BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta doru emanuel iconar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta doru emanuel iconar. Afișați toate postările

06/03/2010

doru emanuel iconar: incantaţii

mi-e gura amară şi limba mi-e şui
Băseştii ne predică iar binele nu-i
mi-e milă de mine, mi-e groază de voi
arcanu’ m-ajunge să mă vâre-n convoi

putredul vorbelor m-aruncă-n noroi
cangrenele minţilor erupe şuvoi
urâtul şi arta păşesc laolaltă
guiţând note false mai ceva ca pe baltă

gunoaie pe străzi, mizerii în case
ne chiorăie maţe în ţol de mătase
Ilene umflate ne sunt mari genii
la TV feţi-frumoşi înşiră tâmpenii

Băseştii ne predică iar binele nu-i
mi-e gura amară şi limba mi-e şui

doru emanuel iconar: Legenda pinguinului


A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Cu mult, mult, mult timp în urmă, să tot fie prin anul 1000 sau poate mai departe, dar asta e altă carte, s-a întâmplat să fie o mare sărbătoare în rândul dobitoacelor, cele necuvântătoare. Dumnezeu a organizat un festin strălucitor şi le-a chemat tocmai la Polul Nord, în palatul Moşului, plecat în Hawai pentru o binemeritată vacanţă şi cură de idei căci nu mai ştia săracul ce păpuşi să dăruiască fetiţelor şi ce căluţ sau maşinuţă voinicilor.
Pentru marele bal toate speciile trimiseră ca reprezentanţi câte o pereche frumos costumată sau împopoţonată, după cum îi dusese mintea, banul şi buzunarul.
Ultimul venit fu pinguinul care se pornise la drum hăt de la polul cel mai de sud. În vremurile de care povestim, personajul pomenit era galben-galben ca un ou ca să nu îl confundăm pesemne cu zăpada cea proaspăt cernută de Bunul Dumnezeu.
Ca unul care trăia în ţinuturile reci nu prea deţinea bani în portofel. Venise cu haina de fiecare zi, cea în care pornea la vânătoare de peştişori sclipitori, cea în care dormea şi visa la ţărmuri boreale, mult mai amicale, din punct de vedere al temperaturilor.
Taurul care acaparând discuţia, se lăudase toată seara cu părul său superkalifragilistic, observă bucăţica mobilă de unt şi, fără pic de consideraţie, începu un nou subiect de conversaţie. Sărmanul pinguin! De ştia ce îl aşteaptă, nu mai venea la nici o petrecere! Prefera întâlnirile austere.
Domnul observă repede necazul şi trimise cel mai bun croitor, un aligator. SSSSt! Acesta e un secret, deci mai bine tăceţi. Cât ai număra până la trei, personajul nostru genuin s-a trezit costumat bicolor cu un frac incredibil de pufos, elegant şi permanent. Vedeţi, de atunci poartă bărbaţii, la orice ceremonie, cele două cozi de la antipozi.
Vă puteţi imagina cum a reacţionat taurul cel fanfaron şi răutăcios. Oricum, drept răsplată pentru fapta lui şi-a pierdut mult iubita podoabă capilară, primind în schimb o pereche de coarne, terne, uşor întoarse ca să nu poată să răstoarne dreapta rânduială a lui Dumnezeu.

31/01/2010

Doru Emanuel Iconar: trece

cenuşa bântuise aseară
adusă de târziu-n spinare
şoptise mai ai o cărare
cu pietre în piept de străbătut
cel mai probabil un hop de dus
în ring în ritm de swing departe
de mine cuvintele împing
trece...

se topeşte gri-ul în noapte
străbat cu mişcări circulare
hârtiile, o întâmplare
număr paşii cu care timpul
ne-a tatuat în roşu limbul
în adâncuri luna creşte sâmburi
albe geamanduri pentru gânduri
trece…

alunec lin din răul de ieri
un fir de pelin se strecoară
între sunet şi tăceri pe străzi
carnea care m-ascunde e neagră
rugăciuni întorc amintiri din
neant înmuguresc arcuiri
spulberând distanţele, anii
trece...

ating dezamăgirea uşor
redevin osânditul, frământ
în pumni nelinişti, neştiutul
resemnarea-i pe chip decojită
vezi şi tu printre coji zâmbetul?
înhaţ norocul în braţe şi...
Fie Doamne cum vrei Tu

a trecut

23/01/2010

doru emanuel iconar:trece, a trecut...

bântuise aseară,
aşa, de nicăieri
o aripă de tristeţe
străvezie ploaie de vară
scăpată din mâneca dreaptă
a unui magician ce scormoneşte
andrele şi pânza îşi ţese
lasă, trece...

o adusese seară-n spinare sau
ora ce-mi şoptise mai ai o cărare
cu pietre-n suflet de străbătut
un hop de dus sau
un apus de condus
în ring în ritm de swing departe
de mine cuvintele împing
lasă, trece...

s-a topit și-această seară
cu mişcări circulare
cutreier hârtia, o-ntâmplare
număr mia de pași cu care timpul
ne-a tatuat trupul
în adâncuri doar luna creşte sâmburi
geamanduri pentru gânduri
lasă, trece…

mă dezbrac de ziua de ieri
un fir de pelin se strecoară
între sunet și tăceri pe străzi
carnea care mă ascunde e neagră
rugăciunile întorc amintiri
înmuguresc arcuiri
spulberând distante și ani
lasă, trece...

ating dezamăgirea cu degetul
redevin osânditul ce nătâng frământă
în pumni neliniștea sunt neștiutul
cu resemnarea pe chip decojită
vezi și tu printre cioburi zâmbetul?
cu norocul în brațe
cobor să împlinesc profeția
lasă, a trecut

27/12/2009

Doru Emanuel Iconar - șase

din ploi despletite
beţie amară
umbrele - adună
ecouri pe stradă
a bocet atârnă
tăcerea albastră
în şişuri de beznă
durerea se leagă
sub paşii de gheaţă
câmpia se-ncheagă
în os de lumină
asprimea păleşte
sub piele de noapte
gânduri şi şoapte
de fiinţă pustie
ce nu se cunoaşte

04/12/2009

doru emanuel iconar: noi

Suntem cârtiţe
tenace ne mişcăm
într-un perimetru restrâns
cât se poate de împăcaţi
cu noi înşine
urmele noastre sparg
regularitatea zilei
şi totuşi am vrea
să ştim mai multe...

o dată, o singură dată dacă
ne-am opri
am scormoni
angoasele celorlalţi nevăzători
aflaţi în alte găuri
pe alte planete
am cerceta ochiul făcut pe dos
care ne mână înainte
încercând evadarea din sminteala acestui
secat univers

ne-ar trebui
şanse înafara timpului
să plonjăm pe alte căi
la sânul vreunei lumi
iluzorii
în profunzimile unei iubiri
imaginare
în dorinţa de a ne regăsi
pe noi, pietrele calde
ale începutului

18/10/2009

DORU EMANUEL ICONAR: aşchii de soare

liniște lină
senină lumină
liniște stinsă
de-ntuneric linsă
liniște arsă
de mâna ta toarsă
liniști revarsă
șoapta-ți întoarsă
liniști depline
împletite destine
în timp ce curgi râu
în mine

04/09/2009

DORU EMANUEL ICONAR: Poveste neterminată

Desenez pe o foaie, la întâmplare, un trapez dreptunghic, adică, ştiţi voi, cu unghiuri de 90˚. Îl notez: A, B, C, D. Liniile trase parcă au prins viaţă. Încep să se agite. Voci piţigăiate.
- Cum îndrăzneşti să nu ne colorezi? Galben e cel mai potrivit ca să ieşim în evidenţă!
Ce obraznicie!
- De ce să ieşiţi în evidenţă?
Mirare şi iar mirare.
- Pentru că suntem cele mai importatnte! răspunse „AB”.
Câtă impertinenţă! Într-adevăr, erau importante, nu înseamnă că trebuie să le colorez.
Doar ca să le fac în ciudă, construiesc linia mijlocie şi o colorez în albastru. Aud o voce timidă:
- Mulţumesc mult, domnule, pentru haina albastră. Mi se făcuse frig şi, în plus, e culoarea mea preferată.
Cum îmi place nota de respect, de aceea i-am dat şi un nume: „ME”.
Laturile celelalte se înroşiră de furie. Începură să o certe atât de tare pe sărăcuţa „ME” încât nu am avut de ales şi am trasat un cerc în jurul lor, să se înveţe minte. În felul acesta nu le mai auzeam.
Bun! Trebuie să fac puţină ordine. Îmi trebuie un poliţist. Nu unul oarecare. Unul „drept”, ţeapăn. Asta este! Voi construi o dreaptă perpendiculară din C, pe mironosiţa „AB”. O voi boteza „CL”, adică: calea ( ce cacofonie!! ) legii. Super! Acum am un dreptunghi sobru, „DCLA”, care nu se înţelege deloc cu triunghiul scandalagiu „LBC”. Ce să fac? Trasez dreapta „AC”. Stai! Este diagonala dreptunghiului. Acum am trei triunghiuri mari şi ascuţite toate, care sunt la egalitate.
Dacă mă uit mai bine, intersecţia cu linia mijlocie a dat naştere unui punct, O, care la rândul său formează două triunghiuri. Să vă lămuresc, F este intersecţia poliţistului „CL” cu rusinoasa domnişoara Linie mijlocie. Uf! Au unghiuri opuse la vârf. Tot atât de opuse erau şi personalităţile lor.
Gata! Mă cheamă mama. Las desenul şi micul oraş născut în voia lor. Se vor descurca?

DORU EMANUEL ICONAR: duce-m-aș

duce-m-aş de-a dura vura
duce-m-aş în pustiu
să nu mai scriu

vă scriu... ce să vă scriu azi mai bine mă duc... mă duc, duce-m-aş în pustiu, azi nu sunt în formă, sunt împrăştiat, obosit, îmi fug ideile de sub degete mă dor de dorul lor al cuvintelor am chef să lucrez la „poezii” nu mă pot hotărî, ajutaţi-mă, am deschise câte 4 sau 5 fişiere odată, trebuie să mă uit peste am impresia că expresii care au inundat versurile se repetă, trebuie trebuie să-mi scriu ideile de pe colţurile de ziare, numeroasele bileţele, care s-au cam strâns, nu prea am făcut mare lucru săptămâna aceasta şi mi-e dor de tine aş vrea să scriu ceva care să emoţioneze, să rămâi ca la dentist, ştiu e un clişeu nu văd de ce nu putem folosi clişee, cititorul s-ar regăsi, sunt repere comune ca farul de la Constanţa pe care apropo nu l-am văzut bineînţeles că iarăşi am luat-o razna, vroiam să spun că noi scriem pentru cei mulţi nu pentru Angela Furtună şi totuşi – prea mulţi de „şi” - are dreptate când spune: „Veacu acesta turbulent produce din ce în ce mai mulţi oameni gata să-şi pună sufletul în vitrină pentru a se defula”?? O fi vreo sămânţă de adevăr uite alt clişeu şi ajung singur la concluzia că viaţa este un cumul de clişee unele le acceptăm, cred că majoritatea, altele încercăm să le răzuim de pe suflet, am vrut să spun piele dar îmi ieşea o aliteraţie sau greşesc? Habar nu am cursurile mele de limba română lasă de dorit, activitatea de cenaclu la fel şi tu nu ai timp să stăm de vorbă pe-ndelete s-au strâns între noi atâtea cuvinte iar vremurile s-au comprimat Oops I did it again este o melodie a lui Armstrong nu a zăpăcitei aceleia blonde Britney nu mai stiu cum de unde altă concluzie că totul se repetă trăim pe o spirală ducând spre nicăieri şi uite cum am scris o poezie sau poem sau ce o fi ce crezi putem scrie cum ne trece prin cap sau trebuie să respectăm regulile jocului şi iarăşi mă întreb dacă ele există, regulile sau le inventăm noi alunecând orbi pe topoganul zilelor de ce nu am spus timpului?
Doamne ce iures ştiu, nu mă certa, te rog, azi nu plâng

DORU EMANUEL ICONAR: Legenda trandafirului japonez


proză

Sunt mulţi trandafiri pe lume dar unul e mai frumos şi mai gingaş decât toţi. Povestea lui vreau să v-o spun acum.
Demult, în vremuri de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, toţi trandafirii de pe pământ erau albi. Într-o dimineaţă senină de vară grădina Domnului se-mbrăcase în straie alese. Pomii se-nfoiaseră sub hainele verzi ale frunzelor, pajiştile se acoperiseră cu o pătură ţesută cu ierburi şi flori care de care mai frumoase şi înmiresmate. Fluturii melancolici vizitau alene corolele bogate în polen iar păsările ţineau de urât tuturor, înveselind lumea cu trilurile lor măiestrite. Toată firea respira pace.
Deodată se auzi o voce mică suspinând:
- De ce, Doamne, de ce?
- Cine e? Cine plânge? Ce s-a întâmplat? se întrebau toţi.
- De ce, Doamne, de ce? se auzi din nou.
Cu mic cu mare se îndreptară cu toţii spre locul de unde venea plânsul. În colţul grădinii, între bogatele straturi de flori în coloritul cărora se regăseau toate culorile curcubeului, mai puţin galben, trăia un mic trandafir cu petale albe, ca omătul.
- Ce e? Cine te-a supărat ? întrebau îngrijorate păsările, florile de pe câmpuri, gâzele şi chiar arborii bătrâni.
- Lăsaţi-mă în pace! spuse micul trandafir. Nimeni nu mă înţelege!
Răspunsul veni de la florile care creşteau în jurul său:
- Nu-l băgaţi în seamă. Nu vedeţi ce palid şi urât e? Plânge de necaz că n-a primit şi el o haină frumoasă ca a noastră. Uitaţi-vă la noi cât de elegante suntem!
Şi ca să-i facă în ciudă îşi roteau mândre nevoie mare corolele, pentru ca toţi să le poată admira petalele catifelate pictate în zeci de culori.
Micul trandafir suspina şi ofta şi mai tare.
- De ce nu sunt şi eu ca ele?
Dar nimeni nu putea să-i răspundă.
A trecut ziua şi toţi s-au dus la culcare. Soarele se pregătea şi el pentru odihna binemeritată, dar cum fusese martor la toată povestea, s-a gândit cum să-l ajute. A doua zi în zori, când încă natura nu se trezise, a trimis o mică rază în grădina cu flori. Sub mângâierea caldă a razei, trandafirul s-a trezit. Oglindindu-se somnoros într-o boabă de rouă îşi văzu petalele acoperite parcă de o pudră aurie. Nu-i veni să creadă: petalele lui erau precum aurul şi ar fi putut jura că nu văzuse vreodată un trandafir mai frumos decât cel în care se transformase. Însă văzându-se atât de frumos îmbrăcat, în culorile pe care numai mândrul soare le avea, micul trandafir a început să se schimbe, purtându-se plin de importanţă cu florile din grădină, uitând că în urmă cu o zi cunoscuse şi el suferinţa din cauza egoismului lor, egoism şi mândrie pe care acum el le manifesta faţă de suratele lui. Pentru că purtarea lui devenea cu fiecare zi care trecea tot mai urâtă, soarele l-a pedepsit. De aceea acum trandafirii japonezi sunt cele mai frumoase flori din lume, dar numai o săptămână pe an.

Dec. 2006 – 16 Martie 2007

DORU EMANUEL ICONAR: Misterul diamantelor (3)


proză




Lumina unei dimineţi mohorâte ce se furişa prin perdele îl trezi anevoie. Proţăpită în faţa lui, Madame Rosette îi arunca priviri încărcate de reproş. Diamantul dispăruse. Prinse trenciul şi ieşi grăbit. Ce explicaţii i-ar fi putut da? Nu înţelegea cum a putut să adoarmă.
Afară, cerul vărsa peste case şi oameni cea dintâi din ploile reci de toamnă. Zâmbi trist picăturilor mărunte ce-i răcoreau fruntea. Lângă maşină dădu nas în nas cu doamna Marie Letourneur, o bătrânică cumsecade pe care o ajutase cu câţiva ani în urmă. De atunci se simţea datoare să-i împărtăşească “mici secrete”. Nici acum nu-şi dezminţi obiceiul, povestindu-i despre maşina parcată în piaţă. Scăpă cu promisiunea că va cerceta informaţia, ce cu atâta inocentă încântare îi fusese furnizată. Mulţumi politicos, salută şi se adăposti în rabla personală. Acasă, după ce a răsfoit corespondenţa, a intrat în baie. Spălat şi îmbrăcat cu haine curate nu mai arăta atât de obosit.
Lucrurile se complicaseră şi nu ştia acum mai mult decât atunci când luase cazul în primire. O mulţime de întrebări nu îi dădeau pace. Cum reuşise hoţul să fure diamantele? Cum de nici o cameră nu-l surprinsese? Cum intrase la madame Rossete fără să pornească alarma? Care ar putea fi următorul pas? Era îndreptăţit să creadă că un nou as apăruse pe piaţă. Unul care îl cunoştea, care ştia cum acţionează. Numai că el, Michel Dupré avea un mare atu. Era omul care nu făcea niciodată ceea ce se aştepta de la el. Mai mult. Până acum nu fusese înfrânt niciodată, de nimeni.
Era un motiv suficient de bun ca să continue.
- Este lovitura cea mai bine pregătită pe care am văzut-o vreodată, îi spuse şefului, când îl vizită ca să dea raportul. Totul indică o acţiune foarte amănunţit organizată. Putem fi siguri că va continua cu o alta, la fel de spectaculoasă.
Din cuvintele detectivului îţi dădeai seama că hoţul îi inspira un sentiment de admiraţie involuntară, dar şi puţină teamă că i-ar putea scăpa printre degete.


DORU EMANUEL ICONAR: Misterul diamantelor (2)


proză


Michel Dupré ieşi îngândurat din clădirea poliţiei. Maşina lui, un bătrân Volvo verde, aştepta cuminte la câţiva paşi. Ajuns la bancă, parcurse repede cele câteva trepte ce duceau la intrare. Însuşi directorul, teribil de speriat, îl aştepta la uşă. Se străduia să-l pună în temă, dar din bâlbâielile lui nu reţinuse decât cuvintele:
- Tocmai acelea? Tocmai acelea?
Spaima lui era de înţeles. Niciodată un astfel de eveniment nu tulburase liniştea instituţiei.
Mai mulţi colegi interogau personalul. Niciunul însă nu păru să îl bage în seamă, dar nici nu se aştepta să fie altfel. Fiecăruia îi suflase cel puţin un caz, rezolvându-l în stilu-i binecunoscut, lipsindu-i de gloria, binemeritată. Intră nonşalant în camera de valori. Detectivul Grandet era deja acolo. Cu o mină afectată asculta explicaţiile unuia dintre angajaţi, notând conştiincios într-un carneţel.
- Unul dintre hoţi a fixat camera pe o imagine veche, de aceea nu l-aţi văzut. Nu ştiu cum a făcut-o, dar vom afla, dădu verdictul.
- Cred că aici e vorba de mult mai mult, se pomeni vorbind Michel.
Grandet îl privi de parcă ar fi văzut o stafie şi fără să mai spună ceva, ieşi. Plecă şi el după ce privirea lui ageră cercetă camera cu atenţie.
Într-un birou vecin, poliţistul care fusese de pază în noaptea respectivă tocmai era interogat. Flerul îi spunea că individul ştie mai multe decât spune. Gândi că n-ar strica să-i bage puţin frica în oase. Se aplecă şi-i şopti la ureche, câteva cuvinte.
Grăsanul, somnoros, îl privi nemulţumit. Îşi dădu seama că nu-i poate ascunde adevărul, şi recunoscu spăşit că adormise în post. Se întâmplase în timp ce asculta o casetă, plicticoasă zicea el, primită de la fiul lui ce dorea să devină D.J. Adăugă cu glas scăzut:
- Când m-am trezit, în căşti se auzea o melodie necunoscută iar pe casetofon am găsit lipit un bileţel cu trei cuvinte: “Încearcă asta, bostane!”
I-a luat caseta. Melodia avea unul din acele ritmuri pe care le fredonezi obsedant.
- Asta e! strigă, trecându-şi grăbit mâna prin păr. Ştia unde va avea loc următorul jaf: la madame Rossete. Doamna avea un diamant extrem de frumos, trandafiriu, cu nuanţe albastre, un exemplar destul de rar pe piaţă. O anunţă, fără prea multe menajamente, că ar putea fi următoarea victimă. Fără să se piardă cu firea, madame Rossete îl pofti să-şi facă datoria.
Seara poposi în luxosul salon ce adăpostea seiful. Trântit într-un fotoliu, mai mult decât încăpător, cu o carte în mână, încerca să păcălească somnul, îngurgitând cantităţi imense de cafea. Era trecut de miezul nopţii când, umplându-şi din nou ceaşca, simţi nevoia să tragă câteva fumuri dintr-o ţigară, pe hol. De atâtea ori îşi promisese că va renunţa, dar tensiunea nopţilor de veghe nu-i uşura deloc sarcina. Fumă grăbit şi reveni in cameră. Lipsise cel mult două minute. Se aşeză în fotoliu, după care nu mai ştiu nimic.


DORU EMANUEL ICONAR : Misterul diamantelor (1)


proză


Nu avea decât un indiciu, maşina necunoscută ce staţiona de două zile la colţul pieţei. Aici în metropolă, faptul nu ar fi trebuit să pară neobişnuit. Totuşi, ceva anume îi atrasese atenţia doamnei Marie Letourneur. Hm! Va trebui să discute cu ea. Îşi notă datele maşinii: marcă, dimensiuni, pneurile, gradul de uzură, număr de înmatriculare. A da, să nu uite. Culoarea. Urme de noroi sau praf ? Nu! E curată, chiar impecabilă. Mai privi câteva clipe automobilul, apoi, plictisit, se îndepărtă cu paşi repezi. Nu avea încotro. Trebuia să rezolve cazul. Ştia că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Dar să vă povestesc totul de la început.
Fusese un copil neobişnuit. Enigmele îl atrăgeau precum un magnet uriaş. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să dezlege cele mai ciudate cazuri ale poliţiei. Claia de păr negru ascundea o privire pătrunzătoare care părea să treacă dincolo de lucruri. De câte ori îşi punea în gând să rezolve câte un caz încurcat, găsea cu uşurinţă soluţii acolo unde poliţiştii bâjbâiau căutând încă indicii. Îşi culegea informaţiile necesare, numai din articolele apărute în presă. Reuşise astfel să dezlege cele mai încâlcite enigme, confirmarea primind-o tot din ziare. Nimeni nu s-a mirat când a intrat în poliţie, ajungând în scurt timp cel mai tânăr detectiv din istoria forţelor de ordine. Rezolvări aproape miraculoase, în cazuri teribil de încurcate, i-au adus repede faimă şi o reputaţie greu de egalat. Nu i se putea reproşa nimic, poate doar lectura unor cotidiene de scandal. Cazul acesta însă a fost unul care i-a dat destulă bătaie de cap. Numele lui era Michel Dupré, detectivul Michel Dupré.
Totul a început cu un şir curios de spargeri, în locuri din cele mai diverse. Ca prin minune, în toate cazurile, camerele de supraveghere nu înregistraseră nimic. Cineva nevăzut îşi făcea de cap, nelăsând nici o urmă. Prima a avut loc la o mică bancă unde fuseseră devalizate cutiile cu valori. Până aici, nimic neobişnuit, doar că una din ele conţinea o cantitate impresionantă de diamante, lucru ciudat pentru o bancă atât de măruntă. Celelalte fuseseră şi ele răscolite, dar superficial, altfel nu putea să-şi explice cum de scăpase hoţului, sau hoţilor, o sumă de bani destul de frumoasă. Cazul îi căzuse în braţe într-o zi liberă, prilej de sărbătoare pentru el. Trecuse totuşi pe la secţie să-şi salute colegii mai puţin norocoşi. A bătut şi la uşa şefului să-i dea bună ziua.
Inspectorul Henry Mallet era un bărbat de 40 de ani, de aceeaşi înălţime cu el, dar cu multe kilograme în plus. Părul cenuşiu, tuns scurt, scotea în evidenţă o faţă frumoasă, rotundă şi smeadă. Ochii albaştri sclipiră de bucurie la vederea tânărului detectiv.
– Bine ai venit! Am ceva pentru tine.
Cuvintele i-au şters zâmbetul de pe chip. S-a aşezat pe scaunul din faţa biroului privindu-şi pantofii bine lustruiţi.
- Şefule, sunt liber! Nu-mi strica ziua. Tocmai mă pregăteam să plec în vacanţă.
- O spargere la o mică bancă, de unde a fost furată o mare cantitate de diamante...
Îl prinsese. Niciodată nu refuzase să cerceteze aşa ceva.
- Bancă, zici? mormăi detectivul îmbufnat, certându-se parcă cu el însuşi. Hmm! Nu spera prea mult, zise, trântind uşa în urma lui.
Inspectorul îşi freca bucuros mâinile. Ştia că odată ce reuşise să-i stârnească curiozitatea, cazul era ca şi rezolvat.
- Merge de fiecare dată!


DORU EMANUEL ICONAR: Dintre zile

sunt geamăn
înger modern
neatins de prezent
peţesc cuvinte
între prezent şi trecut
răscolindu-mă

DORU EMANUEL ICONAR: O singurătate pentru fiecare

despuiat de întrebări
tac şi privesc
reflectând la starea proprie
rătăciți
și tu și eu
în universuri paralele
între noi doar frigul
împletind cuvintelor
răsărituri însângerate