BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta teodor dume - referinţe critice. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta teodor dume - referinţe critice. Afișați toate postările

22/08/2023

Ottilia Ardeleanu, referințe critice la poezia lui Teodor Dume

 Ottilia Ardeleanu, 

referinţe la textele lui Teodor Dume, Antologia Paradigme virtuale, Ed. PIM/Iași 


Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de-o viaţă-,accentuarea stărilor de abordare într-o existenţă aflată permenent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar  este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acest cuvânt  al însigurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste..."



31/05/2020

Daniel Luca: Moartea din vis, de Teodor Dume

Moartea, un fleac


                Moartea nu este ceva neobișnuit, ci o stare de normalitate, altfel spus – un fleac, așa încât frica de moarte trebuie să dispară pentru a lăsa loc acceptării sale cu seninătate. este ceea ce transmite Teodor Dume în volumul de versuri Moartea din vis (Editura Pim, Iași, 2020).
                Moartea este și o cale spre lumină. spre Dumnezeu, putând înlătura întunericul din om și din juru-i („o să aștept în întuneric / ca un iubit la primul său sărut / mă voi ridica de pe locul meu / și voi privi înspre răsărit / apoi / îmi voi ruga fiica / să tragă întunericul de pe mine / și când o să deschid ochii / în fereastră va sta Dumnezeu // nu-i cine știe ce / și cu moartea asta // un fleac…” – Moartea din vis, un fleac).
                Apropierea morții îl pune însă pe om față în față cu el însuși, înfățișându-i viața trăită, cu speranța cu faptele bune sunt mai numeroase decât cele rele („viața e un nimic ce te ajută cât / să treci dintr-un anotimp într-altul // și-n clipa sfârșitului // cineva / o să spună că ai fost / Om bun” – Nu e bine să mori).
                Întrebările despre propria persoană determină purcederea spre autocunoaștere, începând cu părinții („ca un fluture agățat de noapte / o să colorez cu privirea / cele două imagini / între care mă caut / tată – mamă / noapte bună!” – Imaginile în care mă caut), pentru că viața se naște din moarte, într-o poveste fără început și fără sfârșit („știu că sunt un duplicat al morții altuia / și mă delimitez între ceea ce a fost / și o identitate dată / în arendă” – Un fel de arendă; „dacă eu sunt poarta spre cer / și Dumnezeu este aleea / atunci copilul meu va fi / consistența trupului sau / șoapta morții timpului meu?” – Poarta spre cer).
                Totodată, apropierea morții presupune reîntoarcerea la credință, la rugăciunea sinceră („mi-am dat seama că rugăciunea / ajută doar atunci când / te reîntorci în tine / și suferi” – Numele morții, ana), dar și conștientizarea importanței iubirii în viața omului, alături de pasiune și dăruire, adeseori neglijată ori batjocorită, ea însăși fiind o formă de jertfă („dar să nu uităm că și iubirea / e o moarte lentă pe care Dumnezeu / o acceptă ca jertfă / pentru oameni” – Iubirea ca jertfă).
                Din nefericire, abia acum omul descoperă că timpul nu mai este suficient pentru împăcarea cu sine însuși, cu cei apropiați, spre a putea lăsa urme ale trecerii sale pe pământ („și-mi permit să vorbesc / o să-l rog să-mi împrumute / clipele dintre două respirații / doar atât / cât să-l strig pe tata / să o mângâi pe mama și să-mi sărut copilul / nepotului să-i pot lăsa / urmele pașilor și ceasul îmbătrânit / de sub grindă…” – Poate ultimul dar), urme care, inevitabil, sunt supuse distrugerii („în drumul meu se va pierde / o urmă de om / și atât…” – Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă).
                Totuși, fiecare zi, chiar dacă e o deplasare a omului către moarte, poartă în ea viața, speranța în împlinirea năzuințelor („în fiecare zi / înăuntrul meu se ghemuiește / o șansă” - Și totuși un motiv).
                Practic, fiecare dimineață este o zi furată morții, o păcălire a acesteia întru bucuria existenței („scriu pe timp cu sânge de înger / așa îmi păcălesc moartea” – Așa am păcălit moartea).
                Poezia lui Teodor Dume este o devoalare a sufletului, a celor mai intime resorturi ale sale.

02/05/2020

Teodor Dume: Cât de greu e să vorbești despre un poet și generația sa


Alexandru – Eusebiu Ciobanu,
 nu este doar identitatea fizică ce-și reprezintă propria ființă, ci este, mai întâi de toate, unul dintre cei mai tineri poeți – redactori care-și sacrifică seva tinereții  prin poezie, cunoaștere și admirație față de tot ceea ce-i frumos.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: MIRESME LIRICEAdmit că timpul îmi va confirma cele zise acum la începuturile sale literare  în marea confruntare  existențială cu experiența, în primul rând,  de a fi Om și mai apoi un poet cu spirit reflexiv capabil să acapareze tot ceea ce ar putea bucura și nu întrista.
Alexandru – Eusebiu Ciobanu este deja o mărturie care prin vers echilibrează simțămintele și trăirile , nu numai ale lui, ci și ale celorlalți. Tânărul poet posedă o reală cunoaștere despre cuvânt, despre unitatea și frumusețea lui binefăcătoare, selectând, în acest fel, fiecare stare. Din grupajul  trimis, spre o prietenească lecturare,  am dedus că-l  am în față pe Teodor Dume, de atunci,(adică subsemnatul) adolescentul singur și timid care a fost azvârlit într-o mare de cuvinte nevoit fiind să se agațe de fiecare val care-i acoperea trupul firav. Citindu-l pe Alexandru – Eusebiu Ciobanu mi-am dat seama cât de greu este să vorbești despre un poet aflat la început de drum dar și despre generația sa și în cele din urmă să garantezi că nu se va abate de la traseu Sunt sigur că ceea ce am putut detecta dintre stările lui îmi confirmă un poet despre care vom auzi mulți ani de aici încolo..Iată: „Degeaba coci în mine lapte și pubertate/din viol se poate naște un copil erotic/ și o nouă boală venerică (succubus)”, ori, „pe drum oasele mele devin un morman de frunze (***), complet gol îmi pipăi goliciunea din naștere,(poem din scutece)”.
Trecerea punții dintre o  stare și alta o face conștiincios și în modul cel mai ordonat,”zgomotul mamei/zidește cărămizi de lacrimi/în jurul pruncului/durerea nu poate stinge lumânările/nu poate opri strigătul sorții,cordon ombilical
          Alexandru – Eusebiu Ciobanu, duce o luptă acerbă cu el însuși, moment în care cedează în fața supremației cuvântului. Toate aceste expresii ale stărilor esențiale îi dezvoltă un cult, cel al frumuseții cuvântului, punând-i în valoare capacitatea de luptă în acest hățiș al Universului lăuntric. Formele sale de luptă sunt specifice vârstei, dar până la un punct, pentru că el se ridică tot mai sus pentru a cunoaște lumea, definindu-și astfel personalitatea spirituală. Și da, Alexandru – Eusebiu Ciobanu este junele scriitor pregătit să intre în dialog cu generațiile prezente dar și cele viitoare demonstrând, prin cuvânt, că nu orișice  mesaj poate fi descifrat  care să și devină parte din personalitate folosind doar formele de manifestare și nu pe cele de cunoaștere lăuntrică.
        Autorul, aci prezentat, prin poezia sa și preocupările sale literare a depășit de mult faza patriotismului lăuntric secundat, prin detașare, de formele vizibile ale adolescentului, care,în numele cauzei mai răzbesc precum bulele din sticla cu apă carbozificată. Pentru mine, ca un scriitor cu ștate vechi, Alexandru – Eusebiu Ciobanu este mult mai mult decât o formă de încercare a prieteniei care, de cele mai multe ori, eșuează. Acest tânăr poet care și-a găsit “iubita” perfectă, în și prin cuvânt, vine apăsat  dintr-o generație rebelă a blugilor  rupți deasupra genunchilor, arătându-ne, cu sfiiciune, nouă celor din generația “lasă-i în pace “ că puterea frumuseții nu este lacomă ci orbitoare, iar contradicția dintre generații și stiluri nu e decât  o complexitate de valori care generează, în final, puncte de vedere ce converg înspre aceeași unitate, sufletul.
        Mă bucur sincer că azi, vorbind  despre Alexandru – Eusebiu Ciobanu, îmi aloc meritul de a fi descoperit o voce lirică autentică, chiar inconfundabilă, printre alte voci ale generației sale. Dovada o am aici:”întind mâna către himere/mă încălzesc cu frigul din tălpi/cu frigul existenței mele (frigul existenței”).
       Și pentru că  niciun poet   nu-și divulgă în totalitate  conștiința lirică, călcând pe vârfuri voi concluziona, fără o analiză critică de specialitate, ci  doar folosind elementele de cunoaștere ale unui profesionist, ceea ce am aflat  în acest itinerar poetic al lui Alexandru – Eusebiu Ciobanu. Arsenalul folosit în luptă pe drumul literaturii este unul puternic  format din naturalețe, voință existențială ce vine dintr-un pitoresc de nedescris., cât și de o explozivă detaliere a stărilor. Desigur că analiza mea poate fi subiectivă. Și totuși am convingerea  că acest tânăr parcurge și va continua să parcurgă cel mai lun drum din viața sa, trecând prin toate durerile, iubirile și împlinirile anotimpurilor unei vârste de invidiat.
Cu toate acestea îi amintesc că modestia  poate dezamorsa suferința, ura și invidia. Iar învingător este cel care se apleacă în fața celui slab,sprijinindu-l.
        În această lume , mult prea grăbită, cu  tendințe deviatoare, uneori, chiar de la moralitate,autorul de față este un povestitor veritabil al vieții lăuntrice caracteristice generației sale  care nu poate fi umbrită  de urmele răului și neputinței.
      Salutări colegiale tânărului poet și mult succes!



30/03/2019

Un exil deliberator/Teodor Dume,de George Pașa

https://publicnewsfm.ro/2019/03/24/un-exil-eliberator-teodor-dume-exil-in-durerile-altora/
https://publicnewsfm.ro/2019/03/24/un-exil-eliberator-teodor-dume-exil-in-durerile-altora/


Am citit multe dintre cărțile lui Teodor Dume, însă totdeauna mi-a fost greu să-l încadrez într-una sau într-alta dintre tendințele literare actuale. Poate fiindcă lirica sa are un filon care vine de demult, dar nu de nicăieri. Să cauți inovații lexicale sau vreo sintaxă ieșită din comun ar fi inutil, ca să nu spun departe de adevărurile creatoare dezvăluite în lirica sa. Mai degrabă, poezia sa aduce noutăți la nivel semantic, printr-o contextualizare adecvată a acelorași cuvinte. Dacă eul poetic dumian trăiește cam aceleași stări de la un volum la altul, totuși, tonalitatea meditativ-elegiacă, întensitatea pe care o dă cuvintelor, amprenta pe care o lasă asupra lucrurilor nu sunt nicidecum de neglijat.
Volumul la care mă voi referi, „Exil în durerile altora” poartă, aș zice, pecetea unei scriituri problematizante, grave, în care metafizicul nu exclude realul văzut prin ochii unei conștiințe poetice la fel de problematizante. Se vede clar aici și experiența scrierii de aforisme, în care Teodor Dume atinge, de multe ori, un nivel destul de înalt. Tot în acest volum, autorul reușește ceea ce spuneam mai înainte: inovații la nivel contextual-semantic, astfel încât ideile capătă o notă profund personală. Acest lucru se realizează și prin resemantizare, și prin valorificarea clișeelor lingvistice, și prin „răsucirea” cuvintelor într-o perspectivă nouă, în care ideea capătă prospețime.
Aș zice, altfel, că izvorul poetic este unul care vine din vechime, dar importantă este atitudinea de a-i reevoca prospețimea. Din prefața realizată de Cezarina Adamescu aș extrage următoarele rânduri, definitorii pentru stilul poetic dumian: „Poezia lui, în ansamblu, te face să speri într-o fericită întoarcere a poeziei în acasa sufletului și să-ți regăsești, citind-o, starea de grație dintru început, ingenuitatea și candoarea din timpurile când nu exista atâta pevertire a sufletului”. (p. 6)
„Exil în durerile altora” începe cu o astfel de poezie problematizantă, „Doamne, de ce nu mai am timp…” Privitor la acest text, spuneam într-un comentariu de pe site-ul „Poezie.ro”: „Nu degeaba zicea Bâncuși că „orice simplitate este o complexitate rezolvată”. Cam așa se întâmplă și cu textul acesta al lui Teodor Dume, un text plin de sensuri, în care se poate spune că îi reușește destul de bine resemantizarea unor clișee lexicale, cum ar fi aceea a ființei noastre fenomenale asemenea nisipului spulberat de vânt sau a căutării („cotrobăirii”) în cer a unor răspunsuri despre ființa noastră numenală.
Este un text al stărilor omului în confruntarea cu necunoscutul (al misterului morții, dar și al esenței vieții), al necesității expierii prin suferință și rugă, dar și al unor reflecții adânci asupra condiției omului, confruntat, pe de o parte, cu egoismul materiei, iar, pe de alta, cu transcenderea dincolo de lucruri, unde se află ființa noastră autentică. Dacă, inițial, finalul textului mi s-a părut a fi de un orgoliu luciferic, recitind de mai multe ori, mi-am dat seama că sensul este total opus: sfârșitul nu este, de fapt, decât un nou început, când Dumnezeu („centrul universului”) trece prin noi și transcende sufletul eliberat din materie.
Nu este ceva nou, dar felul cum o spune autorul este poetic și pătrunzător.” Aș mai adăuga aici versurile care mi-au permis opiniile critice de mai sus: „dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul// nu-i bai// printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (p.9). Urmează textul care dă și titlul volumului, „exil în durerile altora”.
Textul acesta pare a fi elocvent pentru demersul poetic din această carte, în sensul că adevărata fericire este aceea când îți regăsești durerea, fie și în durerile altora, iar alții se regăsesc în propria ta durere. Comuniunea aceasta întru suferință nu exclude individualizarea trăirilor fiecăruia, fiindcă fibrele în care se resimt, deși sunt compuse din aceeași materie, rezonează diferit, rămânând, uneori, nedeslușite și propriului suflet: „și ce dacă durerea îmi anesteziază inima// orice lacrimă are povestea ei/ și-n fiecare poveste/ sunt eu – / vagabondul ce stă la margine de drum/ cerșind/ mângâiere zilei” (p.10).
Stilistic, scriitura dumiană nu pare a se distanța de ceea ce constituie propria amprentă lirică, adică: versuri, în mare parte, scurte, cu utilizarea, fără exces, a ingambamentului; formulări aforistice, cu o sintaxă obișnuită, curgerea versurilor urmând, fără sincope, fluxul ideilor; eludarea majusculei (excepție face doar referirea la divinitate) și a punctuației (cu excepția folosirii, pe alocuri, a liniei de pauză).
Însă adevărata valoare a textelor vine dintr-o profundă maturizare ideatică. Ideile capătă în acest volum o personalizare neîndoielnică, se îndepărtează de locul comun, prezent într-o anumită măsură în cărțile anterioare. Acest lucru se petrece și grație acestei capacități de a trece dincolo de percepția comună asupra lucrurilor, unei mai bune relații între gând și trăire, între cuvânt și gând. Din percepția comună asupra lucrurilor nu mai rămâne decât ceea ce este menit să rămână, restul trecând sub semnul unei consistente individualizări creatoare.
Tematic, volumul se desfășoară cam sub aceleași repere: timpul, moartea, copilăria, senectutea, iubirea, relația cu Dumnezeu, cu părinții. Rețeaua de motive/ laitmotive care dezvoltă aceste teme nu este nici ea alta: singurătatea, suferința, lumina, umbra, liniștea. Însă ceea ce pare a aduce nou Teodor Dume în acest volum este un accent mai mare pe confesivitate și pe reflexivitate, instituind o retorică personală, chiar dacă retorismul nu totdeauna ajută substanței textelor.
Recurgerea la metafora plasticizantă este tot mai rară, în contextul în care stilul predominant reflexiv cere o altă modalitate de metaforizare, conceptualizantă. În unele versuri amintește vag de Blaga, fiindcă se operează cu metafora „revelatorie”, fără retorismul amplificat cosmic al marelui înaintaș: „și pentru că/ între umbră și mine există o asemănare/ nu-mi voi întoarce niciodată privirea/ înspre cealaltă jumătate a nopții// în mine a mai rămas lumină doar atât/ cât să-mi amintească de cel care a fost/ tata” („Învață să plângi, mi-a zis Dumnezeu”, p. 11 – 12); „înăuntrul scoarței/ semințe/ dincoace doar o trecere/ un derdeluș spre o/ iarnă lacomă/ cu fulguiri (negre)/ în care moartea/ trage la sanie// umbrele/ urcă și coboară// între cele două capete/ lutul/ închide o rană” („Microunivers – Omul”, p. 34).
Unele dintre cele mai bune poezii ale cărții, înafara celor deja comentate, mi se par a fi: „Timp” ( o poezie concisă și plină de substanță), „Ordinea lucrurilor”, „Duminica și moartea se șuvițează”, „Ziua în care plecările sunt îmbrăcate frumos”, „Punct și iar de la capăt”, „Viața oricum e un fel de arendă”, Inteligibilitatea din umbră”, „Toamna în mine, duminica”, precum și textul final, „Negativul”. Mă voi opri la ultimele două enumerate. „Toamna în mine, duminica” este o scriere emoționantă și, în același timp, reflexivă, despre legătura de sânge, dar și despre trăirile omului confruntat cu implacabilul sfârșitului. Cuvintele capătă greutate, fiindcă surprind emoția în desfășurarea ei, sub forma unor notații lirice. Textul pare a fi fost scris într-un moment când ființa poetică are, aș zice, revelația pragului dintre lumi.
Deosebită mi se pare acea simultaneitate între ipostazele ființei: cel ce-a fost va fi („eu voi pleca la tata// și din trupul gol voi privi/ o altă naștere”); revelarea pragului dintre lumi („închid ochii și respir/ din plămâni ies aripi/ nimic din ce-am văzut nu există/ nici tata/și totuși/ vreau să-i scriu/cerul și-a rupt din margini” – aici poate ar fi necesară o paralelă cu versul eminescian: „Iară ochiu-nchis afară înăuntru se desface”).
Cuvintele capătă ființă din însăși ființa poetică, întră în rezonanță cu aceasta, sunt impregnate de sentimentul târziului și al toamnei: „buzele îmi vibrează ca/ aripa unui fluture prins în lumină/ sunt multe lucruri pe care/ vreau să le scriu/ între două gânduri/ cuvintele se transformă în toamnă/ și se rânduiesc adânc în mine”.
Ultimul text surprinde „negativul” unei treceri, ființa lăsându-și în urmă „exuviile” ipostazei depășite, dar totdeauna rămânând ceva din cea depășită, ca un fel de pecete/ însemn al începutului și – de ce nu? – al sfârșitului: „mi-am depășit pașii/ cu fiecare gând/ și am văzut/ că pe frunte/ mi-a rămas însemnul/ celuilalt corp”. Elocvente sunt și imaginile finale din poezia aceasta, în care liniștea sfârșitului este, de fapt, „o liniște fără sfârșit” (nesfârșită): „m-aș întoarce dar cerul/ s-a curbat peste margini/ și o liniște fără sfârșit/ îmi trece prin vene/ mă devoră/ tac/ știu că nu pot să mai mor/ nu de alta dar moartea/ vine întotdeauna pe celălalt mal/ în spatele altei vieți” („Negativul”, p. 89).
George PAȘA

25/07/2018

Teodor Dume, carte:Devoratorul de umbre

http://www.poezie.ro/index.php/press/14129034/Devoratorul_de_umbre,_o_nou%C4%83_carte_semnat%C4%83_Teodor_Dume
dragi prieteni,
sfârşitul acestei luni, iulie, mi-a adus o nouă bucurie pe care ţin să o împart cu voi.
şi vă mulţumesc pentru asta!
Lucrez la "foc automat" pentru că la vărsta mea timpul nu se joacă.

Devoratorul de umbre, carte apărută la Editura Princeps Multimedia,Iaşi - prefaţă Daniel Corbu
Este cea de-a 12 sub semnătura Teodor Dume

mulţumesc şi editurii Princeps Multimedia, Iaşi
şi domnului Daniel Corbu 
pentru contribuţia adusă

***
Teodor Dume sau Singurătatea 
ca religie salvatoare


Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie - 1994, Azil într-o cicatrice - 2015, Vitralii pe un interior scorojit - 2016, Colecționarul de răni - 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!
Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputinţă şi / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană şi după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistiţiu / cu mine însumi // şi asta pentru a nu-mi trăda inima.”
E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne aşezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenţii/ clipeşte des şi are părul răvăşit/ e doar o singură problemă de spaţiu// s-a mutat în mine şi fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns [...] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârşea / în respiraţia zilei / şi spaţiul dintre mine şi gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat şi nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea îşi căuta batista / căzută într-un colţ al neputinţei...” (Un fel de secetă) 
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire. 
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din 
afirmații ! 
Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.

Daniel CORBU

15/07/2018

Cezarina Adamescu,cronică la cartera Lacrimi de pe altarul trupului, de Teodor Dume

NEVOIA DE A TE REGĂSI. O POEZIE A CONFESIEI NECESARE

Teodor Dume, Lacrimi de pe altarul trupului, Editura PIM, Iași, 2018

          Încă din Sfintele Evanghelii se specifică faptul că trupul nu e altceva decât templul Duhului Sfânt şi de modul cum vom şti să-l păstrăm curat, ne vom mântui. În Epistola întâia către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: ”Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6, 19). De aici, sintagma din titlu, aleasă de autor pentru a sugera o curăţenie absolută, care, numai prin lacrimi se poate realiza. ”Lacrimi pe altarul trupului”, un titlu frumos şi plin de semnificaţii adânci în ceea ce priveşte viaţa creştină. A-ţi aşeza lacrima pe un altar, la poalele crucii, este o întreprindere necesară şi chiar, o datorie creştină. Nu numai casa, curtea, hainele, trupul trebuie primenite, dar şi sufletul, pentru a ne înălţa din nou la demnitatea conferită prin Taina Botezului, aceea de copil al lui Dumnezeu.          De aici, nevoia de confesie, de curăție permanentă, pentru a nu fi invadați, cu sau fără voia noastră, de prihană. Dumnezeu ne-a acordat, ceea ce îndeobște s-a numit ”a doua scândură de salvare”, posibilitatea de a ne albi, precum zăpada, de zgura păcatului. Și tot din nevoia de a se regăsi, prin intermediul poeziei, autorul spune: ”tot mai mult mă afund în mine / caut lucruri pe care / nu le-am folosit niciodată / eu cred în acele lucruri / le simt / pulsează prin vene / din când în când / se contractă / și devin trepte pe care urc înspre cer // mi-e frică de prea mult înalt / închid ochii și rostesc Tatăl nostru / lumina se despică în două / o parte se lovește de trupu-mi gol / ca de un zid / cealaltă se hrănește cu / ce a mai rămas / o umbră rătăcită într-o urmă de Om”.
          Teodor Dume, nume cunoscut în poezia contemporană românească a înțeles importanța cuvântului în primenirea  spirituală și, în volumele sale, își scutură gândurile și intențiile de orice fir de praf sau urmă de zgură de pe învelișul sufletesc, pentru a se prezenta în plină Lumină. Cu un palmares bogat, cu intenții majore în creația pe care, până la această vârstă a scos-o la iveală, din adânc de ființă. Dacă ar fi să aruncăm o privire la titlurile pe care le-a oferit până azi, există unele determinări  și categorii ce le putem scrie cu majuscule: sângele (Fără grupă sanguină), rănile (Temnița de sub rană, Colecționarul de răni, Durerea din spatele cărnii, Vitralii pe un interior scorojit, Azil într-o cicatrice), moartea (Moartea ca un fluture alb), adevărul (Adevărul din cuvinte) și întoarcerea în universul copilăriei (Strigăt din copilărie). Fie și numai aceste titluri metaforice, ne pot da o imagine clară a intenționalităților acestui poet interesant, deosebit de original, care este Teodor Dume. Poezia lui, în ansamblu te face să speri într-o fericită întoarcere a Poeziei în acasa sufletului și să-ți regăsești, citind-o, starea de grație dintruînceput, ingenuitatea și candoarea din timpurile când nu exista atâta pervertire a spiritului. Un drum luminos, ascendent, spre culmile la care năzuim fiecare.          Alegând ca modalitate de expresie, poezia modernă, neîncorsetată în canoanele clasice, liberă de măsură și ritm, dar având un ritm interior și rimă întâmplătoare, Teodor Dume își manifestă propriile trăiri cu dezinvoltură, uneori cu aplomb, mânuind condeiul cu pricepere și profesionalism desăvârșit.          El și-a creat un stil confesiv, aproape epistolar, în care gândurile își urmează cursul, cu valori de semnificație atât pentru autor, cât și pentru cititor.          Imagini și situații aparent obișnuite, pornind de la viața personală, cu toate personajele ei, la situații rămase ca urme pe relieful obrazului, toate acestea vorbesc în locul poetului, alcătuind un portret din piesele de puzzle numite poeme. Nicicum nu poți cunoaște mai bine un om decât după ceea ce el creează. Acolo nu se dezminte, sinceritatea fiind pilonul de susținere. Și dacă reușește să împrumute și stările sale, el devine cu atât mai veridic, pentru că se știe, omul caută peste tot, similitudini. Și când le găsește, intră de-a dreptul în peisaj, își revendică locul pe care, altfel, îl proiectează în propria imaginație. Emblematic și original, mesajul poetului pătrunde în diferite medii cu aceeași intensitate și putere de penetrație. E o modalitate de a sta față în față cu tine, pentru a vedea cât adevăr și câtă minciună există în ființa ta.          În liniștea care înspăimântă, pierderea tatălui dezvăluie forța durerii omenești, pe când ”Dumnezeu privește și tace”(Tată, e 4 aprilie). Sinceritatea trăirii și a confesiunii impresionează cititorul. De la plecarea tatei, viața e aceeași, primăvara e la fel, ”toți oamenii se împlinesc / ghioceii sunt mult mai ieftini/ decât în anul în care ai plecat / mama și-a înghițit ultima lacrimă / spunând că /te-a visat în livada / din spatele casei / dormeai sub prunul / pe care l-ai plantat / la nașterea mea”. (Tată, e 4 aprilie).          Și în aceste două versuri este adunată toată durerea fiului, la dispariția tatălui: ”fără tine nu mai suntem noi // toate lucrurile sunt mici”. Ceea ce se poate distinge la acest poet este atitudinea umană, care invită la gesturi peste măsură de firești, fie și atunci când bem un pahar cu prietenii. În toate acestea ne recunoaștem ori ne punem într-o situație sau alta, și nu observăm nici o deosebire de atitudine. În fața unui interlocutor imaginar care-i ține tovărășie, poetul își pune sufletul pe tavă: ”auzi, Gicule, mă distruge gândul ăsta / și mă roade rău de tot că mă duc / și uite lucrurile nu-s rânduite / așa cum ar fi trebuit, iar ăla mic, / venit ca o picătură de astâmpăr / e la oraș cu ale lui / vezi, toate acestea adunate / într-o respirație, mă sufocă încet // mi-a ieșit igrasie pe oase / pielea nu mai ține nici o căpușă flămândă / of, uneori nici nu mai știu de mine / parcă și zidurile au riduri și apa / din fântâna de la uliță / e mai tulbure și mai neagră decât / cerul în furtună / nici frunza căzută din nucul găunos / nu mai plutește deasupra / pe margini înverzește piatra...// hai, Gicule, noroc și sănătate! / lasă și tu o înghițitură / pentru cei duși...”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). Curios că în aceeastă lungă confesiune, se aude un răspuns, de parcă spiritele s-ar întoarce la vechii prieteni: ”auzi, Teo, pe mine nu mă mai sperie nimic, / nimic, înțelegi? Nici viața...” (La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut).          Umorul și spiritul ludic nu lipsesc din aceste fermecătoare texte care trimit cu gândul la un reper fundamental al literaturii lirice: Marin Sorescu, cu ale lui povești în versuri din volumele ”La lilieci”. Autorul ne face cunoscute aceste experiențe din lupta cu viața, cu singurătatea, cu tristețea și cu amintirile. Părerea lui e că ”Viața este o tranșee în care se luptă și se moare mereu”. La orice reîntoarcere în sine, el se redescoperă, ca la întoarcerea acasă ”după un voiaj emoționant”. El nu caută în nici un fel să îndulcească realitatea, ci prezintă lucrurile frust, așa cum sunt: ”dau să aprind lumina și mă uit / spre poartă, dar ce folos...//nu plec nicăieri și nici / nu vine nimeni”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). Și altundeva: ”...mă întorc la singurătatea / din spatele casei, / singurul însoțitor al fumului de țigară / dus în rotocoale spre cer și cânt”.
          Evocările autorului sunt însoțite de gesturi de autointrospecție, mai întâi exterioare, apoi, pe dinlăuntrul ființei: ”L-am privit pe Gicu, apoi mi-am / înconjurat trupul cu privirea / ca și când aș fi vrut să fac cunoștință / cu cineva foarte drag” și apoi: ”i-am privit pe dinăuntru neputința / un adevăr ca o pierdere / îmi înstrăina trupul / în absența lui doar nepăsare...”
          Și de fiecare dată, în spatele ochilor, o altă lume, de cercetat, de luat în posesie: ”fără atingere tăcerea coboară cu miros de lut.../ în spatele ochilor o nouă lume”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut).
          Mici segmente de viață, cărora le aștepți cu sufletul la gură, urmarea. Viața, despre care poetul spune: ”vezi, e ca o coșmelie viața, adunăm obiceiuri, conservăm tradiții, sudoare, facem prunci și într-o bună zi / vine rândul, se năruie totul...”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). În viziunea autorului, viața este ”un tren fără călători”. Un mare accent pune autorul pe o manifestare care indică prezența vieții și anume, respirația: Pentru că, până la urmă, totul se reduce la o singură respirație: ”simt cum se împrăștie respirația / prin mine”; ”fac parte din lumea / lucrurilor ce încă respiră”; ”vezi, toate astea adunate / într-o respirație, mă sufocă încet”; și: ”mi-ar plăcea să mă prefac / într-o respirație” (în infinitul infinitului cu umbre, doar eu). Și tot despre respirație, poetul spune: ”lasă noaptea să respire din mine / ca-n tăcerea ei să-mi pot / înveli chipul / pentru o altă zi” (Casa de la răsărit).          Dimensiunea spirituală este foarte pregnantă. Dar, dincolo de credință, mai există rămășițe de superstiții, obiceiuri moștenite de care nu poți să te lepezi, de pildă, adăpostirea în mormânt a lucrurilor pe care le-ai îndrăgit și care te-au slujit întreaga viață, obiecte umile dar folositoare, cum e cureaua din piele pe care își ascute briciul, moștenire de la tata, care ”și el o moștenise de la bunicu / ca dar de nuntă / și briciul să nu uiți briciul...” La care se adaugă, întoarcerea oglinzii cu fața în jos pentru ca mortul să aibă liniște în lumea de dincolo.          Credința moștenită a rămas la imaginile din copilărie, când: ”Dumnezeu / cocoțat pe un nor / îmi vorbea din priviri / eu îmi țineam inima în mână / și zâmbeam / sunt sigur că am fost eu / dialogam cu mine / cu tata cu mama / cu fratele cel mic / și cu Dumnezeu // sunt eu / mi-e dor de atunci / mi-e dor de mine / mi-e dor de ai mei / mi-e dor de voi / mi-e dor de Dumnezeu / trist / îmi pândesc amintirea / timp în care / citesc pe silabe iubirea și / neputința de a mai fi / ceea ce am fost...”(Dumnezeu, vis sau realitate). Și: ”doar cerul căzut pe genunchi / plângea cu sughițuri / dar cum azi / nu-mi voi extrăda gândul / o să-l rog pe Dumnezeu / să aprindă ultima lumânare”(Viața rămasă pe genunchi).           Multe din versuri sunt aforistice:”dincolo de întoarcerea zilei / există doar o cărare ce duce / înspre margini”(Viața rămasă pe genunchi);”singura diferență între șansa bogatului / și cea a săracului este Moartea / bogatul moare subit iar săracul / primează pentru că el / știe să întâmpine moartea...”(Om bogat -Om sărac). Și: ”în fiecare tăcere e o înfrângere”. Iar unele poezii constituie adevărate pilde morale: ”Viața fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri”, în poezia cu acest titlu.
          Tăcerea este o altă componentă a versurilor sale: ”tăcerea se răzvrătește / nici fluturii nu mai zboară / în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentație”(Mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte). Altă poezie are în spate un decor în care umbrele se confesează:”în războiul cu tine însuți / nu moare nimeni / nu există pradă și / nici prădători / câmpul de luptă e doar / un spațiu al însomniilor / dintre două clipe // durerea ta e și a celuilalt // doar unul își potrivește pașii / după mers / și acela ești tu cărând în rucsacul de pe spate / toate spaimele morții”(Confesiunea unei umbre). Cele mai multe sunt poeme de bun rămas:”adevărul e că mi-e frică // dorm cu lumina aprinsă și / mă hrănesc din singurătăți / ce-nmuguresc în mine”.(Mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte). Și asta, cu atât mai mult cu cât nu există alternativă: ”cineva sângerează în mine/ dimineața / la amiază și seara / nimănui nu-i pasă / evadarea în afara dimensiunii / ar fi un alibi / o realitate  care / erodează timpul / într-o viață fără duminici și / fără nici un Dumnezeu / schimbarea nu ar fi observată de nimeni / doar lumina ar exersa ivirea / între două începuturi / totuși / în ziua a șaptea / mă voi odihni / apoi / voi mângâia ceea ce voi lăsa în urmă / apa / pietrele / și vântul / despre plecarea mea spre nicăieri / sau spre un alt tărâm / unde începe singurătatea / nu voi vorbi cu nimeni // gestul va salva o lume”(Alibi).
          Mai multe poezii au ca subiect Moartea. ”mai stai o clipă moarte stai / nu cer să-mi dai mie nimic / dacă mi-ai fi dat un semn / oricât de mic / îmi pregăteam valiza / cu toate cele necesare / un aparat de ras / un creion o mapă și un plic”(Moarte, tu n-ai nume de Om). La un moment dat, autorul spune: ”nu / nu mi-e frică de moarte ci / de neputința de a mai fi / ceea ce am fost”(Timpul, o execuție lentă). Și umbrele ocupă un loc special în lirica lui Teodor Dume: ”deconjind carnea se / înfăptuiește un ritual / singurul / prin care / poți cunoaște / sensul semnelor // niciodată același”(ritualul umbrelor). Și suferința ocupă un loc important în poezia lui Teodor Dume: la urma urmei orice suferință / e un început de viață” (în infinitul infinitului cu umbre, doar eu) în timp ce : ”iubirea e doar o iluzie / și nimic mai mult”. Teodor Dume se poate lăuda că a găsit ”Drumul umbrelor”: ”azi e o zi în care  nu mă grăbesc / calc încet / și-mi ascult umbra / cum îmi trece prin vene / o simt / poate e o cunoaștere de sine / sau poate o lacrimă strivită / între două priviri / tac / e multă liniște în jur / mă uit în stânga / mă uit în dreapta / nimeni / pe drumul umbrelor / doar eu / și / ultima lacrimă pe care / am păstrat-o pentru voi”.
          Nu o dată, poetul spune:”mi-am pus inima în palme” (Numele ei în limba maternă, mama).
          Poetul este memoria omenirii, memoria eternității. Cronicar vigilent al clipei poetul notează cu scrupulozitate tot ce poate constitui o știre cotidiană: ”undeva la ora asta se moare spune poetul / îndrăgostiții împart sentimentul la doi / undeva la ora asta se naște un copil / pe care Dumnezeu îl va legăna / pe o așchie de lumină / toate lucrurile astea există / însă tristețea pe care o împart la unul / sfredelește în mine / ca un vierme / cu rana sub piele. / (...) / aerul se dizolvă / sub perdeaua / nemișcată de o vreme / se instalează frica / știu că sunt neputincios și că tata / mi-ar fi întins o mână / mi-e dor de tata și de oamenii care / mă strigau pe numele mic / uneori îmi vine să le scriu o scrisoare / dar am impresia că tata s-a mutat / aș scrie și fratelui meu plecat / în ziua în care / cireșii plesneau de culoare dar / negrul de afară îmi julește privirea / și nu-i amintesc decât / de mama care / strângea durerea între palme / ca pe o amintire / undeva la ora asta se moare / îndrăgostiții împart sentimentul în două / undeva la ora asta se naște un copil / și toate lucrurile astea există / deși seamănă cu un cimitir fără cruci / în interiorul meu e cald / acolo îmi îngrop sentimentele / și adulmec fiecare clipă / dar n-am să mai vorbesc despre mine / sunt prea bătrân și mi-e teamă / nu mai am nimic / nu mai am nici prieteni / doar o secvență pe care o derulez / dimineața la amiază și seara / ultimul gând se desprinde de mine / ca o coajă de nucă toamna / dezamăgit mă închid pe dinăuntru / și aștept...”(A doua scrisoare cu destinatar necunoscut).
          Din corpusul poeziilor se pot desprinde unele micropoeme de 3-4 versuri, în spirit de haiku, de ex. ”doar lumina împachetată / între pleoapele abia deschise / pâlpîie obscur”(poate într-o zi...); ”un labirint / de vise neterminate / așteaptă clipa prin care / te strecori în zi” (poate într-o zi...); ”în jurul meu multă liniște / și un tic-tac obosit...” (poate într-o zi...); ”durerea se joacă de-a v-ați ascunselea / golindu-mi dimineața de vise”(confesiune); ”în strălucirea unei raze / am arhiva cu tot ce am fost” (confesiune);”azi mi-e dor de mine / și mă caut” (confesiune); ”din când în când / sunt lovit de o frunză / asta înseamnă că exist” (confesiune), și multe alte asemenea respirări de poezie autentică, picurată prin gâtul clepsidrei și adunată mușuroi, din care omul se poate înfrupta pe alese. Sintagme remarcabile, ele însele constituindu-se în poezii de sine stătătoare: ”la o distanță de o tăcere e frig”;timpul – singurul infractor din țara aerului”; ”moartea se preface că nu știe nimic / despre actul de fericire în doi”; ”o privire acum către atunci / ar da impresia unei ierni / fără zăpadă”; ”distanța dintre noi / se măsoară în singurătăți”; ”mă împiedic de/ umbrele celorlalți”; ”ordinea lucrurilor nu mai are nici o logică”; ”umbra i se micșorează vizibil / sunt în derivă”;”aud depărtarea cum se sparge de margini”;”timpul ne bate pe umăr și / se adapă din noi”; ”din când în când / lumina / se aprinde pe la colțuri”;”Dumnezeu ne face cu mâna”;”e o iarnă cu miros de ploi / cozonac și fum”; ”în apropiere se conturează o umbră / pare să spună o poveste”;”ziua în care mor oamenii / are forma unei lacrimi”;”umbra nu cunoaște sensul / rotirii pământului”;”poate n-a știut niciodată / de unde începe sfârșitul”; ”tristețea măcinată mărunt / îmi intră prin piele”;”lăsați timpul să-și vadă de treabă”, ș.a.
          Poezia și credința că ”va fi dragoste” îl întărește pe poet astfel încât să nu se teamă de moarte, simțindu-se apărat de aceste repere cristice, la care se adaugă speranța:”stau în genunchi și-i spun lui Dumnezeu / că o să plec / respir sacadat / uneori / mă întorc în timp și mă ascult / spun în gând Tatăl nostru / sperând că-n următoarea clipă / voi fi altfel / mai mult decât atât / voi ști unde se tot duc oamenii / în pământul de sub pământ / sau în cerul de sub cer / voi ști sensul multor lucruri / pe care cu bună știință / le-am ignorat / voi împărți sfârșitul lumii / în cioburi / câte unul pentru fiecare / nu voi fi trist / din lumea mea se va naște / o altă lume cu un singur rege / supus sufletului // ...și va fi dragoste / și va fi dragoste” (...și va fi dragoste).
          Spre sfârșit, poetul scrie: ”cu degetele încărcate de cuvinte / scriu ultimul bilet și / din când în când / dialoghez cu singurătatea”(Timpul, o execuție lentă). Și vorbind despre sine la timpul prezent, autorul spune: „în întunericul din jur / doar eu o oglindă spartă / din care lumea adună cioburi / și nu-i puțin lucru...(și atât...)
          Teodor Dume – un poet emblematic al poeziei moderne românești, interesant și original, care și-ar găsi un loc foarte onorabil pe un eventual podium al celor mai buni reprezentanți ai geniului liric, dacă critica de azi ar avea înțelepciunea de a-l recepta, așa cum merită.
          Pentru Teodor Dume, respirația înseamnă Poezie și poezia respirație, adică Viață. Nu e de mirare că scrie precum respiră. Și ne aduce nouă, sărbătoare în casa sufletească. Și-ar putea dori cineva mai mult?
         
CEZARINA ADAMESCU14 Iulie 2018    
                                               

IONEL BOTA despre TEMNIŢA DE SUB RANĂ,de Teodor Dume

Revista Sintagme literare, septembrie 2017 (pagina 65-66)


Goticul, naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în poezia lui Teodor Dume 

 Experiența poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu dese ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor Dume. Nu e momentul, aici, să evocăm un datus nascendi, însă o mențiune despre geografia în care-și duce destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura PIM, 2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de Cezarina Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un volum fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa, promite să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor Dume se mișcă destul de dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale poeziei dintotdeauna, eul auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un panteism reconciliant între formula neoexpresionistă specifică unui spirit al boemei orădene din vremea debutului grigurcian și sentimentul devastator al trăirii unui cotidian deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului. Poezia nu este, însă, deloc conformistă, metafora are o țintă votivă („cine altul decât mine aude/durerea cum trece/prin lumină ca/un fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea ce am fost//tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și aștept//cine altul...”), imaginarul transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv predilect imprimat pe o cortină cu mobilitatea „deconspirată” de spiritul jemanfișist egotic. Realul viciat impune terapiile poemului, compensând forme de exorcizare („lumea reală a dispărut și dispare instant/în rest totul e vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit în rugăciune”), simbolicile grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând aproape agresiv riscul „isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de care autorul nostru, un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate fi nicidecum atins. O celebrare cântată ca un monolog interior consacră vanități de-o clipă, o frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării ce frizează goticul spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e vizual, celestă e senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului doar un câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și nu spun nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd aceleași drumuri/cu miros Atelier critic sintagme literare 66 de flori albe/și câteva case/la cea cu numărul douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene și/o urmă de ruj// aici este marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se blând/mai încearcă o zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc aproape imposibil/e doar pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...” (Aici este marginea, p. 82-83) Cartea lui Teodor Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului, anostul e suprimat, refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri distanță de orice urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a pătruns lutul/ în drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează lumina/ca o jertfă...”) devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită la milimetru tautologii periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în titlu), excentricitatea verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic. Poemul e profund interiorizat la autorul nostru, suprapunerile de viață și de lumi devin și ele creditabile când naufragiul realului va fi reinvestit în lirism. Oricum, poezia e un mod de viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii” stării de spirit nu va fi decât un alt joc inflamând calofilul până la voluptatea anihilării lui, probă de talent, desigur: „nu știu dacă sunt fericit sau trist//locuiesc printre anotimpuri și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de pe icoane//de fiecare dată când se pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă încăperea/în care/ te așteptam/liniștea îmi mângâie fruntea/oprită între palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre șuvițele negre ale nopții/stropii de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă singurătatea/câteva secunde mai târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului atârnat/pe albul din perete/aud strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire lăsată de izbeliște/în jurul meu un gol/și multă tristețe// poate că doar eu voi locui/în lumea aceasta/în care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound nu e nici el pus la întâmplare, pe pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea temelor și motivelor, viața, moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem stimulând, parcă, voința unui ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar frumusețea modului de a contempla, prin poesie, lumea, focalizarea supravegheată, controlată a unității metaforice, ingredientele sugerând tentații postmoderne, cum scriu destui comentatori ai acestei lirici în finalul cărții, la secțiunea reperelor critice, dau o notă de produs editorial binevenit cărții lui Teodor Dume. Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei liricii noastre postbelice.

-- 



26/03/2018

Ionel Bota despre temniţa de sub rană, de Teodor Dume

IONEL BOTA
Temniţa de sub rană, de Teodor Dume
Editura PIM,2017
Atelier critic
Revista Sintagme literare nr.5 din septembrie 2017(teodor dume, pag.65-66)


Goticul, naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în poezia lui Teodor Dume


Experiența poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu dese ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor Dume. Nu e momentul, aici, să evocăm un datus nascendi, însă o mențiune despre geografia în care-și duce destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura PIM, 2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de Cezarina Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un volum fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa, promite să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor Dume se mișcă destul de dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale poeziei dintotdeauna, eul auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un panteism reconciliant între formula neoexpresionistă specifică unui spirit al boemei orădene din vremea debutului grigurcian și sentimentul devastator al trăirii unui cotidian deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului. Poezia nu este, însă, deloc conformistă, metafora are o țintă votivă („cine altul decât mine aude/durerea cum trece/prin lumină ca/un fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea ce am fost//tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și aștept//cine altul...”), imaginarul transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv predilect imprimat pe o cortină cu mobilitatea „deconspirată” de spiritul jemanfișist egotic. Realul viciat impune terapiile poemului, compensând forme de exorcizare („lumea reală a dispărut și dispare instant/în rest totul e vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit în rugăciune”), simbolicile grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând aproape agresiv riscul „isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de care autorul nostru, un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate fi nicidecum atins. O celebrare cântată ca un monolog interior consacră vanități de-o clipă, o frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării ce frizează goticul spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e vizual, celestă e senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului doar un câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și nu spun nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd aceleași drumuri/cu miros de flori albe/și câteva case/la cea cu numărul douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene și/o urmă de ruj// aici este marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se blând/mai încearcă o zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc aproape imposibil/e doar pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...” (Aici este marginea, p. 82-83) Cartea lui Teodor Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului, anostul e suprimat, refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri distanță de orice urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a pătruns lutul/ în drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează lumina/ca o jertfă...”) devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită la milimetru tautologii periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în titlu), excentricitatea verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic. Poemul e profund interiorizat la autorul nostru, suprapunerile de viață și de lumi devin și ele creditabile când naufragiul realului va fi reinvestit în lirism. Oricum, poezia e un mod de viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii” stării de spirit nu va fi decât un alt joc inflamând calofilul până la voluptatea anihilării lui, probă de talent, desigur: „nu știu dacă sunt fericit sau trist//locuiesc printre anotimpuri și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de pe icoane//de fiecare dată când se pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă încăperea/în care/ te așteptam/liniștea îmi mângâie fruntea/oprită între palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre șuvițele negre ale nopții/stropii de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă singurătatea/câteva secunde mai târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului atârnat/pe albul din perete/aud strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire lăsată de izbeliște/în jurul meu un gol/și multă tristețe// poate că doar eu voi locui/în lumea aceasta/în care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound nu e nici el pus la întâmplare, pe pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea temelor și motivelor, viața, moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem stimulând, parcă, voința unui ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar frumusețea modului de a contempla, prin poesie, lumea, focalizarea supravegheată, controlată a unității metaforice, ingredientele sugerând tentații postmoderne, cum scriu destui comentatori ai acestei lirici în finalul cărții, la secțiunea reperelor critice, dau o notă de produs editorial binevenit cărții lui Teodor Dume. Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei liricii noastre postbelice.