BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta liviu-ioan mureşan. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta liviu-ioan mureşan. Afișați toate postările

10/04/2015

Liviu-Ioan Mureşan, o nouă carte:În căutarea luminii

o nouă carte semnată de Liviu-Ioan Mureşan, este o însumare de gânduri, eseuri şi proză scurtă şi ne prilejuieşte bucurie, cu atât mai mult cu cât titlul ei  sugestiv "În căutarea luminii" vine în întâmpinarea sărbătorilor pascale.

Cartea a apărut la Editura Studis din Iaşi în 2015
Responsabil editorial: Bârsan Ovidiu
Director editorial: Morosanu Grigore Paul
ISBN 978-606-624-855-6

De acelaşi autor:
- Ghid de citire (versuri), editura Răsunetul, Bistriţa- 2013
- Nuanţe (volum colectiv, alături de Ionela Luca şi Maria Tudor), editura Karuna, Bistriţa- 2010
- Lira în patru puncte cardinale (antologie, 40 autori), editura Provimed- 2010
- Poeme de nişă, editura Studis, Iaşi- 2010
- Tratamente pentru inimă (volum colectiv: Teodor Dume, Ottilia Ardeleanu, Alexandru Gheţie, Vali Slavu şi Ioan Barb)
- Poeme din Subcetate, editura Studis, Iaşi- 2012
- Versete şi alte adevăruri, editura Studis, Iaşi- 2013
- În căutarea luminii (proză scurtă), editura Studis, iaşi-2015

"Nu mi-am făcut un plan. Am publicat "Ghid de citire" prin 2003 cu ambiţia de a publica. A fost de fapt singurul volum care mi-a creat acest sentiment de împlinire, de bucurie de a-l atinge.(...)
Apoi a fost o noapte; prin 2010 urma "Poeme de nişă". Un volum al ambiţiei personale . Mi-a făcut plăcere acea apariţie. (...)
"Poeme Subcetate" a fost un volum muncit.
"În căutarea luminii", volum care îşi propune să adune între coperţile sale texte scrise în ultimii 7 ani. (...) Nu se doreşte un volum coerent, singurul criteriu pe care l-am avut în vedere e scrierea în proză scurtă."
(Liviu-Ioan Mureşan, - posfaţă)


07/10/2012

teodor dume, vă recomand: trotuarul meu (liviu-ioan mureşan)


„m-au călcat oameni, animale, maşini, biciclete, sănii, păsări, reptile,
nu le-am înţeles sensul”

citez cuvintele trotuarului
deduc că nici sensul propriei existenţe nu-i era clar
destul de ciudat pentru o viaţă lungă, plină de gropi.
ştia, cu siguranţă ştia, că amintirea îi va fi ştearsă pentru totdeauna,
aşa s-a destăinuit singurului ascultător al poveştilor,
singurului trecător care-i înţelegea limba.
şi, mai ales, tristeţea.
avea ceva grav în vorbire, o înţelepciune ascunsă muritorilor,
ştia că împărtăşirea aceasta nu are sens,
spera că paşii pe care i-a susţinut să-l imortalizeze-aşa credeam-
şi mi-am notat vorbele.
s-au adunat excavatoarele, buldozerele, muncitorii,
pentru a lărgi strada pe care nu mai încăpeţi!
moartea-mi va fi uşurare transportului,
amintire fi-vor cuvintele mele pe care ţi le las testament!
în gura de canal oamenii au pus un trunchi de copac,
să nu cadă vreunul neatent, sau băut, sau un copil nesupravegheat,
bătrînul trotuar strănută gîdilat de rădăcinile ce-i pătrunseră ţevile înfundate
-le simţea parte din trup, avea o relaţie specială cu băieţii de la vindanje-
mi-am notat cu atenţie înţelepciunea, bîrfele, fabulaţiile,
apoi amintirile de cînd eram copil, trotuarul tînăr,
prietenia noastră ascunsă.
numai bătrîna de la 4 ştia secretul puterii mele
de a mă înţelege cu lucrurile.

teodor dume:scriitorii, prietenii mei (liviu ioan mureşan)

morgana

e prea adevărată arşiţa asta şi brazii atît de departe
nu simt miros de răşină dar aud un şipot de apă rece şi limpede
printre stînci
întind mîna şi tastele ard parcă un blestem s-a abătut asupra tehnologiei
şi oamenilor 
dacă nu surprindeau explozia solară ea nu exista
dacă nu anunţau meteorologii canicula nu exista
!tăceţi odată opriţi toate reactoarele toate maşinăriile
ascultaţi şipotul pîrîului printre brazi
lumea-iluzie pare lumea-reală
oamenii-iluzie par oameni-reali
şi nimeni nu mai ştie dacă există cu adevărat
sau un simplu program îi rulează viaţa

****


trotuarul meu


„m-au călcat oameni, animale, maşini, biciclete, sănii, păsări, reptile,
nu le-am înţeles sensul”

citez cuvintele trotuarului
deduc că nici sensul propriei existenţe nu-i era clar
destul de ciudat pentru o viaţă lungă, plină de gropi.
ştia, cu siguranţă ştia, că amintirea îi va fi ştearsă pentru totdeauna,
aşa s-a destăinuit singurului ascultător al poveştilor,
singurului trecător care-i înţelegea limba.
şi, mai ales, tristeţea.
avea ceva grav în vorbire, o înţelepciune ascunsă muritorilor,
ştia că împărtăşirea aceasta nu are sens,
spera că paşii pe care i-a susţinut să-l imortalizeze-aşa credeam-
şi mi-am notat vorbele.
s-au adunat excavatoarele, buldozerele, muncitorii,
pentru a lărgi strada pe care nu mai încăpeţi!
moartea-mi va fi uşurare transportului,
amintire fi-vor cuvintele mele pe care ţi le las testament!
în gura de canal oamenii au pus un trunchi de copac,
să nu cadă vreunul neatent, sau băut, sau un copil nesupravegheat,
bătrînul trotuar strănută gîdilat de rădăcinile ce-i pătrunseră ţevile înfundate
-le simţea parte din trup, avea o relaţie specială cu băieţii de la vindanje-
mi-am notat cu atenţie înţelepciunea, bîrfele, fabulaţiile,
apoi amintirile de cînd eram copil, trotuarul tînăr,
prietenia noastră ascunsă.
numai bătrîna de la 4 ştia secretul puterii mele
de a mă înţelege cu lucrurile.



04/07/2010

liviu ioan mureşan: targa albă

Dacă te prinde ploaia pe drum nu ai ce să faci,
Deschizi pachetul de ţigări, ascunzi plasticul în celofan ca un ecologist,
Arunci în primul coş de gunoi, ţara e un coş de gunoi,
Tu eşti un coş de gunoi;
Apoi tragi din ţigară întreg aerul secţiei unu de reanimare.

Targa e nuanţată în culori stridente,
Vecinii de la SMURD trec mai întîi pe la spital,
Cică de acolo apelul
Ce-ţi anunţă posibila moarte.

Apoi SRI, partide, consilii, cetăţeni de mare onoare,
Toţi să îţi soarbă aerul pur al morţii de sine.

Pe stradă prostituatele par sobre, în suflet ascund bidinele subţiri,
Dau veşti despre ce se pare a fi
Şi primesc cenţi.

Comisia hotărăşte,
Ploaia nu secătuieşte organele.
Pe spate aştepţi să iasă de după umbrelă
O hămesită de negresă cu buze mari,
Să îţi stimuleze organul atrofiat,
Din ploaie să ieşi ca într-o reclamă,
Cu buzele lipite de buzele ei.

Targa albă duce subtil spre regresie.

liviu ioan mureşan:sînt o nouă dimensiune

o să îmi iau un ceas şi o să privesc trecerea timpului
un ceas mecanic să ticăie să pară trecerea reală ca viaţa
o să-l pun pe mîna stîngă ridicată în dreptul ochilor
pînă cînd voi lăcrima pînă cînd mîna îmi va tremura
şi inima îmi va bate secundele în timpane
voi deveni una cu trecerea
oamenii mă vor confunda cu timpul
vor spune că au trecut două poezii şi un vers
de la ultimul autobuz
voi deveni staţia
reperul
vorbele tuturor vorbele mele

cînd se vor obişnui cu această nouă dimensiune
oamenii de ştiinţă vor emite teoreme
să mă confirme.

12/06/2010

liviu-ioan mureşan: blestemul limbii de cîine pe mînă de om

dacă loveşti un cîine cu maşina
şi el se mai tîrîie cu maţele prelinse pe şosea
satisfacţia e de scurtă durată
deoarece dacă opreşti şi te apropii de el
vei citi în ochi speranţa
chiar dacă luminile se sting încet
va schelălăi o ultimă mulţumire
pentru faptul că te-ai oprit

limba îi va rămîne scoasă ca pentru o lingere a palmelor
limba atît de obişnuită să lingă palmele

degeaba vei încerca să motivezi gestul
prin salvarea atîtor oameni
cîinele de la picioarele tale cîinele mort
nu e un cîine muşcător

dacă te urci în maşină şi pleci mai departe
după ce ai lovit un cîine
fără ca acesta să îţi lingă palmele
speranţa ochilor tăi se va stinge încet
pînă cînd te vei opri la prima fîntînă cu apă limpede
şi vei privi.

03/06/2010

liviu-ioan mureşan: camera albă

în camera albă creşte un copac eu stau în lotus contemplu
vizibil se înalţă cresc ramuri şi frunze apoi se ofilesc
trec anii în camera albă
pînă o mobilez din memorie
parcă aici m-am născut din albul podelei
un şarpe negru se tîrîie uneori către mine
vine de nicăieri se înalţă şi sîsîie dă să muşte dar trece prin mine
ca printr-o hologramă
şi nu îndrăznesc să ating copacul acela

bătăi în uşă
nu ştiam că are uşă camera mea
am rostit da pentru întîia oară
şi au pătruns cuvintele
obiecte făpturi
a crescut lume în camera mea

stau în lotus şi nu îndrăznesc
să ating.

23/05/2010

liviu-ioan mureşan: foc de tabără cu esenţe de folk

ne-am adunat în spatele blocului
pe spaţiul verde unde în copilărie făceam foc şi ascultam folk
erau puţine maşini în parcare băteam mingea
la foc ne uscam tricourile şi bascheţii

ca o rememorare amintirile pe care le completam
am ţinut un moment de reculegere pentru prietenul mort de leucemie
îmi aminteam privirea şi cîteva trăsături ale feţei
nimeni nu îşi amintea numele său

am exagerat cred
ieşeau oamenii pe la geamuri
o femeie chiar a strigat la noi
„oameni în toată firea stricaţi buna dispoziţie a bunei liniştiri”
noi cîntam beam şi plîngeam
vedeam un film suprarealist în care lumea
se transforma pe un ecran
şi noi îl ţineam cu mîinile şi ne tîram pe genunchi

oamenii se grăbeau întorcînd faţa
cum ar întoarce-o de la făpturile secolelor trecute

s-a apropiat o femeie
cu broboadă neagră pe cap
„plecaţi huliganilor de aici
stingeţi focul
aici a murit de leucemie
florin”

atunci am început să umblăm în mîini
cerul era rotund şi senin
ne sprijineam picioarele de ozon
şi cădeam în gaura
prin care razele
cauzau boli
şi moarte
absorbeau cîntece folk.

22/04/2010

liviu-ioan mureşan: nisip



o voi numi planeta de nisip
de vreme ce are munţi de nisip ape de nisip suflet de nisip
şi pentru setea ce niciodată nu se curmă
e o planetă mică vremea o număr în paşi
străbat ecuatorul zilnic
cum omuleţul lui gopo
soarele ei muribund acoperă orizonul
şi nu are noapte doar o zi veşnică.

derutat omul

se simte neajutorat
strînge nisipul în pumni şi îl aruncă spre cer
atunci plouă şi ninge şi plouă iar
atunci rîurile de nisip ies din matcă.

într-o bună zi aceeaşi zi veşnică

după cîteva înconjurări ale planetei
apăru ea femeia albastră
cu părul albastru
cu tălpile roşii
o vedeam din spate ceea ce îmi dădea sentimentul urmăririi
da femeia albastră dădea ocolul planetei de nisip
da femeia albastră a obosit
şi am ajuns-o de după zare
paşii ei roşii precum tălpile lăsau urme roşii
în care se scurgea viaţa soarelui muribund.
pentru moment gîndul că ar fi criminală
că însăşi grăbeşte pieirea unui sistem de nisip
în care ar putea trăi oamenii de nisip asemenea mie
cel ce deveneam om de nisip.

urmăresc urmele paşilor roşii

după munţi o umbră albastră
alerg
urmele paşilor se adîncesc
pămîntul devine mişcător şi îngroapă în sine
apele de nisip
cîntecele de nisip
şuierul vîntului de nisip.

mă îngroapă pe mine

pînă la gît
ridic braţele să apuc
o lacrimă albastră.

o talpă roşie mă apasă

şi un punct negru
cît un fir de nisip.

liviu-ioan mureşan: eu n-am fost cu tata la femei


eu n-am fost cu tata la femei
nici cu prietenii
am rătăcit singur printre zîmbete

am ales femeile suple şi timide
dacă mi-ar fi zis cineva că femeile cu sînii şi fesele mari
cele ce îţi intră pe sub piele
sînt mai dulci

le mestecam încet între dinţi
cum măcrişul primăvara
la bunica în curte

aş fi vrut să îi povestesc bunicii
să simtă şi ea furnicile ce se urcau pe mine
îmi intrau pe sub piele

bunica mă privea cum stau pe piatră
mănînc măcriş şi furnici
zîmbea de parcă ar fi petrecut nopţile alături de mine

îmi zicea că noaptea e lungă
că voi hoinări singur
şi tata nu va veni nici de data aceasta
că el şi-a spălat mîinile bătătorite
în apă de femeie
neîncepută.