BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările

13/02/2024

Teodor Dume: Doamne, de ce nu mai am timp...

acolo unde am vrut să ajung

și nu am ajuns

cineva cotrobăie

sub albastrul decupat

se vede Dumnezeu aplecat peste o carte

zadarnic mă prăbușesc pe genunchi 

și-l rog 

să-mi spună

de ce nu mai am timp

dâra de nisip din trupul meu

atinge pământul


nu-i bai


printre măruntaiele lui

cerul deschide o rugă

pentru ziua

în care

centrul universului

va trece prin mine

16/01/2024

Copilul cu mingea sub braț, autor: Teodor Dume

 Copilul cu mingea sub braț

(autor: Teodor Dume)


ieri trecea un copil cu o minge 

sub braț alții doi îl așteptau în parcul 

de vizavi 

șoferul  îl ceartă ca pe un adult 

înjurături obscenități și alte chestii 

șoseaua gârbovită de atâtea mașini

 părea un bătrân aplecat sub greutatea 

rucsacului de pe spate


pe de-asupra o pasăre neagră 

bătea trist și molatic din aripi 

de pe partea cealaltă  

oamenii strigau înfundat

 "accident accident" 

o femeie gâtuită de frică 

trece strada și- i așază mâinile sub cap

de alături un bătrân mustăcios și cu barbă

 strigă anemic  "Dumnezeu nu vede" "Dumnezeu nu aude" 

Dumnezeu nu mai exsită" 

imi scot tricoul îmi fac loc prin mulțime

și-i șterg sângele de pe gură 

cu ultimile puteri băiatul își ridică capul 

mă privește fix și abia șoptit 

îmi spune "tata tata"

printre lacrimile care mi-au inundat văzul i-am răspuns îndurerat si oarecum silabisind " nu nu sunt ta-ta 

nu sunt ta-ta 

ochii băiatului i se închideau ca două clapete cu mici defecțiuni

m-am ridicat în picioare

și m-am răstit la Dumnezeu

"Doamne de ce ai nevoie de sângele 

și viața unui înger?

Dumnezeu tăcut ca o lacrimă

nu mi-a răspuns

prin mijlocul mulțimii adunate 

își face loc șuierul strident

al unui echipaj de poliție însoțit 

de o ambulanță 

care ar fi vrut să-i mai dea o șansă copilului culcat pe  trotuarul umed și rece timpul s-a oprit odată cu ultimile sale bătăi de inimă 

aerul zilei fuse tăiat de lacrimi rugăminți disperare și îndurare către Dumnezeu


 pe locul acela a mai rămas o pată 

mare de sânge o minge și câteva flori puse pe marginea șoselei 

Dumnezeu a lat un trandafir alb 

câteva petale pe care 

le-a presărat sub forma unui contur 

și a plecat...

tinerețea și dragostea de viața au rămas ca o amprentă pe locului  blestemat 

de cei răi


a doua zi nici-un copil n-a mai  trecut strada cu mingea sub braț


pe banca din parcul de alături

 stă același bătrân negricios cu barba albă

 și se răstește la Dumnezeu

 "vino Doamne că 

amândoi 

suntem la fel de vinovați"


nici-un copil  nu mai trece strada cu mingea sub braț


ps:

textul se vrea un manifest dureros de conștientizare al șoferilor 

grăbiți dar  și al copiilor care nu se asigură atunci când trec strada în fugă!

15/01/2024

Elza Hansen: poezie

 RAINBOW - PEACE IS KIND LIKE RAINBOW- 

CURCUBEU

1. Mă iartă, de vrei chiar din viață poți să mă iei 

Greșesc gândind oare, ce-ai vrut să spui

Cu ce megafon ai trântit lumânarea mea suflet

În fașa luminii ce gaura neagră înghite știrea? 

Din tot ce zidesc cu a mea fantezie

Cad dimensiunile "unde naufragiat doar ajung pretinzând că iubesc" Leonard Cohen

Măcinată de dor, de-un cumplit 

imposibil finit 

Căzut în al meu cu semnătură design interior ”Dumnezeu” 

Sufletul se căiește:

- Te rog în culorile curcubeului 

Fiicei tale vorbește!

Dacă prezinți putere minții și inimii mele 

Îndurare durerii să lași!

Nu cu semn exclamator poruncitor

Doar autoritar duhovnicesc glas

Te implor dă-mi o ultimă clipă de pace

Lașitatea la o parte să las! 

Dă-mi putere să înfăptuiesc ce e corect

Măcar în al unsprezecelea ceas!Spin 

Din tot trandafirul divin 

Oare nu Tu, Divin Creator și pe acela mi-ai dat?

Al meu suflet e fără rușine pe genunchi la al tău altar

Din cel mai profund gând 

La altarul divin

Canal ție aici și acum eu mă las

Văd viața, ciripitul păsărilor dimineața

Dar amenințată global

De ceva în substraturi pe mai multe planuri

Ochi stelar vede ce irisului meu îi este nevăzut 

Pe un plan e bolnavă Planeta Viral

Tu îmi spui cu limbi de foc:

- Echilibrul și lumina sunt bolnave în oameni, spiritual!

Val după val

Duce spre mal

Albastrul voal

Galben luminii

Pe o masă în vis

Cu o față de roșu

Matrimonial

La la la la la Al

- Mă cobor printre voi

Parcurgând viermuit 

Din coșmar în coșmar

Holograma undelor tremură paranormal


2. Virtualul război intracelular s-a mutat pe frecvențe reale... 

În oglinda portalelor trei dimensionale  

- Neștiind altfel decât scriindu-mă ție în rugă 

De bun rămas 

De e astfel să fie

Îmi las ruga și plânsul în acest poem

La altarul unde toți oamenii de bine

Treptele lumii închină

Ecumenic doar o inimă 

Genunchii se pleacă 

Au ajuns lacrimile până la măduva oaselor luminii 

Pământul plânge spre cer 

Urgia vărsată

Impactul otrăvii turnată...

Chiar dacă mi-e teamă

Să ajung acuzată

Cer putere să mai cred în ce îmi vei arăta! 

Cum și unde să găsesc ce să fac?!

Ce-aș putea decât deja fac?

Purtând botniță pentru tot ce o pandemie implică 

Țin aproapele meu la distanță fizică 

Mă spăl pe mâini la nesfârșit

Pe când a lumilor toate amvoane 

Se spală și ele ca Pilat

Pe mâinile lor iresponsabile de orice păcat...

Așteptând moartea Oare adaug sau iau vieții ceva ce-a mai rămas?

Poate fi mai mare risc decât moartea, de am să tac?

Chiar de va fi și sfârși-vor aceste gratii în fâșii peste gura mea 

Mărturie las lumii golită de umanitate 

Umbra sub sceptrul de-a pune mâniile pe putere 

Îngrădind a mea libertate

Obsedate în dreptul tribunelor lor 

Ce curând vor fi goale 

Manifestul acesta și inimii obosite de atâta moarte 

Se lansează și cad pe-ale tale brațe 

Golului din teama de Tine 

Doar de tine, Doamne 

Mă las căderii în lumina și groapa acestui poem

În rânduri de lacrimi... 

Văd ceața copiilor fără viitor 

Ruga acesta de protest 

Împotriva suferinței nenecesare

Din dragoste îți mulțumesc

O ultimă suflare prin a Ta îndurare

Să lași în Univers 

Drum poeziei sigilare îi pornesc

Nu e ușor

Într-o plasmă de cerc  mă pășesc 

3.Cerul mă strigă percepției Newtoniene


Gama muzicii șapte popas

Ritm cu pauză duminica pământescului ceas 

Trăiesc frică în tremur dar accept 

Strâng în piept tot mărul din al vieții pom 

Mă trăiesc cu tot ce trebuie să simt fiind om...

Văd culori începând cu cea roșie 

Speranța Cinematografie simbolică pe a realității alb-negru ecran

Nașterea-moartea-renașterea 

Pare cod decodat conștiinței din mintea atlas

Portocaliul să fie al soarelui zâmbet Desenelor din copilăria ce în urmă-am să las 

Roba călugărului când cheamă din est 

Îmi adună-ancestralul și îl bate pilon dorului

Meditând cu elan

Regăsind în neființă ființă 

Transcendentală

Frica spulberă formațiile găurilor negre de van 

Ala-bala-Portocala!...

Sigur sfârși-voi pe acel balansoar 

Jocul cu soarele printre degete

Imaginează fără de ramă 

Vocea bunicii agață  inimii mele icoană

Galbenă este lumina când viața în ea seamănă și seceră 

Dar între timp crește Dansul ce nimeni nu vrea să-l danseze

"Toată lumea vrea să ajungă în rai

Însă nimeni nu vrea să moară" 

Îmi reamintește Søren Kierkegaard 

De durerea trăită profundului Mircea Eliade

Pagini rupte religiei universale 

Emil Cioran a trăit egalitatea supremației "durerea care de fiecare dată se simte de parcă ar fi simțită întâia oară" 

În dezlipire crește frica-n amploare 

Oh! Cât de amarnic despărțirea pe toți 

ne doare!...

Dacă în lecții școlare 

Am învăța de la început să nu ne temem

Ar muta creierul vechi din al spatelui craniu 

Drept în frunte un ochi nou?

Ar privi ce găsim dureros

Concepând că e straniu?

Verdele e liniștea  

Mă privește plângând 

Lacrimi de-argint întinzând 

Uneori prea des și nu pot 

De al dragului stres 

Să mă-opresc

Să-i zâmbesc 

Nelovind propria știință

Cu al meu plastic pretins talant

dumnezeiesc

Te rog, nu te supăra! 

Mă dă afară de pe planetă ochiul golit de înțelepciune

Plin cu miraje circulare

Și idei despre contribuția mea

Că ar fi în zadar!

Păcăleală egală într-un zălud întâmplător

Creator 

Miraculosul jucător de zaruri 

Curcubeu irosit degetar

Balonașe din spume 

Haina lui Mahatma Gandhi - Marele suflet

Dată nereușitului cuier

Uitată e doar mâna mea 

Neechilibrată întinsă de tine condamnării de sine

Ce spune ea despre ce am crezut că eu port divinului tău nume? 

Agățată 

Cu capul spart 

E ce a vrut că să fie 

Schimbarea dorită în mine spre lume

Albastru reține în cerul sihastru

A mea amintire a unui copil drag

M-a întrebat dacă și înghețata poate să fie albastră? 

Necolorată chimic! 

Copil râzând cu inocență 

De a lumii program pervertit și de a ei licență

Nu era naiv 

El știa că ce bagă în gură nu-i la fel ca el de curat...

Schimb subiectul cu inversul lui

Cu ceva mai puțin poluat

Aș dori să vă spun despre cer scandinavic

Unde norii evaporă zorii 

Des de soare privat

E un cântec făcut să ajute lumina 

Rar zâmbind în acest colț lumesc minunat

Cerul, crâmpei din a ochilor oameni înalți 

Ochi albaștri și-au tot fluierat

Până la urmă au materializat 

Un cuvânt 

Eu zic că-i de vreme albastră 

Precum nouă românilor cetera și omul drag

Cuvântul ”hygge” 

Înseamnă plăcut sau cald

Climei nouroase lumină în case 

Singuri și-au creat 

Apoi au inventat acest cântec

"Îmi voi colora orașul în toate culorile”

Spune-un vers

Până acum versul e valid

Oamenii au în general încredere în autorități

Aventurile neterminate 

Democratic cu un parlament au găsit  cale de mijloc Majorității dreptate

Binecuvântate

Aceste regate

Pe niciunul din regi ori regine de o sută de ani încoace 

N-au deranjat

Sanctitatea facerii binelui au încurajat

Indigo amintește uniforma comunistă 

Pe umeri cravată de pioner purtată 

Ritm sacadat nesimțind fiind tânăr greutatea acelei vremi înfometată 

Libertatea de gândire condamnată  

În mine impresia de generație disfuncțională

Bipolară și coruptă a presupus 

Dar încordarea expresiei scade-n cadență

Nici românul indiferent de ce apartenență

Aruncat de geografia nevoii pe a Terrei hartă 

Cine știe unde

Nu e doar un pribeag 

România nu e un loc chiar de tot distrus

Se poate salva

Aici bogatul și săracul aprind lumânări milioane Speranței

Crucile apără gurile rele de cerul noroios 

Toamna miroase a sare-n bucate

Bucate lăsate în săli de-așteptare

Ochilor goliți de demnitate 

Am de subliniat 

Nimic nu ține veșnic!

De aceea, eu colorez al meu cer tricolor

Cu un sfeșnic în care gloria luminii o chem 

Să umple cerul 

Care pe nimeni de bună credință în veșnicie a lăsat uitat

Violet e iubitul meu cu pasiunea

Măcar că el nu știe Nu-s decât în scris năzdrăvană 

Îl las să se scurgă în mici stele mai departe peste acest tot curcubeu 

Cascade de sunete propagate din tastatura mea 

Către cei ce doresc să citească 

Sau vor deveni cum tatăl meu mi-a prevestit

"Să fiu la maturitate o pâine rotundă

Cu coaja aspră"

Așa a fost și el

Dar în miez sățioasă 

Să mă țin tare în tot ce fac - deși uneori mă simt chiar și amară 

Nu atât cât aș vrea de grațioasă- 

Să devin

Precum împărăteasa Șheba lui Solomon

El m-a binecuvântat

- Tată, cât aș vrea să mă mângâi pe creștet, lângă mine sa fii!

Într-o pâine românească oricât de amară, în lumina pământului natal tăiată fraților mei, precum mie în felii

Tu să fii binecuvântat

Și acum și în veci de veci 

Să fii de păcate iertat!

De aici 

În acest mic Paris 

Din frumosul oraș

Cu oamenii harnici

Clădirile dantelează centrul baroc 

Țintuiesc frumusețea o clipă în loc

Să privească potențialul zidirii

Când primaru-i cinstit

Pătrunzătoare inimă cu iubire de cărți

De știință și credință 

Aici m-a adus viața de dragoste și durere plină

Să reflectez la ale curcubeului culori 

Dar și la a mea întâi grea 

În cântarul vieții violetă regină

Din prea mult patos devenită timpului vină

Mă întreb 

Când plătesc nota mea de plată

Cine va șterge lacrima din istorie 

Și ce va fi de ajuns de demn să șteargă această urgie 

Departe  de-a pământului față?!...

De-acolo să plâng

Să cânt

Să vopsesc orașul în culori

Desenând suferința în arcușuri de viori 

Cu a cerului albastră culoare

Dar să și rămân în cuvinte

Materializând după furtuni serioase Mesaj cu idei luminoase

O voce de dincolo de mine fluierată 

Intr-o nouă melodie:

- Nu te teme! 

Ești om

O paleta de culori

Uneori ca o găină păcătoasă Neputincioasă

Dar alte ori ca un vultur 

Să fii pregătit că să zbori!

Fii cât mai des 

Vis de speranță cerului înnorat fără stele

Rugăciune 

Acțiune 

Misiune 

Cerului de lumină mă închin...

Chem înapoi Terra minunată și pacea 

Le voi iubi mai conștient decât până acum! 

Amin


Am regăsit linkul. Mulțumesc maestre Teodor Dume pentru publicarea unei poezii care am scris-o în timpul pandemiei. Este dedicată PACII ȘI IERTARII. Descrie experiența mea de a trăi în două culturi și drumul suferinței parcurs cu ajutorul reîntoarcerii pentru o vreme la rădăcină, pe plaiurile natale, românești. Vă mulțumesc maestre!


 Mulțumesc celei care m-a ”bătut” literar 3 luni de zile ca să scoată ”untul din mine”, scumpa mea mentor poeta Petruţa Niţă. Am și devenit ”năzdrăvană” din întâlnirea cu acești lideri literari și descoperitori de talente literare a grupului literar unic de felul lui, creat de directorul vizionar Teodor Dume. Grupul literar Extemporal liric,(grup al revistei Extemporal liric/ISSN 2668-5620)publică elevii ajunși să ia 10 la extemporal. O școală veche și înțeleaptă. Petruța Niță, redactor șef al grupului literar. Mulțumiri sincere din inimă. Între timp, mergând la școala grupului, mi-am amintit toate lecțiile mele învățate la literatura daneză pentru bacalaureat și am descoperit că Petruţa Niţă este un geniu. Am scris și scriu amestecând toate genurile literare, exact așa cum ea m-a citit. Cel care predomină l-am dezvoltat după ce m-am simțit capabilă să stau pe propriile picioare, ieșind din grup. Este un gen literar învățat cu sârguință în Danemarca. Genul literar se numește proză epică cu vers întrerupt. Următoarea postare va fi din manualele mele de literatură de atunci. Niciodată nu m-am îngrijorat când am învățat ceva, că nu va veni veni și timpul să pot folosi acele cunoștințe. Le-am lăsat la ”dospit” doar, cum Petruța bine spunea. Mulțumesc acestor oameni minunați pentru că în afară de a fi personalități literare respectate în România, sunt oameni de omenie. Sunt oameni dispuși să te vadă ca om, să te audă și să te ajute. Carma maeștrilor! Carma se întoarce întotdeauna! Mulțumesc tuturor care folosesc timp să citească versuri lungi, fără ritm întotdeauna, fără rimă întotdeauna, nici rap, nici lirică indiană, nici panoramică, nici epică doar, nici scenografică doar...Dar așa cum spunea Leonard Cohen în cântecul Anthem  ” acest stil care este liber și de fapt este cântat de spirit, ca melodia părintelui în templu...ca doina omului de rând care își cântă dorul, ca balada și ca forma inițială a primelor versuri scrise, a epopeilor, este definită pe limba daneză, ca lirica ramificată în proză cu versuri discrepante sau întrerupte....Prin aceea discrepanță, cum L. C. spune ” intră și lumina”... Lumina Speranței care a adus cândva un Curcubeu pe cer, ca să amintească furiei fenomenelor naturii să se oprească, să vie și peste timpurile noastre prezente, peste cei suferinzi și să ne păzească să continuăm să trăim în pace și libertate.


Elza Hansen

Tata, un tată confuz



Sunt oameni  cărora nu le plac 

bucuriile altora și nici  

nu le pasă de trecut 

nu nu o să pronunț nici- un nume 

azi pentru că 

nu l-ași putea pronunța corect 

tata mi-ar fi pus ferestrăul în mână

și m-ar fi trimis la pădure 

că doar așa m-ar fi văzut 

ca pe un om împlinit 


sunt oameni care merg la ospețe și nunți dar nu plâng la înmormântări 

nici chiar atunci când 

se dă de pomană cozonac 

vodcă și sarmale 

știu că asta e viața unui bărbat 

așa mi-ar fi spus și mama 

deși nu înțelegea că 

nu- mi doream să fiu decât 

ceea ce sunt un copil 

ce-și împărtea bomboanele la cinci 


sunt oameni cărora nu le plac 

bucuriile altora și nici 

nu le pasă de trecut 

râd dansează și beau 

fără să știe că și mâine mai e o zi 

tata mi-ar fi dat cheia de la tractor 

și m-ar fi trimis la arat  

și el ar fi savurat ultimile picături 

din transpirația mamei care 

îmi făcea munca ori de câte ori 

se îmbăta  tata și înjura de sfinți 

doar gingășia mamei îl mai  potolea 

din când în când  


duminica tata mă ținea de mână 

și înjura vecinii îmbrăcați frumos 

pentru biserică 

iar mama plângea 

până la sughițuri  


sunt oameni cărora nu le plac 

bucuriile altora și nici 

nu le pasă de trecut 

cândva copiii mei mă vor  întreba 

despre bunica și despre bunicul 

iar când se vor juca 

vor  găsi în căpița de fân 

sticla din care a băut tata 


nu n-am să le spun despre asta 


sunt oameni cărora nu le pasă 

de bucuriile altora 

și atunci 

la ce bun să le spun o poveste 

cu a fost  odată  un bunic și o bunică...

30/11/2023

Teodor Dume: Pământul din pământ...



ziua în care voi pleca 

să îngrop pământul 

devenit pământ 

va fi o zi de duminică 

o zi în care 

lumea va ține în palme lumina 


și pământul va deveni pământ...

Teodor Dume: Poate cândva...


Nu tot ceea ce simt îmi aparține

dar știu că durerea și iubire

sunt singurele altare

la care vin 

oridecâte ori

vrea să- l întâlnesc pe Dumnezeu


poate cândva  voi renunța

la lumea asta

voi renunța la tot 

și la toate

pentru un mâine

cu o altă imagine

22/08/2023

Ottilia Ardeleanu, referințe critice la poezia lui Teodor Dume

 Ottilia Ardeleanu, 

referinţe la textele lui Teodor Dume, Antologia Paradigme virtuale, Ed. PIM/Iași 


Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de-o viaţă-,accentuarea stărilor de abordare într-o existenţă aflată permenent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar  este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acest cuvânt  al însigurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste..."



Teodor Dume, între mine și cer e o umbră


nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume 

şi dacă stăpânii celui însemnat de Dumnezeu sunt

Moartea într-un capăt şi Viaţa în celălalt


uneori prins între cele două linişti

îmi lipesc urechea de marginea pământului

şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia

am învăţat să iubesc să sufăr

şi să aprind prima lumânare

ţin minte cum am sărutat-o pe mama

şi m-am rugat lui Dumnezeu

să se joace cu mine

eram devorat de frică şi de

întunericul decupat

din veşmintele lui tata


prins în acest sentiment ciudat

am ucis o lacrimă

am strigat şi

moartea s-a zgâit la mine

ca la o pradă


nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist

ştiu doar că nu-mi aparţin

am privirile amputate şi oscilez

între cer şi o umbră leneşă


aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea 

sau într-o altă prezenţă în care numele

nici că ar conta

numai că

între mine şi cer există o legătură

care defineşte viaţa şi moartea


şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp


(Autor: Teodor Dume)

02/08/2023

Teodor Dume, viața ca un strop de cerneală...


astăzi oamenii nu mai merg la biserică

şi nici la crâşma de la colţ

ei mor câte puţin

în fiecare zi

medicul le prescrie aspirină

contra a cinsprezece lei formularul

dar nu mai contează

ridică din umeri şi privesc

dincolo zarea

şi tac


îşi aşteaptă iertarea


aşa le stă bine oamenilor

îşi modelează viaţa după vremea de-afară

04/02/2023

Teodor Dume:Rânduiala lui Dumnezeu


De câteva zile cobor în 

mine 

doar seara

și caut

un anume lucru

pe care poate că nici 

nu l-am avut sau poate

l-am pus undeva 

pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...


și ce trist...


uneori nu mănânc

nu beau și nici

nu mai vorbesc cu Dumnezeu

știu că dincolo de mine

e cimitirul în care

se odihnește tata

plictisit și el de-atâta așteptare...

uneori trec pe lângă el

cu privirea în pământ

pentru că de ceva vreme

am uitat ca să-l întreb dacă

a mai vorbit cu mama 

dusă și ea cu nu prea mult timp

înainte de paști


mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru 

toate astea

dar

sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine

câte puțin în fiecare zi...


știu că așa trebuie să fie

dar ce să- i spun copilului meu?

20/12/2021

Teodor Dume, poezii

 Moartea, o pastilă de somn ..

Moartea mea e o pastilă de somn 

seară de seară 

mă privește ștrengărește 

de dincolo fereastra

 tresar 

îmi trag pătura peste cap și-mi zic "fie ce o fi" 

apoi adorm 

până la dezintegrarea întunericului din mine 


nici morțile nu mai sunt cele care au fost...

*

Dincolo de punct...

Tine-ți gândurile în lesă și moartea 

nu va ști pe unde umbli 

așa că va face cale întoarsă 

*

Nimic în grabă...

Moartea mai are doar câteva suflete pe stoc 

nu vă panicați și 

nu închideți ferestrele 

oricum va veni... 

*

Semnul umbrelor 

Umbrele stau la taifas 

și din  când în când se ceartă  

pe știrile de la ora cinci


semn că azi nu se mai moare... 

Zădărnicie 

Pasărea mi-a colorat chipul 

cu aripa 

crezând că sunt cer 

și de zburat n- a mai zburat... 

*

Fără teamă... 

Nu nu pot sa fug de tine moarte 

știu că mă cauți dar 

dacă într-o zi o să mă zărești 

să știi că nu am plecat din mine 

îți promit că nici nu o să plec peste rând 

voi rămâne aici ca o mlaștină 

ce așteaptă să se înnoreze cerul 

*

Negare...

Inima încrustată pe coaja albă a  mesteacănului 

nu-mi aparține deși 

pe lângă tulpina lui 

am trecut 

de cele mai multe ori toamna 

acoperindu-mi urma trecerii cu lacrimi...

06/12/2021

Teodor Dume, poezii

Tristețea lui tata 

Pe tata nu l-am văzut niciodată zâmbind 

în momentele sale de tristețe 

strângea la piept o pisică 

era pisica pe care bunica o păstra 

ca pe o armă sigură 

pentru șoarecii din cămara cu alimente 

care deseori 

își făceau de lucru 

prin sacul cu făină 

înjumătățit înainte de paști 


și avea dreptate tata când spunea că 

este fericit 

de văzut nu l- am văzut niciodată zâmbind 

într-o zi pisica plecase de acasă 

și nu s- a mai întors 

de atunci seară de seară 

tata stătea lângă fereastra cu draperiile trase 

și tăcea 

ca  în dimineața aceea în care 

bunica nu s- a mai trezit din somn 


s-a așezat lângă fereastră și l- a întrebat pe Dumnezeu: De ce?... 


Umbre dansând...

Aud pași 

cineva intră în camera mea fără să bată la ușă 

poarta hainele mele 

aceeași frizură ca și mine 

aceiași pantofi adidas 

primiți anul trecut pe 4 aprilie de ziua mea 

se dezbracă în grabă și 

își așază hainele pe spătarul scaunului meu  

intră sub duș folosește același șampon teo 

pe care îl am de la fiica-mea 

folosește același prosop pe care 

l- am folosit și eu nu demult 

își dă capul pe spate și 

își scutură parul de apa rămasă printre bucle 

se proptește în fața oglinzii  și 

îmi folosește aparatul și pasta de bărbierit 

își șterge picioarele 

stinge lumina  și intră sub pătura 

de sub care 

am ieșit dimineață 

își întinde capul ca pe un arc 

inspectează tavanul cu ochii 

apoi 

își întoarce privirea 

înspre fereastra uitată deschisă 

o liniște stranie străbate camera 

de la un capăt la altul  

liniște și iarăși liniște 

o umbră stă pitită sub raza de lumină a lunii 

nu nu cred că e doar o iluzie 


pieptul îmi provoacă dureri 

aerul devine din ce în ce mai greu 

nu nu pot să mă ridic 

dincolo de fereastră văd 

o umbră dansând 

nu nu este o iluzie 


Moarte apocaliptică

Scormonind prin memorie 

și-a găsit călăul spânzurat de mânerul ușii 

pe care 

a intrat ultima dată 

atent să nu- i strivească liniștea 

a mai făcut un pas 

și încă unul și încă unul 

lăsând o dâră de salivă pe urmele jilave ale morții 


31/10/2021

Teodor Dume: Când privesc prin fisura unei lacrimi

 tac și îmi închipui că

durerea nu îmi aparține

aparține celui care am fost 

că un răzvrătit 

îmi întorc dosul palmelor  și aștept 

ca intangibila și nesfârșita durere 

să dispară de la sine 


respir 


știu că încă exist și 

sunt recunoscător propriei mele lacrimi 


nu nu și iarăși nu... 

sentimentul de integritate 

nu va dispare decât atunci când 

cineva  mă va privi prin fisura unei lacrimi 

iar timpul meu 

se va dezintegra odată cu lacrima

25/10/2021

Teodor Dume: Moarte, tu n-ai nume de om...

 Teodor Dume, la spitalul clinic județean de urgență din Oradea> un pic de...bolnav!

Mulțumesc, fiicei mele Teodora Dume și lui Radu Butcovan, soției Fabiola Dume, prietenilor și colegilor care mi/au fost alături!.Mulțumesc d/nei dr.Ardelean Adriana (medic primar cardiolog,asistent universitar,doctor în medicină).Mulțumesc tuturor cadrelor medicale pentru profesionalismul dovedit!

***

MOARTE, tu n/ai nume de OM!

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

dacă mi-ai fi dat un semn

oricât de mic

îmi pregăteam valiza

cu toate cele necesare

un aparat de ras

un creion o mapă și un plic


mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

mai zăbovește jos

sub deal un pic

să sting lumina apa

gazul și să las o cheie

ori nu știai că am

o mamă și un copil mai mic


mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

în mine totu-i negru

vai poate doar e un protest

ca și când

ar fi fost să fie

un anotimp în care

aș fi putut să plec


mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

ci îngăduie-mi o rugăminte

să-ți mai zic

de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai

și sunt gol-goluț că n-am putut

să-mbrac nimic

așa sunt Om dar nu cu suflet mic

te rog mai lasă-mă un pic

să strâng trecutul și viața între dinți

că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic


mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

ți-am spus răgaz să-mi dai

să mai zăbovești la poartă un pic

cât copilu-mi face semn

cu mâna

că doar știai

că-i bolnav și trist

și-i cel mai mic


la urmă-apoi de vrei să-mi dai

un semn

aprinde lumânarea neagră din pridvor

știu că te grăbești

și-i musai

să revin la ceea ce am fost

poate un nimic

dar stai

mai am un Dumnezeu de nu știai

și o mamă care a lăcrimat destul

și-i rog acum când trupul meu

nu-i mai în stare de nimic

să-mi aprindă o lumânare

acolo sub pământ


noa haide moarte hai

te întreb cât încă mai sunt viu

cu ce-am greșit de vii pândind

și totuși dacă vii

adu-mi și tu ceva să-mi placă

nici flori nici lumânări ca la mormânt

ci o noapte de împăcare cu tot ceea

ce am fost și încă sunt


noa haide moarte hai

pășește-ncet de poți

injectează-mi în vene noaptea

fie și în somn

doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept

apoi să taci

că n-ai nume de Om


apoi să taci

apoi să taci

să taci...

07/07/2021

Teodor Dume, poezii


Trepte sub timp

A început să se scămoșeze timpul 

și să lase pe umerii mei 

adânciți în carne 

scame ascuțite ca lama unui cuțit 

una ajunsese să- mi facă o  incizie  

chiar la baza gâtului 

sub bărbie 

îmi auzeam sângele cum urca în clocot 

și sub senzația aceea de frică interminabilă 

mi- am privit moartea  cum plescăia de bucurie 

și totuși parcă nu se grăbea 

să- și intre în rol 

în adâncul meu 

cineva săpa o groapă 

din când în când îmi porționa aerul  

ca și când ar exista o ordine 

în acest ritual 

mă va simt de parcă 

aș fi ultimul condamnat de pe pământ 


oricum nu- mi pasă chiar dacă știu 

că  în urma mea vor mai veni și alte morți 

 

Mama și singurătatea  ei  

Pe tata l- a iubit o singură femeie 

cea care plângea 

de fiecare dată când  

nu ajungea acasă de la muncă la 16 fix 

plângea pe ascuns 

făcându- și palmele căuș în care 

își masca fața plânsă și ridată de griji 

până în ziua în care tata 

nu s- a mai întors deloc 

și totuși nu ieșise din inima ei 

era ca o ploaie  de primăvară  

care îmbucura florile  

din cireșul de la colțul casei 


și mama a trăit în singurătate ei  

până ce Dumnezeu 

i- a facilitat o nouă întâlnire 

ca să se poată bucura împreună cu tata 


amintirea cu mama 

e un ghem de lacrimi ce se destramă zi de zi 

deși deseori încerc să înnod firul rupt 

și să o păstrez în luminișul din sufletul meu 


Identificare ratată 

Azi mi-am văzut chipul în zbaterea oglinzii din baie 

în care 

s- a bărbierit tata 

înainte de a se întâlni cu Dumnezeu 

era trist mult prea trist  ca să îl pot privi 

în față 

aveam două imagini care 

se respingeau reciproc 

și atunci cum să umplu cu dragoste 

golul dintre cele două respirații...


da 

chiar în clipa asta mă voi retrage în ceea ce am fost... 


Ultima clipă 

Oare al cui o fi chipul acesta 

atât de curat 

și atât de smerit 

de nimeni nu îl revendică 


sau e doar un exercițiu al morții?... 


Rădăcini...

În spatele fiecărei umbre 

e o alta umbră  dătătoare de viață 


și multă înțelepciune ...

01/07/2021

Teodor Dume, carte: Crucea mea, o lacrimă

     carte                    


Teodor Dume,

Carte: Crucea mea, o lacrimă
Editura Pim, Iași/2021
Coperta: Mioara Băluță
Este una dintre cele 33 de cărți scrise de-a lungul anilor!
Cartea are o ținută deosebită și mă bucur că s-a "născut" în vara anului 2021 care îmi va aduce satisfacție, împlinire și bucurie!
Pentru asta vă mulțumesc tuturor acelora care mi-ați fost alături!
Sincere mulțumiri și administrației Poezie.ro care m-a găzduit mai bine de 14 ani!
*

Călătorie în jurul unei lacrimi
(fiicei mele Teodora, bilețelul pe care nu i- l-am dat, ìncă... )


Poate că e prea devreme
să- mi trag viața pe dreapta
aş putea continua
mersul
de dragul fiicei mele Teodora
chiar dacă aş mai repara
câte ceva pe ici- colo
folosindu- mi rana ca pe o izoletă
meritul ar fi al ei şi al lui
Dumnezeu
care
îmi vor ciopli crucea
din ultima lacrimă rămasă necursă
numai că inima
răstignită
pe umbra aceluia care am fost
pulsează haotic
uneori
sare ìn față cu câte o bătaie pe secundă
în aglomerarea de bătăi
se naşte o altă lacrimà
ce-mi adânceşte rana in care
locuiesc de ceva vreme

tot ceea ce vreau e încă un răgaz
in care să pot
să- i spun fiicei mele
că am iubit- o de când
i- a zâmbit lui Dumnezeu
o iubesc şi o voi iubi
oricât de departe aş fi

nu nu voi capitula în fața morții
ci voi marşa cu inima
pusă în palme
la vedere
iar dacă va fi
să nu ajung la capăt
şi sângele din rană işi va mima
neputința doar inima
imi va putea spune Adio...

18/06/2021

Teodor Dume, poezii

 1.  

Senzații 


Dimineața uneori  

am o senzație de fericire

 senzația aceea pe care 

ți-o dă Dumnezeu 

când te așezi pe genunchi  

și-i mulțumești  

pentru lumina din suflet 

de fapt agonizam în pat 

și nici nu apucasem să 

mă așez pe genunchi 

ceva mai puternic 

decât mine 

mă ținea locului și totuși 

mă simțeam fericit 

și asta pentru că 

am văzut- o pe mama în vis

 aducându- mi 

micul dejun la pat 

oricum trebuia să mă ridic

 mă aștepta Dumnezeu 

la mormântul lui tata 


și cum să nu fiu fericit 

când prin El 

o să vorbesc cu tata...

2

Ultima desprindere 

O să mă desprind 

de ultimă respirație 

în clipa în care 

îmi că veni în minte 

numele aceluia căruia 

îi voi lăsa prin testament - 

că drept moștenire -  

ultimul cuvânt 

rostit 

din care 

va porni o altă lume 


3. 

Partea filozofică a ființei  

Nu nu pot opri 

ravagiile timpului care 

mi-a dislocat  

carnea de pe os 

și trupul de suflet 

cum altfel aș putea privi 

înspre ceea ce am fost 

o realitate în care 

timpul mi- a scris 

istoria 

cu sânge din sângele meu 

și totuși există și 

mă admir în multitudinea 

de nuanțe a anilor... 

06/06/2021

Teodor Dume, poezii din volumul Ultima zi pe pământ

  Forma lucrurilor 

Azi mi- aș dori 

să iau forma lucrurilor 

pe care 

mi le-a promis tata 

dar nu le-am avut 

să ating și să fiu atins 

și asta pentru atunci 

când amândoi 

vom avea aceeași formă 

și împreună să ne atingem 

că doi foști cunoscuți... 


A naibii întrebare...


M- am tot întrebat 

ce pot face 

în numele iubirii 

când totul are o limită 

și una dintre inimi 

nu e decât 

un carton presat 

între lacrimi și dorinți 

sau un preș uzat și 

mototolit într-o un colț 


a naibii întrebare... 


Înstrăinare 


Priveliștea din spatele casei 

e un covor uzat pus de 

bunica la uscat 

dar n- a mai apucat  

să- mi spună 

că vine ploaia... 


și de atunci mă tot uit 

înspre cer... 


Interpretări 


Domnule Teo 

mă întreabă vecinul 

de alături 

de ce mereu tii capul aplecat 

când treci pe lângă cei care  

duminică de duminică 

se duc la biserică... 


după o cântărire atentă  

din ochi 

continuă dialogul cu sine 

de această dată... 


nu nu sunt vrednic 

să merg alături de acest om...

30/05/2021

Teodor Dume, poezii

 Gând dintr-o viață...


Despre bunica nu-mi amintesc mare lucru  

stătea pe prag și fuma pipă 

din când în când 

mă privea pe sub coada ochiului 

ca un agent rus satisfăcut că 

localizase subiectul 

uneori se certa cu moartea prin semne 

alteori își închidea ochii și-l ruga pe Dumnezeu să o ia  

când îmi juleam genunchii de pietrele  

rânduite de tata prin curte 

ca să mă facă să uit de durere 

îmi spunea 

hai la baba și pune-ți urechea pe pieptul ăsta bătrân 

ce huruie că o batoză stricată 

și ascultă ce tristă este viața din mine 

apoi mă săruta pe ochiul înlăcrimat 

și mă legăna pe genunchi până adormeam 


cred că bunica era prietenul meu de joacă 

cel mai bun care nu mă trăda niciodată 


mi- e dor de bunica 

mi- e dor de ochii ei triști care 

lăcrimau doar pentru mine 

nu nu pot să- i reproșez nimic 

și asta pentru că 

ochii mei poartă culoarea ochilor ei 

dar îi reproșez lui Dumnezeu că 

mi- a luat zâmbetul și câțiva ani din copilărie...


Victima unei morți clandestine 


Moartea îmi soarbe sângele puțin câte puțin 

în fiecare zi și mi- l separă de trup 

pentru a nu-i  pierde 

gustul de om 

seară de seară o ia de la capăt  

și cum m-aș împotrivi dacă nu- i văd chipul...


știu doar că 

cel din oglinda pe care o port cu mine zi de zi 

e chipul meu din care și  Dumnezeu soarbe îndurător


Gând înspre Dumnezeu 


L-am rugat pe Dumnezeu să- mi spună 

că pământul apele și cerul 

îmi aparțin 

ceea ce ar însemna  

că pot să mă joc și să înalț zmeie înspre cer 

dar de înțeles n- am înțeles de ce nu mi- a răspuns...


Fotografia din plic 

I-am trimis lui Dumnezeu o fotografie cu sufletul meu 

și l- am rugat să o pună 

lângă patul de flori a lui mama 

și dacă poate 

din când în când 

să o arate și lui tata 

de răspuns nu mi- a răspuns dar știu că 

cineva seară de seară 

mă privește de dincolo de fereastră 


mi- e teamă să deschid fereastra 

ultima dată când am deschis- o 

răcoarea umedă a nopții  

mirosea a moarte 

iar dangătul clopotului 

a început 

să adoarmă lumina din lumânarea aprinsă de mama