BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta prefaţă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta prefaţă. Afișați toate postările

12/08/2019

Gheorghe Grigurcu despre debutul (adevărul din cuvinte,1985) lui Teodor Dume

Gheorghe Grigurcu despre debutul (adevărul din cuvinte,1985) lui Teodor Dume



Dragă domnule Teodor Dume,
"Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie.
Citindu-l mi-am confirmat impresia că ești un mare suflet de poet (...)
Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat.
Te socotesc unul dintre cei mai de bună calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-alungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni."

Gheorghe Grigurcu,(corespondențe, 20 decembrie 1985)

  

Un debutant: Teodor Dume

“Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest "absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.
O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.


Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri. ”

dr. Gheorghe Grigurcu, critic, scriitor, membru U.S.R.

19/05/2017

Teodor Dume, un poet şi umbra cuvântului său în lumină, Cezarina Adamescu, prefaţă la cartea:fără grupă sanguină

UN POET ŞI UMBRA CUVÂNTULUI SĂU ÎN LUMINĂ

Teodor Dume, fără grupă sanguină, Editura PIM, Iaşi, 2017

        Seria meditaţiilor lirice din volumele anterioare, continuă cu acest volum, în acelaşi ton şi în această carte, intitulată „fără grupă sanguină”.
          Cartea începe cu o declaraţie aproape paradoxală: „Viaţa e o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus şi / de la apus la răsărit”, singura care te însoţeşte fiind de nedezlipit, decât în clipa din urmă şi singura care „îţi măsoară umbra”. Dar şi, conchide autorul „singura care nu mai are nevoie de tine” (fără grupă sanguină).
          Prin volumele editate până în prezent, Teodor Dume şi-a câştigat notorietatea şi simpatia cititorilor, fiind aşteptat şi întâmpinat, cu fiecare nouă apariţie, fiind cotat unul dintre cei mai originali poeţi contemporani.
          El îşi urmează vocaţia lirică, fără să îmbrace straie de împrumut, lăsând liberă Pasărea Poemului să zboare, după propriile îndemnuri ale inimii. Şi aceasta nu greşeşte drumul de-ntors în acasa sinelui, drum pe care-l recunoaşte după semne numai de ea ştiute.
          Legătura cu Divinitatea este atât de strânsă încât îi susţine aerul, pentru ca aripile să înoate în voie, în larg şi chiar să se autodepăşească. Martor la Naşterea, la Moartea şi la Învierea lui Dumnezeu, poetul trăieşte realitatea supranaturală a Misterului Pascal, dând mărturie prin vers, prin gând, prin faptă şi cuvânt. Dar mai ales, prin simplul fapt de a fi creat de Creatorul a toate. Convins fiind că, „unde e Dumnezeu e şi lumină” poetul a purces în căutarea Luminii, îngenunchind „la capăt de zi” şi aflându-L, nu în cine ştie ce loc binecuvântat, ci în Acasa de sine, în locul de unde survine fiinţa (Dumnezeu e acasă).
          În plan orizontal, dragostea se răsfrânge asupra iubitei, pe care o ia complice la trăirile sale mistice: „din când în când / îngenunchez la capăt de zi / şi te strig / vino iubito fii complice / la viaţa asta trăită printre oameni // unde e Dumnezeu e şi lumină” (Dumnezeu e acasă).
          Ajuns la înţelesurile esenţiale de parcă le-ar fi ştiut din totdeauna, poetul e împăcat cu toate acestea, dorind să le împărtăşească fiinţei iubite. Sunt poeme tulburătoare care te copleşesc prin intensitatea emoţiei pe care ţi-o produc: „viaţa îmi curge spre moarte precum / depărtarea înspre capătul lumii / nu-i bai, zic / trupul e o fărâmă de pământ / în care Dumnezeu / a plantat / veşnicia / păcatul şi iubirea // aşa e lumea făcută iubito / din iubirea ultimilor / trecători / prin păcat / Dumnezeu ştie asta şi / mai ştie că / oamenii cu o singură viaţă / îşi numără păcatele / duminica / e prea multă durere între noi / iubito // aşteptarea înmugureşte suferinţe // înfrigurat privesc / cum umbra trece strada / să nu plângi // orice cărare duce înspre Dumnezeu” (Aşa e lumea, iubito!) De fapt, ce vrea să spună autorul? Orice drum am apuca, acesta tot spre Dumnezeu duce în cele din urmă.    
          Umbra se desprinde uşor de om, dispare fără să lase urmă,  părăseşte viaţa aceasta, fără grupă sanguină.
          Tema umbrei se reia şi în alte poeme. Între umbre şi urmele lor, omul încearcă zborul de unul singur. Urma umbrei devine lumină.
          Poetul este binefeciarul unor convorbiri intime cu Dumnezeu care, în pedagogia Lui, îl învaţă să îndure, să plângă, să deprindă zborul de pasăre.
          Şi nu e de mirare că: „agăţat de o lumină / vreau să rostesc: viaţă / cuvintele ard / şi flacăra mută / se stinge în semn de iertare//...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” (Pentru o clipă doar pentru una opriţi acele ceasornicului). Poezia este dedicată lui Adrian Păunescu – In memoriam.
          Alunecarea, desprinderea, îndepărtarea de cele cunoscute, este semnul cel mai puternic pe care-l lasă poemele lui Teodor Dume. Este senzaţia de după bilanţul provizoriu, când pui pe terezie făcutul cu nefăcutul, vorbirea cu nevorbirea, tăcerea cu netăcerea. Şi rezultatul nu mai poate fi amânat. E-n ordinea firească a lucrurilor. „În urmă / strigăt de pasăre” – spune autorul” (Un alt fel de rânduială). Şi ce-i rămâne omului să facă decât: „îmi şterg amintirile / una câte una şi / mai mor câte puţin / în fiecare clipă / îmi ating faţa / şi strig // ştiu că / nu mă poate auzi nimeni // înăuntru rămâne o durere / un fel de nimic pe lângă toate / morţile îngropate lângă oameni // dar ce mai contează încă o zi / fără imagini...// o ştiu şi trăiesc doar / pentru următoarea noapte” (Cât mai aproape).
          Uneori, poemul are gust de lemn putrezit. Versurile sunt absolut tulburătoare: „ştiu // aici totul se termină / între mine şi durere / e doar o felie de aer / nu mai e loc / trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu / ca o rugă // Doamne!/ Cu voia ta o să plec / ştiu că aşa trebuie / las ziua să adoarmă / în mine / dincolo de lumânare / bântuie frigul noaptea / miroase a lemn putrezit.../ dar pleoapele tale / acoperă totul”  (Poem cu gust de lemn putrezit).
          Ceea ce este destul de curios, e faptul că poetul nu face o dramă din plecarea lui, aşa cum fac, îndeobşte oamenii obişnuiţi, nici nu-i obligă pe ceilalţi să sufere, dimpotrivă. Există o pedagogie a durerii, o filozofie a morţii. Poetul e năpădit de o linişte aproape ireală pe care o împrumută oamenilor şi lucrurilor din jur. Nu o dată, priveşte toate acestea detaşat, fără patetisme, doar cu un uşor sarcasm: „sufăr de linişte - / ultimul diagnostic emis / de sentimente prin constrângere // de la o vreme pendulez între cuvinte /şi absenţa din trup de parcă / aş trăi într-un gol rotund / ca o gaură de fântână seacă / în rest / mă simt mult mai bine / şi îmi place să aud/ că sunt / incompatibil cu trupul // uneori mai şi mor / ca să văd lumea cum se schimbă / şi preferă chipul de duminică / nu-i contrazic oricum / trăiesc din alte motive” (Diagnostic: incompatibil cu trupul).
          Imaginea pe care şi-o oferă poetul, baletând între ceea ce a fost şi ceea ce este, e de natură să-i provoace mâhniri nostalgice inerente: „nici eu nu mai sunt cel care am fost / ştii bine asta / mamă / mimez doar ceea ce am fost / o parte din mine se clatină / precum vântul / din când în când / mă uit în oglindă şi mă contrazic / de dragul a ceea ce am fost / m-aş pregăti să-ţi cer ceva dar / cuvintele mi se transformă în umbre / aidoma apei în gheaţă // vine toamna mamă şi / cuvintele nu se mai leagă” (mamă, vine toamna).
 Starea aceasta persistă şi în poezia: „şi viaţa ca un scai”: „nu mai sunt cel care am fost / privirea mi se risipeşte / peste umbre / copiii îmi zic / eşti orb bătrâne uite / uite / lumina cum fuge de tine // în piept port o inimă grea / aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume / doar viaţa ca un scai / se mai ţine de umbră / copiii îmi zic / uite bătrâne uite lumina / cum fuge de tine...”  
De asemenea: „e prea târziu să ne amintim de noi / şi ca o dezgolire a ceea ce am fost / ne rebotezăm umbrele / între timp un Dumnezeu sub acoperire / ne priveşte printre vitralii” (Un Dumnezeu sub acoperire).
Ipostaza în care se află, îl face pe poet să spună: „aici este timpul oprit între / ceea ce am fost şi ceea ce sunt / tic-tac, tic-tac, tic-tac...” (viaţa, tic-tac, tic-tac, tic-tac).
          O altă dimensiune la care se raportează poetul este singurătatea: „singurătatea lacomă / îmi trece prin măduvă” (Câte puţin).
          Mai mult decât lumina, umbra capătă noi dimensiuni, creşte şi scade, are o geometrie variabilă, de fiecare dată, câteodată e martoră: „martor îmi e umbra că / spun adevărul şi numai adevărul”(împăcarea cu sine). Până şi viaţa este, în viziunea poetului, „o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus / şi de la apus la răsărit” (Fără grupă sanguină). Poetul ştie chiar şi de unde „începe umbra” şi anume: „de acolo de unde se termină punctul”. Altădată, „între noi / e o mare de culori /care îmi acoperă umbra” (Identitate la indigo).
          Când înainte, când după, când alături, umbra este însoţită de o urmă vizibilă. Uneori se suprapun, se abstrag una pe cealaltă, devin una, nu mai ştii care pe care. Poetul l-a aflat şi pe „Dresorul de umbre”, care nu e altul decât el însuşi, cel care-şi trăieşte, clipă de clipă moartea: „Nu voi mai vorbi despre moarte / mă voi muta în zborul de fluture / noaptea / ca o rugăciune / voi respira prin suferinţă / voi fi un întreg pustiu / în noaptea aceea / un frig grăbit îmi va sufoca vederea / voi respira sacadat / nu va exista milă şi nici îndurare / voi supravieţui zile şi voi deveni / singurul dresor de umbre / în anotimpul întoarcerii acasă / sângele îmi va pulsa printre / ultimele speranţe şi / noaptea va veni mult prea devreme / voi fi un anonim într-o umbră / de care / moartea nu ştie // dar despre ea nu voi vorbi niciodată”.
          Câtă luciditate – tot atâta tristeţe care se simte în glas, în cuvânt, în suflet. Realitatea bate orice fantezie. Ori cel puţin aşa doreşte poetul să-i facă pe cei care citesc, să creadă. În orice caz, trăirile sunt autentice şi l-am putea bănui de un oarecare cinism, autopersiflare: „Rup între degete suferinţa / să nu plângi / doar tu îmi vei înţelege gestul rămas / în trecerea mea spre nefiinţă” (În loc de adio).
          Dar poetul ştie ca nimeni altul să înnobileze această suferinţă, ridicând-o la rangul de jertfă mântuitoare.
          Însoţitoare este şi liniştea care „creşte ca un muşuroi”(Poate doar astăzi); „...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” – spune poetul.
          Mai mult decât atât, poetul suferă de linişte – după ultimul diagnostic emis.
          Liniştea este legată întrucâtva de absenţă, chiar şi absenţa din sine: „din când în când mai lipsesc din mine / ca să pot privi depărtarea / când mă reîntorc / mă privesc / şi plâng...” (împăcarea cu sine).
          Tăcerea, aşteptarea, absenţa, singurătatea, tristeţea, pustiul, resemnarea, sunt coordonatele omului şi poetului Teodor Dume. Suferinţa este ridicată la rang de sublim. Ea înalţă mai mult decât doboară. Cât de trist însă, poate fi, atunci când, deşi auzi paşi, nimeni nu te mai strigă pe nume: „aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume” (şi viaţa ca un scai). Dintre toate acestea, Singurătatea e de-a dreptul ucigătoare: „Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting” – spune poetul în titlul unei poezii. Singurătatea absolută, cea neacoperită de nimic: „cum cerul acoperă zarea / sufletul mi se umple de oameni // dar ce folos...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).
          Depărtarea este însă apanajul poeţilor, doar lor le place să o privească fix în ochi, când vin ori când pleacă, precum Fata Morgana: „încerc acum să reconstitui / fereastra prin care / o să privesc depărtarea, - / ea însăşi o fereastră / a sunetelor spre nesfârşit. // ştiu, / poate e doar o iluzie ce se termină aici / ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...” (Între mine şi realitate).
         Şi dacă există vreo temere, aceea e de vântul care ar putea şterge într-o clipită, „oameni şi umbre” (Timp şi umbre).
          Autorul foloseşte ca mijloace de expresie artistică, personificarea, atribuind însuşiri antropomorfice unor sentimente şi stări: „ura se aruncă asupra tuturor lucrurilor / scâncetul abia perceptibil al umbrelor / osândite la tăcere / îmi va trezi interesul pentru voi / cei care mai sunt / în urmele întunericului”(în a şaptea zi).
De aici, poetul are viziunea înălţării sale deasupra tuturor lucrurilor: „nu va fi nici o procesiune / în ziua aceea / numele meu va fi strigat / dimineaţa devreme / când păsările se vor înălţa / pe acoperişul de lumină al cerului // cu o treaptă mai sus / voi fi eu” (în a şaptea zi). El ştie de asemenea, când se vor petrece toate acestea: în ziua în care s-a odihnit Dumnezeu după Facere.
           Este interesant cum, poetul este mai mult preocupat de ceea ce îl aşteaptă cândva, decât de prezent. El ştie cum va fi, mai mult decât cum este. Cu alte cuvinte, trăieşte şi după ce nu va mai fi. Şi din tot ce a fost, rămâne: „un ţipăt de pasăre şi / un zbor hăituit” (durerea frunzei).
            Ipostazele în care poetul îl vede (ori şi-l închipuie) pe Dumnezeu sunt diverse: „Un Dumnezeu sub acoperire”; care „priveşte printre vitralii”;  „Dumnezeu e acasă”; „timpul / se ia la ceartă cu Dumnezeu”; „trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu”; un Dumnezeu care „este plecat”; „...Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine”.
            Şi totuşi, cine pe cine minte şi cât? Nimeni nu e scutit de teamă. O spune singur: „în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentaţie / cineva îmi şopteşte că-s / prea bătrân să mai învăţ / repertoriul // încerc să-mi închipui plecarea / ca pe o toamnă văduvită de păsări / şi un cer sub care groparii / au marcat o bucăţică de pământ / pe întunericul din  care a plecat şi tata // adevărul e că mi-e frică // dorm cu lumina aprinsă şi / mă hrănesc din singurătăţi / ce-nmuguresc în mine / toamna / din când în când / decupez o gaură în cer şi / mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte / până când prin inima mea / vor mai trece o dată toate anotimpurile” (Îl rog pe Dumnezeu să mai aştepte).
       Despre cum vede poetul moartea s-ar putea vorbi mult. În orice caz, ea nu mai e o necunoscută: „poate că e prima oară când / mă gândesc la moarte / o văd frumoasă / ca o înălţare / ca un zbor / fără lumină / dinspre primăvară către toamnă / şi invers...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).
        Aşa cum îi place să se numească pe sine „un plimbăreţ printre amintiri”, „alteori ies din mine şi / mă dedic indiferenţei / de parcă aş fi singurul care / acceptă cu atâta uşurinţă moartea / să se scurgă ca o smoală printre pietre” (Tată, lasă-mă să-mi construiesc pe lacrima ta o altă viaţă).
          Între ipostaza de a se afla nehotărât, între viaţă şi moarte, poetul alege să fie sămânţă care, conform învăţăturii evanghelice, doar îngropată în pământ, răsare, creşte şi aduce rod: „Stau între VIAŢĂ şi MOARTE / şi nu sunt hotărât / pe cine să aleg / afară plouă mărunt / pământul înghite fiecare strop /cuibărindu-mă între gânduri aidoma / pruncului între braţele mamei / aştept imaginaţia să-mi dea forma / prin care să ies ca o prezenţă // înainte de toate vreau să fiu / sămânţa ce-mi poartă zvâcnirea / în propriul pământ // când eşti sămânţă / te descompui în primăvară şi / devii spaţiu / dăruind tuturor semnele luminii” (Semnele luminii).
           La fel de persistent apar şi umbrele mişcătoare ale copilăriei, chipul tatălui şi cel al mamei, casa părintească: „azi am intrat puţin prin copilărie // (...) // casa e crăpată pe la colţuri / şi frigul se zbate de zid / umbrele albe se-mpiedică de cruci // tata nu mai vine... // mă aplec / zăpada lăcrimează sub genunchi” (acasă, priviri de pe marginea drumului).
          Adeseori, scriitorii încearcă să dea o definiţie vieţii, „Viaţa ca o coridă”; „Viaţa ca o pradă”, etc. Teodor Dume vede „Viaţa ca o clepsidră”- ceea ce nu-i deloc curios, având în vedere că-şi prefiră boabele de nisip care sunt clipele noastre, devenite muşuroi: „Dumnezeu era singura linişte / în care aţipea // bucăţica aceea de trup era / ca o poveste în care / alergam zi de zi / de la un capăt la altul // acum respir de parcă / cineva ar ciopli în mine / restituindu-mi toate amintirile...// poate că nu ar fi trebuit să / mă opresc şi să mă uit îndărăt / ci să mă limitez la mersul firesc / şi să încerc să respir regulat.../ oricum soarele îl am mereu deasupra // în rest câteva firicele de nisip / rămase pe tălpi şi o scorbură / prin care mă scurg continuu...” (Viaţa ca o clepsidră).
           Teodor Dume este poetul care îşi trăieşte arzând, ultima suflare de har, conştient de impactul pe care îl au cuvintele sale. El nu dramatizează, nu e patetic, e meditativ şi întors într-un timp în care ne face şi nouă un locşor, alături. Preţ de-o privire. Preţ de o lacrimă. Preţ de un gând.
Preţ de o îmbărbătare. De o strângere de mână.
Pietrele sale preţioase înalţă edificiul şi asta îl costă. Dar, de fapt, ce e gratis pe lumea aceasta? Poetul Jose Marti scria: „Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai frumos”.
Meritul incontestabil al poeziilor sale, în afara virtuozităţii condeiului, exersat  pe o plajă de câteva zeci de ani, este sinceritatea. Frustă, dezarmantă. Năucitoare. Născătoare de pronii. Şi până la urmă, el nu se amăgeşte, luciditatea îi inundă simţurile şi spune: „ştiu // orice sfârşit are o poveste / şi dincolo de ea o altă lume...(Începutul sfârşitului).
        Şi poezia de final întrece orice aşteptare în ceea ce priveşte arta de a muri: „Adevărul e că oamenii nu mor / ei sunt ca nişte trepte/ pe care călcăm / şi ne înălţăm / unul / pe celălalt // înfricoşător e doar momentul / în care ne afundăm / tot mai adânc / pentru a face loc / şi altora / în pământ / nimeni nu-şi cunoaşte identitatea / chiar şi Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine / umbra din care întunericul / şi-a construit adăpost / îşi caută înlocuitor / nu există un AZI din care / să crească alte umbre // există doar oameni şi un Dumnezeu / care din propria lor suferinţă / şi-au modelat chipul pe lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).
Ceea ce şi a făcut, în mod remarcabil, poetul Teodor Dume. 
          Experienţa aceasta covârşitoare şi unică este trăită de oameni, fiecare în felul său. Teodor Dume a ales să vorbească despre ea, mai mult, să o gândească, să o transfigureze artistic, împărtăşind-o cu noi, în cele mai mici amănunte.
           Cu un preţ de neestimat.


CEZARINA ADAMESCU
18 Mai 2017
      
                                                                  


11/05/2017

Cezarina Adamescu prefaţă la volumul Temniţa de sub rană, de Teodor Dume

POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI

Teodor Dume, Temniţa de sub rană, Editura PIM, Iaşi, 2017

        Intitulat metaforic, „Temniţa de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, şi volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiaşi dureri: „Colecţionarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.
        Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume îşi mărturiseşte natura suferinţei sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobşte, dar nici nu te lasă să trăieşti în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de ţigară/ intră în haină şi sub piele/ vrei să iubeşti / îţi ţii respiraţia / şi atingi / foamea începe să urle / îţi sfâşii sentimentele şi bei / bei / te îmbeţi de iubire // şi nimic...// te-nchizi în propria-ţi rană / şi taci...” (Temniţa de sub rană).
        Solidar cu singurătatea, poetul s-a obişnuit cu ea, sunt de nedespărţit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineaţă şi ea îi învăluie umbra şi merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobişnuit ca poetul să-şi poarte cu el singurătatea.
        Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – şi îşi încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie şi cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / aşteaptă înţelepciuea” (Imitaţie). Autorul a renunţat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuaţie, la folosirea excesivă a metaforelor şi epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre şopârle şi peşti piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăţi / văduvit de lumină şi zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până şi imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Şi concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea şi schimbă traiectorii”.
        Deşi într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conştient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puţin, decât să desăvârşească infinitul. Şi cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare şi / una de umbră / desăvârşesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotniţa din sat / îşi va aminti cine am fost”.
        Splendidă probă de smerenie şi măreţie!
        În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni şi că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalţi, sub privirile, la fel de anonime şi indiferente ale celorlalţi inconştienţi.
        Poezia lui Teodor Dume are substanţă, miez, esenţă şi doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noştri. Dar mai ales, ne face părtaşi şi ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noştri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenţia.
        Poetul ne arată „Cealaltă faţă a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine ţâşneau firimituri de umbre / creşteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existenţa / de atunci mă urc în clopotniţă / de trei ori pe zi / şi îl strig pe Dumnezeu”. Aceeaşi clopotniţă unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
        Poemele sunt, tablouri în mişcare, frânturi de vitraliu dintr-o viaţă spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea şi auzi, ceea ce alţii nu văd şi nu aud. De pildă, naşterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu / linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii / şi cum parcă nu-i de ajuns / măreţia lunii subţiază orizontul / până când / în creştetul ierbii / se piteşte soarele transformat / în zbor de păsări // şi uite aşa se mai naşte o zi” (Şi uite aşa...)
        Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări şi lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox.  De altfel, poetul este conştient de darul de a percepe altfel existenţa şi tot ce se petrece în jur: „aud dimineaţa un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine şi aştept // cine altul...” (Cine altul...)
        Aplecat către mişcările şi vocile sinelui şi ecoul acestora, poetul simte schimbări şi naşteri de stări necunoscute, care sperie şi zdruncină liniştea, astfel încât, el spune: „aş vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl nelinişteşte pe om faptul că nu ştie totul despre sine. Sunt lucruri care ne depăşesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineaţa la amiază şi seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual şi / îl practic în spaţiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”
        În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie şi pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în linişte / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viaţa spre o altă viaţă // în momentul de faţă / sunt o secvenţă sau orice altă mişcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
        Experienţe covârşitoare care dau naştere la creaţii aidoma. Orice cuvânt e important şi devine emblematic.
        Cartea aceasta e un bilanţ provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să ştie cum stă. Uneori se instituie o stare de urgenţă, pe care, depăşind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii şiroindu-i pe trup, care, totuşi, l-au spălat şi curăţat de gânduri negre. Dar şi, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeaşi esenţă.
        Viziuni fabuloase, unele aproape şocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărniceşte lumina”; ş.a.
        Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetăţii. Un fel de absurd cotidian care-ţi macină existenţa şi te împiedică să vezi şi lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de ştiri se anunţă calamităţi / îngheţ la minus 18 grade / un om dispare sub gheaţa de pe Criş / patru morţi pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / preşedintele se chirceşte / printre manifestanţi şi / strigă la opoziţie / dezgheţul neputinţei / urneşte ura / durerea / se deşiră ca un ghem / 44 de răniţi într-un incendiu din Bucureşti / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinţei continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuieşte în tranşeele / mult prea strâmte ale indiferenţei // Dumnezeu se uită pieziş / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înţelepciunea” (o zi din România).
        Ca şi Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvneşte la bogăţii nenumărate, ci doar la un strop de înţelepciune, care-l poate face fericit. Înţelepciunea este adevărata bogăţie. Ca şi imaginea celui care a fost şi pe care o caută necontenit în cel care este. Dar şi, în mod paradoxal, dorinţa de a-şi căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / şi mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
        Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârşitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalţă către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ţine-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată şi Fiu).
        Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învaţă s-o îmblânzească şi adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu ştie moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeaşi / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc).
        Clopotul e, de asemenea un element de construcţie lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.
        Poetul spune la un moment dat: „dacă aş putea să uit / m-aş reîntoarce în mine / ca dintr-o aşteptare // şi toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
        Neputinţa de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzaţii, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina şi întunericul, au de asemeni, un rol covârşitor, depinde doar de ce parte se agaţă omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se caţără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / şi ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo şi dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârşitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independenţă).
        Despre sine, şi lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu ştiu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri şi / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / şi multă tristeţe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
        Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuţi şi necunoscuţi, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparţine / mă strâng uşor în universul din mine / şi-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / şi-n cele din urmă / să le îmbrac tristeţea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripţii / e un fel de atentat la linişte / nu mi-e frică / fac schimb de priviri şi / merg mai departe // spaţiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta şi o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalţi / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
        Ploaia, frigul, îngheţul, sunt şi ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / şi nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlineşte ruga // cineva se plimbă prin mine / şi tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
        Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / şi multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// şi asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopţii şi / invers)” (Viaţa, între două răsărituri).
        Cel puţin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu ştiam că există / şi că-l moştenesc de la tata) / ţin ochii larg deschişi cât să / încapă Dumnezeu / discreţia / sentimentele şi iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agăţată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / îşi ascundea tristeţile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut şi nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă linişte în oftatul nopţii / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca şi mâine să-mi pot aminti / de cei plecaţi...// ştiu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puţin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniştea din sat // privesc în jos şi nu spun nimic” (Undeva între mine şi tristeţea lucrurilor).
        Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine şi-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur şi simplu. Alţii se codesc şi puţini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viaţa reală.
        Pentru poet, Iubirea este „supremaţia supremă a tot ceea ce sunt” aşa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea creşte ca un aluat / îmi unesc palmele şi-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată şi / pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu // aş putea să dispar pur şi simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinţei / şi asta pentru că / supremaţia / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremaţia supremă a tot ceea ce sunt).
        Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însuşiri antropomorfice: Dumnezeu priveşte-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziş; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipeşte des”;şi altele.    
        Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte şi zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineaţa se hrăneşte cu „ultimele respiraţii ale nopţii”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopţii şi invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte şi zi: „ca şi când aş fi o perdea / între noapte şi zi”; lucrurile se petrec „dimineaţa / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor”;linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii”;”se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”;  
        Un ceas incert, neaşteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârşit de întuneric şi o naştere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
        În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecaţi” (În dimineaţa asta am plâns).
        Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp şi umbră).
        Iar despre moştenirea părinţilor, autorul spune: „nu ştiu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine şi Dumnezeu // în orice situaţie sunt un duplicat /şi mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situaţie). În orice caz, a fi un duplicat şi a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorinţa fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăţi şi caracteristici proprii.
        Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu şi timp”; „între el şi celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”;  între două anotimpuri, între noapte şi zi, dar există şi situaţia când se află „viaţa şi moartea într-o singură clipă”; „între tine şi Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;şi altele.  
Delimitarea spaţială are totuşi loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihneşte tata” (secvenţă, viaţa şi moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu acelaşi gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunţă sentenţios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriş spălat / de ploaie şi ochii rămaşi / cu aceleaşi imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „ştiu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Şi tot ca locaţie a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi”
        Şi o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăieşte la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în faţa ta, Doamne / uit de mine / nu ştiu cât va dura / frigul rătăceşte prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / şi să respir” (Om bun).
        Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viaţa devine o peşteră / fără fund”; „supravieţuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e şi lumină”(Dumnezeu e acasă);
        Autorul foloseşte şi oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
        Relaţia lui cu Dumnezeu se vădeşte în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l priveşti pe Dumnezeu /fix în ochi şi să-i promiţi că / te vei schimba”; „între tine şi Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă şi coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul şi asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău şi / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu şi / învaţă-mă să mor câte puţin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
        Volumul se încheie cu o selecţie de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.
        Poezia lui Teodor Dume îl defineşte plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.

        CEZARINA ADAMESCU
        9 Mai 2017

       


03/04/2016

Mamier Angela Nache despre cartea; Vitralii pe un interior scorojit, de Teodor Dume


Mamier Angela Nache
Angela nache mamier Franta 


Autorul cugeta la moarte fara teama,caci Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
« eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă
restul nu mai contează...
şi dacă nu ar fi fost tataşi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...”
Moartea este o rana deschisa ,autorul pare sa o accepte ,este acel tunel care are Lumina la celalalt capat :
« ca jertfă
nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni »
Nu îl îngrozeste ,dimpotriva,pare sa accepte ideea mistica a unei schimbari vesnice .O atitudine demna caci aceste cuvinte sunt un fel de baraj,o lupta lirica ,un om care nu vrea sa capituleze.
Poeta Emily Dickinson spunea ca « moartea este o noapte furtunoasa si un drum nou » ,o trecere spre eternitate ».
Ce înseamnă moartea? Ce înseamna viata este ora întrebarilor capitale ,ale unui poet care iubeste viata cu pasiune ,chair daca nu reprezinta decât o clipa efemera:
« prin lumina lumânărilor
mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama »
« Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică ».
Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu,direct fara zorzoane ,o influenta benefica a poeziei universale .Nichita Stanescu avea aceste gen de reflectii ,formulate clar ca adevarate maxime filozofice substantiale " etc etc etc Sunt si alte interpretrai critice,nu numai ale mele ...Deci Teodor Dume este unul dintre "cel mai iubit dintre pamânteni" emoticon smile

13/06/2015

Veronica Pavel Lerner, despre cartea: moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ şi-n cealaltă / patul /măsuţa de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în faţă celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady. Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineaţa l-cartgăsit îmbrăcat / în cămaşa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă. Autorul se întoarce cu mare tandreţe în anii copilăriei, poeziile din prima secţiune o dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înţeleg de ce bunica mea /îşi cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci şi acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în şifonierul din camera mare atârna încă unul nou-nouţ/”. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărţii, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle şi tristeţile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer şi /mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”.
Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii. Poeziile sunt forma în care autorul îşi exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “aşteptarea, o execuţie lentă”. Metaforele se derulează în imagini “în dimineaţa asta o să las lumea /să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naştem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când aşezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri).
Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinităţii, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă îşi va recunoaşte trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi.
Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit şi recitit."


 (Veronica Pavel Lerner - Canada)
*

Mioara Băluţă, despre cartea: moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

"Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirile ei.Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.
Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:
“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...”"



(Mioara Băluţă)

21/08/2014

Ottilia Ardeleanu, referinţe la textele lui Teodor Dume din Antologia Paradigme virtuale, (P. 11 - 13) ED.PIM, 2014

Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de-o viaţă-,accentuarea stărilor de abordare într-o existenţă aflată permenent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar  este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acest cuvânt  al însigurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste..."

27/07/2013

Teodor Dume, cărţi publicate

teodor dume: cărţi publicate



1. coloane (debut colectiv)
2. adevărul din cuvinte, 1984, autor Teodor Dume, (prefaţă; Gheorghe Grigurcu)
3. strigăt din copilărie, 1994, autor Teodor Dume,(prefaţă; Gheorghe Grigurcu)
4. tratamente pentru inimă, 2011 (antologie: 6 autori)

5. confluenţe lirice, editura Pim 2012 (antologie colectivă)
6. lira21. a treia carte. 2012, editura Artbook, (antologie colectivă, selecţia Cristina Ştefan
7. Meridiane lirice, antologie (124 scriitori contemporani) 2012
8. îmsemnele unei tăceri, 2012  (antologie, casa gândului)
9. Confluenţe poetice, 2013 (antologie colectivă)

10. Paradigme virtuale, 2014 (antologie colectivă)
11. Moartea, un fluture alb, 2015, autor Teodor Dume, 
12. Azil într-o cicatrice, 2015,autor Teodor Dume,
13. Vitralii pe un interior scorojit, 2016, autor Teodor Dume
14. Antologia aforismului românesc contemporan, ed.Digital Unicorn/2016
15. Durerea din spatele cărnii, 2017,  autor Teodor Dume




****
 Pe Teodor Dume nu mi-l pot închipui decât pe fundalul oraşului său, care timp de peste trei decenii a fost şi al meu, Oradea.(...)
Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă. Prin pana sa, ele se obiectează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. (...)
Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât şi cel al selecţiei. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari.
E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă.
Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.(...)
Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată. Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.
Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e totuşi mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

cu prietenie,
dr. Gheorge Grigurcu,

***

 Autor al unor volume precum Adevărul din cuvintre şi Strigăt din copilărie (prefaţate de dr. Gheorghe GRIGURCU)Teodor Dume dialoghează cu vârstele existenţei, el având ca reper major chiar pe tatăl, la care se raportează toate trăirile lui: "mă agăţ de culoarea cerului / aerul s-a rarefiat / timpul sinucigaş de cuvinte / îneacă umbrele / din trupul dezbrăcat / porneşte un nou început / urmele adâncite pe margini / vorbersc de o trecere / tălpile miros a iarbă / între cele două respiraţii / se joacă un copil" (între două respiraţii)
(conf. univ.dr. ANCA SÎRGHIE)

***
Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.
Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirile ei.
Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.
Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:
“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...”
Cu prietenie,                                               
Mioara BĂLUȚĂ                                       


***
 Teodor Dume priveşte moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat.
Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.
Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:
„voi călători liniştit
dincolo de ani până când
fiul meu va trece prin mine”.
Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.
Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există.

Călin Dămărghiţan


***
Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un "aide-memoire" pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.

(moartea, un fluture alb)

“undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...”

Cristina Ştefan
29 dec 2012



***
A vorbi despre  scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face.
Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire  şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...)
Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte"  şi   "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri,  în cea a singurătăţii mistuitoare.  Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)
Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean."
Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi.  Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorghe Grigurcu.(...)
Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor".  El, scriitorul  Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris.

mulţumesc, Teodor Dume, suflet de mare OM,
Cu prietenie,
Stelian Vasilescu
(adică, Stelică)


***
Teodor Dume, (ce nume de rezonanţă poetică!
Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaş Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii"
Aşadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. 
Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul. 
Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecărei zile.
Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet.
Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea

                                                               ( Viorel HORJ, scriitor)
***
L-am  “întâlnit”  (între ghilimele, pentru că nu ne-am văzut niciodată) pe poetul Teodor Dume acum câţiva ani pe o reţea literară online din România. Si, de la prima poezie citită,  am fost impresionată de forţa cu care versurile poetului transmit emotiile. Am rămas, de atunci, o fidelă cititoare si admiratoare a poeziilor lui. Lucrăm împreună pe o altă reţea online şi, cand poetul mi-a solicitat ajutorul în selectarea poeziilor pentru acest volum, am primit propunerea cu entuziasm.
Selecţia de 90 de poezii din volum este făcută din cele scrise în anii 2009-2012. Am împărţit poeziile selectate în ediţia de faţă în trei secţiuni:  “de la părinţi…”, “prin Dumnezeu…”, “…spre mine”,  poetul plimbându-ne în permanenţă prin universal său indisolubil legat de părinţi şi bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de aplecarea lui spre trăirile lui interioare.
Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ şi-n cealaltă / patul /măsuţa de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în faţă celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady.  Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat / în cămaşa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă. 
Autorul se întoarce cu mare tandreţe în anii copilăriei, poeziile din prima secţiune o  dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înţeleg de ce bunica mea /îşi cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci şi acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în şifonierul din camera mare
atârna încă unul nou-nouţ/”
             Credinţa şi speranţa în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărţii, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle şi tristeţile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer şi /mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”.
Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii.  Poeziile sunt forma în care autorul îşi exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “aşteptarea, o execuţie lentă”.  Metaforele se derulează în imagini “în dimineaţa asta o să las lumea /să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naştem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când aşezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri).
Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinităţii, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă îşi va recunoaşte trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi.
Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit şi recitit.


                                                                        Veronica Pavel Lerner   

***
Versurile din volumul „Moartea, un fluture alb” de Teodor Dume,  par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria, moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea cu sine rămân şi aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întăreşte impresia că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale.  Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri poetice: „dinspre părinţi...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre  mine”, fiindcă astfel este bine evidenţiată acea filiaţie a fiinţei şi conştiinţa că unitatea acesteia nu e posibilă fără credinţă şi fără iubire faţă de cei care ţi-au dat viaţă.  Poetul este elegiac, dar fără dominanţa unor tonuri sfâşietoare; are simplitate în expresie, fără să renunţe la simbolistică şi metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul i se opreşte, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deşi nu lipsesc nici notele răzvrătirii.
     În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului. Iată un exemplu din poezia „aşteptarea, o execuţie lentă”: „totul pare să fie pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locaţia îmi prieşte/ femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc şah/ negrul câştigă mereu// e o chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine şi Dumnezeu...)”.

Gheorghe Paşa
***
Am citit şi recitit textul "Moartea, un fluture alb",autor Teodor Dume,  şi sunt gata să afirm că, în viziunea mea, acesta este un mod de a face poezie credibilă, prin faptul că nu marşează prea mult pe stilul căutat, vag obscur, supra/încărcat de simboluri retorizante, fabricate printr-un fel de metodă de extracţie suprarealistă. Discursul simplu, neînzorzonat, transmiţînd mesajul direct, fără interpunerile unor noi niveluri de criptare care să limiteze complet libertatea naraţiunii. Simplitate care, evident, este cu mult mai greu de obţinut decât facilul joc de-a v-aţi ascunsele, după o perdea de simboluri, adesea digerabile pentru lector.
Ici şi colo, distingem mici inserţii din recuzita expresionistă.
ex:

"ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă"

sau:

"abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui..."

şi chiar foarte accentuat:

"o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea"

Suficient ca să accentueze decorul contrastant dintre o dimineaţă de primăvară, desigur agitată, vitală vs. clipa morţii tatălui, consumată într-o stare de tensiune sufletească profundă, exprimată, foarte sugestiv, în strofa doi, după ce poema debutează cu două versuri seci şi dure, care anunţă implacabilul:

"vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor"

Undeva, mai jos, iarăşi un contrast strident între atmosfera lugubră a morţii şi acea linişte care nu pare a rezona deloc cu circumstanţele descrierii ei (liniştea ca o cremă... hidratantă!), - de parcă însăşi moartea şi-ar recosmetiza ridurile, odată cu acest nou exerciţiu de competenţă!

"acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi..."

Metafora fluturelui alb, pare destul de transparentă, sugerînd o dublă trimitere: a/ tema plecării definitiva pe

"o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau..."

şi
b/ cea al amînării ei, prin trezirea dureroasă a copilului în "aerul călduţ" al dimineţii ca într-un giulgiu sufocant, ca într-o plasă de păianjen în care "fluturele alb", rămas, se zbate disperat în încercarea de a marca "drumul" drumul tatălui către "nesfîrşirea morţii", către "marginea umbrelor".
De remarcat dimeniunea umană a textului - aspect pe care-l am în vedere la orice scriere.
Asemenea, transmiterea directă, nemijlocită a mesajului, prin cuvinte simple şi imagini penetrante, deşi textul pare complet demetaforizat, mizîndu-se doar pe efectul pur retoric al cuvintelor.
În fine, partea reflexivă, foarte densă, nu ar fi ultimul lucru posibil a fi scos în evidenţă din acest text bun.

Ioan Peia, scriitor,


***

Ottilia Ardeleanu, referinţe la textele lui Teodor Dume din Antologia Paradigme virtuale, (P. 11 - 13) ED.PIM, 2014

Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de-o viaţă-,accentuarea stărilor de abordare într-o existenţă aflată permenent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar  este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acest cuvânt  al însigurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste..."


la pagina 199 - 204, Veronica Pavel Lerner traduce în franceză poezia AZIL ÎNTR-O CICATRICE, de Teodor Dume, şi totodată face câteva referinţe la poezia UMBRE şi LACRIMI, de Teodor Dume






***
DRAGII MEI PRIETENI!

Cartea "Moartea, un fluture alb" e o părticică din mine  din trăirile de o clipă în  trecerea poate mult prea grăbită prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi. Şi toate acestea pentru că vă iubesc. Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu Adevărul din cuvinte, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de tot, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur  veţi fi.
În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în reralitatea de dincolo, dacă ea există...
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă  la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
Mulţumesc lui Gheorghe Grigurcu ( criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi,  cărţile: Adevărul din cuvinte şi Strigăt din copilărie. Mulţumesc prietenului nostru comun Al. Silaghi, epigramist, fost redactor şef la revista Familia şi la ziarul Crişana, care m-a "lipit" sufleteşte de marele Grigurcu devenindu-mi părinte de suflet. Retrăiesc şi acum momentul în care i-am dăruit lui Gheorghe Grigurcu, la cererea insistentă a domniei sale în Astoria din Oradea, primul meu autograf pe revista "Ţara visurilor noastre" în care aveam rezervate trei pagini de revistă pentru primele mele scrieri confirmate de către   prof. Anastasie Ţîrulescu, redactorul şef. 
Mulţumesc şi acelora care mereu au stat alături de mine; Stelian Vasilescu, Viorel Horj, Alexandru Andriţoiu,  Teodor Crişan, Florica Albu Berinde, Crăciun Parasca, Mioara Băluţă, Andrada Matei, Cristina Ştefan, Dana Ştefan, (Germania), Călin Sămărghitan, Ioan Barb, Liviu Ofileanu, Atila Racz (Dublin), Veronica Pavel Lerner (Canada), prof. George Paşa, Ionuţ Caragea, Relu Coţofana, Liviu Ioan Mureşan, Ottilia Ardeleanu, Nicolae Popa (R. Moldova), Nadia Padure (R. Moldova), Eugenia Reitter, soţiei mele Fabiola, fetiţei mele Teodora şi tuturor prietenilor mei, mulţi la număr, pe care îi rog să mă ierte pentru că nu le-am rostit numele, dar îi asigur că-i păstrez în suflet ca pe cel mai de preţ dar.

mulţumesc, dragi prieteni!
mereu al vostru,
teodor dume,