BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta recenzii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta recenzii. Afișați toate postările

26/03/2021

Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

 Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

        Spuneam mai demult, referindu-mă la cartea Azil într-o cicatrice, că ”Teodor Dume este unul dintre poeții care a avut de la început un stil original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas neschimbat, ca tematică și viziune poetică, calitativ conferindu-i originalitate. A găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.(…) Durerea devine vitală. Nu știu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinței să o aducă la rang de Dumnezeu. Ești unic,Teodor Dume!.”

        Citind volumul, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată.

 “în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”, ”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enuţat.

               Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate. 

(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi 

sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )

“am ochii mari poate sunt sensibil/ sau poate am devenit/ prea complex/ nu ştiu/ înăuntrul meu e strâmt/ nimeni nu intră nimeni nu iese/ e o lume numai a mea/  cu reguli stricte/ numai că nu-mi dau seama cine/ a trecut ultima oară prin mine”

           Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.

(moartea, un fluture alb) 

“undeva în copilul din mine/ zbura un fluture alb lăsând o dâră/ un fel de drum  pe care/

oamenii plecau...”

Cristina Ștefan, membru U.S.R

28/09/2020

Teodor Dume, despre: Daniel Luca - un soft, o investiție pe termen lung

 

Teodor Dume

Daniel Luca – un soft, o investiție pe termen lung

          Aflându-mă într-un lan cu grâu îmi este foarte greu să vorbesc despre un spic sau un bob știind că în timp acel bob va lumina , cu candoarea și suplețea sa, întregul câmp. O voi face promițându-mi mie însumi  că nu îi voi știrbi din frumusețea înălțării.

          Iată-mă, așadar,  făcând o incizie, de loc ușoară, unui volum de versuri semnat de

Daniel Luca: Croitorul de noapte, Editura Inspirescu/2019.

          Puritatea și bunătatea omului  o spune sufletul, aș zice eu cunoscându-l prin vers pe Daniel Luca. Dincolo de dominantele  stării poetului Daniel Luca  găsesc prospețimea vie  revigorantă a frumuseții din cuvânt ca expresie a aceea ce a fost și, evident, a aceea ce este. Citind și recitind cartea de poezii, Croitorul de noapte, semnată de Daniel Luca , prospețimea stărilor ne invită și ne reîntoarce la fila de început a sufletului  acestui poet care nu experimentează, ci vine apăsat și pregătit pentru a surprinde  realitatea fără nicio cosmetizare.  Autorul ne oferă firimituri din el , pregătindu-se, în acest fel,  pentru o confruntare cu noi și cu realitățile altora

         Limbajul simplu derivă din simțămintele interioare care construiesc, în final, complexitatea. O complexitate a trăirilor care, pe a locuri, trebuie descifrată din interior spre exterior și invers. Straniu de simplu, dar spectaculos, autorul  vine și ne oferă imaginea sufletului său. Da, iată autenticul care  realizează conexiunea  dintre stări: ”Nu  credeam /că e atât de periculos /să fii drogat cu iubire /până nu m-am trezit de unul singur /păzind un cactus  în mijlocul deșertului” (Drog/pag.49), sau: “în palme / îmi cresc /linii știute de fluturi”, ( Aripi/pag.5)

        Tenta pe care autorul o dă întregului  ne creează imagini cu efecte nebănuite , dar ne și dă posibilitatea  de a le interpreta individual în funcție de modul în care au fost plasate, fie un întreg, fie secvență cu secvență. Facilitțile create pentru a putea intra în stările poetului  sunt multiple și depind de abilitățile acelora  care încearcă  să le recepteze. Construcția textelor este una simplă, definitorie pentru formele de propagare a frumuseții  sufletului. Daniel Luca în multe dintre  scrierile sale încearcă, dar și reușește, să aducă îmbunătățiri (a nu se înțelege cosmetizare) stărilor  folosind, în exprimare,  latura aforistică , destinată în principiu esenței. O latură de loc străină autorului.

         Așadar, scriitura lui Daniel Luca nu este, și nici nu poate fi, o întâmplare sau un exercițiu , ci mai degrabă  este o explorare  menită să descopere  și să redesopere  minunea dumnezeiască  din interiorul creației lui Dumnezeu. Unii ar putea spune că Daniel Luca este, sau poate fi, predispus la riscuri seismice”  sau mai bine zis depășirea unui perimetru seismic, într-un anumit loc și într-o perioadă de timp conturbând și diluând, în acest fel, esența lucrurilor. Adevărat, dar numai până la un punct. Din unghiul său de vedere poetul . așezat confortabil,  chiar păe muchia unui obiect ascuțit, poate mima o luptă ofeensivă  cu sinele. El nu este, și nici nu poate fi, o pradă a lucrurilor inchipuite.  Preventiv, totuși, își păstrează îndrăzneala  de a-și construi  o redută, în cazul unei stări de urgență, pe care o va folosi, sau nu, atunci când scenariul de apărare  devine o traumă. Tot ceea ce poate fi plauzibil , în această apărare,  vine tot din interiorul cuvântului. Adică din poezie: „de ce nu mă leg de licuricii de pe bolta lunii /de gânguritul soarelui  la amiază /de ce nu îmbib cu parfumul petalelor /foaia de hârtie pe care aștern versuri /să gâdile  nările oricui /de ce nu elucubrez despre dragoste suferință viață moarte /pe pagini întregi ci doar cu pipeta /de ce nu-mi pun sufletul pe tavă mură-n gură  poetofagilor  /ajuns în stradă /zgâindu-se la mine /vreau să dorm i-am zis să mă odihnesc /mă așteaptă răsăritul(Eul poetic meditativ, pag.54).

         Constat deci că nu este o luptă inegală, nici cu sinele, nici cu timpul și nici cu Dumnezeu. Așadar, Daniel Luca nu este un poet care tranzitează stările folosind cuvântul , ci este un alt tip de poet  care își pune la bătaie întregul fond al existenței. Uneori, în mod obsesiv, comunică  și nu întâmplător, cu toate formele și elementele ființei. E de fapt un fel de soft care furnizează din interior toate elementele de bază care prin asociere scanează și citește viața fără a deprima sufletul într-un fel sau altul.

         Daniel Luca nu scrie în stil diferit  față de alții. Daniel Luca respiră, vede și își trăiește stările diferit. Adică simplu și firesc!.” Ivit /din rătăcire /și vise /mă întrupez /într-un fir /de nisip” (întrupare, pag.62), oriFur timp /sunt prins /și închis /în clepsidră (Hoț, pag.63).

        Scriitura lui Daniel Luca este vie, picmentată ici-colo ca un zâmbet atârnat de colțul gurii care te face să tresari și să-ți demonstrezi ție însuși  că exiști.

Și ce poate fi mai elocvent decât un autodenunț!.Mă trezesc / în mireasma brațelor tale  /înflorite în jurul gâtului meu (…)(Albine, pag.55), ori această explozie:”M-ai găsit /fără să mă cauți /fără să mă ascund /m-ai prins nepregătit /ai năvălit peste mine / altfel de urlet /taifun / dezmebrându-mă în celule(Taifun, pag. 48)

(Teodor Dume, membru U.S.E)

30/11/2019

Ana Urma: Ferestre spre marginea lumii, autor Teodor Dume

Nihil sine Deo
Recenzie: Ana Urma
Ferestre spre marginea lumii,  autor Teodor Dume

Teodor Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament  în poezie. O poezie existențialistă din care aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise în ordinea ei atât de firească, una  dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Find cunoscător al vieții, prin cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea nu este întâmplătoare dacă ne gândim că  volumul anterior celui de față,Quand les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare, un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența, maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul metafizicii arzând  etape și ajungând  la o smerenie care dă înțelegere și greutate cuvântului,  iar eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde  nimeni nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre spre marginea lumii. Alte ori același lăuntru devine abis într-o singură zi,  ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care propriul ochi îl analizează critic: atunci cobor în mine precum ploaia/ peste verdele ierbii/ îmi privescsângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune bogat ornamentată de experiențele și trăirileunui spirit profund. Sufletul său are răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi dasufletul/Supravețuire în doi.Deși: niciun gând nu-mi poate schilodi sufletul/Decolmatarea prin rugă, vomdescoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate în strânsă legăturăformează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut: nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria. Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de  supoziții, închipuiri și goluri ale ființei care precipită versul prin reacții  și stări cum sunt:  tristețe, reculegere, uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată prin rostire și scris: câteva umbre navighează/ în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns cât să-mi pot grava numele;de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..
Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă,  în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi sunt acoperiți cu tăcere; ambianța calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi  se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării: aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș cineva mă privește de sus/Zbaterea clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale reveriei pentru crearea universului propriu  în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne totușiferestre deschise prin care să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în ascensiune (zbor) eul creator cu o bucurielucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare. Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul, iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în verstrezindu-ne întrebarea: oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea, tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și  efortul până ladificultate pe care le întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/ nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a răspuns.
Raportându-se la divinitate din perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/  mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul lui Dumnezeu/  ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea dintre respirații. Prin această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire,  o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește  de revărsările unui azi înspre ieritrecând prinanotimpul primenirii ființei niciodată pierdutcopilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut dicton latin: Nihil sine Deo.
(Ana Urma, Vaslui, 16.05.2019)

21/07/2019

Teodor Dume: Daniel Corbu și sacrificiul de sine

DANIEL CORBU ȘI SACRIFICIUL DE SINE
Abținându-mă cumva de la eficiența titlului o să încerc, cu prioritate, o escală pe tărâmul simțurilor unui autor,(Daniel Corbu) față de alți autori ca o distincție a demersurilor în investigarea originalității acestora .în literatura română. O caracteristică a acestor demersuri îmi impune o lectură atentă asupra cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, de Daniel Corbu (Editura Princeps Multimedia/2018)
În cele 620 pagini, format academic,spune autorul, "nu ne-am propus o istorie a poeziei de la Dosoftei pana azi. Poetii portretizati (171, pe o distanta de 350 de ani) sunt afinitățile noastre elective și selective, un mod concret de a distinge personalitătile originale ale liricii noastre, acum, într-o perioada maculaturoasă de confuzie a valorilor, a denigrării unor valori fixe care ne reprezinta spiritul. Am încercat, prin urmare, să înfîțișăm un PANTEON LIRIC ROMANESC, aflat in perfectă sincronie cu marile literaturi ale lumii".
.De fapt nu este o carte în sine, ci o investigație. O coloană a timpului măsurată în ani,350 cu o întindere până în zilele noastre,2018 pe care s-au urcat, selectiv, nume bine ancorate în literatura română. Autorul vine cu "argumente personalizatoare" plasându-le în timp, în curente sau grupuri literare.
Întregul cărții se împarte în două cărări. Prima, intitulată Efigii,Mitologii, care "adună portretele poeților reprezentativi plecați la poporul stelelor". A doua, Dreptul la iluzie ce cuprinde "portrete de poeți care activează încă în peisajul literar românesc, în țară sau dincolo de granițele geografice ale României, în diaspora". Ambele cărări vin dinspre cunoașterea sinelui și poartă urma acelora care au fost, dar și a acelora care încă mai sunt. În acest spațiu locativ al eseurilor și portretelor, atent creionat de către Daniel Corbu, se observă întreg arsenalul pregătit pentru un război al păcii și împlinirii sufletului. Interesant nu este scrierea în sine și nici așezarea în flancul de luptă al autorilor, ci modul în care autorul vede binele în luptă. Observația domniei sale, folosind forța imaginației binelui ca pe un steag de luptă împotriva a tot ceea ce sufletul nu poate asimila, nu face altceva decât să raporteze valoarea la adevărata ei valoare, adică, la rădăcină.
Pornind de la Dosoftei, (considerat primul poet adevărat al literaturii române) fondatorul poeziei române literare, cum îl considera Hașdeu și trecând prin ani, doar printr-o atingere a istoriei se ajunge la Matei Vișniec, o celebritate literară. Și asta numai pentru că "Tehnica folosită de Matei Vișniec este aceea a augmentării, a ridicării faptului minor, a banalului, la dimensiuni spectaculoase, senzaționale, provocatoare de emoții lirice." Daniel Corbu, autorul cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, deschizând acolada și incluzând între cele două capete nașterea și parcursul vieții literaturii române (prin cei 171 de autori focalizați în Escale) avea nevoie de o eliberare de sine, și de a sentimentelor față de ceilalți.Aceată eliberare, privită cu teamă din cauza dimensiunii interioare a meditației a dus la mega proiectul finalizat (în 2018) prin puterea definirii omului, a puterii sale cât și a cea a umanității, implicit a adevărului despre originalitatea literaturii române, instituind traseul autorilor prin lumea literară.
În numele umanității și libertății s-a murit și încă se mai moare, dar literatura, prin slujbașii săi și prin sacrificiile acestora a deschis noi sensuri cuvântului și valorii acestuia. Așa cum poezia e un adevăr divin rostit din și prin sufletul poetului, tot așa libertatea creației trebuie să câștige în dimensiunea interioară, dimensiune pe care Daniel Corbu o punctează atent, spiritual și metafizic, asumându-și "critica impresionistă a unui poet aplicată unui alt poet care prin forța scrisului, prin originalitatea expresiei și a viziunii lirice a marcat peisajul literar românesc". Dincolo de convingerile proprii celor 171 de autori reliefați de Daniel Corbu în Escale li se aduc în față, în mod justificat, măreția și sublimul exprimării prin cuvântul scris ca formă de libertate și mântuire.
Îmi este foarte greu să pășesc pe urma celor 171 de autori și să-i focalizez pe fiecare, așa cum a făcut-o Daniel Corbu, dar am convingerea că prin etalonarea făcută de către autorul Escale am dovada istorică a existenței noastre în plan literar și cea a nevoii iminente de libertate continuă, asumată.Dar contaminați fiind,unii, de graba afirmării se poate întâmpla și invers decât ar trebui să se întâmple.Și să o luăm de bună:Când am învățat zborul mi s-a terminat cerul, spune Daniel Corbu, (Lecția de abis /2019). În finalul notiței mele de lector înrăit nu pot decât să-l învinovățesc pe Daniel Corbu pentru infuzia cu realități prea puțin știute și care azi îmi sunt favorabile mie și instinctului de a recepta doar adevărul produs de inteligența divină și promovat de către Om .Iată de ce adevărul (și în literatură) trebuie să fie Unicul stăpân al trupului și al sufletului atât timp cât vom mai zăbovi pe acest pământ. Și pentru a plonja cu ochii deschiși în liniștea sufletului o să închei cu mențiunea că, originalitatea se trage din rădăcina naturală a stării omului,(teodor dume). Ca un supraviețuitor din lumea trăitorilor o să mă aliez spuselor lui Horațiu Ioan Lascu (plecat dintre noi mult prea devreme), crezând, cândva, că cea mai tâmpită categorie umană sunt trăitorii (lacrima neagră)
Teodor Dume

18/05/2019

Liviu Ioan Mureșan despre Teodor Dume - poezia


Vă propun cîteva păreri personale în legătură cu poezia lui Teodor Dume. Mă voi referi doar la ultimele două volume pe care le-am citit datorită amabilității poetului de a mi le oferi.

Domnul Teodor Dume are bunul simț de a-și alege cu grijă cuvintele, de a le potența și înfrumuseța. Chiar și atunci cînd se aventurează în zona vulgului o face cu decență și păstrarea unei tandrețe specifice omului educat. Împletește raționalul cu credița profundă, neputința cu speranța, disperarea cu îmbărbătarea.

Poeziile se termină, de cele mai multe ori, cu o concluzie, o îndrumare sau un îndemn.
Stilul caracteristic poeziei lui Teodor Dume este acela al meditației, uneori profunde, alteori fugitive, în funcție de starea de moment a poetului. Nu știu dacă are răbdarea de a reveni pe text sau dacă poeziile sînt la prima mînă. Înclin spre a doua variantă. Oricum, cele două volume au o coerență care le apropie, iar o antologie a poeziei dumiene, în care să fie cuprinse și volumele anterioare, ar păstra o oarecare linie melodică proprie, fără inflexiuni stridente. Și asta deoarece poetul și-a format glasul de mult timp, iar strigătele sale, din ultimele volume, păstrează caracteristica vocii inconfundabile.

Uneori pare un poet trist, pătruns de trecere și neputință, alteori se îmbărbătează pe sine și ne îmbărbătează pe noi, cititorii, punînd relativitatea vieții într-un cadran al credinței. Ceea ce este cert, mînuiește cu lejeritate metafora. Abundența figurilor de stil pare la Teodor Dume nu doar normală, ci și necesară, așteptată în fiecare construcție. Și chiar dacă scutură textele de cuvinte inutile poeticului, ceea ce rămîne e suficient pentru abundență stilistică. Aș exemplifica cu trei versuri, pe cît de profunde pe atît de reușite estetic :”simt albastrul coborât de ploaie/în singura zi mai îngustă/decât trupul”. Și le-am luat întîmplător, dintr-un poem aparținînd volumului ”Exil în durerile altora”. Iată ce titlu frumos, bine ales, expresiv, total diferit de titlurile care inundă astăzi lumea poetică. Titluri de obicei monosilabice, sau cel mult un termen inexpresiv, forțat, fără nici o legătură cu scrierea.

Nu este cazul la Teodor Dume care ne mai propune o carte interesantă. ”Devoratorul de umbre”. Și aș remarca în primul rînd poeziile bine construite, consistente. Pentru că autorul ne propune și cîteva texte scurte, care se doresc profunde. Însă nu reușește pe deplin aici. Prețiozitatea pe care o dorește meditațiilor scurte nu ține. Pentru că Teodor Dume e un poet al construcției, al meticulosului și al descrierii. Și e un poet al relației cu Dumnezeu, al încercării înțelegerii și al tangențialității cu lumile așteptate și foarte posibile.

Temele pe care la abordează sînt în sine teme profunde. Teodor Dume nu se joacă de-a poezia. El construiește poezia din sentimente și profunzimea înțelegerii. E mai apropiat înțeleptului decît actorului care își recită poemele, asemni trubadurilor, prin cenacluri. Tema vieții și a morții, a relațiilor interumane și a umanului în general, transpunerea acestora în cuvinte care emoționează profund, iată rețeta de succes a lui Teodor Dume.


.  | 

22/03/2019

Ottilia Ardelean - Teodor Dume,poetul care sfidează moartea



Și iată și un studiu la care m-am ancorat, maritim și literar, recent și marcant. Anunț apariția foarte aproape de prezent a volumului Teodor Dume, poetul care sfidează moartea, scurt studiu asupra biografiei și creației.
În toate versurile sale, Teodor Dume este un nevoiaș de iubire. Este un revendicator de lumină. Un caracter rezistent la durere, la devorare și exil. Își asumă aceste ipostaze dificile ale sinelui și ale vieții. Poetul devine o umbră, un strigăt, un adevăr, un azil, una cu moartea!
Devine un transcendentar. Aproape că lucrează pe o treaptă care depășește normalul. Se situează la un nivel accesibil divinității. Și ne spune asta cu un calm și o atitudine firească încât ne imprimă o stare de sfioșenie, definește un cadru liturgic în care să putem asimila trăirile sale ca pe niște lecții creștine.
Preia din rănile, din durerile, din cicatricile, din umbrele celorlați ca și când ar încerca să se mântuiască prin asta de propriile dureri.
Singurătatea îl macină, îl trimite înapoi în timp, îl devorează, îl secătuiește de lacrimi și atunci este prea bine înțeleasă relația de prietenie cu Dumnezeu.
El este Aproapele său!

16/01/2019

Ottilia Ardeleanu,recenzie la cartea FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU MINE,de Teodor Dume

Cealaltă față a nașterii / recenzie la Față în față cu mine de Teodor Dume 
  


  
Poetul Teodor Dume, foarte cunoscut în lumea literară virtuală mai ales, este, în cazul de față, la al 15-lea volum tipărit pe hârtie, apărut la Iași, anul trecut, la editura PIM, o editură cu care a colaborat intens. 
  
Față în față cu mine este scris sub impulsul datoriei față se sine și față de adevăr. Cuvântul menține balanța între certitudinea și incertitudinea adevărului căutând rezolvări în propriul sine și în existența marcată în special de singurătate. Dar, să nu uităm că poetul își găseșe adesea dezlegări în apropierea divinității cu care de cele mai multe ori comunică printr-o amplă tăcere supusă meditației. 
  
Primul poem este chiar eponimul volumului și reprezintă momentul deciziei asupra celui ce este poetul ca om, respectând proporțiile existențiale față de minciună și adevăr, etalând chipul din sine ca oglindă a ceea ce se vede din afara lui. Astfel aflu că înlăuntru, poetul are o pădure de mesteceni prin care umblă sufletul său cu bilet doar dus. 
  
Și poeziile propuse de Teodor Dume stau față în față prin problematica și filosofia lor de o simplitate copleșitoare. Dacă în pagina 8, în Pădurea de alb, autorul sugerează prăbușirea în moarte, pe pagina din oglindă, 9, în Undeva, prin voi, prieteni..., la modul cel mai trist cu putință, deși setos de viață și de prieteni - din ce în ce mai puțini, afirmă cu un nod în gât: eu nu exist pentru voi. 
  
Chipul din oglindă apare deseori între două pagini aflate față în față, motiv care mă face să cred că de undeva de aici i-a venit ideea lui Teodor Dume de a-și asuma un astfel de titlu. 
  
Cu fiecare pas pe care îl face în poezia sa, Teodor Dume conduce către încă o însingurare, o izolare instinctivă, un ținut al multelor ecouri de tristețe, al resemnării cu sine când tăcerea foșnește/ ca o frunză toamna/ în așeptarea căinței./ Pasul dintre celelalte anotimpuri. 
  
Mai aflu că poetul ține, într-un cui bătut în suflet, o icoană fără nume în fața căreia își caută refugiul existențial, iar pe Dumnezeu îl poartă direct în inimă, ca într-o chilie. 
  
Amprenta nelipsită a tatălui apare și în acest volum, puternic și persistent ca o durere de oase, și în memoria căruia chiar și cuvintele tac/ Incă o iarnă fără tata. Teodor Dume se consideră modelul din umbră/ neted și alb/ al tatălui său, jumătatea trupului rămas în așteptare/ Imagine ruptă din crucea tatălui meu. Este crucială abordarea acestei temeinice relații tocmai pentru că poetul îl trăiește efectiv pe tatăl său, aflat de mult printre îngeri, aici pe pământ. 
  
Poezia dumiană este un spectacol cuminte la care poetul se abonează, asistă cu răbdare, foarte atent și uneori reproșând personajelor jocul malițios în care este antrenat, căci, o scenă-i lumea, shakespearian disecând lucrurile. 
  
Pe un fundal uman de natura pânzei de păianjen, autorul reliefează stări și vicisitudini contemporane care destramă foarte ușor această pânză, însă, de o credință desăvârșită, autorul o coase cu grijă și finețe. Astfel, ne poartă printr-o lume cu Durere din durere, printr-o serie de titluri neconvenționale despre cotidian și hazard: Accident, Zmeul, O zi în care nu s-a întamplat nimic, Poluare, Fluturele albastru, Copilul de ieri, Bunule meșter și altele, cu impact direct asupra lectorului căruia nu îi sunt necunoscute acestea toate, dar firul calm și cald al transmiterii lirice îmbracă/ învăluie poezia într-o notă de mister, pe de o parte, de un aer sfielnic, pe de alta. În fapt, poetul se referă la lumea sa interioară față în față cu aceea exterioară de care pomeneam. Iată o certitudine relevantă: vâscos și greu sângele/ îmi oxidează culoarea/ disperarea se acutizează/ e cea mai lungă durere/ carnea geme pe vertebre/ dar/ îmbătrânit prea devreme/ între icoane de ceară/ funinginea scutură/ norii de ploaie/ câteva zămbete/ uitate în umbră/ simulează iubirea...// în mine/ nu se mai poate trăi./ Poluare. Este, cum bine se simte, poluarea sinelui, poluare nedorită, cauzată de lumea nevrednică, de o emanație a răului înconjurător către individ, către sufletul acestuia. 
  
Retorica vieții și morții este vizibilă în versurile: de ce.../ simt că mă împuținez/ mor cate puțin/ în fiecare zi/ și măine/ uit să mă nasc/ de ce.../ revin să-mi caut forma inițială/ Întrebare fără răspuns. 
  
Cerul poeziei dumiene este unul al înnorărilor, docilității și pesimismului, ori al seninătății, resemnării și descoperirii semnificațiilor gândurilor, ispitelor, vinovățiilor etc. în funcție de oaza de liniște ori perturbările din percepții meditative. 
  
Transformările sinelui sunt reverberate de anotimpurile care mustesc natura în sângele poetic, în conformitate cu atributele lor. Iarna, desigur, este mai des propulsată de cuvinte, ea determinând starea de îmbătrânire pe care poetul o simte: Incă o iarnă fără tata, Urme pe ger, Iarna în suflet. 
  
În destule poezii, Teodor Dume, mizează pe culoare. O culoare despre care nu ne spune nimic. Uneori, poate, în treacăt, ne aruncă sub priviri un albastru. Și, mai rar, negrul, ca și culoare a întunecării, a încordării, a dezamăgirii, a refugierii în eul liric. În rest, se pare că vorbește despre o culoare a sinelui. Una personală. Rămâne să o intuim, fiecare, prin ceea ce și cum receptăm mesajul, prin puterea cuvintelor din acest volum. 
  
Lacrimile poetice mențin echilibrul dintre cele două lumi, a viilor și a morților, poetul fiind aproape un prezicător, un vrăjitor care înlesnește întâlniri, discuții dintre aceștia, tranzitând imaginarul de o parte sau de cealaltă. Și, deși pomenește frecvent despre o margine a lucrurilor, el, poetul, se află în epicentrul acestora, știind mereu ce să facă să nu cadă în abisale gânduri. El știe să joace și să dejoace atunci cand e necesar. În fond, viața pare un truc ieftin prin care trec/ ca un actor rătăcit prin text/ Uneori viața. 
  
În încercările de a reîntoarce timpul, de a găsi copilul din sine, de a revedea părinții și bunicii, aflu despre acel pustiu instalat fără rezerve în suflet, marcat de lipsa acestor personaje memorabile: ...și sufletul meu e alb/ spălat în lacrimile unui copil/.../ ...ninge tăcut/ o clipă ai crede/ că mama și-a uitat privirea/ în albul agățat de streașină/... /rătăcesc prin mine/ ca într-un pustiu/ caut firimiturile tatei/ scăpate atunci în iarna în care și bunicul/ trăgea prin albul din el o sanie/ Iarna în suflet. 
  
Față în față sunt puse azi și mâine, viața și moartea, ploaia și soarele, tatăl și fiul, căderea și ridicarea, lacrimile și zâmbetul, nașterea și trecerea etc. 
  
Abordarea confesivă a poeziilor din acest volum accentuează încărcătura emoțională cu fiecare treaptă lăuntrică. Teodor Dume renaște cu fiecare poezie și, la rându-i, conferă fiecărei eliberări poetice actul de naștere, de încă o naștere. Într-adevăr, acest substantiv al vieții, cât și verbul corespunzător, apar în multe sintagme ori titluri: Cealaltă față a nașterii, o picătură de inimă/ mă va naște într-un/ mâine.../ Clonă sau bărbatul de ceară. 
  
De o sinceritate extravagantă aș zice, poetul Teodor Dume reușește să atingă dumnezeiescul printr-o metaforă cumsecade care vine simplu: din interior! 
  
Ottilia Ardeleanu, 
  
Năvodari, 
  

11/01/2019

Teodor Dume,Mihaela Meravei,cronică la cartea Devoratorul de umbre,de Teodor Dume

Mihaela Meravei
CRONICĂ DE CARTE
la DEVORATORUL DE UMBRE,de Teodor Dume
Matrioșka umbrelor
Printre poeții neoexpresioniști ai liricii actuale românești, Teodor Dume se remarcă în mod evident prin structura profundă a poemelor și tematica meditativă, adesea metafizică, cum vom vedea și în cel de-al doisprezecelea volum apărut sub penița sa la Editura Princes Multimedia, în anul 2018 și intitulat simpatetic „ Devoratorul de umbre”, cu o prefață semnată de poetul Daniel Corbu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași.
Temă universală a literaturii, motivul umbrei care însoțește destinul oamenilor este frecvent întâlnită și la scriitori români ( L. Blaga, T. Arghezi, C. Petrescu). „Când murim, - scria Blaga - nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră" (Cuvinte pe o stelă funerară). Ei bine, Teodor Dume în volumul său de poeme încercă să țină Moartea în șah, să o agonizeze, să o îndepărteze, devorându-i până și urma umbrei. Timpul devine un factor decisiv în această luptă cu stihiile morții, efemeritatea lui fiind cu atât mai zdrobitoare raportată la viață: „ vine o vreme când începi să semeni/ cu un fum de țigară/ te așezi între noapte și zi/ (…)/ umbrele se mișcă de acolo – acolo/ cineva scormonește prin tine/ te scurgi încet dar/ nu zici nimic// devoratorul de umbre înghite orizontul” ( pag 9, „ Timpul, devoratorul de umbre”). Poetul pare că a uitat de sine în această încercare, aproape că nu mai întrevede „ nicio perspectivă existențială/ (…)/ între ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fiu” ( pag 12, „ Perspectivă”) , singurul pilon de susținere al acestui zbucium interior fiind legătura cu divinitatea : „ când mi-am adus aminte de mine/ Dumnezeu a lăcrimat// acum stăm amândoi între două drumuri/ și ne privim…” ( pag 10, „ Țipătul umbrei”). Credința poetului este mai mult decât cathartică și salvatoare, când este vorba despre lupta cu viața sau cu moartea, va ține la distanță „ umbra ațipită pe trup” care „ adaugă încă o zi jocului de-a viața” când „ liniștea e ca un fel de moarte”, atunci „ nimeni și nimic nu mă poate convinge că/ nu există Dumnezeu atât timp/ cât lumina din așteptarea zilei/ trece prin mine/ nu știu dacă durerea trecerii/ e o simplă moarte/ știu însă că/ înainte de orice alt cuvânt/ există Dumnezeu/ singurul care îmi contabilizează/ fiecare promisiune” ( pag 17, „ Nu știu dacă durerea trecerii e o simplă moarte”).
Copleșit de trăirile interioare, poetul Teodor Dume alege „ un alt mod de viață” pentru a da sens lucrurilor și anume poezia, respectiv cuvântul, pe care autorul îl sădește în versuri de o lirică sensibilă și emoționată , cu simplitate și onestitate, în aceeași „singurătate devenită om ”, așa cum afirmă Friedrich Nietsche : „ am lipit cuvintele între ele/ cu puțin suflet/ sigur nu le-am inventat eu/ nici cel puțin virgula/ n-am inventat-o/ deși pare-se că trebuia/ după propriile reguli/ oricum este și acesta un mod/ de a scrie pentru veșnicul mâine// de fapt ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte” ( pag 27, „ Un alt mod de viață”).
Poezia lui Teodor Dume este reflexivă, psihologică, coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman. În tot acest spectacol cu umbre care intră în alte umbre și acelea în următoarele umbre, un fel de Matrioșka umbrelor , destul de asemănătoare cu „Matrioșka mincinoșilor” a lui Marian Voicu, carte care propune cititorului o interpretare critică a unei epoci tulburi și îi înlesnește înțelegerea mecanismelor mediatice și politice care stăpânesc lumea de astăzi , autorul volumului „ Devoratorul de umbre”, ne vorbește nu despre sinele său, ci despre sinele unei societăți ajunsă devoratoarea propriei conștiințe, infestată, coruptă, care nu mai are timp să respire, nepăsătoare la tot și toate, centralizată pe nevoile zilnice, în care cu toții ne creștem copii „imaginându-ne că trăim”. Remarcabil poemul de la pag 69, „ Respirații politico-economice”, de factură neomodernistă, o frescă tristă a societății și vieții în care trăim: „ de la o vreme oamenii nu se mai bărbieresc și/ somnul și-l împlinesc între două stații/ de autobus sau tramvai/ micul dejun și-l iau în pauza de țigară // nu nu le mai pasă// copiii au spart tabla la școală se fumează/ pe la colțuri în wc și-n ghereta portarului/ fondul clasei a mai crescut un părinte/ repară tavanul altul rașchetează parchetul// la trezorerie trei bugetari aliniați/ la ghișeele de la parter/ încasează o penalizare de un leu// medicul de familie te palpează/ contra sumei de cinșpe lei/ la spital te internează numai cu/ algocalminul în buzunar și o fașă și/ ceva tinctură de iod// de iubit se iubește în picioare/ de două ori între salariu și avans/ poștașul și-a dus bicicleta la vulcanizare/ așa că nu mai vine alocația și/ nici pensia majorată cu promisiuni// vecina cu vocea-i pițigăiată/ te exasperează mâine vine renelu/ să-ți taie curentul/ în cutia poștală s-a mai pus o înfățișare/ de plată de la bancă apă și gunoi și/ multe alte necesități// la știri se anunță cod galben// nu nu încerca să te sinucizi/ pentru un minut vei fi fericit/ mâine e zi de salariu/ șase sute de lei minus șomajul/ pensia ceasul și impozitul/ egal patru sute optzeci de lei// guvernul anunță creșterea salariului minim/ la șaptesutecinci lei la anu// arsura din stomac nu mai doare/ și eu îmi imaginez că trăiesc” .
Realitatea poetului devine volatilă măcinat de probleme existențiale, singurătate interioară îl duce la pierderea identității și doar sufletul este acela care îl mai ține pe linia de plutire: „ uneori privesc dintr-o altă realitate/ doar sufletul mi-a mai rămas același/ într-o lume în care / nu mai sunt eu și/ nici umbra nu mai pare să fie ce a fost/ las semne din loc în loc/ pentru atunci/ când mă voi întoarce” ( pag 39, „ Câteva gesturi”).
Printre temele esențiale ale cărții se află și aceea a mamei, temă abordată și în volumele anterioare, care va mări emotivitatea versurilor. Mama pentru poetul Teodor Dume este acel cineva care „ îi umblă prin suflet” și despre care
va vorbi doar cu Dumnezeu, mai ales în prejma sărbătorilor Crăciunului, când dorul devine mirabil, durerea înlăcrimând cerul sufletului autorului: „ cineva îmi umblă prin suflet/ e mama/ o strig/ dar/ nu spune nimic…/ durerea topită în lumina unei lumânări/ se întinde peste tot/ nu-i nimic/ într-o bună zi mă voi întâlni cu Dumnezeu/ și-l voi întreba despre mama// știu că în așteptarea asta/ la distanță de-o lacrimă/ sunt doar eu// …și-o dorință” ( pag 14, „ De Crăciun”).
Sentimentul de akedia, starea de inutilitate și vremelnicie , problematica vieții și a morții pe care o vom regăsi în multe din poeme, alungește umbra din versuri, acestea devenind tot mai grave, cititorul fiind invitat la retrospecție și meditație asupra tuturor acestor stări și sentimente: „ eu știu că viața și moartea/ sunt două realități în care oscilez// una se descompune (sfârșită)/ în propria umbră/ și alta/ mistuie așteptarea/ într-o lume în care/ sângele dizolvă lumina…// și nu-i totul pierdut// între mine și ele există un drum” (pag 71, „ Moartea o iluzie sau capătul celălalt al vieții…”).
Semantica textului este una simplă, ferită de livresc, cuvintele se leagă natural, în idei fluente, palpabile cititorului. Lirismul textului vine din emanația sentimentului cu care poetul Teodor Dume își încarcă poemele prin metafore și comparații mai mult mișcătoare decât epatante. „ Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut și nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil” (Daniel Corbu). Volumul „ Devoratorul de umbrea” demonstrează cu prisosință acest univers liric desfășurat din interior spre exterior, într-o singurătate care pătrunde până în miezul propriei umbre a autorului, marcată de un timp al întrebărilor profunde, invitând cititorul la o lectură meditativă, reflexivă, intimă și sensibilă în același timp. Poezia lui va avea întotdeauna, încă ceva de spus, chiar și după ce copertele cărților sale au fost închise.
Mihaela Meravei
11.01.2019

29/08/2017

Ion Lazăr da Coza: Din privinţa boierului Dume (microcronică la Temniţa de sub rană, de Teodor Dume)




În frac
       Atunci când termin de citit o carte, o etichetez, în secunda următoare, cu un cuvânt sau, cel mult, cu o propoziţie.
        „Pură!” e adjectivul pe care mi l-a smuls volumul de versuri „TEMNIȚA DE SUB RANĂ”, Editura Pim, 2017 – autor, Teodor DUME!
        „Pură”, în sensul că pe tot parcursul cărţii nu am găsit o poezie-balast, în nici o poezie nu am găsit măcar un vers-balast, iar în vers – nici un cuvânt-balast.
       Mesajul poetic e construit cu minimum de cuvinte. Asta nu înseamnă că poezia lui Teodor Dume e austeră, ci poetul demonstrează, vers cu vers, că arta de a folosi figurile de stil e bine stăpânită, atingând de multe ori desăvârşirea.
       Teme predominante: relaţia cu Dumnezeu, amintirea tatălui, casa părintească, mama, copilăria, introspecţia ş.a.
       Teodor Dume nu-i un răzvrătit, dovadă că a trecut la treapta superioară a intelectului uman – înţelepciunea! Poezia sa nu e rigidă, moralizatoare, ascetică, „de chilie întunecată, jilavă”, nu e o poezie scrisă la vreo masă murdară din restaurantul gării, sau dictată, la beție, cuiva care încă mai poate ține creionul în mână... dimpotrivă, e o poezie „de conac”, boierească, generoasă, patiarhală, adesea filosofică, sentenţioasă (nu în sensul peiorativ al cuvântului!), ceea ce-l obligă pe cititor, dacă nu să-şi îmbrace haine de gală în timpul lecturii, măcar o parte din ritualul sacerdotal al lecturii să fie respectat.
       Cum aceste gânduri/rânduri nu se vor o cronică literară (nimic nu mă califică pentru așa ceva!), ci se vor o plecăciune frăţească (sper că mi se îngăduie de către „împricinat” acest „frăţească”) făcută în faţa boierului Dume – boier al cuvântului scris, desigur – închei urându-i ca, în pivniţă, să aibă cât mai multe budane, din care, neîndoielnic, vom degusta, în frac sau în rochii de bal, ambrozie în cupe de aur!
              Cu preţuire,
                             da Coza
29 august 2017, Însemne Culturaşle
Ion Lazăr da Coza

03/07/2017

Ottilia ardeleanu, recenzie la cartea TEMNIŢA DE SUB RANĂ, de Teodor Dume

În Temnița de sub rană, volum apărut la editura PIM, Iași 2017, găsesc în Teodor Dume un poet al umbrelor, care a învățat să-și poarte singurătatea, pe urmele lui tata.
Prefațat de Cezarina Adamescu și încheiat cu o serie de opinii venite din partea cititorilor săi, de-a lungul vremii, mulți fiind cunoscuți în lumea literară și de pe saitul poezie.ro, Teodor Dume este acel om bun care își duce în tăcere viața ca pe o haină grea, merge pe același drum către Dumnezeu și rememorează permanent amintirea tatălui.
El ia acest fel de a trece prin viață ca pe o situație dată, ca pe ceva deja pregătit: nu știu dacă amprentele/ tatălui meu/ sunt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine și Dumnezeu/ Situație.
Poetul își trăiește intens clipele, vulcanic aș putea spune: zgomotul din lăuntrul meu/ vibrează la suprafață/ ca un vulcan/ vine din adânc, tinzând/ să-mi acopere ființa// și fiindcă știu să iubesc/ respir din/ frumusețea celorlalte lucruriCa un vulcan.
În multe dintre poeziile sale, fie în titluri, fie în versuri, dă impresia că s-ar afla aproape de margine, pe margine (Înviind marginea, Aici este marginea), iar vocabularul folosit este unul al durerii, al resemnării, al unui sfârșit simțit tot mai aproape, al angoaselor personale: între o pată de soare și/ una de umbrăclopotnița din satEu, doar un nume... lucrurile trecprin mineînspăimântat de fricăImitațiedurerea înghite totulvăduvit de lumină și zbor/ miroase a hoitApocalipsa, ca un vin spumantatâtea lucruri și atâtea goluriîn sufletul meuSensuri și lucruri
Repetițiile unor astfel de cuvinte, de asemenea, vin să accentueze stările de teamă, obsesia către trecere spre lumea de dincolo:clopotniță: ... /de atunci mă urc în clopotniță/ de trei ori pe zi și îl/ strig pe Dumnezeu// de fapt nu fac altceva decât/ să reconstitui ziua în care/ nu se mai moareCealaltă față a lui Dumnezeuîntre o pată de soare și/ una de umbră/ desăvârșesc infinitul/ mă tem însă că într-o bună zi/ Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat/ își va aminti cine am fostEu, doar un nume... 
Poetul are adesea tendința oponenței pentru a evidenția latura pozitivă a lucrurilor, a oamenilor, a situațiilor, cum le spune acesta:umbre - lumini, noapte - zi, Dumnezeu - omul, zgomote/ vulcan/ ecou - liniște/ tăcere, fericire – tristețe etc.
Poetul umbrelor se regăsește peste tot în Temnița de sub rană, este prins între gratiile sufletului, înoată în volbura propriului sânge. Exemplele sunt multe și grăitoare, dar voi expune doar câteva: împinge capătul unei sfori/ zice și asta pentru că așa/ vede el depărtarea/ un capăt/ un nimic sub care/ se tânguie o umbrăNebunul, un trecător anonimEl plecase să vadă ce mai e pe dincolo/ lumina vibra ca o durere/ din mine țâșneau firimituri de umbre/ creșteautot mai mult/ ca în poveste/ Cealaltă față a lui Dumnezeutăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni/ mă afund în mine și așteptCine altul... scriu/ despre nimicuri/ despre tristețea umbrelor/ lipite de trotuarVraiște, frig și chinezăriisă ai buzele uscate ca iasca/ setea să-ți ucidă umbra/ de-atâta uscăciune să mori în visBlestemul iubiriiîn adâncul meu e frig/ noaptea abundă de umbre/ pe asfalt multe inscripții/ e un fel de atentat la linișteUn fel de atentat
La un moment dat, simți că poezia dumiană se află într-o stare de mișcare, de alertă, cursul ei este dinamic, lucrurile iau când o formă, când alta, este traversată de zborul păsărilor, al gândurilor, tinde către marginea eului, dar și a lumii, lumina și umbrele se rostogolesc, cuvintele au un itinerar, o țintă, nu stau pe loc. În același timp, se simte și o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește să scrie: e o toamnă blândă și-mi ține de cald/ ca un poem de dragoste/ în dimineața asta/ totul se vede din mine/ pământ oameni păsări/ și cer/ doar câteva iubiri/ îmi scormonesc prin suflet/ De împrumutînăuntrul meu se aud zgomote/ strigăte și un ecou plecând/ ca dintr-un depou de tramvaie/... /frica se infiltrează prin piele/ se scurge ca apa prin zid/.../ ... o durere se/ târăște prin mine și am impresia/ că cineva a depozitat acolo/ un container de cioburi/... / încerc să zâmbesc/ dar durerea aceea există/ și-i a naibii de rea// sting lumina închid ochii/ simt că nu mai e niciun loc în mine/ și mi-e frig... Să nu mă ntrebi de unde vin.
Legătura cu Dumnezeu este extrem de strânsă și ordonată, devenită un ritual, așa cum spun și versurile acestea: corpul meu e un templu în care intru/ dimineața la amiză și seara/ pentru desvelirea sufletului/ această golire e un ritual și/ îl practic în spațiul în care/ doar iubirea coaboasră/ odată cu lacrima lui Dumnezeu// nici nu-mi pasă de celelalte lucruri/ atâta timp cât primesc binecuvântarea/ fie și pentru câteva clipe/ încetez să mai fiu ce am fost/ durerea se transformă în liniște/ îmi împreunez palmele/ să pot vorbi cu Dumnezeu apoi/ mă plimb prin universul din mineTemplu; sau este dialogul zilnic despre neliniști, neajunsuri și nedreptăți, atât de necesar pornirii la drumul încă unei zile din viață și totodată își exprimă considerația față de Dumnezeu, intermediatorul cu părinții săi: astăzi tot ce vreau doamne e/ să stau de vorbă cu tine/ ca între Tată și Fiu/... / nu trebuie să mă înveți să mor/ tata sau poate mama au o datorie/ mai veche față de tine/ lasă gestul meu să acopere totul/ asta-i tot ce vreau, Doamne! Ca între Tată și Fiuțin ochii larg deschiși cât să/ încapă DumnezeuUndeva între mine și tristețea lucrurilor.
Din capitolul vieții tratat de Teodor Dume în poezie, nelipsită este moartea, dar poetul o sfidează: ceea ce nu știe moartea despre mine/ e partea pe care dorm/ nu întotdeauna aceeași/ de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moarteaPartea din care lipsesc. Mai cred că o amprentă a felului cum tratează poetul viața și moartea în tandem se află în exprimarea de aici: sângele îmi curge sub formă de clopot (o metaforă înțeleaptă!)/ ... și ce mă fac eusunt mult mai mult decât/ o moarte în pântecul tău/ Viața, între două răsărituri; între noapte și zi doar eu-/ ascunzătoarea perfectă a morțiiRătăciri
În acest volum, Teodor Dume oscilează între poeziile scurte și titlurile lungi, adică încearcă esențializarea temelor propuse. Cel mai scurt text este din cinci versuri, scurte și ele, Înviind marginea, dar și Între timp și umbră și Umbre, dar cu versurile mai lungi, iar cel mai lung titlu conține nouă cuvinte (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt și Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine). Aș putea afirma că există și un cel mai îngust text, numit Speranță, foarte potrivit noțiunii, de altfel, și pe care îl redau în întregime: în fiecare bătaie/ a inimii mele/ e un strigăt/ un crez/ și o uitare/ aș fi preferat/ să fii doar tu-/ răsăritul ce/ se închină cerului/ pentru o nouă zi/ Speranță.
Poetul se întoarce în timp la copilărie, bunici și părinți pe care îi evocă într-un fel copleșitor: ... lumea aceea am pierdut-o/ în ziua în care mama a luat/ busuiocul din grindă și/ l-a pus în odaia cu miros/ de lumânare arsă... Copilăria, craterul din sufletmaică, iartă-mi plânsul schimbat în viori/ acolo înlăuntru tu încă pulsezi/ Scrisoare către mama.
Nu întâmplător volumul înceope cu acest titlu, Temnița de sub rană, și se încheie cu Dumnezeu e acasă. Pentru sufletul omenesc aflat în suferință de orice fel, se găsește acea forță, divină, creatoare, care face ceea ce omul nu ar putea niciodată: mântuirea!
Dar, cioranian vorbind, cel ce n-a suferit nu e o ființă: cel mult un individ! 

Ottilia Ardeleanu,
Năvodari,
2 iulie 2017