sufletul meu e un clovn.
poate nu e cea mai bună reflecție a stării pe care o simt atunci când sunt obligată să mă acord cu societatea. dar a râde fără chef ,a vorbi când vrei să taci, a te expune când vrei să nu fii observat, pot fi caracteristicile omului din spatele măștii unui clovn.
și totuși întâmplarea, în care acum cred mai mult decât în predestinare să spunem, m-a rupt, pentru un timp determinat, dar atât de subiectiv perceput, de sentimentul de inutilitate pe care îl simt din ce în ce mai des.
și cum altfel nu simt nevoia să-ți detaliez, pentru că detaliile ar diminua sau poate chiar ar suprima de această dată frumusețea unor situații, o să încerc să-ți descriu doar un tablou alcătuit din senzații. închipuie-ți.
.
caniculă condus nerăbdare tăceri mâini înlănțuite respirație sufocată
conexiuni imperceptibile și compatibilitate perfectă
suflete prinse
timp timp timp
bine dozat armonie culori și umbre înălțare și cădere
lumea e în noi
clopotele nu se mai aud, nici
glasul preotului petrecând morții.
în aceste clipă stă prezentul.
ziua de mâine nu există.
ce precede fulgerului? vibrația unui tunet. în toate e un echilibru. sau o contradicție. starea în care îți scriu acum, e o contradicție paradoxal de echilibrată a evenimentului anterior.
n-o să înțelegi nimic sigur.
aș fi putut să-ți descriu normal, să mă piculesc în amănunte, sunt femeie ce dumnezeu! ar trebui să fiu mai feminină.
nu mai știu să fac diferența între ce e imaginație și ce consider a fi realitate.
e absurd, știu.
poate nici nu vreau.
oricum e inutil, tot. chiar și clipa (nu mai știu cum i-am zis) clipa de emoție rară .
în față am piața centrală a orașului cu care va trebui să mă obișnuiesc. e o imagine optimistă, să știi.
e târziu acum, dar o să-ți trimit, într-o zi, restul textelor pe care le-am păstrat. și poate întâmplarea va face să ajungem față în față din nou.
în rest, îți mulțumesc pentru tot.
alexandru gheţie: the prisoner of your own eyes
acolo nu e timp de fobii sau prăbuşiri
nici singurătatea nu se mai dă în spectacol
nu ţi se mai deschide nicio fereastră să
iei o gură de
aer
urletul nu mai trece prin niciun perete
tăcerea e un ceai neîndulcit
rece
şi nu mai vrei nimic
fixezi un punct
imaginar sau nu (nici nu contează)
încerci doar să intri prin el
te faci din ce în ce mai mic
nu-ţi mai simţi trupul nu-ţi mai auzi
bătăile inimii răsuflarea
treci doar din punct în punct
şi tot ce simţi e jocul aritmic al
pleoapelor prăbuşirea peliculei
întunericul
cutremurul din faţa şi din spatele
ochilor
decojeşti punctul (imaginar sau nu)
pleoapă cu pleoapă
până la
dracu ştie ce
un miez de lumină
o gaură neagră
o pară pistruiată
cert e că pleci
in sau out
pentru că acolo e doar lumea dintre
nu e timp de poveşti
Distribuie pe facebook
nici singurătatea nu se mai dă în spectacol
nu ţi se mai deschide nicio fereastră să
iei o gură de
aer
urletul nu mai trece prin niciun perete
tăcerea e un ceai neîndulcit
rece
şi nu mai vrei nimic
fixezi un punct
imaginar sau nu (nici nu contează)
încerci doar să intri prin el
te faci din ce în ce mai mic
nu-ţi mai simţi trupul nu-ţi mai auzi
bătăile inimii răsuflarea
treci doar din punct în punct
şi tot ce simţi e jocul aritmic al
pleoapelor prăbuşirea peliculei
întunericul
cutremurul din faţa şi din spatele
ochilor
decojeşti punctul (imaginar sau nu)
pleoapă cu pleoapă
până la
dracu ştie ce
un miez de lumină
o gaură neagră
o pară pistruiată
cert e că pleci
in sau out
pentru că acolo e doar lumea dintre
nu e timp de poveşti
Distribuie pe facebook
12/06/2010
liviu-ioan mureşan: blestemul limbii de cîine pe mînă de om
dacă loveşti un cîine cu maşina
şi el se mai tîrîie cu maţele prelinse pe şosea
satisfacţia e de scurtă durată
deoarece dacă opreşti şi te apropii de el
vei citi în ochi speranţa
chiar dacă luminile se sting încet
va schelălăi o ultimă mulţumire
pentru faptul că te-ai oprit
limba îi va rămîne scoasă ca pentru o lingere a palmelor
limba atît de obişnuită să lingă palmele
degeaba vei încerca să motivezi gestul
prin salvarea atîtor oameni
cîinele de la picioarele tale cîinele mort
nu e un cîine muşcător
dacă te urci în maşină şi pleci mai departe
după ce ai lovit un cîine
fără ca acesta să îţi lingă palmele
speranţa ochilor tăi se va stinge încet
pînă cînd te vei opri la prima fîntînă cu apă limpede
şi vei privi.
şi el se mai tîrîie cu maţele prelinse pe şosea
satisfacţia e de scurtă durată
deoarece dacă opreşti şi te apropii de el
vei citi în ochi speranţa
chiar dacă luminile se sting încet
va schelălăi o ultimă mulţumire
pentru faptul că te-ai oprit
limba îi va rămîne scoasă ca pentru o lingere a palmelor
limba atît de obişnuită să lingă palmele
degeaba vei încerca să motivezi gestul
prin salvarea atîtor oameni
cîinele de la picioarele tale cîinele mort
nu e un cîine muşcător
dacă te urci în maşină şi pleci mai departe
după ce ai lovit un cîine
fără ca acesta să îţi lingă palmele
speranţa ochilor tăi se va stinge încet
pînă cînd te vei opri la prima fîntînă cu apă limpede
şi vei privi.
11/06/2010
cornel ghica:un cocalar grăbit
în ferentari
sunt
cuţitele ascuţite înaintea pâinii
apartamente la grămadă
manelişti
oameni ai muncii
florărese buticari vanghelie
mirosul de ceapă & aburul fierturilor
ies din case
ca nişte poezii
în des
compunere
mă uit la ceas
am de aşteptat moartea
vine mai devreme într-un bmw
ascultând la maxim
salam & minune
are ochelari de soare
gucci
lanţ de aur
brăţări şi ghiul
ceafă grosă în românia
până şi moartea
e un cocalar
se grăbeşte
fug
mă urmăreşte
sensul în care alerg
e cel contrar nu mai există reguli
doar zaruri &-o sumă de bani pariată
la întâmplare
între blokuri
fetele-mi fac cu mâna
au nevoile lor
sunt
lipsite de sens aşteaptă
moartea să le ia la o plimbare
pe ştrase
nu mă opresc
nu mă uit
în spate huruitul negru
e naţional & are permis
de portarm
sunt
cuţitele ascuţite înaintea pâinii
apartamente la grămadă
manelişti
oameni ai muncii
florărese buticari vanghelie
mirosul de ceapă & aburul fierturilor
ies din case
ca nişte poezii
în des
compunere
mă uit la ceas
am de aşteptat moartea
vine mai devreme într-un bmw
ascultând la maxim
salam & minune
are ochelari de soare
gucci
lanţ de aur
brăţări şi ghiul
ceafă grosă în românia
până şi moartea
e un cocalar
se grăbeşte
fug
mă urmăreşte
sensul în care alerg
e cel contrar nu mai există reguli
doar zaruri &-o sumă de bani pariată
la întâmplare
între blokuri
fetele-mi fac cu mâna
au nevoile lor
sunt
lipsite de sens aşteaptă
moartea să le ia la o plimbare
pe ştrase
nu mă opresc
nu mă uit
în spate huruitul negru
e naţional & are permis
de portarm
07/06/2010
teodor dume, cărţi publicate; adevărul din cuvinte, strigăt din copilărie, coloane (colectiv)
*** teodor dume: cărţi publicate:
- adevărul din cuvinte, editura litera bucureşti,- 1984, prefaţă Gheorghe GRIGURCU
- strigăt din copilărie, editura dinastic oradea, -1994, prefaţă Gheorghe GRIGURCU
- coloane (colectiv) c.j c. bihor, prefaţă Crăciun Parasca, Viorel Horj
***colaborări directe:
- redactor şef şi fondator, revista ecoul oradea 1990
- membru fondator (alături de stelian vasilescu) revista ţara crişurilor oradea
- redactor revista algoritm literar, de la fondare, mai 2010 (apare la hunedoara)
*colaborator la:
- revista familia
- revista orizont
- revista ţara visurilor noastre
- revista aripi siderale
- revista filobiblon
- revista viaţa militară
- revista şoimii carpaţilor
- revista îndrumătorul cultural artistic
- revista albina
- revista unu
- revista apărarea patriei
- suplimentul literar-artistic
- revista algoritm literar
- etc...
- ziarele: crişana, faklya, etc...
***pe site-uri literare:
- poezie.ro (agonia.ro)
- roliteratura.ro
- scriu.info
- teodordume.blogspot.com
- fortamorala.blogspot.com
- facebook
- dozadeiubire.ning.com
- maipresusdesine.ning.com
- etc...
- adevărul din cuvinte, editura litera bucureşti,- 1984, prefaţă Gheorghe GRIGURCU
- strigăt din copilărie, editura dinastic oradea, -1994, prefaţă Gheorghe GRIGURCU
- coloane (colectiv) c.j c. bihor, prefaţă Crăciun Parasca, Viorel Horj
***colaborări directe:
- redactor şef şi fondator, revista ecoul oradea 1990
- membru fondator (alături de stelian vasilescu) revista ţara crişurilor oradea
- redactor revista algoritm literar, de la fondare, mai 2010 (apare la hunedoara)
*colaborator la:
- revista familia
- revista orizont
- revista ţara visurilor noastre
- revista aripi siderale
- revista filobiblon
- revista viaţa militară
- revista şoimii carpaţilor
- revista îndrumătorul cultural artistic
- revista albina
- revista unu
- revista apărarea patriei
- suplimentul literar-artistic
- revista algoritm literar
- etc...
- ziarele: crişana, faklya, etc...
***pe site-uri literare:
- poezie.ro (agonia.ro)
- roliteratura.ro
- scriu.info
- teodordume.blogspot.com
- fortamorala.blogspot.com
- dozadeiubire.ning.com
- maipresusdesine.ning.com
- etc...
06/06/2010
nicolae avram: death jazz
odată m-am trezit în faţa unei
liceence decedate după ce suferise ani de zile
de o boală ciudată
lia parcă o chema era întinsă pe laiţă lângă geam
luna palidă căzuse în genunchi în păru-i galben despletit
multă vreme am rămas nemişcat ca o statuie lângă
trupul ei violet ca neaua
în odaia de alături apropiaţii spuneau poveşti
incredibile
lia era o pictoriţă talentată evoca flori minerale
recoltate
din subteranele minţii
îi plăcea peppermintul cu 4 cuburi mici de gheaţă
asculta john lenon - beautiful boy
cu două săptămâni înainte de a muri
şi-a tras-o cu toţi soldaţii de la unitatea militară din
şintereag
n-am putut să cânt degetele nu mi le puteam mişca
pe clarinet
mă uitam încremenit la moarta aceea atât de frumoasă
cu trup violet şi buze de mărgean
şi dintr-odată am dispărut ca un nor de cenuşă
după ploaie
am dispărut ca un mort
şi nu e departe seara în care m-am întors la mormântul ei
am dat la o parte pământul cu degetele
i-am smuls rochia-i de mireasă şi am futut-o rece
uşor putrezită
ca şi cum acel lied fascinant pe care i-l şopteam
seară de seară la ureche
m-ar fi făcut etern
05/06/2010
teodor dume: Doamne!
unii spun că nu exişti
decât în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate o fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă
din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel
stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă
e o zi importantă
în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi
mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vrea să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte
doamne!
o stare de nelinişte mă sufocă
exişti sau...
04/06/2010
teodor dume: cărare spre al cincilea anotimp
soarele apare ruginiu
cu falca plată plină de carii
în care se ascund vietăţile cu aripi
pătate de negru
sângele nu-i fluid
şi nu-i roşu
nici zborul rătăcit în albastru
nu-i albastru
senzaţiile picură teamă
peste ploi
între bulbucii din stropi
se strecoară firicele acide
de nisip
şi cranii pătrate
printre crengi
păsări cu ghiare în loc de aripi
scormonesc câmpul văduvit
de verde
simt zbateri confuze
de care vreau să scap
se conturează
al cincilea anotimp
şi nu vreau
nu vreau culoarea din el
să-mi înspăimânte chipul
fug
fug şi încă mai caut
o lume reală cu gesturi
ce se trântesc pe zăpadă
asta vreau
03/06/2010
tincuţa horonceanu bernevic: nimeni nu ştia
Nimeni nu ştia mai bine decât tine
punctele cardinale în care au eşuat liniştea dinaintea sărutului
insomniile decadenţa aripilor
gândul ca o cochilie de alabastru
strecurată în căptuşeala paltonului
nevoia de plumb topit în gene dezlegarea la vise
şi de atâtea ori cuvintele
sfărâmate între palme cum striveşti o frunză uscată de nuc
spaima ca o rochie de seară prea mică
abandonată într-o tăcere prelungă
anotimpul în care cobori
ca o lacrimă pe obrazul ridat
numai tu purtându-ţi cântecele la brâul cu fluier
pentru poveştile
dintr-un tărâm unde oamenii
îngroapă oglinzile ca pe nişte securi ale războiului
punctele cardinale în care au eşuat liniştea dinaintea sărutului
insomniile decadenţa aripilor
gândul ca o cochilie de alabastru
strecurată în căptuşeala paltonului
nevoia de plumb topit în gene dezlegarea la vise
şi de atâtea ori cuvintele
sfărâmate între palme cum striveşti o frunză uscată de nuc
spaima ca o rochie de seară prea mică
abandonată într-o tăcere prelungă
anotimpul în care cobori
ca o lacrimă pe obrazul ridat
numai tu purtându-ţi cântecele la brâul cu fluier
pentru poveştile
dintr-un tărâm unde oamenii
îngroapă oglinzile ca pe nişte securi ale războiului
liviu-ioan mureşan: camera albă
în camera albă creşte un copac eu stau în lotus contemplu
vizibil se înalţă cresc ramuri şi frunze apoi se ofilesc
trec anii în camera albă
pînă o mobilez din memorie
parcă aici m-am născut din albul podelei
un şarpe negru se tîrîie uneori către mine
vine de nicăieri se înalţă şi sîsîie dă să muşte dar trece prin mine
ca printr-o hologramă
şi nu îndrăznesc să ating copacul acela
bătăi în uşă
nu ştiam că are uşă camera mea
am rostit da pentru întîia oară
şi au pătruns cuvintele
obiecte făpturi
a crescut lume în camera mea
stau în lotus şi nu îndrăznesc
să ating.
vizibil se înalţă cresc ramuri şi frunze apoi se ofilesc
trec anii în camera albă
pînă o mobilez din memorie
parcă aici m-am născut din albul podelei
un şarpe negru se tîrîie uneori către mine
vine de nicăieri se înalţă şi sîsîie dă să muşte dar trece prin mine
ca printr-o hologramă
şi nu îndrăznesc să ating copacul acela
bătăi în uşă
nu ştiam că are uşă camera mea
am rostit da pentru întîia oară
şi au pătruns cuvintele
obiecte făpturi
a crescut lume în camera mea
stau în lotus şi nu îndrăznesc
să ating.
mahmoud djamal: delir
golirea e un ritual pe care îl practic în fiecare zi după clătirea ochilor
acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în linişte
să-i împărtăşesc tot ce-mi trece prin minte
ea era hotărâtă să plece la Moscova voia să fie trezită din somn de plânsul copilului său
eu fiind suprarealist deşi nu auzisem de Breton nici de Naum zis şi Gellu cum spune Tzone zis şi Nicolae
am preferat să merg la secţia de radiologie testul e bun puteţi să mergeţi la cursuri liniştiţi
ni s-a spus doar să nu mâncaţi vreun produs sovietic nici să nu atingeţi
vreo femeie rusă în următorii cincizeci de ani
în sala de laborator cobaii aveau reflexele destul de bune răspundeau imediat la orice stimul electric sau de altă natură
în dormitoare paharele erau aşezate pline pe noptiere
pentru umezirea gurilor uscate de atâtea gemete
iar în cărţile de religie zăceau aceleaşi porunci printre coperte când Angela se minuna de culoarea mea
şi îmi făcea podul să trec prin ea către malul celălalt
nu ştiam nimic pe atunci de paradisul fiscal
doar admiram blocurile ce se ridicau zilnic
c-o viteză umitoare spre cer
păsările aveau nevoie de streşini rufele umede de sârme pe care să atârne
echinoxiştii încercau din răsputeri să resuscite poezia apelând la respiraţia gură la gură
fiecare după volumul de oxigen din plămânii săi
Angela îşi punea un tampon între picioare făcând semnul crucii la aflarea veştii despre Cernobâl
în timp ce umpleam paharul abia golit de apă
acum copilul meu învaţă o lecţie de istorie
iar eu de două decenii aproape n-am nicio ştire despre ea
pe un post tv se anunţă că un nebun aleargă cu poezia de mână
printre maşini şi tramvaie râzând neinteresat
de sunetele claxoanelor nici de fluieratul poliţiştilor de circulaţie... Distribuie pe facebook
acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în linişte
să-i împărtăşesc tot ce-mi trece prin minte
ea era hotărâtă să plece la Moscova voia să fie trezită din somn de plânsul copilului său
eu fiind suprarealist deşi nu auzisem de Breton nici de Naum zis şi Gellu cum spune Tzone zis şi Nicolae
am preferat să merg la secţia de radiologie testul e bun puteţi să mergeţi la cursuri liniştiţi
ni s-a spus doar să nu mâncaţi vreun produs sovietic nici să nu atingeţi
vreo femeie rusă în următorii cincizeci de ani
în sala de laborator cobaii aveau reflexele destul de bune răspundeau imediat la orice stimul electric sau de altă natură
în dormitoare paharele erau aşezate pline pe noptiere
pentru umezirea gurilor uscate de atâtea gemete
iar în cărţile de religie zăceau aceleaşi porunci printre coperte când Angela se minuna de culoarea mea
şi îmi făcea podul să trec prin ea către malul celălalt
nu ştiam nimic pe atunci de paradisul fiscal
doar admiram blocurile ce se ridicau zilnic
c-o viteză umitoare spre cer
păsările aveau nevoie de streşini rufele umede de sârme pe care să atârne
echinoxiştii încercau din răsputeri să resuscite poezia apelând la respiraţia gură la gură
fiecare după volumul de oxigen din plămânii săi
Angela îşi punea un tampon între picioare făcând semnul crucii la aflarea veştii despre Cernobâl
în timp ce umpleam paharul abia golit de apă
acum copilul meu învaţă o lecţie de istorie
iar eu de două decenii aproape n-am nicio ştire despre ea
pe un post tv se anunţă că un nebun aleargă cu poezia de mână
printre maşini şi tramvaie râzând neinteresat
de sunetele claxoanelor nici de fluieratul poliţiştilor de circulaţie... Distribuie pe facebook
02/06/2010
teodor dume: ca un fel de pretext
golul dintre mine şi tine
e viaţa mea şi o desfac
ca pe o coajă de nucă
toamna
inventez culori şi
nici una nu mi se potriveşte
mă gândesc acum la o altă culoare
şi la frica ce se tot chirceşte în mine
ca un pui de veveriţă
în scorbură
e mult întuneric şi
din ce în ce mai frig
şi mai există aşteptarea...
e viaţa mea şi o desfac
ca pe o coajă de nucă
toamna
inventez culori şi
nici una nu mi se potriveşte
mă gândesc acum la o altă culoare
şi la frica ce se tot chirceşte în mine
ca un pui de veveriţă
în scorbură
e mult întuneric şi
din ce în ce mai frig
şi mai există aşteptarea...
liviu ofileanu: albe şi reci (djamal mahmoud)
„albe & reci” – Djamal Mahmoud
articol [ Recenzie ]
Nici nu i s-a uscat încă cerneala tiparului pe a doua carte, că au mai apărut alte două şi, alături de prima („De ce”, Editura Daco-Press, Cluj Napoca, 1995) sunt deja 4 cărţi de poezie dintr-un foc… Există destui autori (exceptând cărţile comentate de Alex Ştefănescu) care au cărţi-de-sertar ce pot răsturna în timp vedetismul altora, prea uşor instalate în fruntea unor mişcări literare, dar lirica lui Mahmoud nu urmăreşte asemenea obiective, ca pe vremuri, „modeştii” Ion Barbu sau T. Arghezi, Ion Vinea cu „Ora fântânilor” , care au ieşit destul de târziu să facă puţină ordine prin literatură…
Aşa cum aflăm dintr-o pagină de interior – „Djamal Mahmoud s-a născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat şcoala primară şi liceul natal, un an pregătitor de limbă română la Craiova, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca.
Publică în diverse reviste din România: Tribuna, Actualitatea literară, Feedback, Citadela, Litere, Oglinda literară, Singur, Nova Provincia Corvina ş.a. (…)” p.109 din volumul „albe & reci”. Am în mână trei cărţi (nu ştiu cum arată volumul de debut, dar nu cred că poate fi mai bun decât nici una dintre acestea): „Păstorul de stânci”, Editura Clapas din Franţa, 2010, cu prefaţă şi traducere de Nicole Pottier, postfaţă de Angela Nache-Mamier; „Pe muchiile cercului”, Editura Brumar, 2010, cu o prefaţă de Eugen Evu şi postfaţă de Felix Nicolau; şi volumul „albe & reci” Editura Vinea, 2010, prefaţat de Şerban Foarţă şi postfaţat de Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Florin Caragiu şi Octavian Soviany, cartea de care ne vom ocupa mai jos. Toate bune şi frumoase la Editura Vinea, o carte elegantă (format 20/19 cm –pătrat), cu fluturaşi, pe care editorul Nicolae Tzone adaugă: „Djamal Mahmoud (…) este un poet valoros şi autentic”. Ca o paranteză: în această serie elegantă s-a strecurat un inconvenient de ordin manufacturial – nefiind cusute, filele încep să îşi ia zborul încă de la prima (şi destul de fină) lectură, prefigurând un zbor final către cutia cu aracet. Aşa mi s-a întâmplat şi cu lectura unei alte cărţi aparţinând unui poet bun – Sorin Lucaci, ieşită acum un an. Păcat de felul excelent în care arată volumele, că de bani prefer să tac… Dealtfel, cartea abundă în dedicaţii prieteneşti pentru poeţi destul de cunoscuţi din România, încă o dovadă a mărinimiei unui arab miliardar în sentimente de dragoste. Aşa cum ne-am obişunuit cu prefaţatorii de calibru, domniile lor schiţează în termeni cât mai simpli textele şi substratul acestora – ceea ce un critic mai tinerel ar exprima cu limbajul greoi şi academic al termenilor consacraţi. De exemplu, poetul (și criticul) Şerban Foarţă, în prefaţa volumului „albe & reci” – înscrie poetica lui Mahmoud sub semnul liricii soresciene „de început”, în stilu-i elocvent cu jocuri typo pe fiecare cm pătrat: „Nu ne mirăm mai niciodată când un scriitor autohton devine writer, ecrivain, Schriftsteller, dar suntem uluiţi când un străin (şi încă unul de la „antipozi”) scrie (versuri, mai ales) în limba noastră (…) şi „Prin sorescianism s-ar înţelege o poezie scuturată de podoabe, directă, fără conotaţii, prozaică din când în când, şi, la răstimpuri, familiară (…)”. Deoarece în toate prezentările – mai mult sau mai puţin abreviate din lipsă de spaţiu – autorul beneficiază de elogii binemeritate, iar cititorul de suficiente indicaţii de lectură, nu vom reveni asupra acestora decât în punctele de întâlnire al demersului axiologic. Cu alte cuvinte, a fost partea elogioasă… De-acum, vom trece la „bucuria lecturii cu creionul”, pe tărâmul dintre albiile Tigrului şi Eufratului, în noua Mesopotamie a poetului Djamal Mahmoud, un spirit demn să fie cooptat între numele altor medici sau poeţi care vin către literatură din cele mai diverse domenii: Vasile Voiculescu (medic), Georg Trakl (farmacist) şi alţii. Există în această francheţe a zicerii şi o anumită învăluire prin tonuri nostalgice, e tocmai ceea ce numim „poezie”, acea capacitate de hazard ordonat cu ochi de chirurg. Poate nu degeaba un critic precum Octavian Soviany (poet la rândul său!), juxtapune scriitura de faţă pe semnul ideatic oferit de o „poetică a hieroglifei”, unde fluidul liric curge de la sine şi independent, adică nu e canalizat prin conştiinţa unei afiliaţii cu vreo mişcare literară: „Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu. El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde sfârşeşte limbajul de zi cu zi.” p.103. Subliniez ultima frază, din care putem deduce un lucru destul de clar, pe linia lui George Călinescu: „Poezia trebuie să renunţe din când în când la podoabe şi să revină la ele, tocmai pentru a atrage atenţia asupra ritualităţii ei”, sau, cu alte cuvinte – orice discurs fără o fundaţie şi acoperiş riscă să se dărâme fără ajutorul ploii. Dacă ritualitatea e dozată, ironia postmodernă se presară ici-colo, simbolurile sunt neoromantice şi scriitura modernistă, unele tuşe frizează un surrealism estompat – cărui tip de poezie aparţin versurile de faţă? Părerea noastră este că ne aflăm în dreptul unui bloc de şarje pe diferite tonuri, şi care au şansa unei cristalizări pe măsură ce autorul lor va renunţa, nu la podoabe metaforice perimate, nu la tropi care îngreunează „curgerea” sau împiedică traiectul lecturii ci, culmea, chiar la grija excesivă de a folosi cuvinte care sună „frumos” în limba română, acele pattern-uri instalate definitiv în literatură de către predecesori, simboluri şi chei ale poeziei romantice şi neoromantice: sufletul, inima, noaptea, laptele, eufemismele pentru actul scrierii (stănesciana nevoie de a scrie comparată cu actul micţiunii, din „Argotice”), valurile, stânca, umbra, zidurile, stelele, prăpastia, deşertul, iarna, roşul – culoare a Iubirii, copacii, clopotul, şi destul de multe altele care întorc ceasul poetic actual la poezia modernă a anilor ’70 în cel mai fericit caz…Nu vom cita decât un poem deşi sunt multe care ar merita: „azi am stat în genunchi / şi am privit un trifoi / ce-şi înfigea / rădăcinile-n pământ / bătând din aripi / / am ridicat o piatră / şi am trasat cu ea / un cerc / în jurul tălpii / / azi am aşezat un ou / în palmă / şi l-am mângâiat / până am adormit în el.”, poemul „cerc”, p.53. Da, poezia „e bună”, „e frumoasă”, şi-atinge obiectivul de a trezi în cititor o emoţie…Acum, având în vedere statutul de „stranger”, Djamal Mahmoud poate fi „scutit” de asemenea „răutăţi”, dovadă sunt cronicile favorabile şi binevenitele încurajări. Temele care iradiază acest discurs variat ca formă de prezentare (dar identic ca şi suflu) par să fie Alaska (un soi spaţiu arcadian), biblicul viţelul-de-aur ridicat de Aron, solitudinea creaţiei, femeia-poezie, portretele rapide în creion ale familiei – mama, soţia, ori „sânii cameliei”, conştiinţa unui exil destinat, rememorarea trecutului în poemele cu nişe autobiografice şi până la mândria firească a unei apartenenţe la religia musulmană, ţara, spaţiul şi limba, care au produs un autor bilingv. Poemul de incipit din „albe & reci” împrumută titlul întregului volum – bine ales, întrucât poemele acestui volum continuă linia celorlalte prin tonul abrupt, balansat între tuşe laconice, notaţii de atmosferă şi de multe ori în direcţia discursului naiv şi diafan (când tema de asemenea natură o cere, precum textele cu referire la raporturile din familie), alternând cu cel sobru şi ritualic. O ritualitate a cărei sorginte arabă nu e greu de aflat în poezia mare de provenienţă orientală cu care autorul are afinităţi – Khalil Gibran, Rabindranath Tagore, Omar Khayyam, unde inocenţa copilăriei, reflecţiile asupra naturii – notaţii pe marginea firului de iarbă, viaţa şi moartea textuală, fortuna labilis şi conştiinţa ireversibilităţii, arheologia interioarelor puse faţă în faţă cu thanatosul – sunt arse într-un creuzet „la foc redus”. Personaje precum: falak, lala, sorina, camelia, beatrice apar cu rol de interlocutor „necesar” unui dialog, unei „ziceri”, şi sunt imaginile unui travaliu perpetuu cu referinţe din belşug asupra modului de constituire al scriiturii. Unele poeme sunt foarte scurte, încât ni se par „bilete lăsate pe noptieră”, bucăţi rupte dintr-un poem mai amplu; această metodă a laconismului ţine de poezia modernă, unde cititorul este introdus în atmosferă fără preambul. Poetica reluată a definirii Eu-lui în raporturile sale cu mediul înconjurător nu mi se pare ceva autentic, dimpotrivă. Faptul că Djamal Mahmoud are proprietatea termenilor, sau că vorbeşte limba română mai bine decât mulţi dintre congenerii noştri (cum observă criticul Alex Ştefănescu) mi se pare un lucru demn de evidenţiat, dar atât; mult clamata spiritualitate arabă şi „senzualitate spiritualizantă” (Florin Caragiu), sau „cruzimea delicată (…) a observaţiei” (Alex Ştefănescu, again), „ceremonialul integrării într-o absconsă unitate”, ori „veritabilele picturi metafizice în mişcare” (Octavian Soviany) – nu pot depăşi ca valoare multe din cărţile care îl precedă pe Djamal Mahmoud pe linia poeticilor singularizante. Toţi criticii ştiu acest amănunt, însă preferă să îmbrace scriitura modernă a poetului sirian în hainele care i se potrivesc cel mai bine, din motive uşor de înţeles: este un caz aparte şi în plus se exprimă bilingv. Lirica lui Mahmoud are directeţe şi reflexivitate, un joc de culise în virtutea unei „transcendenţe a limbajului” (Soviany) dar nu are forţa noutăţii pentru care se bat tobele în Micul Paris. Concluzia: potopul de referinţe sosind de la tribunele unor poeţi şi critici care au făcut carieră în domeniu, se constituie ca o singură voce dintr-un principiu evident – ori de câte ori spaţiul românesc a recunoscut valoarea literară într-un mod aparte, a fost cazul scriitorilor de altă etnie; şi când limba română suferă de-a lungul scurtei sale istorii cu numeroşi „dezertori” (oameni care au părăsit „plaiul mioritic” din diverse motive), este o reală sărbătoare să dai peste cineva care se exprimă româneşte destul de lejer, cum e cazul sirianului Djamal Mahmoud – un poet arab de limbă română.
Liviu Ofileanu
articol [ Recenzie ]
Nici nu i s-a uscat încă cerneala tiparului pe a doua carte, că au mai apărut alte două şi, alături de prima („De ce”, Editura Daco-Press, Cluj Napoca, 1995) sunt deja 4 cărţi de poezie dintr-un foc… Există destui autori (exceptând cărţile comentate de Alex Ştefănescu) care au cărţi-de-sertar ce pot răsturna în timp vedetismul altora, prea uşor instalate în fruntea unor mişcări literare, dar lirica lui Mahmoud nu urmăreşte asemenea obiective, ca pe vremuri, „modeştii” Ion Barbu sau T. Arghezi, Ion Vinea cu „Ora fântânilor” , care au ieşit destul de târziu să facă puţină ordine prin literatură…
Aşa cum aflăm dintr-o pagină de interior – „Djamal Mahmoud s-a născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat şcoala primară şi liceul natal, un an pregătitor de limbă română la Craiova, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca.
Publică în diverse reviste din România: Tribuna, Actualitatea literară, Feedback, Citadela, Litere, Oglinda literară, Singur, Nova Provincia Corvina ş.a. (…)” p.109 din volumul „albe & reci”. Am în mână trei cărţi (nu ştiu cum arată volumul de debut, dar nu cred că poate fi mai bun decât nici una dintre acestea): „Păstorul de stânci”, Editura Clapas din Franţa, 2010, cu prefaţă şi traducere de Nicole Pottier, postfaţă de Angela Nache-Mamier; „Pe muchiile cercului”, Editura Brumar, 2010, cu o prefaţă de Eugen Evu şi postfaţă de Felix Nicolau; şi volumul „albe & reci” Editura Vinea, 2010, prefaţat de Şerban Foarţă şi postfaţat de Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Florin Caragiu şi Octavian Soviany, cartea de care ne vom ocupa mai jos. Toate bune şi frumoase la Editura Vinea, o carte elegantă (format 20/19 cm –pătrat), cu fluturaşi, pe care editorul Nicolae Tzone adaugă: „Djamal Mahmoud (…) este un poet valoros şi autentic”. Ca o paranteză: în această serie elegantă s-a strecurat un inconvenient de ordin manufacturial – nefiind cusute, filele încep să îşi ia zborul încă de la prima (şi destul de fină) lectură, prefigurând un zbor final către cutia cu aracet. Aşa mi s-a întâmplat şi cu lectura unei alte cărţi aparţinând unui poet bun – Sorin Lucaci, ieşită acum un an. Păcat de felul excelent în care arată volumele, că de bani prefer să tac… Dealtfel, cartea abundă în dedicaţii prieteneşti pentru poeţi destul de cunoscuţi din România, încă o dovadă a mărinimiei unui arab miliardar în sentimente de dragoste. Aşa cum ne-am obişunuit cu prefaţatorii de calibru, domniile lor schiţează în termeni cât mai simpli textele şi substratul acestora – ceea ce un critic mai tinerel ar exprima cu limbajul greoi şi academic al termenilor consacraţi. De exemplu, poetul (și criticul) Şerban Foarţă, în prefaţa volumului „albe & reci” – înscrie poetica lui Mahmoud sub semnul liricii soresciene „de început”, în stilu-i elocvent cu jocuri typo pe fiecare cm pătrat: „Nu ne mirăm mai niciodată când un scriitor autohton devine writer, ecrivain, Schriftsteller, dar suntem uluiţi când un străin (şi încă unul de la „antipozi”) scrie (versuri, mai ales) în limba noastră (…) şi „Prin sorescianism s-ar înţelege o poezie scuturată de podoabe, directă, fără conotaţii, prozaică din când în când, şi, la răstimpuri, familiară (…)”. Deoarece în toate prezentările – mai mult sau mai puţin abreviate din lipsă de spaţiu – autorul beneficiază de elogii binemeritate, iar cititorul de suficiente indicaţii de lectură, nu vom reveni asupra acestora decât în punctele de întâlnire al demersului axiologic. Cu alte cuvinte, a fost partea elogioasă… De-acum, vom trece la „bucuria lecturii cu creionul”, pe tărâmul dintre albiile Tigrului şi Eufratului, în noua Mesopotamie a poetului Djamal Mahmoud, un spirit demn să fie cooptat între numele altor medici sau poeţi care vin către literatură din cele mai diverse domenii: Vasile Voiculescu (medic), Georg Trakl (farmacist) şi alţii. Există în această francheţe a zicerii şi o anumită învăluire prin tonuri nostalgice, e tocmai ceea ce numim „poezie”, acea capacitate de hazard ordonat cu ochi de chirurg. Poate nu degeaba un critic precum Octavian Soviany (poet la rândul său!), juxtapune scriitura de faţă pe semnul ideatic oferit de o „poetică a hieroglifei”, unde fluidul liric curge de la sine şi independent, adică nu e canalizat prin conştiinţa unei afiliaţii cu vreo mişcare literară: „Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu. El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde sfârşeşte limbajul de zi cu zi.” p.103. Subliniez ultima frază, din care putem deduce un lucru destul de clar, pe linia lui George Călinescu: „Poezia trebuie să renunţe din când în când la podoabe şi să revină la ele, tocmai pentru a atrage atenţia asupra ritualităţii ei”, sau, cu alte cuvinte – orice discurs fără o fundaţie şi acoperiş riscă să se dărâme fără ajutorul ploii. Dacă ritualitatea e dozată, ironia postmodernă se presară ici-colo, simbolurile sunt neoromantice şi scriitura modernistă, unele tuşe frizează un surrealism estompat – cărui tip de poezie aparţin versurile de faţă? Părerea noastră este că ne aflăm în dreptul unui bloc de şarje pe diferite tonuri, şi care au şansa unei cristalizări pe măsură ce autorul lor va renunţa, nu la podoabe metaforice perimate, nu la tropi care îngreunează „curgerea” sau împiedică traiectul lecturii ci, culmea, chiar la grija excesivă de a folosi cuvinte care sună „frumos” în limba română, acele pattern-uri instalate definitiv în literatură de către predecesori, simboluri şi chei ale poeziei romantice şi neoromantice: sufletul, inima, noaptea, laptele, eufemismele pentru actul scrierii (stănesciana nevoie de a scrie comparată cu actul micţiunii, din „Argotice”), valurile, stânca, umbra, zidurile, stelele, prăpastia, deşertul, iarna, roşul – culoare a Iubirii, copacii, clopotul, şi destul de multe altele care întorc ceasul poetic actual la poezia modernă a anilor ’70 în cel mai fericit caz…Nu vom cita decât un poem deşi sunt multe care ar merita: „azi am stat în genunchi / şi am privit un trifoi / ce-şi înfigea / rădăcinile-n pământ / bătând din aripi / / am ridicat o piatră / şi am trasat cu ea / un cerc / în jurul tălpii / / azi am aşezat un ou / în palmă / şi l-am mângâiat / până am adormit în el.”, poemul „cerc”, p.53. Da, poezia „e bună”, „e frumoasă”, şi-atinge obiectivul de a trezi în cititor o emoţie…Acum, având în vedere statutul de „stranger”, Djamal Mahmoud poate fi „scutit” de asemenea „răutăţi”, dovadă sunt cronicile favorabile şi binevenitele încurajări. Temele care iradiază acest discurs variat ca formă de prezentare (dar identic ca şi suflu) par să fie Alaska (un soi spaţiu arcadian), biblicul viţelul-de-aur ridicat de Aron, solitudinea creaţiei, femeia-poezie, portretele rapide în creion ale familiei – mama, soţia, ori „sânii cameliei”, conştiinţa unui exil destinat, rememorarea trecutului în poemele cu nişe autobiografice şi până la mândria firească a unei apartenenţe la religia musulmană, ţara, spaţiul şi limba, care au produs un autor bilingv. Poemul de incipit din „albe & reci” împrumută titlul întregului volum – bine ales, întrucât poemele acestui volum continuă linia celorlalte prin tonul abrupt, balansat între tuşe laconice, notaţii de atmosferă şi de multe ori în direcţia discursului naiv şi diafan (când tema de asemenea natură o cere, precum textele cu referire la raporturile din familie), alternând cu cel sobru şi ritualic. O ritualitate a cărei sorginte arabă nu e greu de aflat în poezia mare de provenienţă orientală cu care autorul are afinităţi – Khalil Gibran, Rabindranath Tagore, Omar Khayyam, unde inocenţa copilăriei, reflecţiile asupra naturii – notaţii pe marginea firului de iarbă, viaţa şi moartea textuală, fortuna labilis şi conştiinţa ireversibilităţii, arheologia interioarelor puse faţă în faţă cu thanatosul – sunt arse într-un creuzet „la foc redus”. Personaje precum: falak, lala, sorina, camelia, beatrice apar cu rol de interlocutor „necesar” unui dialog, unei „ziceri”, şi sunt imaginile unui travaliu perpetuu cu referinţe din belşug asupra modului de constituire al scriiturii. Unele poeme sunt foarte scurte, încât ni se par „bilete lăsate pe noptieră”, bucăţi rupte dintr-un poem mai amplu; această metodă a laconismului ţine de poezia modernă, unde cititorul este introdus în atmosferă fără preambul. Poetica reluată a definirii Eu-lui în raporturile sale cu mediul înconjurător nu mi se pare ceva autentic, dimpotrivă. Faptul că Djamal Mahmoud are proprietatea termenilor, sau că vorbeşte limba română mai bine decât mulţi dintre congenerii noştri (cum observă criticul Alex Ştefănescu) mi se pare un lucru demn de evidenţiat, dar atât; mult clamata spiritualitate arabă şi „senzualitate spiritualizantă” (Florin Caragiu), sau „cruzimea delicată (…) a observaţiei” (Alex Ştefănescu, again), „ceremonialul integrării într-o absconsă unitate”, ori „veritabilele picturi metafizice în mişcare” (Octavian Soviany) – nu pot depăşi ca valoare multe din cărţile care îl precedă pe Djamal Mahmoud pe linia poeticilor singularizante. Toţi criticii ştiu acest amănunt, însă preferă să îmbrace scriitura modernă a poetului sirian în hainele care i se potrivesc cel mai bine, din motive uşor de înţeles: este un caz aparte şi în plus se exprimă bilingv. Lirica lui Mahmoud are directeţe şi reflexivitate, un joc de culise în virtutea unei „transcendenţe a limbajului” (Soviany) dar nu are forţa noutăţii pentru care se bat tobele în Micul Paris. Concluzia: potopul de referinţe sosind de la tribunele unor poeţi şi critici care au făcut carieră în domeniu, se constituie ca o singură voce dintr-un principiu evident – ori de câte ori spaţiul românesc a recunoscut valoarea literară într-un mod aparte, a fost cazul scriitorilor de altă etnie; şi când limba română suferă de-a lungul scurtei sale istorii cu numeroşi „dezertori” (oameni care au părăsit „plaiul mioritic” din diverse motive), este o reală sărbătoare să dai peste cineva care se exprimă româneşte destul de lejer, cum e cazul sirianului Djamal Mahmoud – un poet arab de limbă română.
Liviu Ofileanu
alexandru gheţie: nu, niciodată
am căutat să fug de lumină de răul
care i se târăşte prin sine de claritatea
din spatele ei
nu nu ţi-am spus ile
pentru că nu mai existau cuvinte
legăturile se topiseră punţile se prăbuşiseră
între noi mai exista doar vidul acela apăsător
aşteptarea dincolo de care nu doream să văd
ţărm şi mare cer şi pământ
privirea are limitele sale
uneori se loveşte de buza pleoapei
cade dincoace de beznă
nu ţi-am spus ile nu
vin doar să curăţ pământul arunc seminţe
margarete toporaşi violete le stropesc
nu spun nimic şterg poza cu degetul mare
tu îmi zâmbeşti taci nu regreţi nimic
lumina e din ce în ce mai puternică ile
nu ţi-am spus dar nu vreau să te mai văd
nu ile
niciodată aşa
clar
orbitor de departe
eu regret
ile
http://www.youtube.com/watch?v=M5gpBncR8zI
care i se târăşte prin sine de claritatea
din spatele ei
nu nu ţi-am spus ile
pentru că nu mai existau cuvinte
legăturile se topiseră punţile se prăbuşiseră
între noi mai exista doar vidul acela apăsător
aşteptarea dincolo de care nu doream să văd
ţărm şi mare cer şi pământ
privirea are limitele sale
uneori se loveşte de buza pleoapei
cade dincoace de beznă
nu ţi-am spus ile nu
vin doar să curăţ pământul arunc seminţe
margarete toporaşi violete le stropesc
nu spun nimic şterg poza cu degetul mare
tu îmi zâmbeşti taci nu regreţi nimic
lumina e din ce în ce mai puternică ile
nu ţi-am spus dar nu vreau să te mai văd
nu ile
niciodată aşa
clar
orbitor de departe
eu regret
ile
http://www.youtube.com/watch?v=M5gpBncR8zI
01/06/2010
teodor dume: Ai noştri câştigători ai Premiilor Niram Art 2010, Madrid
Sâmbătă, 29 mai, a avut loc la Madrid, Gala de Decernare a Premiilor Niram Art, oferite de Revista şi Editura Niram Art, cu participarea Universităţii Complutense din Madrid şi a Centrului Cultural al Armatei Spaniole.
Discursul de deschidere al galei a fost oferit de vice-decanul Facultaţii de Ştiinţe ale Informaţiei (Jurnalism) de la Universitatea Complutense din Madrid, José Antonio Jiménez de las Heras.
Evenimentul s-a desfăşurat în prezenţa a peste 300 de invitaţi, la Cazinoul Militar al Centrului Cultural al Armatei din Madrid. Printre cei prezenţi s-au numarat ambasadorul României în Spania Maria Ligor, Cesar Antonio Molina, fostul ministru al Culturii – Spania, profesori de la Universitatea Complutense, artişti plastici, ziarişti români şi spanioli.
Scriitorul Varujan Vosganian a fost desemnat câştigator al Premiilor Niram Art, atât la secţiunea Poezie cât şi la secţiunea Proza.
Vosganian a ridicat Marele Premiu Niram Art pentru Poezie – Trofeul Tristan Tzara si Marele Premiu pentru Proza – Trofeul Mihail Sebastian pentru romanul „Cartea Şoaptelor” (Ed. Polirom, 2009). Publicului prezent i-a fost prezentată „Cartea Şoaptelor” prin proiecţia unui videoclip cu recitarea în limba spaniolă a mai multor fragmente din roman, eveniment care a avut loc în cursul lunii mai, in Espacio Niram.
Premiul Niram Art pentru Poezie / Trofeul RefleXos a fost decernat poetului român Dan Herciu, alaturi de care a mai fost premiat si un poet spaniol. Premiile pentru Poezie au fost decernate în colaborare cu Cercul Poetic Reflecţii din Madrid.
Trofeul Constantin Brâncuşi a fost ridicat de sculptorul român Eugen Petri. La Secţiunea Fotografie, câstigatorii desemnaţi au fost fotograful spaniol Miedho iar la debutanţi fotografa israelianca de origine română Natalie Schor.
Marele Premiu Niram Art de Pictură pentru întreaga cariera şi Trofeul Victor Brauner au revenit artistei plastice de origine română Medi Weschler Dinu, in varsta de 102 ani, care a trimis organizatorilor un mesaj video din Bucuresti.
Cel de al doilea Mare Premiu pentru Pictură şi Trofeul Corneliu Baba au revenit artistului plastic armean Onik Sahakian, cel mai apropiat prieten aflat în viaţă al lui Salvador Dali.
Tot la Secţiunea Pictură au mai fost premiaţi şi 2 pictori spanioli.
Galeristul spaniol Antonio Calderon de Jesus a fost recompensat cu Trofeul Ambroise Vollard pentru Video-Proiectul “Galeria ArteJescal prezintă arta românească”, ce reuneşte artişti din mai multe zone ale României iar la secţiunea Teatru Lorenzo Mijares, fondatorul Teatrului de Hemoficţiune din Barcelona a primit Trofeul Eugène Ionesco.
Pentru fiecare premiant în parte, s-a difuzat câte o proiecţie video cu cele mai reprezentative opere, scurte interviuri şi fragmente critice pentru familiarizarea publicului cu artiştii laureaţi.
Pe lângă Premiile şi Trofeele oferite de revista, Editura Niram Art a oferit un premiu în valoare de 6000 de Euro scriitorului spaniol Héctor Martínez Sanz, pentru romanul “Mihai si Veronica”, desemnat câştigător al Concursului de Literatură “Eminescu văzut de spanioli”. La acest concurs, au participat mai mulţi autori spanioli care au scris romane despre Mihai Eminescu. Directorul Editorii Niram Art, colonelul Miguel Angel Galan Segovia a fost cel care a înmânat cec-ul autorului.
Romanul “Mihai şi Veronica” a fost de asemenea recompensat cu Trofeul Niram Art, urmând şi publicarea editorială, în cursul acestui an. Din juriul Concursului de Literatură au făcut parte: Horia Barna (dir. ICR Madrid – la acea data – si Editor al Editurii Niram Art), Fabianni Belemuski (dir. Revista Niram Art), Eva Defeses (jurnalistă, Defeses Fine Arts PR Agency), Thomas Abraham (asistent editorial Niram Art) şi Rubén Darío (artist plastic, proprietarul Revistei Niram Art).
Primele cărţi semnate de autori romani si aparute in limba spaniolă ale Editurii Niram Art, au fost lansate în cadrul Galei de Premiere: volumul de poezie „Instantanee in patru fire” de Ariadna Petri si volumul de proza scurtă „Jurnalul Capitanului Nwo Sékke şi alte povestiri” de Fabianni Belemuski. Editura Niram Art, recent infiinţată de artistul plastic Romeo Niram, a debutat în luna aprilie 2010, cu volumul de eseuri “Pentagonul”, despre 5 mari personalităţi româneşti, semnat de filosoful Hector Martinez Sanz.
Trofeele Niram Art sunt piese artistice create de artistul plastic român Bogdan Ater, fiind şi personalizate, fiecare purtând chipul personalităţii omagiate: Victor Brauner, Tristan Tzara, Corneliu Baba, Mihail Sebastian, Constantin Brâncuşi, Ambroise Vollard.
La sfârşitul evenimentului a avut loc recitalul de pian al muzicianului român Alexandru Belemuski.
www.niramartawards.espacioniram.com
S: newsin
Sâmbătă, 29 mai, a avut loc la Madrid, Gala de Decernare a Premiilor Niram Art, oferite de Revista şi Editura Niram Art, cu participarea Universităţii Complutense din Madrid şi a Centrului Cultural al Armatei Spaniole.
Discursul de deschidere al galei a fost oferit de vice-decanul Facultaţii de Ştiinţe ale Informaţiei (Jurnalism) de la Universitatea Complutense din Madrid, José Antonio Jiménez de las Heras.
Evenimentul s-a desfăşurat în prezenţa a peste 300 de invitaţi, la Cazinoul Militar al Centrului Cultural al Armatei din Madrid. Printre cei prezenţi s-au numarat ambasadorul României în Spania Maria Ligor, Cesar Antonio Molina, fostul ministru al Culturii – Spania, profesori de la Universitatea Complutense, artişti plastici, ziarişti români şi spanioli.
Scriitorul Varujan Vosganian a fost desemnat câştigator al Premiilor Niram Art, atât la secţiunea Poezie cât şi la secţiunea Proza.
Vosganian a ridicat Marele Premiu Niram Art pentru Poezie – Trofeul Tristan Tzara si Marele Premiu pentru Proza – Trofeul Mihail Sebastian pentru romanul „Cartea Şoaptelor” (Ed. Polirom, 2009). Publicului prezent i-a fost prezentată „Cartea Şoaptelor” prin proiecţia unui videoclip cu recitarea în limba spaniolă a mai multor fragmente din roman, eveniment care a avut loc în cursul lunii mai, in Espacio Niram.
Premiul Niram Art pentru Poezie / Trofeul RefleXos a fost decernat poetului român Dan Herciu, alaturi de care a mai fost premiat si un poet spaniol. Premiile pentru Poezie au fost decernate în colaborare cu Cercul Poetic Reflecţii din Madrid.
Trofeul Constantin Brâncuşi a fost ridicat de sculptorul român Eugen Petri. La Secţiunea Fotografie, câstigatorii desemnaţi au fost fotograful spaniol Miedho iar la debutanţi fotografa israelianca de origine română Natalie Schor.
Marele Premiu Niram Art de Pictură pentru întreaga cariera şi Trofeul Victor Brauner au revenit artistei plastice de origine română Medi Weschler Dinu, in varsta de 102 ani, care a trimis organizatorilor un mesaj video din Bucuresti.
Cel de al doilea Mare Premiu pentru Pictură şi Trofeul Corneliu Baba au revenit artistului plastic armean Onik Sahakian, cel mai apropiat prieten aflat în viaţă al lui Salvador Dali.
Tot la Secţiunea Pictură au mai fost premiaţi şi 2 pictori spanioli.
Galeristul spaniol Antonio Calderon de Jesus a fost recompensat cu Trofeul Ambroise Vollard pentru Video-Proiectul “Galeria ArteJescal prezintă arta românească”, ce reuneşte artişti din mai multe zone ale României iar la secţiunea Teatru Lorenzo Mijares, fondatorul Teatrului de Hemoficţiune din Barcelona a primit Trofeul Eugène Ionesco.
Pentru fiecare premiant în parte, s-a difuzat câte o proiecţie video cu cele mai reprezentative opere, scurte interviuri şi fragmente critice pentru familiarizarea publicului cu artiştii laureaţi.
Pe lângă Premiile şi Trofeele oferite de revista, Editura Niram Art a oferit un premiu în valoare de 6000 de Euro scriitorului spaniol Héctor Martínez Sanz, pentru romanul “Mihai si Veronica”, desemnat câştigător al Concursului de Literatură “Eminescu văzut de spanioli”. La acest concurs, au participat mai mulţi autori spanioli care au scris romane despre Mihai Eminescu. Directorul Editorii Niram Art, colonelul Miguel Angel Galan Segovia a fost cel care a înmânat cec-ul autorului.
Romanul “Mihai şi Veronica” a fost de asemenea recompensat cu Trofeul Niram Art, urmând şi publicarea editorială, în cursul acestui an. Din juriul Concursului de Literatură au făcut parte: Horia Barna (dir. ICR Madrid – la acea data – si Editor al Editurii Niram Art), Fabianni Belemuski (dir. Revista Niram Art), Eva Defeses (jurnalistă, Defeses Fine Arts PR Agency), Thomas Abraham (asistent editorial Niram Art) şi Rubén Darío (artist plastic, proprietarul Revistei Niram Art).
Primele cărţi semnate de autori romani si aparute in limba spaniolă ale Editurii Niram Art, au fost lansate în cadrul Galei de Premiere: volumul de poezie „Instantanee in patru fire” de Ariadna Petri si volumul de proza scurtă „Jurnalul Capitanului Nwo Sékke şi alte povestiri” de Fabianni Belemuski. Editura Niram Art, recent infiinţată de artistul plastic Romeo Niram, a debutat în luna aprilie 2010, cu volumul de eseuri “Pentagonul”, despre 5 mari personalităţi româneşti, semnat de filosoful Hector Martinez Sanz.
Trofeele Niram Art sunt piese artistice create de artistul plastic român Bogdan Ater, fiind şi personalizate, fiecare purtând chipul personalităţii omagiate: Victor Brauner, Tristan Tzara, Corneliu Baba, Mihail Sebastian, Constantin Brâncuşi, Ambroise Vollard.
La sfârşitul evenimentului a avut loc recitalul de pian al muzicianului român Alexandru Belemuski.
www.niramartawards.espacioniram.com
S: newsin
31/05/2010
liviu ofileanu: nuda veritas
moto:
„Fiecare visează singur şi nu aude coşmarul celorlalţi.” ( Ghiorghios Seferis )
chiar dacă fiecare om are dreptul să moară de unul singur
nu e frumos din partea noastră să ne uităm prietenii
doar locuim aceeaşi planetă
unul mai diferit decât altul şi-atât de roşii la sânge.
se cuvine un moment de reculegere pentru fiecare mort din lume
dar Ei nu pot fi contabilizaţi cu iuţeala morţii lor
şi asta ar însemna să nu ne bucurăm nici o clipă din viaţă,
să dormim cu mâna la chipiu.
cu oamenii s-a rezolvat simplu: urna de pe dulap în care doarme bunica
poate fi sărutată pe etichetă,
astfel emanciparea umană şi excesul demografic au rezolvare.
cu animalele e altfel – nu au dreptul să refuze euthanasia,
nu li se trag salve de tun, aşa cum nici pentru calul mort alături de călăreţ
memoria nu are ochi şi milă.
animalele nu au alte animale venite la priveghi
şi nici nu plâng cu gândul la moştenire,
deşi încape mereu pe mâinile cui nu trebuie ca o ţară apărată de americani.
Tu ai nevoie de o americă personală
„buffalo soldier fighting for america” – bob marley
de un om care ştie să-ţi fure sufletul şi face exact ceea ce spune.
ne vom înduioşa mereu de fetele blonde şi triste
de bătrânele care stau capră-n biserici
de peştele din chiuvetă cu ochii albi şi îngheţaţi
care te fac să-ţi întorci privirea de parcă te simţi judecat.
bineînţeles că viaţa ta e mai importantă decât toţi oamenii care au fost pe pământ
şi fiinţa pe care o ţii în braţe e mai valoroasă decât sfinxul din egipt
dar şi un animal ştie asta şi nu se laudă,
până şi o insectă îşi ridică un acoperiş de paie, o familie.
sunt zile în care te trezeşti şi tu din somn
îţi dai cu apă pe obraji şi te uiţi în oglindă să vezi trăsăturile părinţilor tăi,
cearcăne mixate de un ingenios adobe photoshop
ca şi cum mutra ta de azi nu ar fi aceeaşi cu cea de ieri
şi omul din faţa ta e numai portretul robot al celui de mâine.
atunci simţi că te plictiseşti de lecturi de scris de trăit în locul altora
poate cineva ţine locul tău chiar în clipa de faţă / poate Hristos a murit pentru tine
şi n-ai curajul să te minţi că vorbele astea mai înseamnă altceva decât vreme pierdută.
abia acum vine timpul când nu mai trebuie să faci nimic pentru nimeni,
când pisica roşcată a iubirii înseamnă mai mult decât un ghem deşirat pe canapea.
„Fiecare visează singur şi nu aude coşmarul celorlalţi.” ( Ghiorghios Seferis )
chiar dacă fiecare om are dreptul să moară de unul singur
nu e frumos din partea noastră să ne uităm prietenii
doar locuim aceeaşi planetă
unul mai diferit decât altul şi-atât de roşii la sânge.
se cuvine un moment de reculegere pentru fiecare mort din lume
dar Ei nu pot fi contabilizaţi cu iuţeala morţii lor
şi asta ar însemna să nu ne bucurăm nici o clipă din viaţă,
să dormim cu mâna la chipiu.
cu oamenii s-a rezolvat simplu: urna de pe dulap în care doarme bunica
poate fi sărutată pe etichetă,
astfel emanciparea umană şi excesul demografic au rezolvare.
cu animalele e altfel – nu au dreptul să refuze euthanasia,
nu li se trag salve de tun, aşa cum nici pentru calul mort alături de călăreţ
memoria nu are ochi şi milă.
animalele nu au alte animale venite la priveghi
şi nici nu plâng cu gândul la moştenire,
deşi încape mereu pe mâinile cui nu trebuie ca o ţară apărată de americani.
Tu ai nevoie de o americă personală
„buffalo soldier fighting for america” – bob marley
de un om care ştie să-ţi fure sufletul şi face exact ceea ce spune.
ne vom înduioşa mereu de fetele blonde şi triste
de bătrânele care stau capră-n biserici
de peştele din chiuvetă cu ochii albi şi îngheţaţi
care te fac să-ţi întorci privirea de parcă te simţi judecat.
bineînţeles că viaţa ta e mai importantă decât toţi oamenii care au fost pe pământ
şi fiinţa pe care o ţii în braţe e mai valoroasă decât sfinxul din egipt
dar şi un animal ştie asta şi nu se laudă,
până şi o insectă îşi ridică un acoperiş de paie, o familie.
sunt zile în care te trezeşti şi tu din somn
îţi dai cu apă pe obraji şi te uiţi în oglindă să vezi trăsăturile părinţilor tăi,
cearcăne mixate de un ingenios adobe photoshop
ca şi cum mutra ta de azi nu ar fi aceeaşi cu cea de ieri
şi omul din faţa ta e numai portretul robot al celui de mâine.
atunci simţi că te plictiseşti de lecturi de scris de trăit în locul altora
poate cineva ţine locul tău chiar în clipa de faţă / poate Hristos a murit pentru tine
şi n-ai curajul să te minţi că vorbele astea mai înseamnă altceva decât vreme pierdută.
abia acum vine timpul când nu mai trebuie să faci nimic pentru nimeni,
când pisica roşcată a iubirii înseamnă mai mult decât un ghem deşirat pe canapea.
am citit:daria darid
tags: †, grădină, marmură, sâmburi
e primăvară. moartea îşi plantează în grădină cruci mari de marmură
miroase a fum şi a tămâie cântecul ei de leagăn
poteci de aramă printre narcise cu zâmbet procustian
un buncăr într-un sâmbure
etc
crucile se apleacă sfios îşi pun mâna pe umărul tău
se prefac pe loc în piatră de nu le eşti fiu/ fiică
o cruce orfană în vârful dealului
de la subsuori, singurătatea-ntr-un cocon - inima ei albă
voal fin din pânză de păianjen
broboane de rouă în loc de pietre swarovski
↓
o mireasă în tălpile goale
dimineaţa ancorează pe pământ sfânt
eu eşuez ca de fiecare dată pe malurile privirii tale din marmură
prima picătură de ploaie sparge pământul
într-un pumn de coji în care a putrezit trezirea
e primăvară. moartea îşi plantează în grădină cruci mari de marmură
miroase a fum şi a tămâie cântecul ei de leagăn
poteci de aramă printre narcise cu zâmbet procustian
un buncăr într-un sâmbure
etc
crucile se apleacă sfios îşi pun mâna pe umărul tău
se prefac pe loc în piatră de nu le eşti fiu/ fiică
o cruce orfană în vârful dealului
de la subsuori, singurătatea-ntr-un cocon - inima ei albă
voal fin din pânză de păianjen
broboane de rouă în loc de pietre swarovski
↓
o mireasă în tălpile goale
dimineaţa ancorează pe pământ sfânt
eu eşuez ca de fiecare dată pe malurile privirii tale din marmură
prima picătură de ploaie sparge pământul
într-un pumn de coji în care a putrezit trezirea
liviu ofileanu: mocăniţa (fragment de roman)
Astăzi am mers pe jos vreo 10 km, în aerul pur al pădurii alpine, însoțit de felurite cântece de păsări și foșnete verzi. Vreau să văd unde s-a mutat prietena mea Zamfira, fata care mi-a scris în armată scrisori pătate de ruj…Până la urmă, calea spre fericire o află fiecare în dreptul lui – dacă ea înseamnă tot altceva de la o vârstă la alta, și odată îmbătrâniți ne dăm seama, poate prea târziu, că fericirea ne-a lovit peste degete ca un pește cu lumina sclipitoare a cozii și tocmai l-am scăpat în iaz…Acesta e cazul Zamfirei, chemată de toți cunoscuții ei ”Fira”, o femeie grațioasă, născută cu vreo 30-35 de ani în urmă. Și anume: când era mămică, Terezuca lucra la un magazin de cooperativă – aşa-zisele „prăvălii cu de toate”, care aveau orice, începând de la suluri de melană şi piper – bocanci de iarnă, cutii mari cu bomboane colorate şi dulciuri în staniol, cărora le ascundea ambajajul drept suvenir „original”, ca şi feţele cutiilor de chibrite, gumă de mestecat sau alte lucruri care nu păreau să aibă inscripţii româneşti pentru a le da fiului ei, Daniel. Și eu, i le dădeam Zamfirei…Vară sau iarnă, din ’77 până prin ’80, Tereza deschidea magazinul la 8 dimineaţa, şi pentru acest lucru se trezea de la 5, ca să urce ”dealul cel mai deal” din capătul oraşului, de unde lua „mocăniţa” cu navetişti. Trenul venea cu muncitorii de pe sate care lucrau în oţelării şi laminoare, apoi se întorcea cu feţe nedormite şi într-o linişte de cavou, ca şi cum toţi pasagerii ar fi făcut ultimul drum. În această atmosferă un copil de 5 ani nu avea răbdare să stea pe băncile de lemn, un lemn tare şi lăcuit care îţi lăsa dungi pe pulpe. Nu aveam răbdare să văd pe ferestruica de mărimea unei televizor pâlcurile de arbori care treceau la pas mărunt pe lângă noi, nici nu ajungeam să văd bine în adâncul pădurii peste care lumina zorilor nu căzuse încă. Urma să mă joc pe dealuri cu fata lui Fânaru, o mogâldeață cu ochi căprui-închiși, guralivă ca o vrabie. Nu știam că Zamfira se va căsători… că n-are copii, nici bărbat – a stat singură ca un mesteacăn pe margine de stâncă…Îmi aducea mure, ciocolată de casă, și eu am cerut-o de nevastă. Culmea e că a și acceptat, dublându-mi porția de ciocolată - câteva ore ne jucăm în nisipul depus lângă linia moartă de acele mașini mari, ”Buceag”-uri gălăgioase…Și mocănița scăpa repede într-un tunel, ca să lase orașul în grija comuniștilor – urmau câteva dealuri, apoi şuierând ca şi cum şi-ar lua curaj, înălţa spre cerul adormit albe trâmbe de aburi, ca bunelu’ – un vajnic fumător de pipă. Cum priveam mai bine, mama trăgea în jos sticla ferestrei ameninţându-mă cu un altoi de palmă dacă nu stau cuminte. Și cine ar fi stat locului, când mica lui femeie îl aștepta?! Cum nu mai aveam ce să fac, pândeam clipa când va ațipi, să ies din compartiment pe culoar…În două secunde urmă o palmă după ceafă: „credeai că dorm, ai?”... De atunci, m-am mulţumit să știu că Zamfira va găsi pe altul, că trenul e prea încet… Privesc oamenii cu ochi de yoghin, am devenit static – și încă mă joc, ba cu o maşinuţă de hârtie, ori cu o cutie de chibrituri… În fiecare noapte mă uit afară – să văd când se face ziuă, să merg cu mocănița prin visele verii. Nu știu de ce tocmai vara. Erau vreo 5 staţii de unde mocăniţa lua sau lăsa oameni la vatră. Atunci le ştiam pe de rost, chiar de nu-mi spusese nimeni nimic. Iar acum, nu știu precis cine erau oamenii aceia buni care mă serveau cu mere cât pumnul…Lumina zilei se lăsa printre copaci ca un fel de ceaţă şi arborii sălbatici, neatinşi de topor, păreau să se repeadă asupra trenului. Au fost zile în care m-am minunat că sunt teafăr după zborul pe deasupra munţilor. Mocăniţa pleacă în fiecare dimineaţă şi intră în defileu, trece prin tunele săpate în stâncă, şi se arată într-un luminiş de pădure, unde se ascund două-trei case, apoi coboară încet la vale, mai ia câte un tunel în spate şi după vreun ceas de gâfâit pe spinarea stâncilor parchează pe locul drept din staţia Govâjdia. Aici se întoarce locomotiva, aici mi se întoarce sufletul ca o fantomă răzbunătoare. Trenul lua o pauză până la ora 13, când avea să ducă schimbul doi la servici în oraş şi să revină la ora 16 cu cei care plecaseră de dimineaţă. Pe frate-meu, Eusebiu, mama îl lăsase în grija bunicii Cătălina, la Teliuc; numai eu n-aveam stare şi trebuia să toc nervii mamei la maximum, în fiecare zi… Astfel, a început să mă ia „la lucru” – să-mi consum energia ajutând-o la dereticat, la dus lăzile cu materiale şi la inventarul din beci, unde apa a intrat într-o primăvară ca să boteze toată marfa în Numele Domnului, nume de care nu prea a auzit şeful de depozit – un butoi al cărui inel de curea crăpase şi eu îmi băteam capul cu gândul prostesc al mâncării: „mamă, da’ nenea Călugăru de ce e atât de gras?” şi Terezuca evita orice răspuns până astupa urechile pereţilor: „E şef, măi copile, ca şi tanti Stănica, tanti Helma de la cantina mare a oraşului...şefii sunt şefi!” ...Dar cum n-aveam de gând să fiu şef, ci să mă joc cu maşinuţa, am devenit „mut” pe chestiuni de afaceri... Am rămas cu convingerea că şefii sunt nişte persoane cu ţeastă de bou şi burta mare, foarte mare, o burtă care putea fi folosită drept masă de tenis, de unde luau pulpe de pui şi jamboane de porc, salam de Sibiu şi pepsi, frucola şi limonadă, porţii nesfârşite de savarine, ecler şi doboş...De înmormântarea lor, Tereza a aflat ba de la o fostă colegă, ba de la bucătarul Sabin. Şi s-a dus, chiar dacă n-a stat la pomană, i-a văzut pe fiecare şi i-a comparat cu imaginea rămasă în memorie: feţele buhăite, de oameni care au băut şi au mâncat non-stop, cu burţile despicate în sfârşit de bisturiul nemilos al sorţii, lamă intransigentă care nu primise din partea lor nici o mită – deveniseră flasce, retrase în neaua giulgiului ca membrele unei broaște țestoase în locașurile hărăzite de natură. „De fapt, nici bocitoarele n-au plâns cum trebuie, ori erau bete, ori nu mâncaseră de câteva zile”, îşi aminteşte bătrâna învârtind inutil ochiurile unui ciorap – întrucât știa că sunt la piața de vechituri ”gata-făcuți” și destul de ieftini… Numai ea, hulită de toţi, divorţată şi văduvă peste câţiva ani după al doilea bărbat – a trăit să-i vadă morţi pe toţi duşmanii ei, chiar dacă i-a iertat, iar de unii nu-şi aduce aminte – noroc cu fotografiile de pe când erau cu toţii prieteni: serate dansante, revelioane şi excursii în staţiunile cu saline pentru astmul ei... Prăvălia nu ducea lipsă de clienţi. Acum nu mai există. Băutură nu se găsea decât după colţ, la ”Alimentara” deschisă numai după orele 10 dimineața – ca „oamenii muncii”, cunoscuţi şi ca „oamenii paharului”, să nu apuce în drum către serviciu nici o sticlă de alcool. Nici Alimentara nu mai este acolo. Sătenii lucrau în mina de la Teliuc şi Ghelari. Aveau destui bani ca să poarte o cămaşă nouă sau nişte ”splendori” de tenişi Drăgăşani. Nici minele nu mai sunt. E-adevărat că leafa se ducea pe pâinile tari şi porumbul hotărât ca hrană porcilor crescuţi în bătătură, dar se găsea „timp” pentru câte o butelie de vin, ceva bere pentru fiecare seară. Dar nu mai chefuiește nimeni pe aici…Oameni gospodari, care au crescut copii şi i-au trimis „la oraş, ca să nu mai îndure şi ei răcoarea muntelui şi sărăcia noastră”, se încăpăţânează să rămână acolo, unde nu mai cresc animale... Trăiesc din pensiile de miner, de oţelar... şi mulţi dintre ei află că au murit când popa schimbă tonurile rare ale slujbei de botez cu cele de îngropăciune… În rest, îşi sapă metrul de grădină, pun zarzavaturi şi le îngrijesc cu răbdarea ancestrală a dacilor, fiinţe capabile să scoată miere din piatră. Aşa că n-au cartofi, însă cumpără din altă parte. N-au porumb prea fain şi totuşi se descurcă... În schimb, au struguri frumuşei, din care iese un vin tare, încât bărbaţii, deşi sunt în vârstă, se laudă că ar birui câte trei muieri într-una singură – lucru parţial adevărat, dacă rata de natalitate a crescut negativ datorită vinului, semn că tot ”idealul clasic al omului” primează şi în acest domeniu... Dacă mergi cu maşina, după localitatea Teliuc urmează Plosca, o răscruce a drumurilor către Ghelari şi Frontul II, o altă colonie de mineri pensionaţi de măsurile privatizării minelor. Drumul şerpuieşte având pe partea stângă albia lină a unui pârâu şi stâncile munţilor Poiana Ruscă, bătrâne şi acoperite de arbuşti, tufe şi pini crescuţi oblic. În câteva minute de urcuş lin turiştii ajung la Govâjdia, unde pot vedea unul dintre cele mai vechi furnale din Europa – locul unde s-ar fi prelucrat, zice-se, de către austro-ungari, fierul pentru turnul Eiffel din Paris. Până aflu dacă e adevărat sau nu, mă feresc de maşinile pline cu buşteni luaţi chiar din pădurile din jur, trunchiuri de fag şi brad. Mai trec şi căruţe cu pădurenii care au pierdut „cursa cătă oraş”, şi acum merg pe jos până la Teliuc, ori „la medicu’ ăl mare din Inidoara, cu trimetere de la ăl nost”... S-au întâmplat multe lucruri urâte de o bucată de timp: traseul mocăniței a fost închis, liniile vândute la fier vechi. Până și copacii s-au uscat în picioare, potecile nu mai șerpuiesc vesele printre rugii de mure unde mă așteptau puii de viperă, lungi cât o palmă și ascunși după un bolovan greu cât o inimă de văduvă. Posomorâte, hornurile vechi fumează numai când frigul se freacă de mâini ca o iască. Pe străzi pustii, liniștea serii și oameni bătrâni la taclale fără rost. Primarul îi salută și încuie ușa cu un lacăt de căsuță poștală – nu știe nimeni să-l spargă…Toți sătenii mă privesc cu ochiul-găinii, sucit către luna rostogolită de pe un umăr pe altul, în vreme ce lătratul câinilor face apa izvorului să curgă pe sub botul fiecărei porți, încercând fără rost să șteargă cu stufoasele cozi tabloul unui pictor nebun sau parbrizul timpului… Intru în micul cimitir care stă azi-mâine să fie luat de o viitură – poate așa vor călători cei care n-au fost plecați nicăieri, niciodată…Pun și eu o floare, pui și tu una sub crucea de lemn putred. Iei florile vechi și le arunci în pârâu, smulgi iarba câlțoasă…apoi citești: ”Aici odihnește Zamfira”, femeia călcată de mocăniță, o fată cu părul şaten şi prins în două codiţe, care mă plezneau peste faţă când ţâşnea de sub un şopru ori din spatele fântânii la “de-a v-aţi ascunselea”… Acum, fața ovală și prelungă are trăsăturile unei călugărițe cu ochii ușor încercănați, ascunși sub o frunte boltită și coborând pe linia unui nas fin, ușor aruncat în vânt, care trădează o fire năvalnică, jucăușă dar și timidă, răzbunătoare și pasională – asta zic buzele egale și cărnoase. Are mai multe coafuri, însă ea se fotografiază mult în cele cu părul căzându-i pe față în șuvițe brune ori șatene, cârlionți sau fire linse, după cum stările ei au împins-o să se pieptene. Și mă privește pe furiș - prin acele șuvițe aduse pe câte un ochi de rebelă, sau cu părul dat pe spate, ca o femeie spășită, unde numai rujul purpuriu sau pomezile care îi îmbujorează tenul prea alb de infantă spun altceva…Toți sunt orbiți de frumusețea ei care poate fulgera un bărbat. Doar eu am pierdut-o. Chiar și femeile o plac pentru căldura vocii. Numai eu n-am știut să o cuceresc. De fapt, glasul Zamfirei e un cântec în continuarea dealurilor pe care aleargă încă liberă și trufașă. Poate tocmai din această cauză… adolescența ei, îmbrăcată într-o rochie pestriță, apare într-una dintre fotografiile de la 16 sau 18 ani, se află pe culmea unui deal fotografiat; în vale, se pot vedea drumurile șerpuind printre casele satului, întâlnindu-se de parcă și-ar da binețe, ca să se răsucească pe călcâie în dreptul Bisericii, apoi să o ia de-a dreptul spre Primărie – nu înainte de a trage la fosta Alimentară și Birt, ca să urce numaidecât dealul din dreapta Cimitirului pe un drumeag de căruță – unde iarba pune stăpânire, poate prea repede, în urma cortegiului de mort…
***
***
Liviu Ofileanu: am auzit că viaţa e frumoasă - Lucian Mănăilescu
(recenzie)
Cunoscut publicului şi colegilor de breaslă ca un merituos organizator de concursuri literare, cu o evoluţie editorială lentă, de parcă apariţia cărţilor sale are loc după un anume calendar din trei în trei ani – redactorul şef al revistei „Fereastra” din Mizil, poetul Lucian Mănăilescu recidivează a cincea oară cu o carte elegantă după volumele „Cartea junglei” (1997), „Lacrimi de Murano” (2001), „Rememorări” (2004), „Ultima eră glaciară” (2006) – e vorba volumul de poeme „Am auzit că viaţa e frumoasă”, tipărit la Editura Teocora, Buzău, martie 2009. Depăşind prefaţa de autor – unde poetul anunţă volumul ca o antologie cu poeme alese pe sprânceană, intrăm pe tărâmul nins al paginilor
aşteptându-ne la o anumită oboseală a depunerii icrelor, lucru infirmat pe măsura cuceririi spaţiului psihologic.
Acuzatoare, reflexivă, dar şi colocvială şi totuşi moderată – poezia de faţă se desfăşoară pe 4 secţiuni ( Patria amară, Foşnetul grecilor, Lacrimi de Murano şi alte poezii, Lumea din nori), destul de consistente tematic şi are afinităţi cu duhurile poetice ale unui Goga sau Whitman pentru hulita „iubire de patrie”, cu Vasile Voiculescu şi Marin Sorescu livraţi în poemele lor cu tuşe religioase şi autoironice, unde ultimul pare să fie un părinte al renumitei ironii postmoderne. Deşi este variat, discursul consumă etape interioare construite în mod unitar şi datorită acelei ars-combinatoria – care face dintr-un om cu ureche muzicală un fin cunoscător de ritmuri şi gradaţii, de la tonuri calme până la diatribă – Lucian Mănăilescu are cheia unei poezii de calitate la mâna dreaptă.
În prima secţiune intitulată „Piatra amară” autorul selectează cele mai reprezentative piese pentru recuperarea trecutului. Astfel „debutează” (aşa cum era de aşteptat) în continuitatea unor texte din volumele mai vechi, în care „platforma de trăit” e similară unui act total de renunţare şi unde fiecare om începând cu „ai tăi din casă” era un posibil Iuda: „Era vremea filmelor ruseşti / cu nemţi de duzină şi eroi cu stea în frunte / striviţi sub şenile de ceaţă, cu tinerii înecaţi / în marea de spice a Studiourilor Sahia, / despre care scriau ziarele / băgate pe sub uşa realităţii. / Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în şoaptă / iar cireşii bunicului, înscrişi la CAP, / se lepădau, ca de satana, de floare…(…)” , poemul „Vremea filmelor ruseşti”, p. 10, sau următoarele versuri din poemul „Atlantida”, p.13: „Atlantida adolescenţei mele s-a scufundat / în mahalaua paradisului proletar.// Au fost valuri mari de ceaţă, / discursuri şi ore văruite cu linişte, / într-un liceu în care zborul era pedepsit mai rău decât fumatul sau prostia...(…).
Nici o clipă autorul nu scapă din vedere radiografia cotidianului, reprezentările şi analogiile funcţiei sale, „poetul” văzut ca „Il postino” – poştaşul, apoi ca un „dictator” nemilos cu sine: „Seara dictatorul ajunge / obosit acasă, / se dezbracă de umbră /şi joacă table cu amintirile / lui din copilărie.” , poemul „Firul roşu”, p.15. Urmează în talazuri de descrieri – maşina de scris, „moartea se face că citeşte ziarul”, politrucii politici, Raiul Pirania – (eufemism pentru USR?), poeme-dedicaţii, descrieri ale peisajelor, primăvara etc. Poetul se teme de adevărul trist că „gura lumii e slobodă” numai când e vorba de bani, ori că e mută când trebuie să povestească un calvar în faţa căruia tac prea mulţi şi el se simte îndrituit să scrie pentru a depune mărturia chinului colectiv:
„Nimeni nu va depune mărturie! / Toţi se grăbesc, toţi au / de trăit ceva mai bun decât viaţa, / pe toţi îi leagă celebritatea / la colţul străzii; n-au timp de prostii / nu vor să depună mărturie, / nu e vina lor că respiră pe apucate / înghesuind aer în plămâni / cât pentru o scufundare în cer…/ Ei plâng cu lacrimi sintetice, / multiplicând realitatea în ocheane / îmbâcsite de vuietul mării / sau vorbesc limbi îngrozitor de străine / în timp ce răsfoiesc catastiful norocului. / Nu se poate face nimic! / Nimeni nu va depune mărturie…” , poemul „Sentinţă, p.22.
Cu „Foşnetul grecilor” marcând a doua secţiune a volumului, se dilematizează „gloria literară” luată în răspăr de: „Pe vremea lui Shakespeare scria un singur Shakespreare, / pe vremea lui Marin Sorescu scriau o sută de mii / de Marin Sorescu, pe vremea mea gloria a devenit, deja, / o problemă locală, deja sunt în oraş zece Lucian Mănăilescu (…)”, poemul „Fereastra”, p.34.
Apologia marilor boeme dar şi creaţii stănesciene ( Ziua ta de ieri,p.35), nostalgia vremurilor când marea muzică rock era o alternativă lecturilor din poeţii umflaţi cu pompa ( Fotografie utopică, p.36), viaţa care ne înghite ca un Triunghi al Bermudelor ( Siaj cu îngeri, p.38) şi nu la urmă textele care imaginează dialoguri cu îngerii, cu personaje istorice precum Alexandru Macedon, Bonaparte, Chaplin, Zahei-Orbul, Eugenio Montale, Moby Dik, Robinson Crusoe, Hemingway sau rezonează cu sublimul unor tablouri flamande (Urechea lui Van Gogh, p.43).
Între livresc şi cotidian scriitura modernă are „necesarul” bagaj de simboluri care mediază traseul recepţiei pe ruta modern-postmodern, directeţe şi suflu sistolic: „Trebuie să fii puţin nebun / să te înveşmântezi / precum Manuel del Cabral / în odăjdiile mării / şi să zbori aşa, fără noimă, / peste oraşul celor / o mie de bucurii mărunte.” , poemul „Înger ratat”, p. 47 sau poemul-fantă, unde cititorul e aruncat pur şi simplu în abisul lexical al simbolului: „O apă lividă trece de la nord către sud, / o apă secetoasă umflând / cadavrele peştilor, revărsându-se / peste măruntaiele deşertului, / înnebunită de presimţirea mării…/ Despre toate acestea bătrânul / Cousteau, cel ce i-a disecat / trupul de sturion în călduri / a consemnat în jurnalul său: / Ianuarie 1996: / Realitatea nu mai contează.”, poemul „Abis cu Jaques Cousteau”, p. 48. sau mai vechea temă a scufundării Titanicului proiectată drept simbol pentru triada Poet/ Poezie/Cititor ( Titanic, p. 63).
„Lacrimi de Murano şi alte poezii” deschide a treia parte a cărţii în care se păstrează tonul reflexiv şi miza pe simboluri îndeobşte acceptate ca fiind universale, care ţin de livresc şi marea literatură a lumii. Aici poemele se „zgârcesc” la vorbă de parcă un curent glaciar le-ar fi atins înspre finalul cărţii: „Urcam desculţ / la răsăritul soarelui / un munte. / În urma mea / iarba îşi aprindea lumânările de rouă.” , poemul „Golgotă”, p.66.
Poetul nu se dă la o parte de la accesele boemei ( Crailâc, p.67) şi suportă o singurătate colectivă (Simfonie neterminată, p.68) sau îşi bea cafeaua cea-de-toate-zilele cu tot alt Eu trezit alături de poet în fiecare zi (Străinul, p.69).
Diatriba de care aminteam mai sus are loc pe terenul matusalemicei îndoieli religioase, al neputinţei de a schimba ceva în faţa iminenţei naturale, reflecţia asupra morţii:
„(…) încercând să descifrez estetica eternităţii, / ştiu că, de fapt, Dumnezeu / e un artist mediocru.” , poemul „Artist mediocru”, p.71. Această secţiune pare cea mai predispusă la „pictarea” lucrurilor simple, obiectele neluate în seamă şi sentimentele „banale” precum dragostea sau stările de solitudine creativă, alături de Celălalt…
Ultima zonă de vizitat în muzeul lucrurilor care fac viaţa frumoasă e „Lumea din Nori”, cu adevărat un titlu potrivit dacă judecăm după simplitatea poemelor din această parte a cărţii. Las cititorul să descopere singur textele care vorbesc de ploaie, de amintiri, de oglinzi sau chipul frumos al soţiei.
Începând de la titlul inspirat, ales de autor tocmai pentru banalitatea care o consumă – adică „viaţa e frumoasă” şi poetul află acest lucru tot de la alţii, din cunoscutele motive ale condiţiei artistului; află de la clasa parveniţilor şi de la bolnavii care îşi trăiesc agonia sperând în naivitatea lor „venirea Regelui” sau „o ţară unde curge lapte şi miere” –, pe măsură ce înaintăm sub ploaia de repere negative ale cotidianului social-politic vom descoperi şi reversul medaliei, un om care a învins şi e totuşi înfrânt, un trăitor în labirintul melancoliei unde rememorarea vieţii doare şi totuşi e amintită – e viaţa lui, aşa cum a fost înainte de căderea dictaturii, şi după ’89, când „soarele democrat” a topit orice speranţă într-un popor renăscut, e viaţa care l-a mistuit şi-acum e rândul să o dea în vileag aşa cum a fost.
Cred că aceste aspecte ale denunţării minciunii sunt liniile de forţă definitorii pentru această poezie simplă şi dureroasă. Poate că unii vor lectura cartea cu aerul acelui „deja-văzut” lamentabil, poate vor spune că poetul nu inovează asta sau cealaltă; e suficient adevărul conţinut de aceste versuri pentru a retracta imediat orice acuză, mai ales că poetul a suferit (alături de alţii) şi o face încă prin explicaţia sumară din titlul cărţii: „am auzit (mereu de la alţii, n.n.) că viaţa e frumoasă”… În faţa suferinţei, oricât de mult s-ar zbate pentru întâietate curentele literare se vor reuni spre lauda Omului, în dreptul omului care îşi strigă drepturile, în faţa femeii gravide şi a celor fără acoperiş deasupra capului… Ce se mai poate adăuga pe marginea poeziei scrise de Lucian Mănăilescu – meşter lucrător în basorelief al chipurilor e numai umilul semn de întrebare: „Quo vadis, Domine”?
Liviu Ofileanu
Cunoscut publicului şi colegilor de breaslă ca un merituos organizator de concursuri literare, cu o evoluţie editorială lentă, de parcă apariţia cărţilor sale are loc după un anume calendar din trei în trei ani – redactorul şef al revistei „Fereastra” din Mizil, poetul Lucian Mănăilescu recidivează a cincea oară cu o carte elegantă după volumele „Cartea junglei” (1997), „Lacrimi de Murano” (2001), „Rememorări” (2004), „Ultima eră glaciară” (2006) – e vorba volumul de poeme „Am auzit că viaţa e frumoasă”, tipărit la Editura Teocora, Buzău, martie 2009. Depăşind prefaţa de autor – unde poetul anunţă volumul ca o antologie cu poeme alese pe sprânceană, intrăm pe tărâmul nins al paginilor
aşteptându-ne la o anumită oboseală a depunerii icrelor, lucru infirmat pe măsura cuceririi spaţiului psihologic.
Acuzatoare, reflexivă, dar şi colocvială şi totuşi moderată – poezia de faţă se desfăşoară pe 4 secţiuni ( Patria amară, Foşnetul grecilor, Lacrimi de Murano şi alte poezii, Lumea din nori), destul de consistente tematic şi are afinităţi cu duhurile poetice ale unui Goga sau Whitman pentru hulita „iubire de patrie”, cu Vasile Voiculescu şi Marin Sorescu livraţi în poemele lor cu tuşe religioase şi autoironice, unde ultimul pare să fie un părinte al renumitei ironii postmoderne. Deşi este variat, discursul consumă etape interioare construite în mod unitar şi datorită acelei ars-combinatoria – care face dintr-un om cu ureche muzicală un fin cunoscător de ritmuri şi gradaţii, de la tonuri calme până la diatribă – Lucian Mănăilescu are cheia unei poezii de calitate la mâna dreaptă.
În prima secţiune intitulată „Piatra amară” autorul selectează cele mai reprezentative piese pentru recuperarea trecutului. Astfel „debutează” (aşa cum era de aşteptat) în continuitatea unor texte din volumele mai vechi, în care „platforma de trăit” e similară unui act total de renunţare şi unde fiecare om începând cu „ai tăi din casă” era un posibil Iuda: „Era vremea filmelor ruseşti / cu nemţi de duzină şi eroi cu stea în frunte / striviţi sub şenile de ceaţă, cu tinerii înecaţi / în marea de spice a Studiourilor Sahia, / despre care scriau ziarele / băgate pe sub uşa realităţii. / Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în şoaptă / iar cireşii bunicului, înscrişi la CAP, / se lepădau, ca de satana, de floare…(…)” , poemul „Vremea filmelor ruseşti”, p. 10, sau următoarele versuri din poemul „Atlantida”, p.13: „Atlantida adolescenţei mele s-a scufundat / în mahalaua paradisului proletar.// Au fost valuri mari de ceaţă, / discursuri şi ore văruite cu linişte, / într-un liceu în care zborul era pedepsit mai rău decât fumatul sau prostia...(…).
Nici o clipă autorul nu scapă din vedere radiografia cotidianului, reprezentările şi analogiile funcţiei sale, „poetul” văzut ca „Il postino” – poştaşul, apoi ca un „dictator” nemilos cu sine: „Seara dictatorul ajunge / obosit acasă, / se dezbracă de umbră /şi joacă table cu amintirile / lui din copilărie.” , poemul „Firul roşu”, p.15. Urmează în talazuri de descrieri – maşina de scris, „moartea se face că citeşte ziarul”, politrucii politici, Raiul Pirania – (eufemism pentru USR?), poeme-dedicaţii, descrieri ale peisajelor, primăvara etc. Poetul se teme de adevărul trist că „gura lumii e slobodă” numai când e vorba de bani, ori că e mută când trebuie să povestească un calvar în faţa căruia tac prea mulţi şi el se simte îndrituit să scrie pentru a depune mărturia chinului colectiv:
„Nimeni nu va depune mărturie! / Toţi se grăbesc, toţi au / de trăit ceva mai bun decât viaţa, / pe toţi îi leagă celebritatea / la colţul străzii; n-au timp de prostii / nu vor să depună mărturie, / nu e vina lor că respiră pe apucate / înghesuind aer în plămâni / cât pentru o scufundare în cer…/ Ei plâng cu lacrimi sintetice, / multiplicând realitatea în ocheane / îmbâcsite de vuietul mării / sau vorbesc limbi îngrozitor de străine / în timp ce răsfoiesc catastiful norocului. / Nu se poate face nimic! / Nimeni nu va depune mărturie…” , poemul „Sentinţă, p.22.
Cu „Foşnetul grecilor” marcând a doua secţiune a volumului, se dilematizează „gloria literară” luată în răspăr de: „Pe vremea lui Shakespeare scria un singur Shakespreare, / pe vremea lui Marin Sorescu scriau o sută de mii / de Marin Sorescu, pe vremea mea gloria a devenit, deja, / o problemă locală, deja sunt în oraş zece Lucian Mănăilescu (…)”, poemul „Fereastra”, p.34.
Apologia marilor boeme dar şi creaţii stănesciene ( Ziua ta de ieri,p.35), nostalgia vremurilor când marea muzică rock era o alternativă lecturilor din poeţii umflaţi cu pompa ( Fotografie utopică, p.36), viaţa care ne înghite ca un Triunghi al Bermudelor ( Siaj cu îngeri, p.38) şi nu la urmă textele care imaginează dialoguri cu îngerii, cu personaje istorice precum Alexandru Macedon, Bonaparte, Chaplin, Zahei-Orbul, Eugenio Montale, Moby Dik, Robinson Crusoe, Hemingway sau rezonează cu sublimul unor tablouri flamande (Urechea lui Van Gogh, p.43).
Între livresc şi cotidian scriitura modernă are „necesarul” bagaj de simboluri care mediază traseul recepţiei pe ruta modern-postmodern, directeţe şi suflu sistolic: „Trebuie să fii puţin nebun / să te înveşmântezi / precum Manuel del Cabral / în odăjdiile mării / şi să zbori aşa, fără noimă, / peste oraşul celor / o mie de bucurii mărunte.” , poemul „Înger ratat”, p. 47 sau poemul-fantă, unde cititorul e aruncat pur şi simplu în abisul lexical al simbolului: „O apă lividă trece de la nord către sud, / o apă secetoasă umflând / cadavrele peştilor, revărsându-se / peste măruntaiele deşertului, / înnebunită de presimţirea mării…/ Despre toate acestea bătrânul / Cousteau, cel ce i-a disecat / trupul de sturion în călduri / a consemnat în jurnalul său: / Ianuarie 1996: / Realitatea nu mai contează.”, poemul „Abis cu Jaques Cousteau”, p. 48. sau mai vechea temă a scufundării Titanicului proiectată drept simbol pentru triada Poet/ Poezie/Cititor ( Titanic, p. 63).
„Lacrimi de Murano şi alte poezii” deschide a treia parte a cărţii în care se păstrează tonul reflexiv şi miza pe simboluri îndeobşte acceptate ca fiind universale, care ţin de livresc şi marea literatură a lumii. Aici poemele se „zgârcesc” la vorbă de parcă un curent glaciar le-ar fi atins înspre finalul cărţii: „Urcam desculţ / la răsăritul soarelui / un munte. / În urma mea / iarba îşi aprindea lumânările de rouă.” , poemul „Golgotă”, p.66.
Poetul nu se dă la o parte de la accesele boemei ( Crailâc, p.67) şi suportă o singurătate colectivă (Simfonie neterminată, p.68) sau îşi bea cafeaua cea-de-toate-zilele cu tot alt Eu trezit alături de poet în fiecare zi (Străinul, p.69).
Diatriba de care aminteam mai sus are loc pe terenul matusalemicei îndoieli religioase, al neputinţei de a schimba ceva în faţa iminenţei naturale, reflecţia asupra morţii:
„(…) încercând să descifrez estetica eternităţii, / ştiu că, de fapt, Dumnezeu / e un artist mediocru.” , poemul „Artist mediocru”, p.71. Această secţiune pare cea mai predispusă la „pictarea” lucrurilor simple, obiectele neluate în seamă şi sentimentele „banale” precum dragostea sau stările de solitudine creativă, alături de Celălalt…
Ultima zonă de vizitat în muzeul lucrurilor care fac viaţa frumoasă e „Lumea din Nori”, cu adevărat un titlu potrivit dacă judecăm după simplitatea poemelor din această parte a cărţii. Las cititorul să descopere singur textele care vorbesc de ploaie, de amintiri, de oglinzi sau chipul frumos al soţiei.
Începând de la titlul inspirat, ales de autor tocmai pentru banalitatea care o consumă – adică „viaţa e frumoasă” şi poetul află acest lucru tot de la alţii, din cunoscutele motive ale condiţiei artistului; află de la clasa parveniţilor şi de la bolnavii care îşi trăiesc agonia sperând în naivitatea lor „venirea Regelui” sau „o ţară unde curge lapte şi miere” –, pe măsură ce înaintăm sub ploaia de repere negative ale cotidianului social-politic vom descoperi şi reversul medaliei, un om care a învins şi e totuşi înfrânt, un trăitor în labirintul melancoliei unde rememorarea vieţii doare şi totuşi e amintită – e viaţa lui, aşa cum a fost înainte de căderea dictaturii, şi după ’89, când „soarele democrat” a topit orice speranţă într-un popor renăscut, e viaţa care l-a mistuit şi-acum e rândul să o dea în vileag aşa cum a fost.
Cred că aceste aspecte ale denunţării minciunii sunt liniile de forţă definitorii pentru această poezie simplă şi dureroasă. Poate că unii vor lectura cartea cu aerul acelui „deja-văzut” lamentabil, poate vor spune că poetul nu inovează asta sau cealaltă; e suficient adevărul conţinut de aceste versuri pentru a retracta imediat orice acuză, mai ales că poetul a suferit (alături de alţii) şi o face încă prin explicaţia sumară din titlul cărţii: „am auzit (mereu de la alţii, n.n.) că viaţa e frumoasă”… În faţa suferinţei, oricât de mult s-ar zbate pentru întâietate curentele literare se vor reuni spre lauda Omului, în dreptul omului care îşi strigă drepturile, în faţa femeii gravide şi a celor fără acoperiş deasupra capului… Ce se mai poate adăuga pe marginea poeziei scrise de Lucian Mănăilescu – meşter lucrător în basorelief al chipurilor e numai umilul semn de întrebare: „Quo vadis, Domine”?
Liviu Ofileanu
murza narcis ioel: răni călătoare
răni călătoare
pe un chip
de piatră-nfiorată -
ce iute boare
în nisip
dezgroap-un mort odată
păsări ciudate
stau în zbor
nehotărând 'nainte
cum preaplecate-n
ruga lor
timidele-ţi cuvinte
semne străvechi
în somn apar
p-ecranele stricate,
mii de perechi
strigoi de var
ne caută prin cetate
din cărţi de ieri
prinzi rădăcini
spre norul ce adapă
reci mângăieri
de spin şi crin
în mica noastră groapă
pe un chip
de piatră-nfiorată -
ce iute boare
în nisip
dezgroap-un mort odată
păsări ciudate
stau în zbor
nehotărând 'nainte
cum preaplecate-n
ruga lor
timidele-ţi cuvinte
semne străvechi
în somn apar
p-ecranele stricate,
mii de perechi
strigoi de var
ne caută prin cetate
din cărţi de ieri
prinzi rădăcini
spre norul ce adapă
reci mângăieri
de spin şi crin
în mica noastră groapă
am citit: murza narcis ioel
can\'t get away
poezie [ ]
(de mine pot scăpa, de Tine nu)
nu voi târî după mine
şinele ca s-aduc trenul acela înapoi
ca pe-un căluţ de lemn ascuns după un perete
nu voi trage spre mine toate străzile şi cărările pe care-am păşit
ca pe-un ghem al pisicii ce-şi toarce amintirile
ca să am suprapuse oraşele şi munţii şi blocurile şi soarele şi ploaia şi noaptea şi marea şi pădurea şi râsul şi plânsul şi dezamăgirea şi iubirea şi credinţa şi aşteptarea
voi elibera sclavii
voi da drumul păsărilor
voi pleca pe un drum unde fiecare e liber
dar
şi drumul acesta
e o bandă rulantă spre Tine
. |
poezie [ ]
(de mine pot scăpa, de Tine nu)
nu voi târî după mine
şinele ca s-aduc trenul acela înapoi
ca pe-un căluţ de lemn ascuns după un perete
nu voi trage spre mine toate străzile şi cărările pe care-am păşit
ca pe-un ghem al pisicii ce-şi toarce amintirile
ca să am suprapuse oraşele şi munţii şi blocurile şi soarele şi ploaia şi noaptea şi marea şi pădurea şi râsul şi plânsul şi dezamăgirea şi iubirea şi credinţa şi aşteptarea
voi elibera sclavii
voi da drumul păsărilor
voi pleca pe un drum unde fiecare e liber
dar
şi drumul acesta
e o bandă rulantă spre Tine
. |
29/05/2010
teodor dume:Eu, singura poartă spre mâine
voi îmbătrâni frumos
atât cât să pot naviga
prin urechea timpului
că doar marea
deschisă ca un pântec
revarsă culoarea peste
somnul adâncit
în trupul apei
voi călători liniştit
dincolo de ani până când
fiul meu va trece prin mine -
singura poartă deschisă
spre altă naştere...
24/05/2010
teodor dume:poem cu gust de lemn putrezit
dacă aş fi ştiut că toate zilele
sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine şi
aş fi aşteptat pe laviţă afară
în faţa fântânii aş fi dat
bineţe la toţi trecătorii
doar în ziua asta
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni
fără nicio îndoială
dacă aş putea
mi-aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi
dar ştiu
aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă
Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul noaptea
miroase a lemn putrezit...
dar pleoapele tale
acoperă totul
sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine şi
aş fi aşteptat pe laviţă afară
în faţa fântânii aş fi dat
bineţe la toţi trecătorii
doar în ziua asta
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni
fără nicio îndoială
dacă aş putea
mi-aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi
dar ştiu
aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă
Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul noaptea
miroase a lemn putrezit...
dar pleoapele tale
acoperă totul
23/05/2010
liviu-ioan mureşan: foc de tabără cu esenţe de folk
ne-am adunat în spatele blocului
pe spaţiul verde unde în copilărie făceam foc şi ascultam folk
erau puţine maşini în parcare băteam mingea
la foc ne uscam tricourile şi bascheţii
ca o rememorare amintirile pe care le completam
am ţinut un moment de reculegere pentru prietenul mort de leucemie
îmi aminteam privirea şi cîteva trăsături ale feţei
nimeni nu îşi amintea numele său
am exagerat cred
ieşeau oamenii pe la geamuri
o femeie chiar a strigat la noi
„oameni în toată firea stricaţi buna dispoziţie a bunei liniştiri”
noi cîntam beam şi plîngeam
vedeam un film suprarealist în care lumea
se transforma pe un ecran
şi noi îl ţineam cu mîinile şi ne tîram pe genunchi
oamenii se grăbeau întorcînd faţa
cum ar întoarce-o de la făpturile secolelor trecute
s-a apropiat o femeie
cu broboadă neagră pe cap
„plecaţi huliganilor de aici
stingeţi focul
aici a murit de leucemie
florin”
atunci am început să umblăm în mîini
cerul era rotund şi senin
ne sprijineam picioarele de ozon
şi cădeam în gaura
prin care razele
cauzau boli
şi moarte
absorbeau cîntece folk.
pe spaţiul verde unde în copilărie făceam foc şi ascultam folk
erau puţine maşini în parcare băteam mingea
la foc ne uscam tricourile şi bascheţii
ca o rememorare amintirile pe care le completam
am ţinut un moment de reculegere pentru prietenul mort de leucemie
îmi aminteam privirea şi cîteva trăsături ale feţei
nimeni nu îşi amintea numele său
am exagerat cred
ieşeau oamenii pe la geamuri
o femeie chiar a strigat la noi
„oameni în toată firea stricaţi buna dispoziţie a bunei liniştiri”
noi cîntam beam şi plîngeam
vedeam un film suprarealist în care lumea
se transforma pe un ecran
şi noi îl ţineam cu mîinile şi ne tîram pe genunchi
oamenii se grăbeau întorcînd faţa
cum ar întoarce-o de la făpturile secolelor trecute
s-a apropiat o femeie
cu broboadă neagră pe cap
„plecaţi huliganilor de aici
stingeţi focul
aici a murit de leucemie
florin”
atunci am început să umblăm în mîini
cerul era rotund şi senin
ne sprijineam picioarele de ozon
şi cădeam în gaura
prin care razele
cauzau boli
şi moarte
absorbeau cîntece folk.
iarina copuzaru: păpuşa vorbitoare
Trupul meu nu ştie cum să se rotească
aşteaptă răcoarea
visul spre dimineaţă e un anotimp deasupra tavanului
tot mai aproape
sînii lipiţi de ferestrele transparente
ţin între ei soarele
camera începe să coboare
oraşul se topeşte ca un ghem de smoală
reparatorul de păpuşi lipeşte
mîinile singurătăţii mele
îi pune un mecanism
care-o face să vorbească
aşa cum urletul se-aude
cînd zidurile dinăuntru sunt fiare de călcat încinse
iar buzele rămîn nemişcate.
. |
aşteaptă răcoarea
visul spre dimineaţă e un anotimp deasupra tavanului
tot mai aproape
sînii lipiţi de ferestrele transparente
ţin între ei soarele
camera începe să coboare
oraşul se topeşte ca un ghem de smoală
reparatorul de păpuşi lipeşte
mîinile singurătăţii mele
îi pune un mecanism
care-o face să vorbească
aşa cum urletul se-aude
cînd zidurile dinăuntru sunt fiare de călcat încinse
iar buzele rămîn nemişcate.
. |
iarina copuzaru: eu n-am nume în lumea asta
(Piticul din palmă desface ocheanul)
mă rujez fără să mă uit în oglindă
ţigara între buze lumina de neon ca rochia albă a unei călugăriţe
nu e a mea tăcerea aceasta
(priveşte marionetele în dansurile pe care eu le cred moarte
dă din umeri îl aşază la loc)
aerul devine un nisip mărunt şi încins
nu ajung pînă la fereastră
(face însemnări despre pădurile de smochini
îi duc ceaiul observ că oliţa de lîngă patul lui e goală
te ţii bine glumesc atunci
şi mă gîndesc că nu l-am cunoscut tînăr
cînd mi-ar fi spus
fugi cu mine undeva departe)
mă rujez fără să mă uit în oglindă
ţigara între buze lumina de neon ca rochia albă a unei călugăriţe
nu e a mea tăcerea aceasta
(priveşte marionetele în dansurile pe care eu le cred moarte
dă din umeri îl aşază la loc)
aerul devine un nisip mărunt şi încins
nu ajung pînă la fereastră
(face însemnări despre pădurile de smochini
îi duc ceaiul observ că oliţa de lîngă patul lui e goală
te ţii bine glumesc atunci
şi mă gîndesc că nu l-am cunoscut tînăr
cînd mi-ar fi spus
fugi cu mine undeva departe)
alexandru gheţie: Oradea avea răbdare
(când soarele cade tolomac în cornet)
când soarele cade tolomac în cornet
îngheţata se topeşte fisticul curge lacom
pe mâini printre degete râu de lavă încinsă
doar o amintire lipicioasă aceasta
liniştea cobora din cer pe ramurile castanilor de august lumina era tobogan lucios pe care se da jos soarele se topea asfaltul şoseaua ondula ca o mare sub prundişul de raze oradea avea răbdare cu ea însăşi nici castanele nu cădeau între 14:00 şi 17:00 iar frunzele îngălbeneau în şoaptă
şi eu
doar eu zgâlţâiam tăcerea sub sandale albastre cu arici sărind şotronul trăgând în dinozauri zburători imaginari sau plonjând în crişul repede şi oradea avea răbdare cu mine era fericită de pe moscovei nr.5 la teatru de la pod la primăria cu ceas niciun tramvai nu lovea şinele (s-ar fi scufudat cu siguranţă în abis) trotuarul abia abia mă mai ţinea pe mine
ioi! căldura asta ioi! perim cu toţii!
şili bobo nely - fugi la colţ şi adă toată
îngheţata din lume şi eu igen
mângâiam soarele pe creştet de bucurie îi mulţumeam şi fugeam fugeam nebuneşte la colţ soarele după mine ca un căţel topit captură adevărată îi şopteam şi cădea bleg în cornet lingea cot la cot cu mine ne întreceam ne iubeam
acolo
pe moscovei nr.5 şili bobo nely
aşteptau răcoarea apusului sunetul castanelor prăvălindu-se
când soarele cade tolomac în cornet
îngheţata se topeşte fisticul curge lacom
pe mâini printre degete râu de lavă încinsă
doar o amintire lipicioasă aceasta
liniştea cobora din cer pe ramurile castanilor de august lumina era tobogan lucios pe care se da jos soarele se topea asfaltul şoseaua ondula ca o mare sub prundişul de raze oradea avea răbdare cu ea însăşi nici castanele nu cădeau între 14:00 şi 17:00 iar frunzele îngălbeneau în şoaptă
şi eu
doar eu zgâlţâiam tăcerea sub sandale albastre cu arici sărind şotronul trăgând în dinozauri zburători imaginari sau plonjând în crişul repede şi oradea avea răbdare cu mine era fericită de pe moscovei nr.5 la teatru de la pod la primăria cu ceas niciun tramvai nu lovea şinele (s-ar fi scufudat cu siguranţă în abis) trotuarul abia abia mă mai ţinea pe mine
ioi! căldura asta ioi! perim cu toţii!
şili bobo nely - fugi la colţ şi adă toată
îngheţata din lume şi eu igen
mângâiam soarele pe creştet de bucurie îi mulţumeam şi fugeam fugeam nebuneşte la colţ soarele după mine ca un căţel topit captură adevărată îi şopteam şi cădea bleg în cornet lingea cot la cot cu mine ne întreceam ne iubeam
acolo
pe moscovei nr.5 şili bobo nely
aşteptau răcoarea apusului sunetul castanelor prăvălindu-se
alexandru gheţie:aspecte ale balcanismului în literatura română (anton pan, i.l.caragiale, mateiu caragiale)
II. Anton Pann, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale - ctitori ai unui curent literar (balcanismul)
1."Povestea Vorbii" - aspecte ale balcanismului
2.Nastratin Hogea - erou popular balcanic
3.I. L. Caragiale si "simpaticul parizian al Orientului"
4.Ilustrarea perfectă a balcanismului în "Craii de Curta-Veche"
„Odată cu Anton Pann a intrat în literatura română un autentic fior balcanic de înţelepciune, umor şi exotism”.22 Universul în care există Anton Pann, al confluenţelor amintite, este univers ţărănesc, univers oriental fabulos („cu împăraţi şi crai, sultani şi viziri, ce capătă contururi tot mai reale, mai palpabile, când sunt localozaţi la Ţarigrad, la câte un han „căruia turceşte-i zic Sanchi-iedim”, şi unde-şi desfac marfa neguţătorii de ceşti şi filigene”) şi univers balcanic – nucleul din „Povestea vorbii” în care Anton Pann, bun psiholog, perspicace în observarea semenilor şi a moravurilor persifează fără răutate prostia, ipocrizia, viciile slugilor şi stăpânilor, jupânilor şi cucoanelor, precupeţilor şi pristavilor, brutarilor, băcanilor, cârciumarilor, chirigiilor, haimanalelor, un univers nu mai puţin oriental prin „gură-cască” şi „pierde-vară”, dar un univers cosmopolit al „pieţii, al liberului schimb, a micilor industrii şi a negoţului, al pastramei şi al mezelicului, al procopselii care anunţă familia lui jupân Dumitrache”.23
„Antonpannismul” a devenit sinonim cu „balcanismul”, scrierile lui înfăţişând sublim semnificativa zonă de interferenţă Răsărit-Apus, misticismul oriental-universul cotidian „ce încearcă să iasă din feudalitate”, a satului ancestral în relaţie cu oraşul, cu mahalaua, suburbia. Lumea naturală şi pitorească aflată la hotarul dintre realitate şi fascinaţie, străbătută de motive arhaice, de folclor, de întâmplări magico-orientale autohtonizate, de un nucleu de umor fin, toate într-o „cugetare etică specifică românilor” influenţează o „serie de scriitori sud-dunăreni” prin vocaţie ca Ion Ghica, N. Filimon, Matei Caragiale, Ion Luca Caragiale, o lume ce e re-văzută şi re-scrisă de Ion Barbu în ciclul „Isarlâk”, stărnind imaginaţia unui Eugen Barbu în „Principele” şi „Săptămâna nebunilor”. Aceşti autori reprezintă în literatura română „succesiunea balcanică”. Anul în care au apărut „Poeziile deosebite sau cântecele de lume”, „anul de graţie 1831”, cum îl numea Nichita Stănescu, a dat la iveală marile capodopere universale; acum apare „Faust” a lui Goethe, acum apar poemele lui Edgar Allan Poe, acum apare „Roşu şi negru” a lui Sthendal. În comparaţie cu aceste opere care au schimbat cursul întregii culturi universale, „cântecele de lume” ale lui Anton Pann se află, conform teoriei lovinesciene a sincronismului, într-o desăvârşită asincronie. Nu şi pentru Nichita Stănescu, care consideră că asincronismul se manifestă numai în cadrul curentelor literare (din acest punct de vedere, suprarealismul românesc fiind asincron celui francez), pentru că Goethe, Poe, Stendhal au trasat linile generale ale culturii universale, nu doar a unui curent literar. Astfel, „în anul 1831, când au apărut „Poeziile deosebite sau cântecele de lume”, Anton Pann nu numai că nu era asincron – nici n-ar fi avut de ce – ci era el însuşi un fondator, nu al curentului numit mai târziu balcanism, ci al spiritului intelectual şi de viaţă plutitor peste Balcanii seculari”.25 Prin ceea ce a realizat Pann, prin numărul proverbelor, al fabulelor,al snoavelor, al cuvintelor, ne e greu să-i găsim un scriitor care să-i concureze. Reproducând în sinteze întreaga cultură a neamului din care făcea parte, cu influenţe din imaginaţia şi înţelepciunea altor civilizaţii, îl găsim la loc de frunte alături de renascentiştii Boccaccio, Rebelais, Cervantes.
Se pare că Anton Pann s-a născut într-un sat din Bulgaria, la Silveni, a avut o mamă grecoaică, pe nume Tomaida, iar tatăl-un căldărar sărac. G. Călinescu îi plasează obârşia într-un loc întunecat, plin de umbre. „Să fi fost bulgar ? Român ?” se întreabă criticul în a sa „Istorie a literaturii române” la începutul studiului despre Anton Pann, pe care îl plasează în capitolul „Întemeierea poeziei”, alături de Ermiona Asachi, C. Negruzzi şi Cilibi Moisi. Anton Pann este prin esenţă acel „homo balcanicus” al nostru: român, bulgar, pe jumătate grec, el este simbolul călătorului peste Dunăre, e oscilaţia între nordul şi sudul Dunării. Tudor Vianu explică acest fenomen de „migraţie” între „sudul şi nordul Dunării”; „Aşezări româneşti în Bulgaria şi aşezări bulgăreşti în ţările române n-au fost deloc rare în lumea deopotrivă oprimată de administraţia feudală a vremii. Când birurile nu mai puteau fi plătite şi oamenii stăpânirii căutau pe vreun nemulţumit sau vreun rebel, acesta îşi încărca lucrurile în lotcă şi, dibuind un drum pe apă prin păpuriş şi prin ostroave, căuta ţărmul salvator dincolo, în sudul marelui fluviu”.25
Anton Pann, „omul care avea nu numai în spirit, ci şi în sânge afinităţi cu Caragiale, era un balcanic a cărui familie se retrăsese din instinct într-o ţară în care nu avea pe nimeni”: 26
„Străin fiind nu am nici rudă
Nici un neam nobil, nici prost...”
Criticii au încercat să schiţeze un portret celui despre care Eminescu spunea în articolul „Paralele economice” din revista „Timpul” (1877) că era „un scriitor cu mai mult talent şi mai mult spirit decât o sută dintre ofticoşii care azi fac esprit prin gazete”. Astfel Delavrancea desena cunoscutul portret al autorului purtând fes cu ciucure şi mustaţă de palicar, pentru Vasile Alecsandri el e „un tip de român vesel, glumeţ, spirituos, pâcâlitor, cântăreţ, povestitor, o carte plină din scoarţă-n scoarţă, un Pâcală literat, bun de gură, bun de petrecere, precum le plăcea părinţilor noştri”(Scrisoare către Iacob Negruzzi în 1872), Caragiale îl numeşte „vestitul poet popular”, „minunatul povestitor”, Tudor Vianu îl vede tot „cu fesul în cap, cu giubeaua în spinare, învârtind în mâini mătăniile lui de lemn bine mirositor, aduse de la Sfântul Munte”27, Şerban Foarţă nu vede mare diferenţă între om şi scriitor; „scriitorul e tot atât de plat, de trivial, dar de o platitudine genială, de o trivialitate care anunţă şi din care decurg rafinamentele, plasticităţile şi aromele tari, veseliile şi măscăriile artiste, farmecele duşucheate şi savante stilului ale celor doi Caragiale, ale bonomului Minulescu, ale unui Arghezi sau Barbu”28, Nichita Stănescu îşi dădea seama de vocea lui plăcută „numai contemplându-i chipul de craidon”. „Dezechilibrat şi echilibrat totodată, darnic şi zgârcit, infatuat şi modest, Anton Pann ne apare ca păstrătorul stării de mijloc, ca un foarte apt scriitor de a trece cu bine şi zâmbind prin Purgatoriu”29. Mi-l imaginez pe „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”(Mihai Eminescu – „Epigonii”) ca un Nastratin Hogea barbian, „suficient sieşi” prin creaţia sa, un înţelept filozof popular care bate la porţile spiritului şi minţii umane încercând să le pătrundă, să le deschidă şi să presare acolo uşor, natural cântecele lui magice, ce au rolul unui panaceu. Ele au acoperit şi au poate mai acoperă încă deschisele răni ale sufletului. Mi-l imaginez ca un etern spectator la spectacolul vieţii, plimbându-se prin pieţe aglomerate, pline de „producte”, prin mahalale zgomotoase, printre câini. Un spectator care ştie să asculte. Un spectator şi un actor în acelaşi timp. Chiar dacă nu „vede enorm şi simte monstruos” el e primul nostru Caragiale. Un Caragiale poet. „Poeţii văd ceea ce nici soarele nu vede”30, iată un proverb bengalez, o etichetă parcă pusă fără ezitare pe fruntea lui Anton Pann.
În 1806 îl găsim la Chişinău, unde e primit în corul bisericii catedrale, rânduit printre „sopranii armoniei ecleziastice”(G. Călinescu): avea o voce limpede şi plăcută, pe care vârsta n-o va altera, pune aici bazele învăţăturii sale muzicale, câştigându-şi un loc printre reformatorii muzicii în principate. În 1812 îl găsim la Bucureşti, un Bucureşti plin de contraste sociale, exploatat şi corupt, plin de mişcare şi loc auster. Acest Bucureşti antonpannesc de la începutul secolului al XIX-lea era străbătut de un râu sinuos în jurul căruia lumea întreagă de cavafi, tabaci, breslari, şelari, zlătari, ceaprazari, cojocari, croitori, curelari, bogasieri, braşoveni, lipscani, brutari, cârciumari şi măcelari dădeau viaţă şi dinamism acestui oraş ros de umezeală. Pieţele erau aglomerate şi pline cu fel de fel de produse, „mahalalele vuiau de cântece, de gâlcevi, de bătăi şi de lătrături de câini”(Ghica), tineretul şi protipendada chefuia până-n ziuă. Anton Pann devine paracliser la Olari, cântăreţ la Sfinţi, director la tipografia de muzică bisericească. Universul lui Anton Pann era plin de cântece de lume în care „Fanarul presărea sarea anacreontică” cu trubadurii vremii (unii cântăreţi de biserică, alţii procopsiţi de boierii noştri orientali prin gust şi înclinaţii), cu muzica lui Nănescu, Unghiurliu, Chiosea-fiul, cu Iancu Moruzzi, Bărbucică, Văcărescu, fraţii Bărcăneşti, Costache Facca, cu Nicolae Filimon. Dintre ei ţâşneşte şi Anton Pann.
Din vasta operă a unui scriitor „neşcolit”, dar cu o altă „cultură”, cum ne arăta Tudor Vianu, (obţinută din experienţele unei vieţi dinamice, cu „dese schimbări ale locului şi îndeletnicirilor, cu multe observaţii făcute asupra oamenilor, asupra moravurilor şi năravurilor lor”, ascultând şi observând „vorba cu miez şi cuvântul de duh”31) se individualizează antologia de poezii „Spitalul Amorului sau Călătorul dorului”, unde îşi amestecă propriile producţii cu altele străine, O şezătoare la ţară sau „Povestea lui Moş Albu”, „Culegere de proverburi sau Povestea vorbii”, „Năsdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, „Poezii deosebite sau Cântece de lume”, „Fabule şi istorioare”, „Poezii populare”, „Hristoitia”, „Cântece de stea”. Şi Nichita Stănescu se mira că autorul care anticipa prozodic poezia modernă, nu a făcut „şcoală prozodică”. Al. Săndulescu nu-l crede pe Pann când afirma că nu a citit pe „cei poleiţi”, pentru că întâlnim în scrierile sale embajamentul „care leagă versurile între ele, le face melodioase, pline de voiciune şi energie” (Al. Săndulescu): „Când vrei să vorbeşti, la gură / Să ai lacăt şi măsură”, aluzia: „Să vorbească şi nea Chilom că şi el e om”, onomatopeea: „Nu înnemereşte, raţele zbor, scapă / Şi securea cade bâldâbâc în apă”, rima interioară: „Norocul se ţine după mine, ca pulberea după câine”. Ilie Dan consideră cultura sa „una de esenţă populară, căci dascălul cel mai important rămâne poporul român, ale cărui credinţe, obiceiuri, şi grai le-a cules, le-a înţeles şi le-a valorificat”32.Pann este totuşi singurul poet român „care nu datorează nimic vreunei şcoli literare”33
Interesantă este şi receptarea operei antonpannescă în timp. O perioadă a fost ignorat, „occidentalii” români au încercat să se distanţeze, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la primul război mondial, de aceşti scriitori „jenanţi”, „stânjenitori”(Sorin Antohi) care le puteau reaminti de „conexiunile balcanice”. După 1920, opera lui Anton Pann a început să fie re-gândită. Cu ocazia respingerii „superficialului”, universul lui Anton Pann devine preţuit. Mai târziu, George Călinescu şi Tudor Vianu, Ion Roman, Ovidiu Papadima şi Paul Cornea, şi Şerban Foarţă, Mircea Muthu, Dinu Flămând, Al. Săndulescu şi alţii recunosc în autorul povestirilor, snoavelor şi proverbelor, a cărţilor populare şi cântecelor de lume cu largă circulaţie în lumea măruntă a oraşului din prima jumătate a seclului al XIX-lea pe „scriitorul”, pe omul de mare talent, care, deţinând un vast tezaur folcloric, dă naştere unei opere originale. G. Dem. Teodorescu, M Gaster, G. Bogdan-Duică, Ovidiu Papadima, I. Manole, Paul Cornea şi alţii i-au dedicat chiar monografii, capitole de istorie literară, studii analitice sau de sinteză. „Dacă ar mai trăi şi astăzi, văzându-ne adunaţi spre a-i aduce laudele noastre, Anton Pann s-ar mira din cale-afară. Contemporanii nu i-au dat atâta cinstire.”34 Interesant pentru această lucrare este locul lui Anton Pann în literatura română. Astfel, generaţia critică interbelică restabileşte locul cuvenit personalităţii „smeritului geniu”(N. Iorga) în cadrul culturii noastre, prin sublinierea unor trăsături distincte. „Pann trebuie de-abia descoperit”, spunea Arghezi, iar vechiul îndemn, strigătul parcă din abisuri avea să se realizeze în timp şi în mod convingător. Nume de prestigiu ca G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Ovidiu Papadima, Al. Piru, Paul Cornea, Mircea Muthu, Mihai Scarlat au arătat rolul lui Pann – un reper original, ca scriitor popular şi premodern şi ca precursor al balcanismului în literatura română. Prin universul creat, „el rămâne cel dintâi reprezentant al de marcă al balcanismului şi nastratinismului”35. „Balcanicul a cărui familie se trăsese din instinct într-o ţară în care nu avea pe nimeni”(G. Călinescu), este un „reflex al literaturilor balcanice...el se agită în sfera culturală a sud-estului european”(D. Popovici)
Cartea ce ilustrează cel mai înalt grad al talentului autorului este „Povestea vorbii” – „un veritabil manual de morală practică”(Tudor Vianu), „o adevărată comedie umană, asemeni moralistului clasic, preocupat de tipologie”36, „un monument naţional, o carte preţioasă pe care fiecare dintre noi trebuie s-o avem în bibliotecă şi pe care adeseori vom avea nevoia a o consulta. În ea întâlnim spiritul şi înţelepciunea românului, fiinţă cu care mulţi n-au făcut cunoştinţă”.(V. Alecsandri) Aici, Pann creează un tablou-balcanic, imaginea unei lumi pestriţe şi leneşe, lumea pieţelor aglomerate şi zgomotoase, a negoţului în care tot ce contează e „gestul-cheie de a plăti şi a încărca marfa”, lumea muierilor „arţăgoase”, a indivizilor zgârciţi, lacomi, mincinoşi şi golăgioşi, dar o lume vegheată de un Dumnezeu al cărui „ochi nu se închide niciodată”.
Materialul este ordonat conform unui principiu asociativ, după formularea temei printr-o suită de proverbe cu înţeles apropiat în prelungirea cărora apar scurte povestiri sau fabule se demonstrează o serie de adevăruri:
„Ce înveţi la tinereţe, aceea şti la bătrâneţe.
Omul în copilărie lesne-nvaţă orice fie.
Meşteşugul la om e Brăţară de aur.
Cine ştie carte are patru ochi.
Dar
Orice cu bătaie de cap se dobândeşte.”
sau:
„Decât toată bogăţia
E mai scumpă sărăcia,
Că până nu-şi va da toate
Să o capete nu poate.”
„De sărac, nici unghii n-are
La vreme de scărpinare.”
sau:
„Cine caută nevastă fără cusur, neînsurat rămâne
Şi
Alege, alege, până culege.
Şi atunci,
Dacă n-are frumos, pupă şi mucos.
Că precum
Bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate,
Aşa şi nu se poate
Lânoasă şi lăptoasă şi grasă,
Să vie şi devreme acasă”.
Nichita Stănescu observa că proverbele lui Pann ar putea avea sensul unui singur cuvânt, iar mesajul lor presupune o anume „joie de vivre”. Da! Întreaga sa operă e un „cuvânt”, dar un cuvânt cu multiple sensuri imperative. Îndreaptă moravurile zâmbind pare să fie chintesenţa operei sale, acceptă-ţi defectele şi încearcă să le corectezi, foloseşte-ţi imaginaţia şi bate la porţile culturii fabuloase!
Temele populare literare au fost cele spre care s-a îndreptat, Anton Pann dispunând cu libertate de materia populară. Socotit folclorist, („cel dintâi folclorist al nostru”-George Breazul), „Pann n-are noţiunea de folclor, nu respectă autenticul ţărănesc, ci împestriţează graiul popular cu cel cult, uneori grotesc, foarte adeseori însă cu un efect cromatic, uluitor”.37 „Om cu două guri şi patru limbi, dând senzaţia că se hrăneşte din folclor, el n-a fost niciodată folclorizant,”38 spunea Nichita Stănescu. El schimba forma materiei populare. „Poezia ţărănească se amestecă cu poezia de mahala şi cu anecdotica de circulaţie universală, uneori în forme originale.”39 „Itinerarul celor mai multe teme literare populare începe cu Orientul, în primul rând cu India antică, unde a funcţionat fantezia cea mai productivă a omenirii, de unde a trecut, prin popoarele Orientului Apropiat, la Bizanţ, şi de aici la slavi şi la popoarele occidentale, luând uneori apoi drumul invers pentru a-i restitui Orientului ceea ce-i aparţinea cu titlul şi meritul creaţiei sau cel puţin al transmiterii.”40
S-au găsit motive de circulaţie universală în „Povestea vorbii”, provenite din India, din Orientul arab şi islamic, din Evul Mediu, „culese” de Pann fie pe cale orală, „fie prin cărţi populare ca Esopia, Floarea darurilor, Bertoldo.” Dar Pann nu e doar un folclorist interesat de teme populare arhaice. El sintetizează, autohtonizează, creează ! Iar istoria despre „femeia arţăgoasă” şi „baba” care-l întrece în viclenie pe dracu, sau „fermecătoarea gâlceavă a poamelor” sunt creaţii originale, aşa cum „Dănilă Prepeleac” e a lui Creangă şi „Kir Ianulea” a lui Caragiale. Temele antonpanneşti sunt vaste: „Despre vorbire”, „Despre minciuni şi flecării”, „Despre năravuri rele”, „Despre frica lui Dumnezeu”, „Despre prostie”, „Despre nerozie”, „Despre leneşi”, „Despre beţie”, „Despre mâncare”, „Despre sărăcie”, „Despre învăţătură”, „Despre virtute”, „Despre stăpân şi supus”, „Despre negoţ”, „Despre amor sau dragoste şi ură”, „Despre căsătorie”, „Despre iuţeală, mânie şi posăcie”, „Despre lăcomie”, „Despre cumplitate şi zgârcenie”, „Despre timp şi vârstă”. Vorbind de acestea, „autorul ne oferă adevărate portrete morale într-un limbaj pitoresc, amestecând observaţia cu aluzia fină, vorbirea pe şleau cu antiteza, gingăşia cu vulgaritatea”.41
Aceste fabule şi anecdote sunt „De prin lume adunate / Şi iarăşi la lume date”. Lumea balcanică se vrea mai dreaptă pentru că el osândeşte minciuna, zgârcenia, lenea, înşelătoria, lăcomia, năravurile rele, beţia, furtul şi se ivesc marile virtuţi morale ca dreptatea, munca, cinstea: astfel dreptatea învinge minciuna;
„Câte le zice omul sunt toate vorbe,
Şi minciuna este vorbă.
Dar
Vremea descoperă adevărul.
A mânca usturoi şi gura a nu-ţi puţi nu se poate”.
iar ţiganul care intră în prăvălia negustorului să fure şi e prins, încearcă să scape cu ajutorul minciunii, dar nu are sorţi de izbândă:
„-Dar ce cată ghiara-ţi înfiptă în ceapă?
-M-apucai de dânsa să nu mă ia vântul.
-Degeaba ţigane, nu ţi-ai găsit sfântul!”
Trei „golani, marţafoi porniţi pe rele şi de faţă hoţomani” sunt daţi pe mâna poliţiei pentru că încearcă să cumpere fără bani, recurgând la trucuri ingenioase sau naive, şi sunt duşi în ocne de stăpânitori deoarece:
„Năravul din fire n-are lecuire.
Lupul părul schimbă, dar năravul nu şi-l lasă.
Ce iese din pisică şoarici mănâncă.
Toate merg după neam,
Peştele de la cap se împute.
Poama nu cade departe de tulpina ei”.
Băutura e un viciu ce face pe „săraci bogaţi, pe ologi cu mâini, pe ciungi cu picioare, şi pe orbi cu ochi”, „beţia e uşa tuturor răutăţilor”, „cine bea vin îşi bea punga şi mintea, ba şi sănătatea”, dar „El ce face la beţie / se căieşte la trezire” iar „Beţia o vindecă sapa şi lopata”.
Prostia e aspru ironizată, pentru Pann prostia e sinonim cu nebunia:
„...prostul e ca
orbul când dă de perete
tocmai aci socoteşte
că lumea se isprăveşte”
capul prostului e inutil, e văgăună şi adesea prostul rămâne fără cap, ca în povestea celor trei neghiobi ce vor să scoată ursul din „vizunie”:
„Cnd vru de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-au tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: - Frăţioare,
Avut-au Vladu cap oare?”
Leneşul trebuie bătut ca să-şi facă rostul: „Ăst lucru l-aş face-ndată / Dar n-am cine să mă bată”.
Alături de anecdotele balcanice, Pann presărează cu deosebit talent „fineţuri” gastronomice, amintind de „bucătăria orientală”, de mireasma mistică, iar cartea lui M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi „200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte treburi gospodăreşti”, e probabil prefigurată de reţetele cu faimă europeană ce apar la Pann:
„Crapul să-l cureţe bine, să-l cresteze frumuşel,
Să-i puie piper şi sare, ş-untdelemnul peste el,
Şi cu o tavă să-l ducă să se frigă la cuptor,
În loc de apă turnându-i pe deasupra vinişor”.
Odată cu Anton Pann intră în literatura română un val de exotism, o mulţime de elemente alogene. Un strop din Orient e adus în îmbulzeala oraşului românesc (Pann a fost un „orăşean născut şi civilizat crescut”). Descoperim aici o mică Indie, o fărâmă din Arabiile îndepărtate, cu smochine şi curmale, cu naramzele şi chitrele, cu elefanţi şi cămile, cu sultani şi cadâne. Personajele lui Pann (cetăţeni onorabili, nu vagabonzi, nu căuzaşi, nu zavragii) sunt greci, turci, unguri, ţigani, evrei – elemente străine, ce se deosebesc prin natură şi origine de mediul în care se află. Îi găsim însă integraţi perfect în aglomeraţia, în forfota oraşului, alături de români – ardeleni, moldoveni şi munteni – , ei discută, leagă prietenii, stabilesc relaţii inedite, râd zgomotos, îşi dau coate, se ceartă. Sunt sociali şi flecari. Social, flecar şi plurilingv e şi Anton Pann, care discută, dialoghează cu personajele sale. În acest amalgam de rase pătrunde şi autorul, el trăieşte alături de eroii săi. Ştie că „soarele nu poate fi văzut decât prin propria sa lumină”, de aceea se transformă fără întârziere din spectator în actor, îşi joacă rolul pe marea scenă alături de ceilalţi. Actorul poate observă, aude, vede mai bine. Lui Pann îi face plăcere să „noteze româneasca românului prost”, ştie să-şi „audă personajele”(Foarţă). Atinge astfel înainte de Caragiale comicul de limbaj, când, în altă fabulă, va pune doi „ungureni” să discute în grai ardelenesc, consemnând palatalizarea labialelor şi celelalte.
„-Măi soaţe, văz’t-ai tu ghie?
-Am văz’t, măi, - zise – ş-o mie.
-No, da cum îi? De-i văz’t, spune.
Da au îi, măi, vo minune?
De n-ai văz’t cred pot’ să-ţi pară.
-No, mă, să-ţi spun cum îi dară:
Îi albă şi ste-n chişoară
Răscăcănată la soare”.
sau intervenţiile grecului Iani din „O şezătoare la ţară”:
„-Io, părinte – el răspunse – stii istorii frumos tot,
Ama se spui rumeneste asa pre bine nu pot!
Omos Stan al meu se spuie în locul meu dou iar,
C-a-nvăţat istorii multe de chind am fost militar,
Haide, Stane! De înţepe, spune ţeva-n locu-a meu
Si un rachiu dimineaţa o să-ţi dau bacsisi eu”.
Anton Pann vorbeşte cu personajele lui. A vorbit şi cu kir Iani la Bucureşti, şi cu „ungurenii” la Braşov, iar rolul acestora e acela de a sporii efectele comice.
Într-un timp în care „vechea trăinicie a lumii greceşti decade, când cetăţile îşi pierd libertatea sub apăsarea puterii macedonene din nord”, când se pune problema „cum poate viaţa fi tolerată”, Pann are rolul unui Platon sau Diogene (Tudor Vianu) care-şi răspândeşte experienţa, filozofia pe „drumuri şi în pieţe de om sărac, lucid şi amar”, ci nu „frumoşilor copii ai vechilor ginţi aristrocratice”.42 Pann devine „filozoful popular”, care recomandă, sfătuieşte. „Morala lui Pann este a unui om din Orient care a cunoscut timp de veacuri opresiunea şi a învăţat să fie prudent, rezervat, răbdător, înţelegător al suferinţei străine şi gata să-i ajute şi să-i uşureze”.43 El îndeamnă la credinţă, rezervare faţă de cei mari, prudenţă, răbdare, respect, dragoste.
Morala lui Pann este morala unui om credincios, cu frica lui Dumnezeu, el ştia că:
„Ochiul lui Dumnezeu nu doarme.
Dumnezeu nu răsplăteşte ca duşmanul, ci goneşte cu anul.
Pe omul rău îl însemnează Dumnezeu”.
Omul trebuie să îşi ajute aproapele, să respecte legile divine: „Când dai la cei neavuţi / Pe Dumnezeu împrumuţi”, să respecte crucea: „Cine înjură la cruce / Cu ea o să se usuce”, să-şi iubească credinţa părintească, dar să tolereze celelalte religii: „Cinsteşte toate religiile dar te închină numai la a ta”, să îneleagă corect, să nu interpreteze textul biblic sfânt: „Scriptura şi sfânta lege / D-a-ndoaselea n-o-nţelege”, aşa cum face ţiganul care intră în biserică şi înţelege greşit vorbele preotului:
„Să ştiţi că iertat este păcatul mărturisit
Însă pentru tot păcatu-i zece pomeni se va da,
Miluind săraci din satu-i, ori de prin altundeva”
iar ţiganul:
„...văzând un pom pârguit,
Zburai după o albină şi sus pe el m-am suit,
Mâncai cât mâncai de foame, şi apoi m-am apucat,
N-am lăsat pe dânsul poame, tot cu traista le-am luat.
Şi că vro zece din ele la unul-alt împărţii,
Însumi cu mâinile mele, cu care le şi hoţii...”
Dar Pann nu creează o lume nouă. E lumea în care trăia, lumea balcanică pe care o scrie, o re-scrie, pe care o sfătuieşte şi-i oferă morala sa de om cu experienţă şi cu frică de Dumnezeu. El surprinde forfota comercială, hărmălaia deverului şi a tocmelii, micul iad asurzitor al „productelor” din pieţele aglomerate, dinamice, nu e născocirea lui. Amalgamul de rase, lenea, înşelătoria, zgârcenia, nu sunt creaţii, ele există. Meritul lui Anton Pann este acela că a descris aşa cum era o lume balcanică cu influenţe fabulos-orientale, însă o lume în care încep uşor să apară şi elemente occidentale.
Prin Pann vedem ca printr-un „ochean care ne aduce aproape oameni şi stări îndepărtate, dar actuale încă în epoca lui, relaţiile dintre oameni, dintre stăpâni şi slugi, dintre judecători şi împricinaţi; îi vedem în frecventările lor de societate în raport cu cei slabi, nenorociţi sau săraci; cum călătoresc, fac negustorie, discută şi se sfădesc, petrec şi se însoară”. Da, Pann a creat o micro-monografie a unei societăţi din lunga epocă de opresiune a despotismului oriental.
Forfota negoţului pare să fie activitatea de bază în timpul antonpannesc, iar modul prin cere se desfăşoară comerţul e pur oriental: zgomot, tocmeală, aglomeraţie, multă mişcare, certuri, lumea care cumpără e cosmopolită iar procesul de cumpărare-vânzare se desfăşoară sub un soare arzător, canicular. Chiar dacă „Câţi merg la târg, toţi nu cumpără”, ei se agită, se trag de mânecă, participă la licitaţii, câştigă, se tocmesc, închiriază oameni care să le laude marfa, caută caii în dinţi, se învoiesc şi beau aldămaşul.
„Într-un oraş oarecare,
Ca şi Bucureştiul de mare,
Unde lumea în piaţ iese
Şi-ncoaci-încolo să ţese,
Printre cei ce vând producte
Şi fel de feluri de fructe,
Unde răsună haznale
Trântindu-se de tablale,
Unde unii iau, dau, număr,
Alţii încarc braţ, mâini, umăr,
Unde glasuri şi guri multe
Nu stau să se mai asculte...” 15
Nu toţi cumpără, asemeni săracului „cu nici un avut” din Ţarigrad care pofteşte, dar se abţine, pune deoparte:
„Când mergea în piaţă şi vedea vânzări,
Întreba de toate cu cât se vindea,
Şi numărând preţul ce era să dea,
Într-o altă pungă băgând îl strângea,
Ş-il lăsa într-însa, nu-l mai atingea,
Zicând întru sine: „Iaca că luai
Şi zic (sanchi-iedim) ca când şi mânca”.
Astfel el tot strânse până grămădi
Ş-in Ţarigrad hanul, cum am zis clădi”.
Piaţa este, într-adevăr, nucleul, miezul, centrul lumii lui Pann. Are un rol imens. Piaţa reprezintă pentru oraş ceea ce înseamnă vatra pentru sat. Ea este centrul lumii citadine. Aici vin toţi, cumpără, leagă relaţii. Aici se amestecă rasele, aici se povesteşte, se bârfeşte. Ţărani şi orăşeni, români, greci, turci, bulgari, unguri, ţigani şi evrei se întâlnesc aici, învăluiţi de mister. Dacă în Siliştea-Gumeşti personajele lui Marin Preda citeau ziarele vremii la vatră, în centrul satului, eroii lui Pann, amalgamul de eroi antonpanneşti(de acum două secole), citesc printre „producte” cartea vieţii. Aici, în centrul universului! Iar Anton Pann este acel Ilie Moromete filizof de mai târziu, care traduce această carte. Acelaşi rol îl are şi cârciuma, hanul. Aici se nasc poveşti. Şi într-o singură poveste l-am descoperit pe Pann şi actor şi spectator în această lume. Iată-l in rol de actor, alături de eroii săi, în mijlocul pieţii:
„Aici şi eu ca lumea toată,
Într-o zi umblând prin gloată
Ş-ascultând cum vorbea unii
Cu glasuri mari ca nebunii,
Văzui doi inşi se-opriră,
Căciulile îşi luară
Şi astfel se salutară...”
iată-l spectator, în cârciumă:
„Mă făcui şi eu cu treabă
Şi-ntrai după ei în grabă,
Să văz ce-o să se urmeze
Şi cum o să ospăteze.
Şezând dar eu deoparte,
Şi ascultând de departe...”
În acelaşi fel (ascultând şi observând) şi din acelaşi loc (de întâlnire) îşi iau şi Pann şi I. L. Caragiale şi Mateiu Caragiale subiectele.
În acest univers negustoresc apare (poate pentru prima dată în literatura română) tipul arivistului, care se plimbă fără scop prin magazine, nu cumpără nimic, îşi impune cea mai fioroasă privaţiune, „în scopul aberant al fetişizării aurului”. Fostul negustor din Constantinopol ajunge găitănar şi hagiu în mahalaua Vitanului. Prezenţa avarului în „Povestea vorbii” oferă lui Delavrancea modelul, iar Hagi-Tudose (acel Shylock şi Harpagon balcanic) coboară în linie dreaptă din această carte de învăţături:
„A fost un zgârcit odată care mereu grămădea,
Zi şi noapte totdeauna pe bani dormea şi şedea
Şi de cumplitate multă trăia singur singurel,
Nu ţinea-n casă nici slugă, nici pisică, nici căţel,
Nu putea să se îndure să cheltuiască un ban,
Să mănânce şi el bine măcar odată-ntr-un an,
Ci trăia tot caliceşte, mâncări proaste cumpărând,
Privind cu jind cele bune, ca şi un sărac de rând...”
Când apare dialog, dinamicele şi naturalele spectacole antonpanneşti par a fi nişte autentice piese de teatru, cu scene şi acte, al căror decor e atmosfera balcanică, poate chiar pur-orientală. Punerile în scenă sunt comice, de un comic pur, autentic. Comediograful Pann foloseşte dialogul, monologul, indicaţiile de regie, parantezele, aparteurile, mimicile caraghioase, gesturile neprevăzute, conversaţia cu pantomimă. Iată un dialog:
Sultanul
„Au nu e lesne?”
Pescarul
„Lesne, pune viţă şi bea vin”
Sau
„Ară, macină, mănâncă”.
Sultanul
„Vrednic eşti!”
Pescarul
„Apa o beau pe picior, ca o pasăre din zbor”
„Gândeşti ca o floare la ureche”
Să
„Cauţi acul în carul cu fân”.
Adevărat,
„Lesne a băga în urechile acului când vezi”.
iată un dialog cu pantomimă:
„Vrei să mai zbieri ca magarii? (şi cu mâna în sus da);
El aridică în sus capul (ca prostul când spune da).
-Dar vrei să rânchezi ca caii? (şi iar mâna-n sus îşi da);
El iar făcea-n sus cu capul (ca când ar răspunde ba).
-Dar vrei să mugeşti ca boii? (şi cu mâna în sus da);
El îşi ardică iar capul (ca când ar zice nu va)”.
În caraghiosul spectacol se „intră în allegro, urmând ca acţiunea să se desfăşoare mai lent, într-un tempo grabnico-irmologhic, adică allegretto”.44
Alte povestiri din lumea antonpannescă îl prefigurează pe Creangă, prin acea baba „Vişana, anume / Întâia drăcoaică dracilor din lume”. Varianta mai veche a babei urâte coborâte din Infern, sfătuită cu Diavolul din povestirile lui Creangă (Stan Păţitul) îşi vâră coada în treburile unei familii tinere de negustori pentru a le distruge căsnicia: „O bătrână astfel, cum mă vezi pe mine / Nici la degetul-mi ăl mic nu te pui cu mine”. Iată că „cel mai mare poet al Valahiei la acea vreme” (Nichita Stănescu) anticipa prin oralitate, prin folclor, prin experienţa de viaţă, prin jovialitate pe moldoveanul Creangă. Balcanicul Pann însă, anticipează în line tipologică în primul rând pe „levantinul Caragiale”(Foarţă), iar personajul lui Pann (cetăţean onorabil) nu este decât ceea ce avea să fie mai târziu scheletul unui Jupân Dumitrache. Pann şi Caragiale sunt balcanici!
S-a spus că lumea creată de Anton Pann nu ar fi a noastră. Nu cred că e adevărat. Deoarece creatorul versurilor ce au un „iz incomparabil de tejghea şi de odaie cu pământ pe jos”(Şerban Foarţă) încerca să redea imaginea oraşului (în special) românesc cât mai reală a epocii sale, în ciuda ecourilor din cultura popoarelor Orientului şi ale Europei, în ciuda extraselor masive din creaţia populară turcească. Iar prezenţa turcului, a grecului, a bulgarului, a ungurului, a ţiganului, a evreului pe spaţiul nostru exista. Se ştie. Nu e invenţia sa. Influenţele acestora sunt evidente, de aceea Anton Pann realizează un univers cosmopolit. Şi acest univers pestriţ, în mijlocul căruia se află piaţa şi cârciuma (ce dau parcă viaţă, care pulsează oxigenul), e real. Autorul însă cinsteşte limba şi neamul românesc mai mult, aşa cum o spune în prefaţa la „Heruvico-Chinonicarul”:
„Cântă, măi române, pe graiul şi limba ta,
Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta.
Cântă să-nţelegi tu însuţi, şi câţi la tine ascult,
Cinsteşte ca fiecare limba şi neamu-ţi mai mult...”
Că Anton Pann are patima orientală, că aparţine unei arii amestecate şi pitoreşti numită de Ion Barbu „ultima Grecie” e altceva. Probabil şi ţara avea pe alocuri, după aproape un veac de domnitori fanarioţi, imaginea unei încremenite, alterate Grecie. Asupra acestei Grecie cade „ca o miraculoasă zăpadă roşie, pestriţa, justiţiara turcime”.(Ion Barbu) Aerul grec e evident. Foarţă vedea în Nastratin Hogea „o reminiscenţă de filozof elen, poate sofist, oricum filozof popular ca şi Pann”.
Nastratin Hogea, această născocire a imaginaţiei populare, considerat de unii cercetători contemporan cu Timur cel Şchiop, acel Till Eulenspiegel al flamanzilor, Ivan Darak al ruşilor, Jean le Sot al francezilor, Bertoldo al italienilor, Matiaş Gâscarul al maghiarilor e cunoscut folclorului nostru prin „transplant”, transplant în urma căruia s-a îmbogăţit considerabil. Chiar dacă nu aparţine folclorului românesc, Nastratin Hogea, eroul oriental, pătrunde cu uşurinţă, nu e respins, dimpotrivă, i se diversifică variantele. De ce? Pentru că Nastratin Hogea avea şi în creaţia populară un alter-ego, o dublură, un echivalent – Păcală. Nastratin Hogea rămâne totuşi pentru folclorul nostru un străin (element alogen), nu e asimilat în totalitate, el nefiind creaţie pur românească, ci balcanică. Cel puţin prin intermediul turcilor a fost difuzată în Balcani, legenda lui Nastratin Hogea răspândindu-se de la perşi şi arabi.
„I. L. Caragiale este, după Anton Pann şi N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un eticism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean”.45
Descoperim la Caragiale o viziune carnavalescă a lumii. El este martorul, spectatorul unei lumi de tranziţie cu felurite contraste insolite, „o lume pe cât de vioaie, de pitoresc eteroclită ca atmosferă, pe-atât de desuet anchilozată în rânduielile şi deprinderile ei, pe atât de spontan locvace în viaţa cotidiană, pe-atât de hilară în pretenţiile ei de emancipare intelectuală şi culturală, afişate cu preţiozitate şi zgomotoasă retorică,”46 iar acest spectacol îi este oferit tocmai de societatea burgheză românească de la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, îndeosebi cea bucureşteană. La Caragiale totul porneşte de la această imitare grăbită a formelor civilizaţiei occidentale, ce dă naştere unor „producţii moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”. (Titu Maiorescu)
I.L. Caragiale va descoperi efectul acestor schimbări accelerate ale burgheziei orăşeneşti, iar oportunismul, birocratismul, vanitatea, snobismul caricatural, mahalagismul cu pretenţii de urbanitate sunt practic rezultatul acestui proces de copiere a civilizaţiei occidentale de către o societate ce purta încă hainele unei atmosfere levantine, atmosferă ce încă nu se expiase în urma veacurilor de dependenţă faţă de Poartă şi de Fanar.
„Universul uman pe care îl scrutează autorul aparţine aşadar unei lumi tranzitorii în care coexistă, într-o bizară şi pitorească simbioză şi în insolite ipostaze, vechiul cu noul: tramvaiul cu birja, mahalaua cu salonul, ciubucul şi giubeaua cu ţigara de foi şi jobenul, ceaprazarul şi bragagiul cu funcţionarul de minister, favoritismele şi nepotismul cu sclifoseala snoabă, pe scurt, caricate, mimate – ceva din atmosfera de bazar a Stambulului cu ceva din superficialitatea vieţii pariziene”.47
Eroul reprezentativ, produsul tipic al acestei lumi este omniprezentul şi atotştiutorul, spiritualul şi locvacele, „simpaticul parizian al Orientului” – Mitică. Acest Mitică este un oriental iubitor de zgomot, de bazare, iubeşte culoarea şi oferă culoare atmosferei caragialiene, atmosferă în care întâlnim fizionomia unui spaţiu inconfundabil, carnavalesc, prin care se perindă o lume pestriţă. Din stirpea lui Mitică vor ieşi probabil mai târziu Gore Pirgu, Stănică Raţiu sau Lică Trubadurul.
„Miticismul se încadrează în balcanism,” autorul alcătuind în acest sens o serie de schiţe. El adună anecdote din epoca fanariotă („De când cu băşica lui Caragea”, „Crai de Curtea-Veche”, „Vodă Nicolae Mavrogheni”), interesat de pestriţătura epocii, de coloritul mahalalei bucureştene. Pentru George Călinescu „amestecul acesta de mizerie prăfoasă orientală şi nume sonore boiereşti redeşteaptă lumea lui I. Ghica. Decât Ghica era balcanic în materie, Caragiale încearcă un balcanism artistic, de limbaj şi atmosferă”.48 În „Pastramă trufanda” (prelucrare după o bucată nastratinească), „Kir Ianulea” (versiune largă după Belfagor al „nemuritorului nostru Nicolaki Machiavellis”), „Abu-Hasan” (poveste din Halima) găsim vocabularul epocii fanariote, un limbaj violent, meridional. În alcătuirea acestei lumi pitoreşti Caregiale e genial mai ales în reabilitarea mahalahismului:
„Săriiţi! săriiţi, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!...Mă baţi, ai ? după ce-ţi râzi de casa şi de cinstea mea, hoţile şi pehlivanule! Dacă te-ai îmbătat şi ai poftă de bătut, du-te de-ţi bate ţiitoarele de pîn fundul mahalalelor, pe care le-ndopi cu pumnii de lire şi-n casă te caliceşti pînă la lescaie, râtane!...Da pe mine să mă baţi ? pe mine, mă spurcăciune de bădăran ?...pe mine, fata lui Hagi Cănuţă să-ndrăzneşti tu să mă baţi, păcătosule, janghinosule şi râiosule!?...Stai tu, că te-nvăţ eu pe tine, cenghene turcească!”
3. „ Sunt grec ... şi nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a şaisprezecea, tâlhari de apă, oameni liberi şi cutezători, vânturând după pradă mările în lung şi-n larg, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Din Zuani cel roşu prin doi din fiii săi, purcedcele două ramuri ale neamului.”49 Iată cum îşi face Pantazi, unul dintre cei patru dandy valahi din „Craii de Curtea-Veche” al lui Mateiu Caragiale „poemul străfundurilor lui bizantine”.
„Mateiu Caragiale este şi el un promotor al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii măscăroase, de impulsuri lascive, de conştiinţă a unei eredităţi aventuroase şi tulburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligenţă superioară. Citatul enigmatic din Biblia latină stă alături de „era dat în Paşte” într-un amestec fastuos ca o curte turcească. Ion Barbu, inspirându-se din Mateiu Caragiale, a văzut mai cu seamă acest balcanism”.50
În „Craii de Curtea-Veche”, Mateiu Caragiale creează acea lume românească în care se amestecă ţigănia cu lenea sufletească şi ascuţimea inteligenţei, o lume cosmopolită, zgomotoasă, imundă şi totuşi sublimă, o lume în care se iveşte o stranie amestecătură între Occident şi Orient.
Tematic, „Craii de Curtea-Veche” istoriseşte avatarurile a doi feciori de boieri (Pantazi şi Paşadia), feciori bărtâni, ajunşi în pragul unor ultime decizii existenţiale. Acestora li se adaugă Povestitorul, care se situează hotărât pe poziţiile neutraliste ale martorului căruia nu i se întâmplă nimic şi care intervine cât de puţin se poate, el însuşi un Crai, după cum mărturiseşte şi secătura Pirgu, un alt soi de martor, cel mai stricat dintre toţi care-i călăuzeşte pe ceilalţi trei în „bolgia plăcerilor din cea mai deochiată casă bucureşteană, „casa adevăraţilor Arnoteni”, tripou, cârciumă şi bordel, prilej pentru autor de a înfăţişa ce a parcurs întreaga scară a degradării morale până la cea mai îngrozitoare murdărie”.51 Aceşti patru cheflii sunt întâmpinaţi cu sintagma „Crai de Curtea-Veche” la ieşirea dintr-o ospătorie de către o bătrână smintită, Pena Corcoduşa, viitoarea domnişoară Hus din Isarlâk-ul barbian. „Portretul fizic al personajelor e doar schiţat, în tehnica eboşei – mai precizat la caracterele feminine, Pena Corcoduşa, Raşelica Nachmanson, dându-se precădere celui temperamental, copios pigmentat, de unde jocul liber al sugestiilor, iar pentru cititorul obiectiv, impresia de fantomatic”.52 Pena Corcoduşa (în limbaj cult: Mirabela !) evocă o lume de basm şi adevereşte un destin, ea fiind un personaj-cheie.
„... În mijlocul învălmăşelii, urlând ca o fiară, o femeie se lupta cu trei vardişti şepeni ce abia puteau s-o dovedească. Pomenindu-ne cu ea aproape în braţe, tuspatru deterăm un pas înapoi. Bătrână şi veştejită, cu capul dezbrobodit şi numai zdrenţe toată, cu un picior desculţ, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului. Beată moartă, vărsase pe ea şi o trecuse neputinţa, ceea ce umplea de o bucurie nebună droaia de derbedei şi de femei pierdute ce-şi făcea alai strigând: Pena ! Pena Corcoduşa ! ... Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piaţă. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morţii. Fusese şi la balamuc mai de mult. Cu mare caznă vardiştii izbutiseră să o ridice. Când se văzu în picioare şi dete iar cu ochii de noi, se zbârli din nou, gata să reia de-a capul prietenoasa-i întâmpinare, fiind însă smucită se înecă şi glasul i se pierdu în bolboroseli.
- Crailor, ne mai strigă totuşi. Crai de Curtea-veche.’53
Aceste ultime cuvinte ale Penei Corcoduşa care se pierd odată cu dispariţia ei, par să arunce un blestem asupra celor patru. Sau să renască un blestem mai vechi, pentru că această povestire aparţine tragicului, un tragic care pretinde întotdeauna un fast de rigoare. Toate personajele de aici sunt blestemate, iar blestemul e aruncat asupra lor de forţe incontrolabile, atotputernice. Situaţia materială nu le oferă nicidecum liniştea visată. Damnat e Paşadia de strămoşii lui sângeroşi şi stricaţi, damnat e Pantazi, urmaş de piraţi, „tâlhari de apă”, blestemat e şi Pirgu, condamnat să reuşească în materialitate. Pentru Barbu Cioculescu „Paşadia, Pantazi au luptat întreaga lor tinereţe să străpungă cercul malefic care-i oprima, dar n-au izbutit. ... Starea lor de nemulţumire, de melancolie, beţiile sumbre şi desfrâul fără plăcere îşi au temeiul în faza crepusculară în care singura mângâiere, fala obârşiei, este tocmai factorul de damnare, modalitatea paradoxală de aplicaţie a eternei reântoarceri”.54
Pentru Mircea Muthu, Craii de Curtea-Veche, reprezintă prin unitate, prin caracterul de monografie a unei lumi bucureştene de la sfârşitul unui veac, romanul balcanic perfect.
„Redus la ultima expresie, Craii de Curtea-veche, ar putea fi romanul unei treimi, una şi de o fiinţă, de noctambuli (Pantazi, Paşadia şi povestitorul) epicurei prin excelenţă, preţuind masa bună, florile, muzica, în aceeaşi măsură cu farmecele trecutului şi ale călătoriilor şi pricepuţi să le exalte în înalte dispute, sub ochii unui al patrulea, Gore Pirgu, soi de Cabalin de la porţile Orientului, solitariu de rasă în tradiţia celui mai autentic levantinism, cu a cărui ascensiune şi apoteoză se şi încheie povestirea”.55
Bibliografie:
22 Florin Leonard Boldescu, prefaţă la "Povestea Vorbii", Editura Miracol, Bucureşti, 1996, p. 3
23 Al. Săndulescu, postfaţă la "Povestea Vorbii", Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 425
24 Nichita Stănescu, "Temenea lui Anton Pann", postfaţă la "Povestea Vorbii", Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 400
25 Tudor Vianu, "Scriitori clasici români", Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 3
26 George Călinescu, "Istoria literaturii române de la origini până în prezent", Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 218
27 Tudor Vianu, op. cit., p. 1
28 Şerban Foarţă, prefaţă la "Povestea Vorbii", Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 12
29 Nichita Stănescu, op. cit., p. 402
30 "Proverbe, cugetări, definiţii despre educaţie", Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 159
31 Tudor Vianu, op. cit., p. 2
32 Ilie Dan, "Anton Pann", Editura Albatros, Bucureşti, 1989, p. 20
33 Mircea Scarlat, "Istoria poeziei româneşti", vol II, p. 214
34 Tudor Vianu, op. cit., p. 1
35 Ilie Dan, op. cit., p. 170
36 Al. Piru, "Istoria literaturii române de la început până azi", Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 69
37 George Călinescu, op. cit., p. 221
38 Nichita Stănescu, op. cit., p.401
39 George Călinescu, op. cit., p. 221
40 Tudor Vianu, op. cit., p. 11
41 Al. Piru, op. cit., p. 69
42 Tudor Vianu, op. cit., p. 13
43 ibidem, p. 15
44 Şerban Foarţă, op. cit., p. 6
45 George Călinescu, op. cit., p. 501
46 Adrian Anghelescu, postfaţă la "Momente", Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 281
47 ibidem, p. 282
48 George Călinescu, op. cit., p. 502
49 Mateiu Caragiale, "Craii de Curtea-veche", Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 136
50 George Călinescu, op. cit., p. 900
51 Al. Piru, op. cit., p. 388
52 Barbu Cioculescu, prefaţă la Mateiu I. Caragiale – Opere", Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, "1994, p. XLV
53 Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 87-89
54 Barbu Cioculescu, op. cit., p. XLVI
55 Perpessicius, prefaţă la "Craii de Curtea-veche", Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. XII
1."Povestea Vorbii" - aspecte ale balcanismului
2.Nastratin Hogea - erou popular balcanic
3.I. L. Caragiale si "simpaticul parizian al Orientului"
4.Ilustrarea perfectă a balcanismului în "Craii de Curta-Veche"
„Odată cu Anton Pann a intrat în literatura română un autentic fior balcanic de înţelepciune, umor şi exotism”.22 Universul în care există Anton Pann, al confluenţelor amintite, este univers ţărănesc, univers oriental fabulos („cu împăraţi şi crai, sultani şi viziri, ce capătă contururi tot mai reale, mai palpabile, când sunt localozaţi la Ţarigrad, la câte un han „căruia turceşte-i zic Sanchi-iedim”, şi unde-şi desfac marfa neguţătorii de ceşti şi filigene”) şi univers balcanic – nucleul din „Povestea vorbii” în care Anton Pann, bun psiholog, perspicace în observarea semenilor şi a moravurilor persifează fără răutate prostia, ipocrizia, viciile slugilor şi stăpânilor, jupânilor şi cucoanelor, precupeţilor şi pristavilor, brutarilor, băcanilor, cârciumarilor, chirigiilor, haimanalelor, un univers nu mai puţin oriental prin „gură-cască” şi „pierde-vară”, dar un univers cosmopolit al „pieţii, al liberului schimb, a micilor industrii şi a negoţului, al pastramei şi al mezelicului, al procopselii care anunţă familia lui jupân Dumitrache”.23
„Antonpannismul” a devenit sinonim cu „balcanismul”, scrierile lui înfăţişând sublim semnificativa zonă de interferenţă Răsărit-Apus, misticismul oriental-universul cotidian „ce încearcă să iasă din feudalitate”, a satului ancestral în relaţie cu oraşul, cu mahalaua, suburbia. Lumea naturală şi pitorească aflată la hotarul dintre realitate şi fascinaţie, străbătută de motive arhaice, de folclor, de întâmplări magico-orientale autohtonizate, de un nucleu de umor fin, toate într-o „cugetare etică specifică românilor” influenţează o „serie de scriitori sud-dunăreni” prin vocaţie ca Ion Ghica, N. Filimon, Matei Caragiale, Ion Luca Caragiale, o lume ce e re-văzută şi re-scrisă de Ion Barbu în ciclul „Isarlâk”, stărnind imaginaţia unui Eugen Barbu în „Principele” şi „Săptămâna nebunilor”. Aceşti autori reprezintă în literatura română „succesiunea balcanică”. Anul în care au apărut „Poeziile deosebite sau cântecele de lume”, „anul de graţie 1831”, cum îl numea Nichita Stănescu, a dat la iveală marile capodopere universale; acum apare „Faust” a lui Goethe, acum apar poemele lui Edgar Allan Poe, acum apare „Roşu şi negru” a lui Sthendal. În comparaţie cu aceste opere care au schimbat cursul întregii culturi universale, „cântecele de lume” ale lui Anton Pann se află, conform teoriei lovinesciene a sincronismului, într-o desăvârşită asincronie. Nu şi pentru Nichita Stănescu, care consideră că asincronismul se manifestă numai în cadrul curentelor literare (din acest punct de vedere, suprarealismul românesc fiind asincron celui francez), pentru că Goethe, Poe, Stendhal au trasat linile generale ale culturii universale, nu doar a unui curent literar. Astfel, „în anul 1831, când au apărut „Poeziile deosebite sau cântecele de lume”, Anton Pann nu numai că nu era asincron – nici n-ar fi avut de ce – ci era el însuşi un fondator, nu al curentului numit mai târziu balcanism, ci al spiritului intelectual şi de viaţă plutitor peste Balcanii seculari”.25 Prin ceea ce a realizat Pann, prin numărul proverbelor, al fabulelor,al snoavelor, al cuvintelor, ne e greu să-i găsim un scriitor care să-i concureze. Reproducând în sinteze întreaga cultură a neamului din care făcea parte, cu influenţe din imaginaţia şi înţelepciunea altor civilizaţii, îl găsim la loc de frunte alături de renascentiştii Boccaccio, Rebelais, Cervantes.
Se pare că Anton Pann s-a născut într-un sat din Bulgaria, la Silveni, a avut o mamă grecoaică, pe nume Tomaida, iar tatăl-un căldărar sărac. G. Călinescu îi plasează obârşia într-un loc întunecat, plin de umbre. „Să fi fost bulgar ? Român ?” se întreabă criticul în a sa „Istorie a literaturii române” la începutul studiului despre Anton Pann, pe care îl plasează în capitolul „Întemeierea poeziei”, alături de Ermiona Asachi, C. Negruzzi şi Cilibi Moisi. Anton Pann este prin esenţă acel „homo balcanicus” al nostru: român, bulgar, pe jumătate grec, el este simbolul călătorului peste Dunăre, e oscilaţia între nordul şi sudul Dunării. Tudor Vianu explică acest fenomen de „migraţie” între „sudul şi nordul Dunării”; „Aşezări româneşti în Bulgaria şi aşezări bulgăreşti în ţările române n-au fost deloc rare în lumea deopotrivă oprimată de administraţia feudală a vremii. Când birurile nu mai puteau fi plătite şi oamenii stăpânirii căutau pe vreun nemulţumit sau vreun rebel, acesta îşi încărca lucrurile în lotcă şi, dibuind un drum pe apă prin păpuriş şi prin ostroave, căuta ţărmul salvator dincolo, în sudul marelui fluviu”.25
Anton Pann, „omul care avea nu numai în spirit, ci şi în sânge afinităţi cu Caragiale, era un balcanic a cărui familie se retrăsese din instinct într-o ţară în care nu avea pe nimeni”: 26
„Străin fiind nu am nici rudă
Nici un neam nobil, nici prost...”
Criticii au încercat să schiţeze un portret celui despre care Eminescu spunea în articolul „Paralele economice” din revista „Timpul” (1877) că era „un scriitor cu mai mult talent şi mai mult spirit decât o sută dintre ofticoşii care azi fac esprit prin gazete”. Astfel Delavrancea desena cunoscutul portret al autorului purtând fes cu ciucure şi mustaţă de palicar, pentru Vasile Alecsandri el e „un tip de român vesel, glumeţ, spirituos, pâcâlitor, cântăreţ, povestitor, o carte plină din scoarţă-n scoarţă, un Pâcală literat, bun de gură, bun de petrecere, precum le plăcea părinţilor noştri”(Scrisoare către Iacob Negruzzi în 1872), Caragiale îl numeşte „vestitul poet popular”, „minunatul povestitor”, Tudor Vianu îl vede tot „cu fesul în cap, cu giubeaua în spinare, învârtind în mâini mătăniile lui de lemn bine mirositor, aduse de la Sfântul Munte”27, Şerban Foarţă nu vede mare diferenţă între om şi scriitor; „scriitorul e tot atât de plat, de trivial, dar de o platitudine genială, de o trivialitate care anunţă şi din care decurg rafinamentele, plasticităţile şi aromele tari, veseliile şi măscăriile artiste, farmecele duşucheate şi savante stilului ale celor doi Caragiale, ale bonomului Minulescu, ale unui Arghezi sau Barbu”28, Nichita Stănescu îşi dădea seama de vocea lui plăcută „numai contemplându-i chipul de craidon”. „Dezechilibrat şi echilibrat totodată, darnic şi zgârcit, infatuat şi modest, Anton Pann ne apare ca păstrătorul stării de mijloc, ca un foarte apt scriitor de a trece cu bine şi zâmbind prin Purgatoriu”29. Mi-l imaginez pe „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”(Mihai Eminescu – „Epigonii”) ca un Nastratin Hogea barbian, „suficient sieşi” prin creaţia sa, un înţelept filozof popular care bate la porţile spiritului şi minţii umane încercând să le pătrundă, să le deschidă şi să presare acolo uşor, natural cântecele lui magice, ce au rolul unui panaceu. Ele au acoperit şi au poate mai acoperă încă deschisele răni ale sufletului. Mi-l imaginez ca un etern spectator la spectacolul vieţii, plimbându-se prin pieţe aglomerate, pline de „producte”, prin mahalale zgomotoase, printre câini. Un spectator care ştie să asculte. Un spectator şi un actor în acelaşi timp. Chiar dacă nu „vede enorm şi simte monstruos” el e primul nostru Caragiale. Un Caragiale poet. „Poeţii văd ceea ce nici soarele nu vede”30, iată un proverb bengalez, o etichetă parcă pusă fără ezitare pe fruntea lui Anton Pann.
În 1806 îl găsim la Chişinău, unde e primit în corul bisericii catedrale, rânduit printre „sopranii armoniei ecleziastice”(G. Călinescu): avea o voce limpede şi plăcută, pe care vârsta n-o va altera, pune aici bazele învăţăturii sale muzicale, câştigându-şi un loc printre reformatorii muzicii în principate. În 1812 îl găsim la Bucureşti, un Bucureşti plin de contraste sociale, exploatat şi corupt, plin de mişcare şi loc auster. Acest Bucureşti antonpannesc de la începutul secolului al XIX-lea era străbătut de un râu sinuos în jurul căruia lumea întreagă de cavafi, tabaci, breslari, şelari, zlătari, ceaprazari, cojocari, croitori, curelari, bogasieri, braşoveni, lipscani, brutari, cârciumari şi măcelari dădeau viaţă şi dinamism acestui oraş ros de umezeală. Pieţele erau aglomerate şi pline cu fel de fel de produse, „mahalalele vuiau de cântece, de gâlcevi, de bătăi şi de lătrături de câini”(Ghica), tineretul şi protipendada chefuia până-n ziuă. Anton Pann devine paracliser la Olari, cântăreţ la Sfinţi, director la tipografia de muzică bisericească. Universul lui Anton Pann era plin de cântece de lume în care „Fanarul presărea sarea anacreontică” cu trubadurii vremii (unii cântăreţi de biserică, alţii procopsiţi de boierii noştri orientali prin gust şi înclinaţii), cu muzica lui Nănescu, Unghiurliu, Chiosea-fiul, cu Iancu Moruzzi, Bărbucică, Văcărescu, fraţii Bărcăneşti, Costache Facca, cu Nicolae Filimon. Dintre ei ţâşneşte şi Anton Pann.
Din vasta operă a unui scriitor „neşcolit”, dar cu o altă „cultură”, cum ne arăta Tudor Vianu, (obţinută din experienţele unei vieţi dinamice, cu „dese schimbări ale locului şi îndeletnicirilor, cu multe observaţii făcute asupra oamenilor, asupra moravurilor şi năravurilor lor”, ascultând şi observând „vorba cu miez şi cuvântul de duh”31) se individualizează antologia de poezii „Spitalul Amorului sau Călătorul dorului”, unde îşi amestecă propriile producţii cu altele străine, O şezătoare la ţară sau „Povestea lui Moş Albu”, „Culegere de proverburi sau Povestea vorbii”, „Năsdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, „Poezii deosebite sau Cântece de lume”, „Fabule şi istorioare”, „Poezii populare”, „Hristoitia”, „Cântece de stea”. Şi Nichita Stănescu se mira că autorul care anticipa prozodic poezia modernă, nu a făcut „şcoală prozodică”. Al. Săndulescu nu-l crede pe Pann când afirma că nu a citit pe „cei poleiţi”, pentru că întâlnim în scrierile sale embajamentul „care leagă versurile între ele, le face melodioase, pline de voiciune şi energie” (Al. Săndulescu): „Când vrei să vorbeşti, la gură / Să ai lacăt şi măsură”, aluzia: „Să vorbească şi nea Chilom că şi el e om”, onomatopeea: „Nu înnemereşte, raţele zbor, scapă / Şi securea cade bâldâbâc în apă”, rima interioară: „Norocul se ţine după mine, ca pulberea după câine”. Ilie Dan consideră cultura sa „una de esenţă populară, căci dascălul cel mai important rămâne poporul român, ale cărui credinţe, obiceiuri, şi grai le-a cules, le-a înţeles şi le-a valorificat”32.Pann este totuşi singurul poet român „care nu datorează nimic vreunei şcoli literare”33
Interesantă este şi receptarea operei antonpannescă în timp. O perioadă a fost ignorat, „occidentalii” români au încercat să se distanţeze, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la primul război mondial, de aceşti scriitori „jenanţi”, „stânjenitori”(Sorin Antohi) care le puteau reaminti de „conexiunile balcanice”. După 1920, opera lui Anton Pann a început să fie re-gândită. Cu ocazia respingerii „superficialului”, universul lui Anton Pann devine preţuit. Mai târziu, George Călinescu şi Tudor Vianu, Ion Roman, Ovidiu Papadima şi Paul Cornea, şi Şerban Foarţă, Mircea Muthu, Dinu Flămând, Al. Săndulescu şi alţii recunosc în autorul povestirilor, snoavelor şi proverbelor, a cărţilor populare şi cântecelor de lume cu largă circulaţie în lumea măruntă a oraşului din prima jumătate a seclului al XIX-lea pe „scriitorul”, pe omul de mare talent, care, deţinând un vast tezaur folcloric, dă naştere unei opere originale. G. Dem. Teodorescu, M Gaster, G. Bogdan-Duică, Ovidiu Papadima, I. Manole, Paul Cornea şi alţii i-au dedicat chiar monografii, capitole de istorie literară, studii analitice sau de sinteză. „Dacă ar mai trăi şi astăzi, văzându-ne adunaţi spre a-i aduce laudele noastre, Anton Pann s-ar mira din cale-afară. Contemporanii nu i-au dat atâta cinstire.”34 Interesant pentru această lucrare este locul lui Anton Pann în literatura română. Astfel, generaţia critică interbelică restabileşte locul cuvenit personalităţii „smeritului geniu”(N. Iorga) în cadrul culturii noastre, prin sublinierea unor trăsături distincte. „Pann trebuie de-abia descoperit”, spunea Arghezi, iar vechiul îndemn, strigătul parcă din abisuri avea să se realizeze în timp şi în mod convingător. Nume de prestigiu ca G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Ovidiu Papadima, Al. Piru, Paul Cornea, Mircea Muthu, Mihai Scarlat au arătat rolul lui Pann – un reper original, ca scriitor popular şi premodern şi ca precursor al balcanismului în literatura română. Prin universul creat, „el rămâne cel dintâi reprezentant al de marcă al balcanismului şi nastratinismului”35. „Balcanicul a cărui familie se trăsese din instinct într-o ţară în care nu avea pe nimeni”(G. Călinescu), este un „reflex al literaturilor balcanice...el se agită în sfera culturală a sud-estului european”(D. Popovici)
Cartea ce ilustrează cel mai înalt grad al talentului autorului este „Povestea vorbii” – „un veritabil manual de morală practică”(Tudor Vianu), „o adevărată comedie umană, asemeni moralistului clasic, preocupat de tipologie”36, „un monument naţional, o carte preţioasă pe care fiecare dintre noi trebuie s-o avem în bibliotecă şi pe care adeseori vom avea nevoia a o consulta. În ea întâlnim spiritul şi înţelepciunea românului, fiinţă cu care mulţi n-au făcut cunoştinţă”.(V. Alecsandri) Aici, Pann creează un tablou-balcanic, imaginea unei lumi pestriţe şi leneşe, lumea pieţelor aglomerate şi zgomotoase, a negoţului în care tot ce contează e „gestul-cheie de a plăti şi a încărca marfa”, lumea muierilor „arţăgoase”, a indivizilor zgârciţi, lacomi, mincinoşi şi golăgioşi, dar o lume vegheată de un Dumnezeu al cărui „ochi nu se închide niciodată”.
Materialul este ordonat conform unui principiu asociativ, după formularea temei printr-o suită de proverbe cu înţeles apropiat în prelungirea cărora apar scurte povestiri sau fabule se demonstrează o serie de adevăruri:
„Ce înveţi la tinereţe, aceea şti la bătrâneţe.
Omul în copilărie lesne-nvaţă orice fie.
Meşteşugul la om e Brăţară de aur.
Cine ştie carte are patru ochi.
Dar
Orice cu bătaie de cap se dobândeşte.”
sau:
„Decât toată bogăţia
E mai scumpă sărăcia,
Că până nu-şi va da toate
Să o capete nu poate.”
„De sărac, nici unghii n-are
La vreme de scărpinare.”
sau:
„Cine caută nevastă fără cusur, neînsurat rămâne
Şi
Alege, alege, până culege.
Şi atunci,
Dacă n-are frumos, pupă şi mucos.
Că precum
Bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate,
Aşa şi nu se poate
Lânoasă şi lăptoasă şi grasă,
Să vie şi devreme acasă”.
Nichita Stănescu observa că proverbele lui Pann ar putea avea sensul unui singur cuvânt, iar mesajul lor presupune o anume „joie de vivre”. Da! Întreaga sa operă e un „cuvânt”, dar un cuvânt cu multiple sensuri imperative. Îndreaptă moravurile zâmbind pare să fie chintesenţa operei sale, acceptă-ţi defectele şi încearcă să le corectezi, foloseşte-ţi imaginaţia şi bate la porţile culturii fabuloase!
Temele populare literare au fost cele spre care s-a îndreptat, Anton Pann dispunând cu libertate de materia populară. Socotit folclorist, („cel dintâi folclorist al nostru”-George Breazul), „Pann n-are noţiunea de folclor, nu respectă autenticul ţărănesc, ci împestriţează graiul popular cu cel cult, uneori grotesc, foarte adeseori însă cu un efect cromatic, uluitor”.37 „Om cu două guri şi patru limbi, dând senzaţia că se hrăneşte din folclor, el n-a fost niciodată folclorizant,”38 spunea Nichita Stănescu. El schimba forma materiei populare. „Poezia ţărănească se amestecă cu poezia de mahala şi cu anecdotica de circulaţie universală, uneori în forme originale.”39 „Itinerarul celor mai multe teme literare populare începe cu Orientul, în primul rând cu India antică, unde a funcţionat fantezia cea mai productivă a omenirii, de unde a trecut, prin popoarele Orientului Apropiat, la Bizanţ, şi de aici la slavi şi la popoarele occidentale, luând uneori apoi drumul invers pentru a-i restitui Orientului ceea ce-i aparţinea cu titlul şi meritul creaţiei sau cel puţin al transmiterii.”40
S-au găsit motive de circulaţie universală în „Povestea vorbii”, provenite din India, din Orientul arab şi islamic, din Evul Mediu, „culese” de Pann fie pe cale orală, „fie prin cărţi populare ca Esopia, Floarea darurilor, Bertoldo.” Dar Pann nu e doar un folclorist interesat de teme populare arhaice. El sintetizează, autohtonizează, creează ! Iar istoria despre „femeia arţăgoasă” şi „baba” care-l întrece în viclenie pe dracu, sau „fermecătoarea gâlceavă a poamelor” sunt creaţii originale, aşa cum „Dănilă Prepeleac” e a lui Creangă şi „Kir Ianulea” a lui Caragiale. Temele antonpanneşti sunt vaste: „Despre vorbire”, „Despre minciuni şi flecării”, „Despre năravuri rele”, „Despre frica lui Dumnezeu”, „Despre prostie”, „Despre nerozie”, „Despre leneşi”, „Despre beţie”, „Despre mâncare”, „Despre sărăcie”, „Despre învăţătură”, „Despre virtute”, „Despre stăpân şi supus”, „Despre negoţ”, „Despre amor sau dragoste şi ură”, „Despre căsătorie”, „Despre iuţeală, mânie şi posăcie”, „Despre lăcomie”, „Despre cumplitate şi zgârcenie”, „Despre timp şi vârstă”. Vorbind de acestea, „autorul ne oferă adevărate portrete morale într-un limbaj pitoresc, amestecând observaţia cu aluzia fină, vorbirea pe şleau cu antiteza, gingăşia cu vulgaritatea”.41
Aceste fabule şi anecdote sunt „De prin lume adunate / Şi iarăşi la lume date”. Lumea balcanică se vrea mai dreaptă pentru că el osândeşte minciuna, zgârcenia, lenea, înşelătoria, lăcomia, năravurile rele, beţia, furtul şi se ivesc marile virtuţi morale ca dreptatea, munca, cinstea: astfel dreptatea învinge minciuna;
„Câte le zice omul sunt toate vorbe,
Şi minciuna este vorbă.
Dar
Vremea descoperă adevărul.
A mânca usturoi şi gura a nu-ţi puţi nu se poate”.
iar ţiganul care intră în prăvălia negustorului să fure şi e prins, încearcă să scape cu ajutorul minciunii, dar nu are sorţi de izbândă:
„-Dar ce cată ghiara-ţi înfiptă în ceapă?
-M-apucai de dânsa să nu mă ia vântul.
-Degeaba ţigane, nu ţi-ai găsit sfântul!”
Trei „golani, marţafoi porniţi pe rele şi de faţă hoţomani” sunt daţi pe mâna poliţiei pentru că încearcă să cumpere fără bani, recurgând la trucuri ingenioase sau naive, şi sunt duşi în ocne de stăpânitori deoarece:
„Năravul din fire n-are lecuire.
Lupul părul schimbă, dar năravul nu şi-l lasă.
Ce iese din pisică şoarici mănâncă.
Toate merg după neam,
Peştele de la cap se împute.
Poama nu cade departe de tulpina ei”.
Băutura e un viciu ce face pe „săraci bogaţi, pe ologi cu mâini, pe ciungi cu picioare, şi pe orbi cu ochi”, „beţia e uşa tuturor răutăţilor”, „cine bea vin îşi bea punga şi mintea, ba şi sănătatea”, dar „El ce face la beţie / se căieşte la trezire” iar „Beţia o vindecă sapa şi lopata”.
Prostia e aspru ironizată, pentru Pann prostia e sinonim cu nebunia:
„...prostul e ca
orbul când dă de perete
tocmai aci socoteşte
că lumea se isprăveşte”
capul prostului e inutil, e văgăună şi adesea prostul rămâne fără cap, ca în povestea celor trei neghiobi ce vor să scoată ursul din „vizunie”:
„Cnd vru de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-au tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: - Frăţioare,
Avut-au Vladu cap oare?”
Leneşul trebuie bătut ca să-şi facă rostul: „Ăst lucru l-aş face-ndată / Dar n-am cine să mă bată”.
Alături de anecdotele balcanice, Pann presărează cu deosebit talent „fineţuri” gastronomice, amintind de „bucătăria orientală”, de mireasma mistică, iar cartea lui M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi „200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte treburi gospodăreşti”, e probabil prefigurată de reţetele cu faimă europeană ce apar la Pann:
„Crapul să-l cureţe bine, să-l cresteze frumuşel,
Să-i puie piper şi sare, ş-untdelemnul peste el,
Şi cu o tavă să-l ducă să se frigă la cuptor,
În loc de apă turnându-i pe deasupra vinişor”.
Odată cu Anton Pann intră în literatura română un val de exotism, o mulţime de elemente alogene. Un strop din Orient e adus în îmbulzeala oraşului românesc (Pann a fost un „orăşean născut şi civilizat crescut”). Descoperim aici o mică Indie, o fărâmă din Arabiile îndepărtate, cu smochine şi curmale, cu naramzele şi chitrele, cu elefanţi şi cămile, cu sultani şi cadâne. Personajele lui Pann (cetăţeni onorabili, nu vagabonzi, nu căuzaşi, nu zavragii) sunt greci, turci, unguri, ţigani, evrei – elemente străine, ce se deosebesc prin natură şi origine de mediul în care se află. Îi găsim însă integraţi perfect în aglomeraţia, în forfota oraşului, alături de români – ardeleni, moldoveni şi munteni – , ei discută, leagă prietenii, stabilesc relaţii inedite, râd zgomotos, îşi dau coate, se ceartă. Sunt sociali şi flecari. Social, flecar şi plurilingv e şi Anton Pann, care discută, dialoghează cu personajele sale. În acest amalgam de rase pătrunde şi autorul, el trăieşte alături de eroii săi. Ştie că „soarele nu poate fi văzut decât prin propria sa lumină”, de aceea se transformă fără întârziere din spectator în actor, îşi joacă rolul pe marea scenă alături de ceilalţi. Actorul poate observă, aude, vede mai bine. Lui Pann îi face plăcere să „noteze româneasca românului prost”, ştie să-şi „audă personajele”(Foarţă). Atinge astfel înainte de Caragiale comicul de limbaj, când, în altă fabulă, va pune doi „ungureni” să discute în grai ardelenesc, consemnând palatalizarea labialelor şi celelalte.
„-Măi soaţe, văz’t-ai tu ghie?
-Am văz’t, măi, - zise – ş-o mie.
-No, da cum îi? De-i văz’t, spune.
Da au îi, măi, vo minune?
De n-ai văz’t cred pot’ să-ţi pară.
-No, mă, să-ţi spun cum îi dară:
Îi albă şi ste-n chişoară
Răscăcănată la soare”.
sau intervenţiile grecului Iani din „O şezătoare la ţară”:
„-Io, părinte – el răspunse – stii istorii frumos tot,
Ama se spui rumeneste asa pre bine nu pot!
Omos Stan al meu se spuie în locul meu dou iar,
C-a-nvăţat istorii multe de chind am fost militar,
Haide, Stane! De înţepe, spune ţeva-n locu-a meu
Si un rachiu dimineaţa o să-ţi dau bacsisi eu”.
Anton Pann vorbeşte cu personajele lui. A vorbit şi cu kir Iani la Bucureşti, şi cu „ungurenii” la Braşov, iar rolul acestora e acela de a sporii efectele comice.
Într-un timp în care „vechea trăinicie a lumii greceşti decade, când cetăţile îşi pierd libertatea sub apăsarea puterii macedonene din nord”, când se pune problema „cum poate viaţa fi tolerată”, Pann are rolul unui Platon sau Diogene (Tudor Vianu) care-şi răspândeşte experienţa, filozofia pe „drumuri şi în pieţe de om sărac, lucid şi amar”, ci nu „frumoşilor copii ai vechilor ginţi aristrocratice”.42 Pann devine „filozoful popular”, care recomandă, sfătuieşte. „Morala lui Pann este a unui om din Orient care a cunoscut timp de veacuri opresiunea şi a învăţat să fie prudent, rezervat, răbdător, înţelegător al suferinţei străine şi gata să-i ajute şi să-i uşureze”.43 El îndeamnă la credinţă, rezervare faţă de cei mari, prudenţă, răbdare, respect, dragoste.
Morala lui Pann este morala unui om credincios, cu frica lui Dumnezeu, el ştia că:
„Ochiul lui Dumnezeu nu doarme.
Dumnezeu nu răsplăteşte ca duşmanul, ci goneşte cu anul.
Pe omul rău îl însemnează Dumnezeu”.
Omul trebuie să îşi ajute aproapele, să respecte legile divine: „Când dai la cei neavuţi / Pe Dumnezeu împrumuţi”, să respecte crucea: „Cine înjură la cruce / Cu ea o să se usuce”, să-şi iubească credinţa părintească, dar să tolereze celelalte religii: „Cinsteşte toate religiile dar te închină numai la a ta”, să îneleagă corect, să nu interpreteze textul biblic sfânt: „Scriptura şi sfânta lege / D-a-ndoaselea n-o-nţelege”, aşa cum face ţiganul care intră în biserică şi înţelege greşit vorbele preotului:
„Să ştiţi că iertat este păcatul mărturisit
Însă pentru tot păcatu-i zece pomeni se va da,
Miluind săraci din satu-i, ori de prin altundeva”
iar ţiganul:
„...văzând un pom pârguit,
Zburai după o albină şi sus pe el m-am suit,
Mâncai cât mâncai de foame, şi apoi m-am apucat,
N-am lăsat pe dânsul poame, tot cu traista le-am luat.
Şi că vro zece din ele la unul-alt împărţii,
Însumi cu mâinile mele, cu care le şi hoţii...”
Dar Pann nu creează o lume nouă. E lumea în care trăia, lumea balcanică pe care o scrie, o re-scrie, pe care o sfătuieşte şi-i oferă morala sa de om cu experienţă şi cu frică de Dumnezeu. El surprinde forfota comercială, hărmălaia deverului şi a tocmelii, micul iad asurzitor al „productelor” din pieţele aglomerate, dinamice, nu e născocirea lui. Amalgamul de rase, lenea, înşelătoria, zgârcenia, nu sunt creaţii, ele există. Meritul lui Anton Pann este acela că a descris aşa cum era o lume balcanică cu influenţe fabulos-orientale, însă o lume în care încep uşor să apară şi elemente occidentale.
Prin Pann vedem ca printr-un „ochean care ne aduce aproape oameni şi stări îndepărtate, dar actuale încă în epoca lui, relaţiile dintre oameni, dintre stăpâni şi slugi, dintre judecători şi împricinaţi; îi vedem în frecventările lor de societate în raport cu cei slabi, nenorociţi sau săraci; cum călătoresc, fac negustorie, discută şi se sfădesc, petrec şi se însoară”. Da, Pann a creat o micro-monografie a unei societăţi din lunga epocă de opresiune a despotismului oriental.
Forfota negoţului pare să fie activitatea de bază în timpul antonpannesc, iar modul prin cere se desfăşoară comerţul e pur oriental: zgomot, tocmeală, aglomeraţie, multă mişcare, certuri, lumea care cumpără e cosmopolită iar procesul de cumpărare-vânzare se desfăşoară sub un soare arzător, canicular. Chiar dacă „Câţi merg la târg, toţi nu cumpără”, ei se agită, se trag de mânecă, participă la licitaţii, câştigă, se tocmesc, închiriază oameni care să le laude marfa, caută caii în dinţi, se învoiesc şi beau aldămaşul.
„Într-un oraş oarecare,
Ca şi Bucureştiul de mare,
Unde lumea în piaţ iese
Şi-ncoaci-încolo să ţese,
Printre cei ce vând producte
Şi fel de feluri de fructe,
Unde răsună haznale
Trântindu-se de tablale,
Unde unii iau, dau, număr,
Alţii încarc braţ, mâini, umăr,
Unde glasuri şi guri multe
Nu stau să se mai asculte...” 15
Nu toţi cumpără, asemeni săracului „cu nici un avut” din Ţarigrad care pofteşte, dar se abţine, pune deoparte:
„Când mergea în piaţă şi vedea vânzări,
Întreba de toate cu cât se vindea,
Şi numărând preţul ce era să dea,
Într-o altă pungă băgând îl strângea,
Ş-il lăsa într-însa, nu-l mai atingea,
Zicând întru sine: „Iaca că luai
Şi zic (sanchi-iedim) ca când şi mânca”.
Astfel el tot strânse până grămădi
Ş-in Ţarigrad hanul, cum am zis clădi”.
Piaţa este, într-adevăr, nucleul, miezul, centrul lumii lui Pann. Are un rol imens. Piaţa reprezintă pentru oraş ceea ce înseamnă vatra pentru sat. Ea este centrul lumii citadine. Aici vin toţi, cumpără, leagă relaţii. Aici se amestecă rasele, aici se povesteşte, se bârfeşte. Ţărani şi orăşeni, români, greci, turci, bulgari, unguri, ţigani şi evrei se întâlnesc aici, învăluiţi de mister. Dacă în Siliştea-Gumeşti personajele lui Marin Preda citeau ziarele vremii la vatră, în centrul satului, eroii lui Pann, amalgamul de eroi antonpanneşti(de acum două secole), citesc printre „producte” cartea vieţii. Aici, în centrul universului! Iar Anton Pann este acel Ilie Moromete filizof de mai târziu, care traduce această carte. Acelaşi rol îl are şi cârciuma, hanul. Aici se nasc poveşti. Şi într-o singură poveste l-am descoperit pe Pann şi actor şi spectator în această lume. Iată-l in rol de actor, alături de eroii săi, în mijlocul pieţii:
„Aici şi eu ca lumea toată,
Într-o zi umblând prin gloată
Ş-ascultând cum vorbea unii
Cu glasuri mari ca nebunii,
Văzui doi inşi se-opriră,
Căciulile îşi luară
Şi astfel se salutară...”
iată-l spectator, în cârciumă:
„Mă făcui şi eu cu treabă
Şi-ntrai după ei în grabă,
Să văz ce-o să se urmeze
Şi cum o să ospăteze.
Şezând dar eu deoparte,
Şi ascultând de departe...”
În acelaşi fel (ascultând şi observând) şi din acelaşi loc (de întâlnire) îşi iau şi Pann şi I. L. Caragiale şi Mateiu Caragiale subiectele.
În acest univers negustoresc apare (poate pentru prima dată în literatura română) tipul arivistului, care se plimbă fără scop prin magazine, nu cumpără nimic, îşi impune cea mai fioroasă privaţiune, „în scopul aberant al fetişizării aurului”. Fostul negustor din Constantinopol ajunge găitănar şi hagiu în mahalaua Vitanului. Prezenţa avarului în „Povestea vorbii” oferă lui Delavrancea modelul, iar Hagi-Tudose (acel Shylock şi Harpagon balcanic) coboară în linie dreaptă din această carte de învăţături:
„A fost un zgârcit odată care mereu grămădea,
Zi şi noapte totdeauna pe bani dormea şi şedea
Şi de cumplitate multă trăia singur singurel,
Nu ţinea-n casă nici slugă, nici pisică, nici căţel,
Nu putea să se îndure să cheltuiască un ban,
Să mănânce şi el bine măcar odată-ntr-un an,
Ci trăia tot caliceşte, mâncări proaste cumpărând,
Privind cu jind cele bune, ca şi un sărac de rând...”
Când apare dialog, dinamicele şi naturalele spectacole antonpanneşti par a fi nişte autentice piese de teatru, cu scene şi acte, al căror decor e atmosfera balcanică, poate chiar pur-orientală. Punerile în scenă sunt comice, de un comic pur, autentic. Comediograful Pann foloseşte dialogul, monologul, indicaţiile de regie, parantezele, aparteurile, mimicile caraghioase, gesturile neprevăzute, conversaţia cu pantomimă. Iată un dialog:
Sultanul
„Au nu e lesne?”
Pescarul
„Lesne, pune viţă şi bea vin”
Sau
„Ară, macină, mănâncă”.
Sultanul
„Vrednic eşti!”
Pescarul
„Apa o beau pe picior, ca o pasăre din zbor”
„Gândeşti ca o floare la ureche”
Să
„Cauţi acul în carul cu fân”.
Adevărat,
„Lesne a băga în urechile acului când vezi”.
iată un dialog cu pantomimă:
„Vrei să mai zbieri ca magarii? (şi cu mâna în sus da);
El aridică în sus capul (ca prostul când spune da).
-Dar vrei să rânchezi ca caii? (şi iar mâna-n sus îşi da);
El iar făcea-n sus cu capul (ca când ar răspunde ba).
-Dar vrei să mugeşti ca boii? (şi cu mâna în sus da);
El îşi ardică iar capul (ca când ar zice nu va)”.
În caraghiosul spectacol se „intră în allegro, urmând ca acţiunea să se desfăşoare mai lent, într-un tempo grabnico-irmologhic, adică allegretto”.44
Alte povestiri din lumea antonpannescă îl prefigurează pe Creangă, prin acea baba „Vişana, anume / Întâia drăcoaică dracilor din lume”. Varianta mai veche a babei urâte coborâte din Infern, sfătuită cu Diavolul din povestirile lui Creangă (Stan Păţitul) îşi vâră coada în treburile unei familii tinere de negustori pentru a le distruge căsnicia: „O bătrână astfel, cum mă vezi pe mine / Nici la degetul-mi ăl mic nu te pui cu mine”. Iată că „cel mai mare poet al Valahiei la acea vreme” (Nichita Stănescu) anticipa prin oralitate, prin folclor, prin experienţa de viaţă, prin jovialitate pe moldoveanul Creangă. Balcanicul Pann însă, anticipează în line tipologică în primul rând pe „levantinul Caragiale”(Foarţă), iar personajul lui Pann (cetăţean onorabil) nu este decât ceea ce avea să fie mai târziu scheletul unui Jupân Dumitrache. Pann şi Caragiale sunt balcanici!
S-a spus că lumea creată de Anton Pann nu ar fi a noastră. Nu cred că e adevărat. Deoarece creatorul versurilor ce au un „iz incomparabil de tejghea şi de odaie cu pământ pe jos”(Şerban Foarţă) încerca să redea imaginea oraşului (în special) românesc cât mai reală a epocii sale, în ciuda ecourilor din cultura popoarelor Orientului şi ale Europei, în ciuda extraselor masive din creaţia populară turcească. Iar prezenţa turcului, a grecului, a bulgarului, a ungurului, a ţiganului, a evreului pe spaţiul nostru exista. Se ştie. Nu e invenţia sa. Influenţele acestora sunt evidente, de aceea Anton Pann realizează un univers cosmopolit. Şi acest univers pestriţ, în mijlocul căruia se află piaţa şi cârciuma (ce dau parcă viaţă, care pulsează oxigenul), e real. Autorul însă cinsteşte limba şi neamul românesc mai mult, aşa cum o spune în prefaţa la „Heruvico-Chinonicarul”:
„Cântă, măi române, pe graiul şi limba ta,
Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta.
Cântă să-nţelegi tu însuţi, şi câţi la tine ascult,
Cinsteşte ca fiecare limba şi neamu-ţi mai mult...”
Că Anton Pann are patima orientală, că aparţine unei arii amestecate şi pitoreşti numită de Ion Barbu „ultima Grecie” e altceva. Probabil şi ţara avea pe alocuri, după aproape un veac de domnitori fanarioţi, imaginea unei încremenite, alterate Grecie. Asupra acestei Grecie cade „ca o miraculoasă zăpadă roşie, pestriţa, justiţiara turcime”.(Ion Barbu) Aerul grec e evident. Foarţă vedea în Nastratin Hogea „o reminiscenţă de filozof elen, poate sofist, oricum filozof popular ca şi Pann”.
Nastratin Hogea, această născocire a imaginaţiei populare, considerat de unii cercetători contemporan cu Timur cel Şchiop, acel Till Eulenspiegel al flamanzilor, Ivan Darak al ruşilor, Jean le Sot al francezilor, Bertoldo al italienilor, Matiaş Gâscarul al maghiarilor e cunoscut folclorului nostru prin „transplant”, transplant în urma căruia s-a îmbogăţit considerabil. Chiar dacă nu aparţine folclorului românesc, Nastratin Hogea, eroul oriental, pătrunde cu uşurinţă, nu e respins, dimpotrivă, i se diversifică variantele. De ce? Pentru că Nastratin Hogea avea şi în creaţia populară un alter-ego, o dublură, un echivalent – Păcală. Nastratin Hogea rămâne totuşi pentru folclorul nostru un străin (element alogen), nu e asimilat în totalitate, el nefiind creaţie pur românească, ci balcanică. Cel puţin prin intermediul turcilor a fost difuzată în Balcani, legenda lui Nastratin Hogea răspândindu-se de la perşi şi arabi.
„I. L. Caragiale este, după Anton Pann şi N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un eticism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean”.45
Descoperim la Caragiale o viziune carnavalescă a lumii. El este martorul, spectatorul unei lumi de tranziţie cu felurite contraste insolite, „o lume pe cât de vioaie, de pitoresc eteroclită ca atmosferă, pe-atât de desuet anchilozată în rânduielile şi deprinderile ei, pe atât de spontan locvace în viaţa cotidiană, pe-atât de hilară în pretenţiile ei de emancipare intelectuală şi culturală, afişate cu preţiozitate şi zgomotoasă retorică,”46 iar acest spectacol îi este oferit tocmai de societatea burgheză românească de la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, îndeosebi cea bucureşteană. La Caragiale totul porneşte de la această imitare grăbită a formelor civilizaţiei occidentale, ce dă naştere unor „producţii moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”. (Titu Maiorescu)
I.L. Caragiale va descoperi efectul acestor schimbări accelerate ale burgheziei orăşeneşti, iar oportunismul, birocratismul, vanitatea, snobismul caricatural, mahalagismul cu pretenţii de urbanitate sunt practic rezultatul acestui proces de copiere a civilizaţiei occidentale de către o societate ce purta încă hainele unei atmosfere levantine, atmosferă ce încă nu se expiase în urma veacurilor de dependenţă faţă de Poartă şi de Fanar.
„Universul uman pe care îl scrutează autorul aparţine aşadar unei lumi tranzitorii în care coexistă, într-o bizară şi pitorească simbioză şi în insolite ipostaze, vechiul cu noul: tramvaiul cu birja, mahalaua cu salonul, ciubucul şi giubeaua cu ţigara de foi şi jobenul, ceaprazarul şi bragagiul cu funcţionarul de minister, favoritismele şi nepotismul cu sclifoseala snoabă, pe scurt, caricate, mimate – ceva din atmosfera de bazar a Stambulului cu ceva din superficialitatea vieţii pariziene”.47
Eroul reprezentativ, produsul tipic al acestei lumi este omniprezentul şi atotştiutorul, spiritualul şi locvacele, „simpaticul parizian al Orientului” – Mitică. Acest Mitică este un oriental iubitor de zgomot, de bazare, iubeşte culoarea şi oferă culoare atmosferei caragialiene, atmosferă în care întâlnim fizionomia unui spaţiu inconfundabil, carnavalesc, prin care se perindă o lume pestriţă. Din stirpea lui Mitică vor ieşi probabil mai târziu Gore Pirgu, Stănică Raţiu sau Lică Trubadurul.
„Miticismul se încadrează în balcanism,” autorul alcătuind în acest sens o serie de schiţe. El adună anecdote din epoca fanariotă („De când cu băşica lui Caragea”, „Crai de Curtea-Veche”, „Vodă Nicolae Mavrogheni”), interesat de pestriţătura epocii, de coloritul mahalalei bucureştene. Pentru George Călinescu „amestecul acesta de mizerie prăfoasă orientală şi nume sonore boiereşti redeşteaptă lumea lui I. Ghica. Decât Ghica era balcanic în materie, Caragiale încearcă un balcanism artistic, de limbaj şi atmosferă”.48 În „Pastramă trufanda” (prelucrare după o bucată nastratinească), „Kir Ianulea” (versiune largă după Belfagor al „nemuritorului nostru Nicolaki Machiavellis”), „Abu-Hasan” (poveste din Halima) găsim vocabularul epocii fanariote, un limbaj violent, meridional. În alcătuirea acestei lumi pitoreşti Caregiale e genial mai ales în reabilitarea mahalahismului:
„Săriiţi! săriiţi, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!...Mă baţi, ai ? după ce-ţi râzi de casa şi de cinstea mea, hoţile şi pehlivanule! Dacă te-ai îmbătat şi ai poftă de bătut, du-te de-ţi bate ţiitoarele de pîn fundul mahalalelor, pe care le-ndopi cu pumnii de lire şi-n casă te caliceşti pînă la lescaie, râtane!...Da pe mine să mă baţi ? pe mine, mă spurcăciune de bădăran ?...pe mine, fata lui Hagi Cănuţă să-ndrăzneşti tu să mă baţi, păcătosule, janghinosule şi râiosule!?...Stai tu, că te-nvăţ eu pe tine, cenghene turcească!”
3. „ Sunt grec ... şi nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a şaisprezecea, tâlhari de apă, oameni liberi şi cutezători, vânturând după pradă mările în lung şi-n larg, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Din Zuani cel roşu prin doi din fiii săi, purcedcele două ramuri ale neamului.”49 Iată cum îşi face Pantazi, unul dintre cei patru dandy valahi din „Craii de Curtea-Veche” al lui Mateiu Caragiale „poemul străfundurilor lui bizantine”.
„Mateiu Caragiale este şi el un promotor al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii măscăroase, de impulsuri lascive, de conştiinţă a unei eredităţi aventuroase şi tulburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligenţă superioară. Citatul enigmatic din Biblia latină stă alături de „era dat în Paşte” într-un amestec fastuos ca o curte turcească. Ion Barbu, inspirându-se din Mateiu Caragiale, a văzut mai cu seamă acest balcanism”.50
În „Craii de Curtea-Veche”, Mateiu Caragiale creează acea lume românească în care se amestecă ţigănia cu lenea sufletească şi ascuţimea inteligenţei, o lume cosmopolită, zgomotoasă, imundă şi totuşi sublimă, o lume în care se iveşte o stranie amestecătură între Occident şi Orient.
Tematic, „Craii de Curtea-Veche” istoriseşte avatarurile a doi feciori de boieri (Pantazi şi Paşadia), feciori bărtâni, ajunşi în pragul unor ultime decizii existenţiale. Acestora li se adaugă Povestitorul, care se situează hotărât pe poziţiile neutraliste ale martorului căruia nu i se întâmplă nimic şi care intervine cât de puţin se poate, el însuşi un Crai, după cum mărturiseşte şi secătura Pirgu, un alt soi de martor, cel mai stricat dintre toţi care-i călăuzeşte pe ceilalţi trei în „bolgia plăcerilor din cea mai deochiată casă bucureşteană, „casa adevăraţilor Arnoteni”, tripou, cârciumă şi bordel, prilej pentru autor de a înfăţişa ce a parcurs întreaga scară a degradării morale până la cea mai îngrozitoare murdărie”.51 Aceşti patru cheflii sunt întâmpinaţi cu sintagma „Crai de Curtea-Veche” la ieşirea dintr-o ospătorie de către o bătrână smintită, Pena Corcoduşa, viitoarea domnişoară Hus din Isarlâk-ul barbian. „Portretul fizic al personajelor e doar schiţat, în tehnica eboşei – mai precizat la caracterele feminine, Pena Corcoduşa, Raşelica Nachmanson, dându-se precădere celui temperamental, copios pigmentat, de unde jocul liber al sugestiilor, iar pentru cititorul obiectiv, impresia de fantomatic”.52 Pena Corcoduşa (în limbaj cult: Mirabela !) evocă o lume de basm şi adevereşte un destin, ea fiind un personaj-cheie.
„... În mijlocul învălmăşelii, urlând ca o fiară, o femeie se lupta cu trei vardişti şepeni ce abia puteau s-o dovedească. Pomenindu-ne cu ea aproape în braţe, tuspatru deterăm un pas înapoi. Bătrână şi veştejită, cu capul dezbrobodit şi numai zdrenţe toată, cu un picior desculţ, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului. Beată moartă, vărsase pe ea şi o trecuse neputinţa, ceea ce umplea de o bucurie nebună droaia de derbedei şi de femei pierdute ce-şi făcea alai strigând: Pena ! Pena Corcoduşa ! ... Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piaţă. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morţii. Fusese şi la balamuc mai de mult. Cu mare caznă vardiştii izbutiseră să o ridice. Când se văzu în picioare şi dete iar cu ochii de noi, se zbârli din nou, gata să reia de-a capul prietenoasa-i întâmpinare, fiind însă smucită se înecă şi glasul i se pierdu în bolboroseli.
- Crailor, ne mai strigă totuşi. Crai de Curtea-veche.’53
Aceste ultime cuvinte ale Penei Corcoduşa care se pierd odată cu dispariţia ei, par să arunce un blestem asupra celor patru. Sau să renască un blestem mai vechi, pentru că această povestire aparţine tragicului, un tragic care pretinde întotdeauna un fast de rigoare. Toate personajele de aici sunt blestemate, iar blestemul e aruncat asupra lor de forţe incontrolabile, atotputernice. Situaţia materială nu le oferă nicidecum liniştea visată. Damnat e Paşadia de strămoşii lui sângeroşi şi stricaţi, damnat e Pantazi, urmaş de piraţi, „tâlhari de apă”, blestemat e şi Pirgu, condamnat să reuşească în materialitate. Pentru Barbu Cioculescu „Paşadia, Pantazi au luptat întreaga lor tinereţe să străpungă cercul malefic care-i oprima, dar n-au izbutit. ... Starea lor de nemulţumire, de melancolie, beţiile sumbre şi desfrâul fără plăcere îşi au temeiul în faza crepusculară în care singura mângâiere, fala obârşiei, este tocmai factorul de damnare, modalitatea paradoxală de aplicaţie a eternei reântoarceri”.54
Pentru Mircea Muthu, Craii de Curtea-Veche, reprezintă prin unitate, prin caracterul de monografie a unei lumi bucureştene de la sfârşitul unui veac, romanul balcanic perfect.
„Redus la ultima expresie, Craii de Curtea-veche, ar putea fi romanul unei treimi, una şi de o fiinţă, de noctambuli (Pantazi, Paşadia şi povestitorul) epicurei prin excelenţă, preţuind masa bună, florile, muzica, în aceeaşi măsură cu farmecele trecutului şi ale călătoriilor şi pricepuţi să le exalte în înalte dispute, sub ochii unui al patrulea, Gore Pirgu, soi de Cabalin de la porţile Orientului, solitariu de rasă în tradiţia celui mai autentic levantinism, cu a cărui ascensiune şi apoteoză se şi încheie povestirea”.55
Bibliografie:
22 Florin Leonard Boldescu, prefaţă la "Povestea Vorbii", Editura Miracol, Bucureşti, 1996, p. 3
23 Al. Săndulescu, postfaţă la "Povestea Vorbii", Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 425
24 Nichita Stănescu, "Temenea lui Anton Pann", postfaţă la "Povestea Vorbii", Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 400
25 Tudor Vianu, "Scriitori clasici români", Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 3
26 George Călinescu, "Istoria literaturii române de la origini până în prezent", Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 218
27 Tudor Vianu, op. cit., p. 1
28 Şerban Foarţă, prefaţă la "Povestea Vorbii", Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 12
29 Nichita Stănescu, op. cit., p. 402
30 "Proverbe, cugetări, definiţii despre educaţie", Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 159
31 Tudor Vianu, op. cit., p. 2
32 Ilie Dan, "Anton Pann", Editura Albatros, Bucureşti, 1989, p. 20
33 Mircea Scarlat, "Istoria poeziei româneşti", vol II, p. 214
34 Tudor Vianu, op. cit., p. 1
35 Ilie Dan, op. cit., p. 170
36 Al. Piru, "Istoria literaturii române de la început până azi", Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 69
37 George Călinescu, op. cit., p. 221
38 Nichita Stănescu, op. cit., p.401
39 George Călinescu, op. cit., p. 221
40 Tudor Vianu, op. cit., p. 11
41 Al. Piru, op. cit., p. 69
42 Tudor Vianu, op. cit., p. 13
43 ibidem, p. 15
44 Şerban Foarţă, op. cit., p. 6
45 George Călinescu, op. cit., p. 501
46 Adrian Anghelescu, postfaţă la "Momente", Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 281
47 ibidem, p. 282
48 George Călinescu, op. cit., p. 502
49 Mateiu Caragiale, "Craii de Curtea-veche", Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 136
50 George Călinescu, op. cit., p. 900
51 Al. Piru, op. cit., p. 388
52 Barbu Cioculescu, prefaţă la Mateiu I. Caragiale – Opere", Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, "1994, p. XLV
53 Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 87-89
54 Barbu Cioculescu, op. cit., p. XLVI
55 Perpessicius, prefaţă la "Craii de Curtea-veche", Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. XII
Abonați-vă la:
Postări (Atom)