BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta teodor dume: cărţi publicate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta teodor dume: cărţi publicate. Afișați toate postările

19/09/2021

Jean-Paul Gavard-Perret: Teodor Dume entre ombres et lumière

 Le salon-litteraire.linternaute.com


Teodor Dume entre ombres et lumière
Editeur Editions Stellamaris
Thèmes Poésie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
critique
Engagé dans le monde culturel de son pays (la Roumanie), Teodor Dune est un de ses poètes majeurs. Il explore l’identité dans un jeu d'éros et de thanatos comme dans celui du corps et de l'esprit.
Ces postulations contradictoires conduisent à une sublimation de leurs pulsions. Surgit une approche qui se démarque du dualisme des rationalités dans une œuvre où les tabous s'effacent selon des processus de remplacement et de déplacement. L'auteur se concentre sur un substitut de l’objet de désir. Celui-ci prend divers aspects et parcours plusieurs champs.
La mélancolie – qui souvent n'est qu'un sentiment introverti selon l’ancienne doctrine des humeurs – trahit ici le manque de quelque chose qui est identifié avec une partie de soi. Ce quelque chose est censé avoir été trouvé mais il a encore été perdu : d'où l'errance du poète en ses parties de vérités.
Dans le sentiment actuel d’un monde globalisé, la solitude et l’isolement prévalent en une telle poésie où les valeurs ne sont pas des prétextes pour attirer consensus et foules. Elles créent une cohérence réelle. La capacité poésie projette, à la place d'un carpe diem, un principe d'incertitude chronique dans la vie de celui qui écrit, je sais seulement que je ne m'appartiens pas.
En ce processus d’identification, fondement du «circuit» des poèmes, ceux-ci recueillent la psyché de Teodor Dume. Existe une projection fantasmatique de sa sensibilité, son ego, ses joies, ses secrets, ses tourments et sa vie.
Cette identification est transmuée en une force qui génère l’acquisition ou, plus précisément, la possession de l'être au profit de l'avoir. Et ce, au moment où le poète génère un dialogue entre des "simulacres". Ils apparaissent comme réels mais l'auteur les défait dans une esthétique circonscrite au sein de cette relation symbolique et totalisante entre l'amour (sous différentes formes) et le sacré.
Jean-Paul Gavard-Perret
***
Teodor Dume între umbre și lumină
Editor Editions Stellamaris
Teme de poezie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
recenzie
Angajat în lumea culturală a țării sale (România), Teodor Dune este unul dintre poeții săi majori. El explorează identitatea într-un joc de eros și thanatos ca în cel al corpului și minții.
Aceste postulări contradictorii duc la o sublimare a impulsurilor lor. O abordare care se deosebește de dualismul raționalităților apare într-o lucrare în care tabuurile sunt șterse prin procese de înlocuire și deplasare. Autorul se concentrează pe un substitut pentru obiectul dorinței. Aceasta preia diverse aspecte și trece prin mai multe domenii.
Melancolia - care este adesea doar un sentiment introvertit conform vechii doctrine a dispozițiilor - trădează aici lipsa a ceva care este identificat cu o parte din sine. Acest lucru se presupune că a fost găsit, dar a fost încă pierdut: de aici rătăcirea poetului în părțile sale de adevăruri.
În sentimentul actual al unei lumi globalizate, singurătatea și izolarea predomină într-o astfel de poezie în care valorile nu sunt pretexte pentru a atrage consensul și mulțimile. Acestea creează o coerență reală. Capacitatea de poezie proiectează, în locul unui carpe diem , un principiu al incertitudinii cronice în viața celui care scrie, știu doar că nu îmi aparțin .
În acest proces de identificare, baza „circuitului” poeziilor, ei colectează psihicul lui Teodor Dume. Există o proiecție fantastică a sensibilității sale, a egoului său, a bucuriilor sale, a secretelor sale, a chinurilor și a vieții sale.
Această identificare este transmutată într-o forță care generează dobândirea sau, mai exact, posesia ființei în beneficiul de a avea. Și asta, când poetul generează un dialog între „simulacre”. Ele apar ca reale, dar autorul le învinge într-o estetică circumscrisă în cadrul acestei relații simbolice și totalizatoare dintre iubire (în diferite forme) și sacru.

01/07/2021

Teodor Dume, carte: Crucea mea, o lacrimă

     carte                    


Teodor Dume,

Carte: Crucea mea, o lacrimă
Editura Pim, Iași/2021
Coperta: Mioara Băluță
Este una dintre cele 33 de cărți scrise de-a lungul anilor!
Cartea are o ținută deosebită și mă bucur că s-a "născut" în vara anului 2021 care îmi va aduce satisfacție, împlinire și bucurie!
Pentru asta vă mulțumesc tuturor acelora care mi-ați fost alături!
Sincere mulțumiri și administrației Poezie.ro care m-a găzduit mai bine de 14 ani!
*

Călătorie în jurul unei lacrimi
(fiicei mele Teodora, bilețelul pe care nu i- l-am dat, ìncă... )


Poate că e prea devreme
să- mi trag viața pe dreapta
aş putea continua
mersul
de dragul fiicei mele Teodora
chiar dacă aş mai repara
câte ceva pe ici- colo
folosindu- mi rana ca pe o izoletă
meritul ar fi al ei şi al lui
Dumnezeu
care
îmi vor ciopli crucea
din ultima lacrimă rămasă necursă
numai că inima
răstignită
pe umbra aceluia care am fost
pulsează haotic
uneori
sare ìn față cu câte o bătaie pe secundă
în aglomerarea de bătăi
se naşte o altă lacrimà
ce-mi adânceşte rana in care
locuiesc de ceva vreme

tot ceea ce vreau e încă un răgaz
in care să pot
să- i spun fiicei mele
că am iubit- o de când
i- a zâmbit lui Dumnezeu
o iubesc şi o voi iubi
oricât de departe aş fi

nu nu voi capitula în fața morții
ci voi marşa cu inima
pusă în palme
la vedere
iar dacă va fi
să nu ajung la capăt
şi sângele din rană işi va mima
neputința doar inima
imi va putea spune Adio...

02/04/2021

Teodor Dume, carte: ultima noapte cu tata


https://www.poezie.ro/index.php/press/14154509/Teodor_Dume,_carte:_ultima_noapte_cu_tata

Teodor Dume,
Carte: Ultima noapte cu tata
Coperta: Mioara Băluță


Editura Pim/Iași, 2021/ Acreditată CNCSIS - 66/2010
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Dume, Teodor
Ultima noapte cu tata/ Teodor Dume
ISBN 978-606-13-6146-5
Cartea conține 160 de pagini

E o selecție de suflet, Top 100, dedicată în exclusivitate părinților mei: Ioan și Ana, plecați mult prea devreme de lângă mine!
Mă bucur că de ziua mea, 4 aprilie, pot să le ofer, prin această carte, sufletul, iar vouă, prietenii mei, care mi- ați fost alături mereu, o părticică din mine pe care o veți găsi între coperțile acestei cărți.
*
Părți din mine…

Cartea de față e o părticică din mine, din trăirile de o clipă în trecerea, poate mult prea grăbită, prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi dragii mei prieteni. Şi toate acestea pentru că vă iubesc iar voi ați iubit și încă vă mai iubiți părinții.
Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu ”Adevărul din cuvinte”, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de toate, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur veţi fi. În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Prin rândurile de față vă reîntoarceți în copilărie. În acea locație vă veți reîntâlni cu mama, cu tata, cu bunicii, și de ce nu, cu ceea ce ați fost…
Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, oamenii se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în realitatea de dincolo, dacă ea există...Și da, există pentru că cei cărora le dedic această carte , adică părinților mei, s-au dus să stea de vorbă cu Dumnezeu și nu s-au mai întors.
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi familiei dar și acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
Nu pot decât, în primul rând, să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru posibilitatea pe care mi-a dat-o de- a avea o soție, Fabiola, care mi-a dăruit lumina ochilor prin fiica mea Teodora, un înger care, deși nu și-a cunoscut bunicii, îi iubește necondiționat. Soția și fetița îmi sunt icoanele purificate cu lacrimi în această viață. Și asta se datorează părinților mei, Ioan și Ana, două suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu pentru a ne avea în grijă până la reînâlnirea în noua locație…
Mulţumesc și lui Gheorghe Grigurcu ( criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi, cărţile:”Adevărul din cuvinte/1985” şi „Strigăt din copilărie/ 1994”. și fără de care azi nu aș fi scris aceste rânduri pe care să le înmănunchez într-o carte de suflet !.
Mamă, tată priviți-vă copilul pe care l-ați scăpat din mână în drum spre Dumnezeu și care a rămas pe pământ în acea lume a durerii, urii și invidiei. Ce să vă mai spun ? mă inund cu amintiri
tristeţile îmi dau târcoale
şi mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivităţile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace
mi-am împărţit până şi respiraţia
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să vă aud strigându-mă
pe numele mic
teo…teo…teo…

azi nu mă strigă nimeni
și nici voi
nu mai aveți cum să o faceți
pământul îmi absoarbe umbra
trupul îmi moare încet
moartea mi-a dozat sufletul
şi consumă o tabletă pe zi
pentru a nu lăsa urme…

Dar să nu uitați că încă sunt aici pe pământ și că
cineva vă iubește…

Al vostru fiu,
teo

***
*Ultima noapte cu tata

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat…

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

11/08/2020

Teodor Dume, carte: Dumnezeu tăcut ca o lacrimă

https://www.poezie.ro/index.php/press/14148929/Teodor_Dume,_carte:_Dumnezeu_t%C4%83cut_ca_o_lacrim%C4%83
Editura Pim/ Iași, 2020

Autor: Teodor Dume
Tehnoredactare: Mioara Băluță
Coperta: Mioara Băluță
Cartea cuprinde 151 de pagini alb - negru
Format 13/20,6

„Unul dintre poeții adevărați și profunzi din
peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume.(...)
Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o
știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un
univers liric inconfundabil. El impune în poezia
ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre
cei mai profunzi poeți de azi.(...) Pentru mine, cel care
pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic
și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui
Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o
sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al
spectacolului ființial, poetul în discuție este
constructorul unui univers liric magnetic, original.”

(Daniel Corbu,în cartea de critică: Escale în Panteon de la Dosoftei la Vișniec, Ed.Princeps Multimedia/2019)



Ultima noapte cu tata

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp
de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat...

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineața când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul:
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

18/06/2020

Ionel Bota: Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză

Ionel BOTA

Resuscitări, supraviețuiri, autenticism.
Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză
Numai în literatură, spune critica, deconstrucția e pozitivă, eul creator/creativ fiind cel ce sancționează, după ce negociază, ipostaze ale deciziilor neașteptate privind de-compoziția imaginarului. Dar de-construcția pozitivă e la ea acasă în mai toate literaturile lumii contemporane iar temele provocărilor poeziei – la cele en vogue, ca să zicem așa, mai alăturăm reducțiile edificării, ambiționarea indistincției, consacrarea afecțiunii ușor intimizante ca maximă vizibilitate într-un discurs contrabalansat de utopia agonică – plusează en abyme experimentul ordinii vernaculare. Eul liric e tot mai reticent tentaculelor melancoliei, însuși demersul sugerând o permanentă așteptare. Așadar, obsesia poemului vizionar e peste tot arcana autenticismului sever.
La noi, unde „stratigrafierea” promoțiilor post 90 a îngăduit adeseori afirmarea adolescenței punk, vârstnicii nu dau semne de oboseală, ei sunt activi, jucând și la două capete: fanfaronadă grațios-abrazivă ori ecranare oniric-grotescă a stării de poezie. Un poet atent la propriile subtilități, ca o instanță cerebrală, cu un ritm specific în aparițiile editoriale, este Teodor Dume. Ciudat, oricât am crede că survine la un moment dat clacarea și deriva, cărțile sale, care apar la intervale scurte de timp, sunt fiecare în sine mostre de strategie particulară/particularizată. Fiecare din aceste volume devenind jaloane în sine ale unei ascensiuni valorice care, oricât ne-ar contrazice destui chiar acum, trebuie luată în seamă dacă vrem să știm cu adevărat ce se mai întâmplă la ora actuală cu poezia românească.
Iată, de pildă, Moartea din vis (Iași, Editura PIM, 2020, 154 p.), e o carte iscată din acest autenticism obsedant. Dar cartea aceasta este, cum s-ar zice, grea de poezie. Încărcătura lirică indică o experiență matură, ecranarea imaginarului având ca fundamente un onirism evanescent („dincolo de orice tăcere/e-ntuneric și nici un cer/umbrele adorm într-un fel anume/ca și când/nu ar fi existat atingeri//aciuit în primul anotimp/după naștere/îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi//pe palmele mele goale au mai rîmas/doar urme de fluturi”) dar și candoare de ingenuu mai mereu aflat în priza convertirilor. Partitura ține, e drept, de cotidian, de evenimențialul sincopat, dar unitatea de măsură e, totuși, metafora. Dinamicile discursului liric perspectivează, mai degrabă, o adâncire în sine, ființa supraviețuiește visând, scriind, imaginând, scenariile, uneori decerebrate, țintind distopic ritmările intemperantului psihedelic. Febricitatea sintaxei lirice nu complică nici codul, nici mimata depersonalizare. Jocurile eului – un eu opresiv, totuși, față cu o lume dementă - amestecă, desigur compensativ, planurile simplității fade, edificate din registrul discursului, orchestrează un suprarealism pliat pe inițiala fanteziei, condiționată și ea de starea personajului: „în fiecare duminică/la biserica albastră/slujba începe la nouă fix//Dumnezeu mereu pare grăbit//îmi șterg ochelarii/iau biblia și plec//între două rugăciuni/cineva îmi spune că Dumnezeu/trăiește prin noi//deși nu s-ar fi cuvenit/să vorbesc despre asemenea lucruri/i-am răspuns//dacă eu sunt poarta spre cer/și Dumnezeu este calea/atunci copilul meu va fi/consistența trupului sau/șoapta morții trupului meu?/o bucată de liniște oprită între noi/scurta dangătul clopotului//poate din pricina asta încercând/să-mi descâlcesc nodurile din viață/am tăcut...” (Poarta spre cer, p. 115-116).
E multă coerență în delirantul dualism realitate-visare. Un continuum constitutiv e supus destul de brutal imprevizibilului, dar nici un element nu e dislocat violent din alcătuirea întregului, nici o „rătăcire” nu consemnează inadvertențe ale eului liric. Melancoliile sunt incinerate prin enunțare, practic (,azi-noapte mi-am dus iubita acasă/o să locuim în acest anotimp/pentru o vreme și/în aceeași casă/o să dormim în același pat/din când în când/tăcuți ca păianjenul din colț/o să facem dragoste și copii/ne vom îmbrățișa tristețile ne/vom mângâia în gol/vom număra pe degete orele/rămase neatinse/cineva ne va ademeni prin semne/va fi singura noastră noapte în care/nu ne vom striga pe nume//privesc din mijlocul emoției/și tac//oare ce nume să-i dau/singurătății mele...”), nici o dulcegărie nu sabotează ritmările figurativului lăuntric. Uneori, funambulescul, și el bine mimat, pare să fie nimic altceva decât refuzul salvării artificiale a ființei, emblema spiritualului se redistribuie în ciudate stigmate, realitatea imaginară inducând sensibilitate exorbitantă deschiderilor vizionarului.
Nu este scutită poezia aceasta de o tensionare gripată, convulsivă. Dintr-un cadru în alt cadru, poemul are un traiect in crescendo, lumea/realul trece prin stări de estompare, volatilizare, contorsiuni ale imaginarului dau un statut de ambiguizări peremptorii plonjeurilor eului în universuri meta-lirice. Antinomii diafan-lugubru întâlnești la tot pasul și ele fac parte din zestrea stilistic-estetică a liricii lui Teodor Dume. Histrionismul discursiv explodează, însă, în fluidizările stilisticii („nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi sau/a fi iubit”), furia existențială determină dislocări semantice. Intarsii fictivizante impun o energie discursivă edificiului liric (dar și edificărilor poematice), șarjele eului denotând curaj imaginativ, asta pentru că și solemnizările tonului de fond (uneori și grotescul incumbă formal suprarelismul) duc în desuetudine doar harnașamentul, nu și vocea (eului, da) verificabilă. E ca și cum ai trăi vremuri fantastice, deopotrivă cu autorul. Numai că vremurile sunt cum sunt (adică tare urâte), iar a căuta dinadins reabilitări și destrămarea stranietății prin versuri altminteri abile, subtile, frumoase, înseamnă șefuirea unora din fațetele lui Ianus. Or, decadentismul poeziei lui Teodor Dume constă tocmai în a dezvălui „putrefacția” melancoliei, instinctul libertății provizorii e augmentat de un fior mistic, ontogenetic, mocnind emoțional, trezind din criză somatică energii paradoxale:
În creuzetul descifrărilor sentimentale, eul liric inovează direct în barochismul texturii poemului. Interogativul cedează bifurcațiilor sofianiste, același eu devine alteori extrem de recluziv. Să mai spunem că supraviețuirile se transformă în recuperări și procedura introspecției fascinației elimină riscul „agresiunilor” calofile, trecutul și uitarea impusă au asemănări cu proiecția abandonului tragic. Fragile, vulnerabile, sunt evaluările de miracol palpitant-hipnotice („dâra de nisip din trupul meu/atinge pământul/printre/măruntaiele lui/cerul/deschide o rugă”), de combinatoriu al realităților consensuale. Extincția și revenirea în ciclul primordialului inițiatic fac din cazurile multor poeme o reverie fără rezerve, cumva neverosimilă. Or, stările afective, cred eu acum,cel puțin la lectura acestei cărți, întrețin și individualizează, aici, starea de poezie.
Altminteri, e o liniște absolută, o energie ascunsă, expurgată din tonalitatea anti-edulcorărilor. O poezie care se ferește, programatic, de a deveni peltea erotică, poeme care își află regenerarea în ele, în maximalismul „vegherii” faliilor din tectonica percutantă a reliefului metaforei. În pofida angrenajului vetust al realului, avem de unde alege, chiar dacă nu eul este impenitent, precum în poezia post-optzecistă de azi. Autorul e interesat doar de partizanatul poemului-poem. Poemul anulează, poate anula nenorocirile lumii, alungă îndoiala, resuscită mereu memoria primordialului, consacră vieții fulgurații lirice, redistribuie Lumii statusul de imprevizibil road stories: „am pus totul deoparte/somnul munca libertatea/ipocrizia și femeia//stau nemișcat și fac infuzie/cu aromă de cer//poate puțin dezamăgit/că n-am oprit un strop/de înțelepciune//cât să mai pot rămâne/printre oameni” (Omul din piatră, p. 80)
E și mult parfum de mister și inefabil fiindcă, nu-i așa, între Eu și Celălalt inegalabilul suspans tot poezie înseamnă. De aceea mai degrabă aș vorbi de capturarea melancoliei, de păstrarea ei în rezervă, deși explicitul nu e deloc operant, scrisul învinge memoria. Teodor Dume știe foarte bine că, semn al unei revelații, poemul caligrafiază mistuitor o realitate, alta decât realitatea calpă în care conviețuim, grav proiect de amneziere, de umilințe ale intelectualului. Poetul, rebel nelecuit, caută sensurile cele mai adânci, versul îngemănează nevoia plenitudinii lumii, emoțiile sinelui, întreține vâlvătăile interogativului. Marja lui pensiero debole poate remodela, prin poem, scenariul reificării.
Volumul acesta continuă ritualul unei poezii bune prin care Teodor Dume, ambiționând destul de des să iasă din mrejele genericului, izbutește de fiecare dată să facă demonstrația unui poet pur sânge. Ceea ce nu e de neglijat, dacă vrem să inventariem cu adevărat dinamicile poeziei noastre din ultimele trei decenii.

16/03/2020

Teodor Dume, carte: Moartea din vis

Este cea de a 23 carte semnată Teodor Dume
Coperta și tehnoredactarea, Mioara Băluță
Editura Pim/2020 - Iași
Cartea apare în martie 2020 ca o peîntâmpinare a zilei de naștere (04 aprilie) a autorului
***
Timpul meu s-a oprit în lut
și fură din mine
câte puțin în fiecare zi
(Teodor Dume)
***
"Domnule, Teodor Dume
Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie. Citindu-l mi-am confirmat impresia că ești un mare suflet de poet (...).
Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat.
Te socotesc unul dintre cei mai de bună calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-a lungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni"
Gheorghe Grigurcu
(Corespondențe, 20 decembrie 1985))

14/03/2020

Teodor Dume, carte: Moartea din vis

Moartea din vis, autor Teodor Dume
Tehnoredactarea și coperta Mioara Băluță
Editura PIM/2020
cartea apare în luna martie 2020 ca un dar de suflet în întâmpinarea zilei de naștere a autorului, 04.04.1956

08/01/2020

Teodor Dume: Potcoave pe suflet


Editura PIM, Iași/2020

Tehnoredactarea: Mioara Băluță
Coperta: Mioara Băluță

*
Cartea cuprinde și aforismele care au obținut premiul I la Festivalul Înternațional al aforismului, ediția II -a, Tecuci/2018
*
Teodor Dume este unul dintre cei mai apreciați scriitori de aforisme ai momentului, o dovadă în acest sens fiind includerea sa în Antologia aforismului românesc.
(Ionuț Caragea, scriitor)
*
Nu de puține ori atât aforismele, cât și „gândurile și sentimentele” lui Teodor
Dume (uneori în nuanțe mai întunecate) – despre iubire, sărăcie, relația cu
Dumnezeu,sex,viață și moarte,bani,lipsa banilor ș.a – par să sune ca și
cum,scriindu-le, autorul s-ar elibera de apăsarea lor în suflet.”
(Marius Chelaru, revista Convorbiri literare,)
*
Maximele lui Teodor Dume trezesc uneori ecouri familiare,cum ar fi sfatul lui Kant
de a elimina din conștiință lucrurile în privința cărora nu putem face
nimic,:”renunță la ceea ce nu poți obține/pentru că/senzația eșecului este
răvășitoare, sau a lui Kierkegaard, de a trăi autentic:” nu-ți transforma viața în
corvoadă ci/ învață să fii tu însuți”,de misoginismul lui Schopenhauer, “între
femei și artă nu e nicio deosebire”, de pshiologismul lui Wilhelm Wundt, “omul
trăiește într-o lume paralelă/datorită propriilor senzații”(…) Departe de
“smartphones”, am regăsit smarthumans,frumusețea inteligenței omenești,care nu e
poate nicăieri mai convingătoare decât în literature speculativă și sapiențială.”
(Maria – Ana Tupan, critic/Revista Contemporanul,)
*
***
Doar cei care și-au biruit și trăit durerea
pot vorbi despre viață
*
Și ce altă durere e mai mare decât să nu poți să-i privești
în ochi pe cei vii
*
Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi
despre durerea apei
(Teodor Dume)

10/03/2019

Mioara Băluță,Câte coroane atâtea rădăcini,note de lectură la Ferestre spre marginea lumii,de Teodor Dume

- Câte coroane atâtea rădăcini* -
„O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți” spune Teodor Dume în motto volumului „Ferestre spre marginea lumii” (ed. Pim, 2019)

Pe aici viorelele au început să ia locul zăpezii. Simt soarele sprijinindu-se de copaci. Cântecul galben al păsărilor răsună de parcă gravitația și-ar pierde puterea. Câte coroane atâtea rădăcini... Oamenii trec prin toate cu aerul unor jucării rămase în urma copiilor care au crescut. În ultimii ani s-a vorbit des, avizat și încurajator despre poezia lui Teodor Dume. Uneori s-a tăcut. Și tăcerea a măsurat adâncimile și înălțimile, a cântărit întunericul. Lentile concave sau convexe au redimensionat teritoriile de sub firele de praf native... De-a lungul timpului poezia lui Teodor Dume a trecut prin riduri academice, a umezit câte o privire, probabil s-a așezat pe lângă vreo inimă care se zbătea singură în întunericul ei. Și când spun „inimă” îmi vine în minte fereastra de pe coperta volumului, care parcă împământează prin simplitate albul radiant al luminii.Poezia lui Teodor Dume pune în mișcare puncte vibrante, familiare, asemănătoare dinamicii unui fractal: „ca o chemare/ într-o bună zi albul/ se va dezlănțui de pe creste/ vei fi prada ochiului viu/ din ritualul amiezii/ se va ivi cineva și/ va trece tăcut/ fără să-ți spună pe nume/ vei vedea// aceleași umbre ce fug de sub tine/ îți vor aminti de urmele rămase/ pe albul neatins de nimeni altcineva/ să nu-ți fie frică/ întotdeauna te vei întoarce/ la locul din care ai plecat//” avalanșă. Unele imagini îl surprind pe autor rotindu-se în jurul mamei care nu mai este, a bunicii, a tatălui, a unei lumi care aproape nu mai există: „Strada copilăriei// e căptușită cu pietre / în urmă un copil / își trage ghiozdanul/ pe jos/ ceva mai încolo lumina/ se joacă de v-ați ascunselea / privesc și nimeni / nu mă mai bagă în seamă/ ce lume înnoroiată//”.De fapt, acești oameni ai lumii care nu mai există decât în memoria noastră, sunt liantul poeziei lui Teodor Dume. Spiritul lor trăindu-și astfel o permanentă înviere, înflorind o dată cu iasomia, cu crinii... Și iar spun: câte rădăcini, atâtea coroane și tulpini, atâta poezie acoperind, într-o culoare verde, sufletul.

* Teodor Dume, Ferestre spre marginea lumii(ed. Pim, 2019)

02/02/2019

Le site des Éditions Stellamaris: Quand les ombres traversent la rue

Le site des Éditions Stellamaris: Quand les ombres traversent la rue: Options d'achat Livre papier €16,00 EUR Ficher pdf €8,00 EUR

EDITIONSSTELLAMARIS.BLOGSPOT.COM
Quand les ombres traversent la rue
Poésie, poèmes, recueil, Quand les ombres traversent la rue, Teodor Dume, Éditions, Éditions Stellamaris
Traducerea, Amalia Achard
Entre moi et le ciel, une ombre
je l’ignore si teodor dume est mon nom
et si le maître de l’estampillé par Dieu est
la mort d’un coté et la vie de l’autre
parfois coincé entre les deux silences
je colle mon oreille au bord de la terre
et parle à mon père dans la présence duquel
j’ai appris à aimer sans souffrir
et allumer la première bougie
je me souviens avoir embrassé ma mère
et prié Dieu
de bien vouloir jouer avec moi
j’étais dévoré par la peur
et par le noir découpé
dans les habits de mon père
coincé dans ce sentiment étrange
j’ai tué une larme
j’ai crié
et la mort m’a toisé
comme si j’étais une proie
je l’ignore si je suis heureux ou triste
je sais seulement que je ne m’appartiens pas
j’ai le regard amputé et j’oscille
entre le ciel et une ombre paresseuse
je pourrais me convertir
en jeune homme qui aimait
ou une autre présence dont le nom
n’aurait aucune importance
sauf qu’entre moi et le ciel
existe un lien
qui définit la vie et la mort
et tout finit par une autre saison
Tristesses tardives
j’aime les femmes tristes
ce j’aime a quelque chose en commun avec
tous les gens que j’ai aimé une seule fois
tout comme on aime la première pluie
la première neige
le premier amour d’un fin de ligne
un fin
parfois interminable aux nombreux secrets et parfums
de toute façon cela n’a plus d’importance
jadis nous respirions l’un de l’autre et rêvions
une longue lignée d’enfants
mais peut-être
que ce monde
n’existait
que dans le souvenir d’un visage
à présent je respire de moi peu à peu
et suis tes traces non entamées par l’ombre
de temps en temps je regarde
à ce qu’il reste
une saison pluvieuse au grand froid
où je passerai la nuit en t’appelent
Décembre se répète
mon père est mort une nuit de jeudi à vendredi
l’air lourd amplifiait la peur
sous le ciel si froid et noir
s’écroulait comme une boule la lumière
exhaussant le désespoir
quelque part s’est commis une erreur
ma mère avait les yeux vitreux
et l’odeur du pain frais
elle me serrait fort à sa poitrine
pour être ensemble juste
encore quelque temps
au-delà de toutes ces choses
même Dieu clignait des yeux avec clémence
me fais-je peut-être coupable
de ne pas avoir eu la présence d’esprit
et allumer une bougie pour mon père
le risque est de ne plus pouvoir l’appeler
comme à l’époque où mon désir était d’être un homme
et je copiais tous ses gestes
mais avec le temps j’ai appris
que ce rituel
forme la moitié qui reste ici
maintenant j’ai peur
ma respiration embue mon regard
je hante parmi les images
quelque part au bord s’écrase une étoile
je me souviens l’enfance
aux soirées tardives où je comptais
les étoiles filantes et mon coeur batait
telle une aile de papillon
je l’ignore si tout est vrai ou faut
mais je sais qu’au-delà de cet instant
m’attend mon père
nous sommes en décembre
j’ai des chevilles en verre
la réalité mord de moi
je souffre sans rien dire
je ne parle même pas de mon père
nous sommes en décembre
immanquablement les saisons se répètent
Silence, on meure
personne ne veut mourir même si
les bras posés sur la poitrine
plient le silence de la douleur cachée
dans la lumière chassée par les ténèbres
tout ce qui devait être fut
ce dont ce doit d’être est
au-delà de l’horizon
il pleut
la vie fondue jusqu’à l’os
s’égoutte lentement
et rétrécit l’allée
vers un Dieu avide
beaucoup trop avide pour une vie simple
aucune lumière n’est assez puissante
pour éclairer son propre intérieur
mais avant tout on meure
silence!


14/01/2019

Teodor Dume, carte (ediție în lb.franceză) Quand les ombres traversent la rue,2019/Edițions Stellamaris,France

Dragii mei,
începutul anului 2019 mi/a adus o mare surpriză și o bucurie de suflet, publicarea (ediție în lb.franceză) a  unei cărți intitulate
Quand les ombres traversent la rue , Edițions Stellamaris din Brest France,2019

Aduc sincere mulțumiri
- Editurii Stellamaris din Brest Franța
- editorului, domnul Michel Chevalier
- traducătorului, doamna Amalia Achard
- domnului Ionuț Caragea, Romania
pentru seriozitate,profesionalism și sprijin
Vă mulțumesc și vouă prieteni,acelora care mi/ați fost mereu alături,

Cartea conține o selecție de texte scrise până în 2018 și va fi distribuită în librăriile din Franța și pe site/urile de specialitate

Ca semna voi posta aici câteva fragmente de cronici semnate de autori români dar și textul, Quand les ombres traversent la rue, care dă titlul cărții și încă patru texte din deschiderea cărții



«Mes bonheurs sont les choses dont même les autres peuvent se réjouir.»
Teodor Dume



Courte biographie

Teodor Dume, journaliste, écrivain et poète roumain, (né le 04 avril 1956 à Luncasprie, Bihor)

Le grand critique littéraire Gheorghe Grigurcu remarquait, dans les préfaces de ses premiers livres:
    „Teodor Dume possède un appel inné vers la poésie, innegalé dans l’économie de sa vie. L’enfance et la fragile jeunesse, dissous dans l’air oradean (n.t. d’Oradea), ne sont pas seulement une pure illusion, un prétexte de nostalgique évocation strictement personnel au sousigné contraint à suivre une autre trajectoire, tant que je les retrouve dans ses vers, avec une détérmination d’ésprit  qui dépasse toute chose chez le poète Teodor Dume. Par sa plume, elles objectent, deviennent un mirage interogatif et me soumettent, en calité de lecteur, à un texte d’identification(...) A remarquer le béant émoi qui jaillit des vers de son art simple, comparable, dans les liens entre soit-même et le monde, à la picture naïve. Volontairement ou pas (ce n’est que l’effet qui a de l’importance), l’âme du créateur se décrit soit-même, se surpprend en notes aiguёes, et non pas rarement, et nous obligent à nous attarder dessus pour les évidentier.” (Gheorghe Grigurcu dans „la verité des mots” - livre de début/1985 et „cris de l’époque de l’enfance”/1994)

    „Teodor Dume a érigé méticuleusement, d’une connaissance de la physiologie du poème et une formule originale, un univers unic sui generis. Îl impose dans la poésie de nos dernières décennies une mythologie propre, étant l’un de plus profonds poètes d’aujourd’hui” (Daniel Corbu dans „le dévorateur d’ombres”, 2018)

    „Teodor Dume est coté comme l’un des plus originaux poètes contemporains. C’est le poète qui vit son dernier soufle de talent en le torréfiant, conscient de l’impacte de ses mots. Le mérite incontestable de sa poésie, en plus de la vertuosité de sa plume, pratiqué sur une plage de quelques décennies, est la sincerité. Et oui: Teodor Dume – un poète emblématique de la poésie moderne roumaine, intéréssant et original, pouvait trouver une place très honorable sur un éventuel podium des meilleurs représentants de la génie lyrique si la critique d’aujourd’hui avait la sagesse de le saisir selon sa juste valeur.” (Cezarina Adamescu dans „la douleur de derière la chair” / 2017, et „sans groupe sanguin” / 2017)

    „Teodor Dume est un poète de gros calibre, un vrai poète, valeur visée et confirmé par le grand critique littéraire Gheorghe Grigurcu – guide humain (de Teodor Dume) sur le sentier des mots, qui d’ailleurs est aussi le signataire de la préface de ses premiers livres. L’endos du grand critique Gheorghe Grigurcu ne l’a pas empêché de conserver une nature modeste et se dédier avec passion et dévotion à l’écriture. Teodor Dume est l’un des plus estimés écrivains d’aforismes de nos jours. (Ionut Caragea dans le numéro 9 de la revue L’Hypérion / 2016)

    „Teodor Dume est l’un des plus aimé parmi les terriens (...) Un auteur animé par une philosophie morale, le sentiment religieux étant sa force de caractère, la voie qui accroît chez Teodor Dume, les mystères du monde.” (Angela Nache Mamier dans „asile dans une cicatrice” / 2016)

    „Teodor Dume est l’un des poètes qui eu, dès son début, un style original et très personnel d’écriture, qu’au fil des années il fignola tout en restant enchangé dans sa thématique et conception poètique, ceci lui conférant une originalité qualitative (...) Il sut trouver sa propre formule sacrée de la poésie grâce à sa sensibilité et son talent lyrique (...) La douleur devient vitale. Je ne me souviens pas avoir lu un poète tellement dédié à la souffrance qu’il l’eu menée à l’échelon de Dieu. Tu es unique, Teodor Dume!” (Cristina Stefan, dans „asile dans une cicatrice” / 2016 et „sans groupe sanguin” / 2017, La Lyre 21)

    „Teodor Dume. Cet auteur suit son destin avec la patience du minorite d’un monastère bysantin, accompagnant d’amour et grâce lettre par lettre, lettre après lettre, un poème réceptacle. Témoignage qu’on peut s’attendre par la suite, compte tenu du talent de ce poète, à d’autres livres utiles au bilan de l’histoire de notre lyrique de l’après-guerre.” (Ionel Bota dans le numéro 5 de la revue Syntagmes littéraires / 2017)

    „Teodor Dume est un autre genre de poète, parce que la poésie dumiène est aux états d’esprit (...)
Ses groupages poétiques de vers courts qui se déchaînnent sur la verticale comme un pleur,  parfoit en un seul mot, sont des idées émises sur la base des inépuisables méditations sur l’utilité de la vie, sur son propre utilité.” (Ottilia Ardeleanu dans „paradigmes virtuelles” / 2014)

    „Teodor Dume est un poète monocorde d’une voix quelques peu singulière dans la diversité de styles actuels.” (Gheorghe Pasa dans „la mort, un papillon blanc” / 2015)

    „Teodor Dume est passé à l’étape supérieure de l’intellect humain – la sagesse. Une révérence fraternelle devant le bourgeois Dume – Bourgeois du mot écrit.” (Ioan Lazar da Coza dans Armoiries culturels / 2018)

    „Si on mesurait la richesse en sentiments, Teodor Dume était millionnaire.” (Boldis Viorel, écrivain, Italie)

 


       *Entre moi et le ciel, une ombre


je l’ignore si teodor dume est mon nom
et si le maître de l’estampillé par Dieu est
la mort d’un coté et la vie de l’autre

parfois coincé entre les deux silences
je colle mon oreille au bord de la terre
et parle à mon père dans la présence duquel
j’ai appris à aimer sans souffrir
et allumer la première bougie
je me souviens avoir embrassé ma mère
et prié Dieu
de bien vouloir jouer avec moi
j’étais dévoré par la peur
et par le noir découpé
dans les habits de mon père

coincé dans ce sentiment étrange
j’ai tué une larme
j’ai crié
et la mort m’a toisé
comme si j’étais une proie

je l’ignore si je suis heureux ou triste
je sais seulement que je ne m’appartiens pas
j’ai le regard amputé et j’oscille
entre le ciel et une ombre paresseuse

je pourrais me convertir
en jeune homme qui aimait
ou une autre présence dont le nom
n’aurait aucune importance

sauf qu’entre moi et le ciel
existe un lien
qui définit la vie et la mort

et tout finit par une autre saison



       *Tristesses tardives



j’aime les femmes tristes

ce j’aime a quelque chose en commun avec
tous les gens que j’ai aimé une seule fois
tout comme on aime la première pluie
la première neige
le premier amour d’un fin de ligne
un fin
parfois interminable aux nombreux secrets et parfums

de toute façon cela n’a plus d’importance

jadis nous respirions l’un de l’autre et rêvions
une longue lignée d’enfants
mais peut-être
que ce monde
n’existait
que dans le souvenir d’un visage

à présent je respire de moi peu à peu
et suis tes traces non entamées par l’ombre
de temps en temps je regarde
à ce qu’il reste
une saison pluvieuse au grand froid

où je passerai la nuit en t’appelent



        *Décembre se répète



mon père est mort une nuit de jeudi à vendredi

l’air lourd amplifiait la peur
sous le ciel si froid et noir
s’écroulait comme une boule la lumière
exhaussant le désespoir

quelque part s’est commis une erreur

ma mère avait les yeux vitreux
et l’odeur du pain frais
elle me serrait fort à sa poitrine
pour être ensemble juste
encore quelque temps

au-delà de toutes ces choses
même Dieu clignait des yeux avec clémence

me fais-je peut-être coupable
de ne pas avoir eu la présence d’esprit
et allumer une bougie pour mon père
le risque est de ne plus pouvoir l’appeler
comme à l’époque où mon désir était d’être un homme
et je copiais tous ses gestes
mais avec le temps j’ai appris
que ce rituel
forme la moitié qui reste ici

maintenant j’ai peur
ma respiration embue mon regard
je hante parmi les images
quelque part au bord s’écrase une étoile
je me souviens l’enfance
aux soirées tardives où je comptais
les étoiles filantes et mon coeur batait
telle une aile de papillon

je l’ignore si tout est vrai ou faut

mais je sais qu’au-delà de cet instant
m’attend mon père

nous sommes en décembre

j’ai des chevilles en verre
la réalité mord de moi
je souffre sans rien dire
je ne parle même pas de mon père

nous sommes en décembre

immanquablement les saisons se répètent



        *Silence, on meure



personne ne veut mourir même si
les bras posés sur la poitrine
plient le silence de la douleur cachée
dans la lumière chassée par les ténèbres

tout ce qui devait être fut
ce dont ce doit d’être est
au-delà de l’horizon 
il pleut
la vie fondue jusqu’à l’os
s’égoutte lentement
et rétrécit l’allée
vers un Dieu avide
beaucoup trop avide pour une vie simple

aucune lumière n’est assez puissante
pour éclairer son propre intérieur

mais avant tout on meure

silence!




    *Quand les ombres traversent la rue



à chaque coin de rue
il existent d’ombres
aux yeux fermés
elles traversent la rue
c’est la même foule
qu’hier
j’ai le sentiment de transiter
d’un passé à l’autre 
je refais le chemin
dans ma tête
je rentre dans l’histoire des gestes
qu’avait fait
mon père

non
aujourd’hui je ne traverserai pas…



      *Papa, nous sommes le 4 avril




aujourd’hui je te raconte
une journée de printemps
quand tous les gens s’accomplissent
les perce-neiges coûtent beaucoup moins chers
que dans l’année où tu es parti
en avalant sa dernière larme
maman dit avoir rêvé de toi
dans le verger
derrière la maison
tu dormais sous le prunier
planté le jour de ma naissance
tu avais dit que le 4 avril
donne un sens à ton existence
et que Dieu t’avait béni
je ne sais pas combien
il a été sincère avec toi
vu qu’il t’a brisé
le tronc

quoi te dire de plus…

la photo sur le chevet
de la chambre d’amis
je l’ai encadrée de larmes
qui couleront incessamment
vers l’âme
au-dessous du puits
veille le soleil
il a beaucoup trop
de sang dans le regard
et semble triste et affamé
sache que
plus personne ne dort
dans ton lit deux places

sans toi
nous ne sommes plus nous-mêmes

toutes les choses sont petites
hasardeusement ou non
Dieu regarde et se tait
à présent c’est moi celui qui
s’épuise à la maison
le silence est effrayant

parfois
je monte dans le grenier
regarder le portail
à travers les failles des tuiles
mais rassure-toi je l’ai laissé entrouvert
pour le jour où tu reviendras
me souhaiter
Joyeux anniversaire!