BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta ioan barb. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ioan barb. Afișați toate postările

23/05/2015

Teodor Dume, vă recomand:plăcuţa Ouija, autori Liviu Ofileanu şi Ioan Barb


Avatarurile lui Schreber visând pe muzica vieneză în vagonul de dormit este epopeea lui Ioan Barb şi a lui Liviu Ofileanu, cei doi aezi din vestul civilizat. Amândoi sunt fascinaţi de cultură: Barb la sensul nostalgic şi perspectival, Ofileanu la modul simfonic, pe o mie de voci. Vieneză este nostalgia lui Barb ce tinde spre un nimic cu eleganţe simboliste, regională îm limbaj este ocoşenia impredictibilă a lui Ofileanu. Ascultăm un duet de un livresc postmodernist, dar care, prin sensibilitate şi detaşare de ambiţii lumeşti, după ce toată lumea a fost filtrată prin mintea poetică, se încadrează în mai modernul, holistul postmodernAbsorbim două feluri de intensităţi care viscolesc peisajul poetic cu explozii, apoi cu trandeţuri. Ochiul poetic vede acum şi atunci, auzul poetic nu ratează nicio zicere şoadă, după cum nu devine indiferent nicio clipă la efluviile trecutului. Confesiune de construcţie şi nouă plăsmuire a lumii sufletului este dialogul poetic dintre Barb şi Ofileanu.
Felix Nicolau

Fără - aparent - alte rădăcini comune decât plăcerea de a poetiza, Liviu Ofileanu şi Ioan Barb reuşesc un dialog poetic care - sunt convinsă - le va aminti unora contradansuri celebre din istoria trecută a literaturii noastre (...)
Sunt în această culegere pseudojurnale de existenţă, confesiuni fantasmatice, secvenţe de viaţă decupate într-o notaţie expresivă, care se îngână şi răspund, cum se întâmplă, în rare şi binecvântate momente, să-şi vorbească, fertil şi simfonic, spiritele care se închină aceloraşi zei.
Rita Chirian

23/04/2015

Teodor Dume; a apărut revista Algoritm literar, nr.1(11)/2015, director Ioan Barb


Algoritm Literar, numărul 1(11)/2015
presa [ ]


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [lucianpalia ]
2015-04-18  |     | 


A apărut numărul 1/2015 al revistei de literatură şi artă “Algoritm Literar”- publicaţie trimestrială care apare în judeţul Hunedoara.

Au colaborat la acest număr: Silviu GUGA, Cornel UNGUREANU, Rita CHIRIAN, Al. SĂNDULESCU, Radu CIOBANU, Leo BUTNARU, Liviu OFILEANU, Felix NICOLAU, Ioan EVU, Ioan BARB, Daniel LĂCĂTUŞ, Constantin STANCU, Armina Flavia ADAM, Mădălin ONIȘOARĂ, Emil ILIESCU, Raisa BOIANGIU, George PAȘA, Ladislau DARADICI, Teodor DUME, George VAIDEAN, Violeta DEMINESCU, Simion COZMESCU, Mihaela OANCEA, Daniel MARIȘ, Traian DORZ.

Algoritm Literar, numărul 1/2015


11159421_973930722651970_721273861_o

12/04/2014

teodor dume, vă recomand o poezie de ioan barb


cînd eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă
bâjbâiam în noapte ca omida în ierburi
înspăimântată de pasărea ce căuta s-o înghită
mă atrăgeai înspre tine aşa cum absoarbe o inimă tânără
sângele în care strălucesc peştii vieţii
priveau în locul meu degetele mâinilor nu vedeam
dar voi aveaţi în mine un chip pe care nu-l veţi cunoaşte
mă simţeam ca pruncul aşteptând cu ochii închişi
în pântecul mamei o adoră dar nu a văzut-o încă
în mintea lui nu cunoaşte vederea prin ochi
când eram orb auzeam nisipul sub firul de iarbă
cum umezea cu lacrimi rădăcinile în întuneric
îmi arăta că nu poate umbla nu poate vorbi auzi
nu poate face căuş aerului cu palmele sale ca mine
îmi şoptea că trebuie să fiu fericit să am răbdare
până când vei colora şi în ochii mei toate lucrurile
până atunci privesc în mine şi îngerii
prin fereastra deschisă


26/03/2014

Teodor Dume, vă recomand: când plouă, de Ioan Barb



când plouă aud în ziduri un clopot
ţipătul de vultur
anunţând clipa ce s-a stins
stârvul neîngropat încă în amintire
când închid ochii deschid un tunel în cer
ocolind aripile păsărilor
în noaptea aceasta îmi vor ţese
moartea ca pe o dantelă de brumă
acoperind somnul
voi fi in vis mecanicul trenului cu răniţi
adunaţi din linia întâi
viaţa încă latră ca o căţea la lună
alungă tinereţea prin smârcuri
câmpul de luptă nu-i decât eternul oraş
uriaşul răstignit pe pământ
cu paratrăznetele bisericilor
înfipte în inimă

25/11/2013

Teodor Dume, vă recomand> POVESTE de noiembrie, de Ioan BARB


poveste de noiembrie sau seiful de argint

făcuserăm focul în soba veche de pământ, să încălzim streaşina casei. venise frigul, încă din ziua aceea, în care am anunţat că ne vom muta în oraş. casa torcea ca o pisică, uneori o auzeam în somn, am înţeles că era declaraţia ei de dragoste, îmbrăţişa coşul prin care ne părăseau, una câte una, amintirile din copilărie, se risipeau odată cu fumul toamnei, în alt timp...

acum casa îşi deschisese, parcă, inima, să privim în interiorul ei ca într-o oglindă care reţinea în seifuri de argint semnul trecerii vremii, o oglindă din care picura în lacrimi mici trecutul şi se pierdea, odată ce îmbătrâneam, în râul de dincolo de memorie.

am fost atât de fericiţi în casa aceasta. mama ne veghea somnul, cântecul ei îngrădea marginile pădurii, noaptea se înfiripau urletele lupilor şi mama ieşea în cămaşă de noapte afară, se revărsa ca un fuior de apă şi se deşira în întuneric. mama zâmbea în timp ce haita se stercura pe sub vraniţa porţii, peste uluci zbura dimineaţa. au fost lupii, mamă? nu, a fost doar îngerul pădurii, s-a odihnit sub stâlpul de la temelia casei. găsise o frântură din umbra tatei pe ochelarii cu lentilele umezite. ni se părea că tata venea în ogradă şi în nopţile cu lună stătea tot mai des de vorbă cu Dumnezeu, aduna nucile de sub nucul vecinului, câteva cădeau în ograda noastră. tata i-a spus, cândva, vecinului ion să nu schilodească coroana nucului, deoarece " cerul deasupra gardului nu ne aparţinea"nu. de atunci vecinul ne-a lăsat să adunăm cele câteva sânuri de nuci ce cădeau toamna lângă gardul nostru.

aseară am aprins pentru prima dată focul în toamna asta. se încălzea copilăria sub streaşină, am auzit toată noaptea vântul plângând ca un copil, se risipea prin zilele noastre vechi şi răscolea frunzele.

mama îl certa căutând în sacul cu pene, umplea pernele vechi. cu fiecare anotimp.

11/11/2013

teodor dume, vă recomand: când eram orb... de ioan barb


când eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă

cînd eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă
bâjbâiam în noapte ca omida în ierburi
înspăimântată de pasărea ce căuta s-o înghită
mă atrăgeai înspre Tine aşa cum absoarbe o inimă tânără
sângele în care strălucesc peştii vieţii
priveau în locul meu degetele mâinilor nu vedeam
dar voi aveaţi în mine un chip pe care nu-l veţi cunoaşte
mă simţeam ca pruncul aşteptând cu ochii închişi
în pântecul mamei o adoră dar nu a văzut-o încă
în mintea lui nu cunoaşte vederea prin ochi
când eram orb auzeam nisipul sub firul de iarbă
cum umezea cu lacrimi rădăcinile în întuneric
îmi arăta că nu poate umbla nu poate vorbi auzi
nu poate face căuş aerului cu palmele sale ca
îmi şoptea că trebuie să fiu fericit să am răbdare
până când vei colora şi în ochii mei toate lucrurile
până atunci privesc în mine şi îngerii
prin fereastra deschisă

31/07/2013

teodor dume, vă recomand: mama primenea cerul într-un trunchi de salcie, autor Ioan barb


mama primenea cerul într-un trunchi de salcie

în săptămâna mare
mama nălbea rufele
într-un trunchi de salcie
punea deasupra cenuşe cu leşie
turna apă fierbinte
a doua zi le clătea la râu
până rămâneau limpezi ca lacrima
uneori mi se părea că străluceau
pe frânghie
luminau faţa arsă de var a casei

tata strecura cerul sub nuc
îl trecea printr-o sită deasă
se depunea ca un strat de făină
până deasupra de glezne
uneori strănutam
auzeam cum se scutura soarele
de pe ochiul de geam dinspre tindă
ca un praf de zăpadă târzie

mama râdea
apoi îi oblojea bătăturile din palme
cu un colţ de năframă
stropită cu apă sfinţită

îl părăseau gândurile negre
se strecurau pe sub garduri
mama murmura un descântec
venea primăvara pe furiş
ne primenea frunţile

12/07/2013

Teodor DUME, vă recomand: casa părintească pleacă la azil, autor ioan barb


casa părintească pleacă la azil (din volumul PICĂTURA DE INFINIT, Sibiu, 2010)

casa părintească seamănă cu o femeie
ce s-a îmbrăcat de timpuriu
în haine cernite
stăpânii s-au mutat pe rând într-o toamnă
la capătul aleii la numărul 35 bis
o singură cameră
fără ferestre
au împrumutat numele de familie
şi chipurile pentru o vreme copiilor
nu le-a mai rămas decât somnul fără dimineţi
şi deşteptarea în ziua de apoi
casa părintească încă mai aşteaptă
un semn din partea celor absenţi
copiii se întorc o singură dată pe an de sâmbăta morţilor
depun un buchet de flori la capătul aleii
trec prin casă fără să vadă
să audă cum i se macină pereţii
cum sapă moliile tunele în lemn
ca remuşcările într-o inimă
ar putea foarte bine ca ei să treacă
prin pereţii subţiri pe care au mâzgâlit
când au fost de-o şchioapă
de-ar trece tot n-ar auzi cum trec
de fiecare dată iau câte un suvenir
în anul trecut au luat icoanele
şi maşina de cusut credeau că-i un singer
le-au înghesuit grăbiţi pe bancheta din spate
când pleacă afişază întotdeauna un aer trist
mai privesc o ultimă dată curtea cu ochii uscaţi
precum cerul de toamnă trag portiera maşinii
şi lasă încet ambreiajul
rămâne o dâră de fum
casa părintească priveşte prin ferestrele deschise
printre cei doi castani bătrâni în urma lor
ca o măicuţă pregătită de vecernie
n-are cui să-şi plângă tristeţile
aşteaptă cuminte visând că va construi cineva
în lumea aceasta
un azil pentru casele părinţilor

10/07/2013

teodor dume, vă recomand: casa părintească pleacă la azil, autor ioan barb


casa părintească pleacă la azil
(din volumul PICĂTURA DE INFINIT, Sibiu, 2010)

casa părintească seamănă cu o femeie
ce s-a îmbrăcat de timpuriu
în haine cernite
stăpânii s-au mutat pe rând într-o toamnă
la capătul aleii la numărul 35 bis
o singură cameră
fără ferestre

au împrumutat numele de familie
şi chipurile pentru o vreme copiilor
nu le-a mai rămas decât somnul fără dimineţi
şi deşteptarea în ziua de apoi

casa părintească încă mai aşteaptă
un semn din partea celor absenţi
copiii se întorc o singură dată pe an de sâmbăta morţilor
depun un buchet de flori la capătul aleii
trec prin casă fără să vadă
să audă cum i se macină pereţii
cum sapă moliile tunele în lemn
ca remuşcările într-o inimă

ar putea foarte bine ca ei să treacă
prin pereţii subţiri pe care au mâzgâlit
când au fost de-o şchioapă
de-ar trece tot n-ar auzi cum trec
de fiecare dată iau câte un suvenir
în anul trecut au luat icoanele
şi maşina de cusut credeau că-i un singer
le-au înghesuit grăbiţi pe bancheta din spate

când pleacă afişază întotdeauna un aer trist
mai privesc o ultimă dată curtea cu ochii uscaţi
precum cerul de toamnă trag portiera maşinii
şi lasă încet ambreiajul
rămâne o dâră de fum

casa părintească priveşte prin ferestrele deschise
printre cei doi castani bătrâni în urma lor
ca o măicuţă pregătită de vecernie

n-are cui să-şi plângă tristeţile
aşteaptă cuminte visând că va construi cineva
în lumea aceasta
un azil pentru casele părinţilor

teodor dume, vă recomand: când trece un om prin sufletul tău, de ioan barb


Când trece un om prin sufletul său
(poem vechi din cartea PICĂTURA DE INFINIT-2010)

Toată noaptea m-am zbătut să adorm
am vrut să mă rog
dar ochii îmi erau cusuţi în pernă
am scăpărat un chibrit
pe pereţi au jucat umbrele
mă simţeam ca într-o grotă
prin care treceau apele
pe sub munte apoi
mi s-a părut că visez

Te-am văzut spre dimineaţă
cuprins de tristeţe stăteai
la marginea lacului
mâna ta s-a întins peste mal
strălucea
şi noaptea s-a făcut albă

trestia s-a dat la o parte
ca o pleoapă
de pe un ochi umed deschis
atunci lumina Ta a picurat
ca o lacrimă
tăcerea se limpezise

puteai auzi cum trece
un om prin sufletul său...

20/06/2013

teodor dume, vă recomand: Dumnezeu în paharul cu votcă, autor ioan barb



 Ioan Barb
acum 18 ore · 
  • Dumnezeul din paharul cu votcă

    Nu ştiu exact care este prima mea amintire cu tata, dar un lucru este sigur: nu mi-l pot aminti decât cu ţigara "Mărăşeşti" în colţul gurii şi cu paharul de băutură în faţă. Mă ducea cu el, încă de mic, pe la toate sindrofiile, mă urca pe bicicleta "Carpaţi" de culoare albastră; încălicam scăunelul din lemn în formă de inimă, special construit pentru mine, şi plecam pe la prietenii săi. Întotdeauna începeau cu o partidă de cărţi, jucau şaizeci şi şase şi licitaţie, dar acesta mi se părea doar pretextul pentru a scăpa de neveste şi de a se apuca de băut. Cheful se dezlănţuia şi ţinea toată noaptea. Masa se umplea cu sticle de băutură: cumpărau spirt, un fel de alcool ieftin din cartofi şi care era foarte tare. De aceea îl lungeau cu ceai din zahăr ars, încât dintr-un litru de spirt ieşeau trei. Preparau amestecul într-o găleată smălţuită şi o puneau în mijlocul mesei. Beau cu o cană din aluminiu până se lăsa întunericul.
    Mama mergea pe urmele noastre şi mă recupera târziu în noapte. Tata nu se dădea dus acasă nici mort. Îl auzeam cum trântea poarta spre dimineaţă: păşea bâjbâind şi vorbind singur, scrâşnea din dinţi şi după ce nimerea uşa de la tindă cădea pe vatra de pământ. Adormea întotdeauna în spaţiul de la uşă şi până la pat pe locul în care cădea prima dată. Nu-l trezeam niciodată deoarece atunci ar fi ieşit scandal mare. Mamei i se făcea milă şi arunca un ţol pe el. Îi îndesa uşor o pernă sub cap. Când se trezea era mut. Nu vorbea cu nimeni şi după ce se spăla şi îşi schimba hainele dispărea în tăcere pe stadă şi o lua de la început. Tata spunea oricui îl întâlnea că a intrat în topuri. Beţia continua cam o săptămână întreagă. În tot acest timp nu se ducea la fabrică chiar dacă ar fi venit directorul general în persoană după el. După ultima zi de băutură îi era rău şi făcea o pauză care ţinea două zile, timp în care zăcea pur şi simplu şi era total absent din viaţa familiei. A treia zi însă pleca spăşit la fabrică. Urmau două săptămâni în care era cel mai ursuz om din lume. Ştiam că mergea la serviciu doar pentru a nu-i desface contractul de muncă deoarece îi era frică să nu-l trimită la închisoare ca pe un boschetar.
    Uneori, când nu băuse destul şi era doar întărâtat, se întorcea acasă pe la miezul nopţii şi se îmbrăca într-o salopetă verde de furnalist şi ne spunea în taină, cu glas şoptit, că este legionar şi în noaptea aceea regimul communist, cu Ceauşescu în frunte, va cădea şi că ei vor lua puterea. Nu înţelegeam prea bine cine sunt ei, adică tovarăşii tatălui meu. La lipsa noastră de reacţie se înverşuna, ridica tonul şi ieşea în curte strigând "jos comunismul!". Îngheţam toţi. Pentru că déjà ştiam că în micul orăşel de provincie şi pereţii au ochi şi urechi. “Comisarul Negru”, spaima tuturor gospodarilor locali putea să fie oriunde la ora aceea din noapte. Acesta era locotenent major de miliţie şi îşi căpătase porecla, nu doar din pricina pielii sale tuciurii ci şi din cauză că vedea în orice i se părea ieşit din comun o conspiraţie. Se strecura întotdeauna ca o umbră şi îl aflai acolo unde nu te aşteptai niciodată. Bântuia ca un strigoi şi dacă punea ochii pe tine nu scăpai fără invitaţie la sediul poliţiei şi fără dosar penal. Avea ochii la fel de întunecaţi ca faţa şi îi plăcea să se laude că avea fler şi suficientă experienţă să distingă între cetăţenii corecţi pe adevăraţii duşmani de clasă.
    Alergam şi ne luptam să-l aducem pe tata în casă. Ne lovea cu braţele şi ne cerea să-l lăsăm că dacă nu face moarte de om. Până la urmă îl imploram, plângând, să tacă şi se întorcea în casă. Dacă se liniştea vorbea singur toată noaptea. Dădea ordine militare în somn, executa, răspundea la comenzi şi intra în luptă. Eram uimit, încă de când eram mic, de ura lui faţă de regimul de la putere.
    Tot de atunci mă familiarizasem cu denumirea băuturilor şi a ţigărilor. Cea mai populară băutură era un fel de rachiu slab, făcut din grâu, i se spunea "Rachiu alb". Avea vreo douăzeci şi cinci de grade. Trebuia să bei doi litrii ca să te ameţeşti. "Rachiul superior" era puţin mai tare şi mai aspru la gust. Dar când te îmbătai de rachiu superior îţi pierdeai lesne echilibrul şi ştiam că atunci când se întorcea cu faţa însângerată şi plină de răni tata s-a cinstit cu rachiu superior. Nu ştiu din ce era făcută această băutură care în opinia tatăţui meu era doar soluţia de avarie, când portofelul îi era aproape gol. Apoi venea la rând votca. Cea românească aducea la gust cu rachiul superior, era ambalată în sticle de un kilogram şi purta o etichetă albastră. Aceasta era varianta de pre avarie, sau varianta pentru buzunarul slăbit după potopul din ziua chenzinei. Dar adevărata votcă era cea rusescă sau cea poloneză. Votca Zitnaia era ambalată într-o sticlă atractivă de o jumate de litru şi avea aplicată o etichetă sângerie cu chenar auriu, iar în interiorul său plutea un pai de plastic, de unde venea şi denumirea popular de votcă - cu pai. Avea un gust angelic, o culoare de cristal şi după beţie nu cerea să fie stinsă cu apă din belşug. Dar şi preţul era pe măsura calităţii sale şi dintr-o chenzină de pălmaş nu putea-i să te îmbeţi cu această delicatesă decât o singură dată la două luni. Votca Wyborova era o băutură făcută pentru desfătarea zeilor, spunea tata. Sticla avea o etichetă bleu aurie cu un tablou ce închipuia o corabie cu pânze cu gust de tămâie şi cu o putere din altă dimensiune care te făcea să te simţi ca un matelot navigând pe Styx, spre infern. Când se antrena cu acest tip de votcă tata devenea foarte agresiv. Ajungea acasă scrâşnind din dinţi şi atunci ştiam că a navigat în mările întunecate, cum recunoştea singur a doua zi. Mama trebuia să stea departe de el deoarece era ziua ei neagră, în care tata îşi aducea aminte de toată partea întunecată a poveştii lor de iubire. Dacă nu eram atenţi se lăsa cu geamuri sparte şi cu scaune făcute ţăndări.
    În acestă zi, sau mai bine spus noapte, mergeam întotdeauna la nănaşul Romoluţ, care era vecin. Când ne vedea zâmbea înţelegător, ştia că tata este în draci şi la insistenţa noastră venea la noi. Când îl vedea tata se calma ca prin minune, îi cerea o mărăşească şi striga să-i aducem o oală de poşircă. Mama mai că nu ar fi dat curs acestei solicitări dar nănaşul îi făcea semn să se supună. Poşirca era băutura casei pe care ai mei o făceau în fiecare toamnă, fie din merele culese din livadă şi amestecate cu prune, fie din resturile strugurilopr după tescuire. Era o băutură greţoasă şi slabă, de aceea o denumiseră poşircă. Cu toate acestea mama o ţinea sub cheie şi o folosea mai ales pentru lucrătorii care ne săpau grădina. Când se matolea de-a binelea cu poşircă, şi pentru că era ziua lui blestemată, tata devenea chiar dracul în persoană. Se pare că băutura acesta îl demoniza de-a dreptul. După ce pleca nănaşul Romoţuţ acasă începea spectacolul nostru. La început dansa şi chiuia încât ni se părea că ni se vor sparge timpanele, apoi îşi aducea aminte de copilăria sa chinuită şi atunci plângea cu sughiţuri. După care îşi amintea că Ceauşescu şi ai lui i-au luat pământul şi animalele. Atunci ieşea în curtea casei şi înjura cu patimă chemând în ajutor toţi sfinţii din cer. Avea un repertoriu considerabil. Săream să-l oprim dar nu se dădea dus cu una cu două. Ne ameninţa că va aduce pistolul de la grinda şurii, dar nu-l luam în seamă ştiind că tata nu are armă. Dar îi aminteam că pe înserat îl văzusem pe Comisarul Negru pe uliţă şi presupuneam că s-ar putea să-l fi turnat cineva să fi venit pentru el să-l aresteze. Îi explicam serios că pune în pericol chiar viaţa tovarăşilor săi de celulă. Se lăsa până la urmă convins să intre în casă. Mai cerea o tură de poşircă şi o bea în tăcere plângând. Aşteptam clipa când va intra de-a binele în depresia beţiei. Nu-mi permiteam să dorm de frică să nu-şi facă ceva. Mereu ne ameninţase că îşi va lua viaţa într-o zi şi ne îngrozea cu o astfel de hotărâre. De câteva ori alergasem după el noaptea prin grădini, înarmat cu un cuţit cu care îi tăiasem sfoara de care se agăţase de câte un pom. Lucra atunci cu necuratul, conchidea mama. O dată l-am găsit atârnat de cureaua de la pantaloni care era prinsă de cotarga din lemn în care ţineam porumbul. Era aproape mort când am reuşit să tai pielea veche a curelei cu secera ruginită pe care o găsisem în grabă sub streaşină. S-a potolit pentru o vreme. Intrase spaima în el. Povestea că l-a văzut pe cel rău în chip de om, împungând cu furca spre ochii săi. Asta se întâmpla primăvara, în vinerea paştilor, deoarece paştele au venit devreme în acel an.
    Pe la vremea cosei dintâi tata s-a apucat să taie iarba în ogradă. Fusese la fabricăp în schimbul de noapte şi nu dormise de loc. S-a pus pe la amiază să doarmă pe pământul reavăn, în brazda de iarbă. Adormise atât de profund încât n-a simţit când a început ploaia câinoasă de primpvară. Când l-am găsit era ud de-a binelea. A doua zi îşi pierduse vocea. Credeam că este doar o răguşeală şi îi va trece. Nu-mi închipuiam că nu va mai putea să vorbească niciodată. După o săptămână s-a dus la medic. Vestea a fost fulgerătoare. Cancer pulmonar. Tata era tânăr, nu împlinise încă cincizeci şi şase de ani. A stat două luni în spital la oncologie. Când s-a întors era mai să nu-l recunoaştem. Avea faţa pământie şi era numai piele şi os. Când a intrat pe poartă sprijinit într-un baston din lemn aş fi vrut să fie doar un vis. Dar era o realitate dureroasă. Noaptea tata tuşea întruna. Cînd deschideam uşa la cameră îi zăream ochii întunecaţi pironiţi în tavan. Încă mai licărea în ei o speranţă de viaţă. Cu câteva zile înainte de muri de abia se mai ridica din pat pentru nevoi. Nu puteam să-l mai privesc în ochi. Venise toamna, mai tristă ca niciodată. Se zvonea că erau mari tulburări sociale pe la Timişoara. Dar eram cu totul absent. Ca şi ceilalţi din casă. Aproape că nu schimbam nici un cuvânt între noi.
    În ziua când a împlinit cincizeci şi şase de ani a venit preotul, a făcut o slujbă şi a vrut să-l spovedească pe tata, dar el era aproape absent. A venit să-l vadă şi un prieten şi i-a scris să se ducă să cumpere o sticlă de votcă. Şi-a pus un pahar dar nu s-a atins de el. Îl privea fascinat, ca şi când i-ar fi vorbit din licoarea de cristal un duh, un dumnezeu necunoscut, străin, absent. Nu ştiu câte ore a stat aşa, în faţa paharului, neclintit. Până când s-a întunecat. Nu era lumină deoarece la acea oră din seară se lua timp de două ore curentul. Am aprins o lumânare şi am stârnit umbrele; le contemplam cum ieşeau din sticla de votcă şi pluteau spre tavanul încăperii.

02/06/2013

teodor dume, vă recomand: pietre de tăcere, autor ioan barb



pietre de tăcere

cât timp mai poţi refuza
mâna întinsă ca o închipuire de ape în somn
revărsate peste pietrele din suflet
pietrele acelea ciudate
lustruite de curgerea sunetelor în cuvinte
cu fiecare bucurie oferindu-ţi-se
ca o ultimă jertfă de seară
când omul din tine se pregăteşte să-şi cearnă
întunericul o făină peste prăpăstii

cât timp mai poţi abandona prada din unghii
înainte să-i fluture steagul umbrei în sânge
stema rostogolită ca un soare stins în abis
îţi vei simţi oasele curgând de sub carne
le vei auzi foşnetul straniu
când se vor închide ca pleoapele răpuse de uitare

23/05/2013

teodor dume, vă recomand: Călătorul, de ioan barb


Călătorul

sunt un călător cu un singur rând de încălţări
şi o singură haină
în fiecare dimineaţă o spăl
învelind acest trup supus dorinţelor
noaptea un înger îmi rostogoleşte piatra
de la gura peşterii pe unde cobor în mine
să mă reculeg când adorm îmi înalţi sufletul
până la al şaptelea cer într-o grădină
ce seamănă cu Ghetsimani şi îl curăţeşti
în lacrimile adunate în zori de îngeri
de pe fruntea Ta
cum aduna Moise mana în pustie
într-un vas al aducerii aminte păstrat în Chivot
şi simt cum sunt săturat şi gata de drum
atunci mă întorc în trupul părăsit
un şarpe îmi atinge de fiecare dată cămaşa
aşa cum se lipeşte viaţa veche de mine
ca o femeie uşoară

07/03/2013

teodor dume, vă recomand o nouă carte de proză: Oraşul scufundat, autor Ioan Barb


Ioan Barb – ORAŞUL SCUFUNDAT
Cartea de debut în proză.
La editura “Cenaclul de la Păltiniş” din Sibiu a apărut ORAŞUL SCUFUNDAT, o carte semnată de Ioan Barb, ce consemnează debutul editorial în proză al acestui autor. Coperta este realizată de Iuliana Camelia Radu.  Volumul cuprinde unsprezece povestiri şi este însoţit de o notă critică semnată de criticul literar Silviu Guga:
“După ce a publicat şase cărţi de poezie, dorinţa de a se exprima mai explicit pe sine, ajutat de amintiri şi experienţe de viaţă, mai mult sau mai puţin insolite şi de idei care străbat până la cuvinte fără să se metaforizeze, l-a făcut pe Ioan Barb să-şi mărturisească vocaţia sa de prozator.
Acest prim volum de proză al său dovedeşte că nu-şi hazardează schimbarea “carierei”. Prozatorul Ioan Barb nu-l contrazice pe poetul IOan Barb. Multe “elemente” poetice regăsim în proza acestui volum, dar putem spune şi altfel, că proza lui Ioan Barb nu adumbreşte poezia sa, deşi are valoare de sine stătătoare. Ioan Barb are capacitatea de a înţelege lumea în care trăieşte şi de a istorisi fapte şi relaţii dintre oameni. Reuşeşte să pătrundă în esenţa, numai de el ştiută, a întâmplărilor şi cu o mişcare epică dibace, făcută cu un discernământ esthetic native, le dă învelitori melancolice sau pasionale, ironice sau polemice.”
Lansarea cărţii va avea loc la Deva, în luna iulie a acestui an, fiind organizată de Biblioteca Judeţeană Hunedoara.
     


20/01/2013

teodor dume, vă recomand: În inima mea sunt zidiţi doi tâlhari, autor Ioan Barb


În inima mea sunt zidiţi doi tâlhari

Doamne
poate sunt eu cel ce voi trăda
gândurile îmi ciugulesc lacome
din hrana dată morţilor
mi-e inima întristată
precum a lui Acan
dar mintea mea înghite
lucrurile date spre nimicire

nu se mai satură
inima mea cea bătută în cuie
între două cruci

jumătate plânge
ca tâlharul din dreapta
cealaltă jumătate râde
ca tâlharul din stânga

06/11/2012

teodor dume, vă recomand: captaţia (ioan barb)


captaţia

Colecţia: Poezii de dragoste

îmi amintesc
a fost o zi obişnuită
mă uitam cum îşi frunzărea umbra
privirile în urma ta
îmi revenea sentimentul acela din copilărie
întâia seară a vacanţei de iarnă
aşteptam cu nerăbdare prima zăpadă
adormeam cu această dorinţă
prin fereastră plutea iarna
ca o regină în alaiul de fulgi albi
se aşterneau peste tot
acopereau lumina firavă
a becului din colţul casei
ştiam că visez dar nu m-aş mai fi trezit niciodată

în ziua aceea
nu doream să mă îndepărtez de tine
îmi era teamă să nu îmi rănesc gândurile
rătăcite în întuneric
pierdute într-o altă iarnă
ar fi putut creşte între noi un copac
troienit cu cerul din ochii tăi
visam că te cuprind cu braţele răsărite
din oglinda aburită a sufletului meu mort

14/10/2012

teodor dume, lansare de carte: ostatec în cer, de Ioan Barb




 La Salonul editurilor hunedorene /Deva, 2012 A AVUT LOC LANSAREA VOLUMULUI "Ostatec în cer", Ed. Tipo-Moldova - Iaşi, 2012, autor IOAN BARB


25/09/2012

teodor dume, vă recomand: răsăritul unei păsări (ioan barb)


răsăritul unei păsări
*poem*

moartea este doar un ogor
din când în când semănăm câte-un trup
pentru lumea de dincolo unde viaţa va încolţi

îl îngropam pe tata
groparul făcea ultimele retuşuri
cu lopata în pământul cald
mormântul seamănă cu o pasăre neagră
lutul dimprejur avea forma
aripilor pregătite de zbor
îmi spuneam îi vor îmbrăca trupul
în întunericul din care a fost luat cândva
dar sufletul îi va răsări într-o altă lume
un cer nou pe care Dumnezeu a marcat
locul de unde izvorăşte fiecare pasăre

furtuna flutura deja steagul în vârful copacilor
viaţa ni se ascundea încă în plămâni
trăiam

cineva a spus să plecăm
în curând vom fi şi noi bătrâni
ne vor spăla numele într-o umbră

23/09/2012

teodor dume: am citit, smerirea cuvintelor (ioan barb)


Când vor bate tobele din nou
vor scutura teama înfăşurată în scutece din ochii nopţii
dar toate acestea se vor înfiripa în spatele cortinei
prevestind al treilea cântat al cocoşilor
mă voi trezi sărutând obrazul oraşului ca pe un trădător
şi voi asculta răspunsul cuvintelor
niciodată nu l-am văzut pe acesta
ce-şi încălzea sufletul la un foc străin
când se vor uita din nou în ochii mei
se va fi topit întunericul
nu este nimeni aici voi striga dar nu-mi vor răspunde
ecoul va fi doar o umbră ce-şi vrea îmbrăţişarea înapoi
cu braţe vlăguite ce nu pot întoarce timpul din drum
trădările vor rînji fluturând mânjite de sânge
un steag pe turnul din rănile tale
şi te vor îndemna să-ţi scuipi iubirile pătate de insomnii
ca un bolnav de oftică
în care remuşcarea a început să-şi sape
mormântul